Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Pentru ca inca nu m-am hotarat sa renunt definitiv la messenger pentru twitter, am facut totusi o mica reorganizare a caprariilor pe care (sau in care?) sunt grupati chatuitorii. Unul din evenimentele sfasietoare ale anului trecut a fost desfiintarea folderului Friends. Poate am eu asteptari exagerate, cine stie, dar am decis sa fiu nemilos cu criteriile mele si sa admit ca inca n-a aparut cineva care sa primeasca numele asta fara niciun compromis.
Asa a aparut folderul amici. O denumire moderata si pertinenta. Ei sunt the lucky few (nici ei nu stiu cat de norocosi sunt ) ), care in principiu au acces la show la orice ora din zi (presupunand ca nu dorm) sau din noapte (cand cel mai probabil nu dorm, dar dorm ei ). Admiterea in folder o fac pe criterii despotice, cu unii nu vorbesc mai niciodata, da ii tin acolo pentru ca … pur si simplu mi-au ramas simpatici, nici eu nu stiu de ce. N-am de gand sa infiintez vreun folder cu rubedenii, asa ca sor-mea intra tot aici (oricum, nu prea le are cu messengerul :-p)
Al doilea folder, foarte bine reprezentat, se numeste cetateni. Astia sunt oameni cumsecade, in principiu, cunostinte virtuale care au discutat civilizat si au spus cel putin un lucru inteligent. In general, fiecare isi vede de viata lui dar, hei, ce ma costa sa ii las sa se zgaiasca macar la avatar sau la status?
Pe cei din al treilea folder m-am gandit sa ii disponibilizez. Sa ii trimit in orientul etern, sa ii sterg. Dupa care mi-am zis ca poate am candva un anunt de facut si o sa am nevoie de audienta. Asa ca folderul se numeste masa de manevra. Sunt toti cei cu care am vorbit o singura data sau de doua trei ori, cei pe care imi e greu sa ii localizez exact, in fine, de umplutura…
Dar mai sunt si cei care n-ar fi trebuit sa se afle deloc in lista. Un tepar de pe okazii.ro, nebune de pe neogen si alte cateva creaturi, ma rog, genul de persoane care intra cu Buzz sau dau mass-uri tampite gen “acum ma duc in pauza la masa, poop”. Folderul celor pentru care m-am decis sa fiu mereu invisible s-a numit initial galeata. Acum se numeste uneori gresesc si eu, dar s-ar putea sa ii gasesc alta denumire, nu de alta, dar nu vad de ce ar trebui sa ma autoinvinovatesc pentru ei .

Un ziarist, probabil trecut pe la cursurile lui Paunescu de la Spiru Haret e suparat de surmenajul orelor prea multe de scoala. Asa e, lasati copiii pe maidane si in cafenele, ca mai tarziu se pot face ziaristi la Gandul daca nu or fi buni de altceva. Vai, ce rau sunt azi, fac scandal pentru o litera .

Acum cateva zile un pusti mi-a zis ca a citit despre nu stiu ce mondenitati, dar nu-si mai aduce bine aminte exact daca in Cancan sau in Catavencu. In mod normal l-as fi socotit ignorant si n-as mai fi stat de vorba, pentru o asa confuzie. Dar am realizat ca tot ce-am putut a fost sa mormai un batranesc “mda… Catavencu era o chestie misto… pe vremea mea…”. Mi s-a parut atat de trist!
Nu i-am mai explicat ca e revista cu care am crescut de la 12 ani, la mai putin de un an de la lansare, cand un coleg mi-a adus-o la usa sa-mi arate o poza trucata cu o gluma porcoasa si l-am rugat sa mi-o lase pana a doua zi. De atunci am citit-o practic toata adolescenta, cu ei mi-am format optiunile politice, gusturile in materie de literatura, muzica si spiritul critic fata de orice inseamna media. Citeam Catavencu din scoarta in scoarta si in liceu puteam recita pe de rost toata caseta tehnica, inclusiv tehnoredactorii.
Dezamagirea a fost una demna de Tradati in dragoste. Zvonul ca Vantu e in spatele copiilor teribili de la Catavencu plutea in aer si chiar cand a devenit certitudine a parut totusi un rau suportabil. La urma urmei, afacerile oriunde in lume nu le fac ascetii. Totul pana intr-o saptamana in care scandalul FNI era in absolut toate ziarele, subiectul nu mai putea fi ocolit. La “revista presei” seara, vad prima pagina din Catavencu: poza mare cu Vantu legat fedeles de un scaun si anchetat. Poanta buna si curajoasa in textul care insotea poza. Zic: astia sunt bidivii mei! Si m-am dus dimineata la chiosc cu aceeasi incredere pe care poate sa o aiba un pusti in Batman, Superman sau Mos Craciun, sa citesc dezvaluirile lor despre scandalul de care vuia presa.
A fost un moment mai urat decat orice imaginatie. De fapt, nu tin minte cand am aflat ca nu exista Mos Craciun, ca pe vremea noastra era Mos Gerila. Singura dezamagire comparabila cu asta a fost cand mi-a zis tata ca Winnetou n-a existat decat in mintea lui Karl May, care a inventat toate aventurile alea. In acea editie din Catavencu singura referire la Vantu era in gluma de pe prima pagina. Asta in conditiile in care pagubitii FNI erau in strada si toate ziarele de la EVZ la Ziua sau Adevarul alocau zilnic cate 3-4 pagini de dezvaluiri. As fi preferat un anunt onest: “data fiind structura actionariatului, bla, bla, ne abtinem de la orice comentarii pe tema….” decat o sarlatanie ca aia cu mimatul libertatii de expresie.
A fost cred si ultima data cand am mai cumparat Academia Catavencu, pe care n-am mai citit-o decat imprumutata de la altii (sic!) sau mai nou pe net. Acolo unde pot constata cat de aproape de tabloide a ajuns.
Sigur, din cand in cand mai apar si articole amuzante, cum ar fi acest interviu cu Spiru Haret. In rest, dupa cate se plange Eugen Istodor, la Catavencu chiar bate Vantul falimentului.
Poti spune ca regreti un fenomen pe care generatia de pe messenger nici nu l-a apucat, nici nu mai are datele necesare pentru a-l imbratisa vreodata? Da, cu aceeasi nostalgie cu care asculti “Too old to rock’n'roll, too young to die”. Dar pentru asemenea nostalgii e cam tarziu acum. Sunt sigur ca in team-building-urile petrecute in Delta sau in Creta nu a avut niciunul dintre angajati nostalgii dupa boemia anilor ’90 cu ziaristi-actionari majoritari, ci se visau mai curand milionari-minoritari. Ei, asa vise trebuie sa fi avut si madam Vlas candva deci, daca va ajuta cu ceva moralul, va puteti gandi ca per total nu aveti cum sa iesiti mai rau decat ea din afacerile cu Vantu.

Menajeria de la Sinteza zilei reuseste sa ma uimeasca, desi nu o mai credeam capabila de surprize. In introducerea unuia dintre celebrele sale file-uri audio, omul cu laptopul s-a intors suav catre blonda lui Ciutacu si a intrebat-o fara ocolisuri: “Doamna Dobre, da dumneavoastra stiti cum e si cu sufletul in Rai si cu…. ?” Ea, ingenua, i-a zis ca nu, fara a parea totusi ofensata de curiozitatea gentlemanului, in timp ce Gadea si Ciutacu sarisera deja ca arsi, prea tarziu pentru a mai putea opri porumbelul.
Acuma, asta e, dupa cum nu poti sa apari, pardon de expresie, regulat la Antena3 si sa mai pozezi in fata mare a impartialitatii, din clipa in care iti scapara ochii de admiratie la auzul vreunui panseu ciutacesc trebuie sa realizezi si ca daca intri in troaca risti sa te manance porcii, oricat de angelic ti-ar fi chipul.
Secventa cu pricina si schimbul de replici care a urmat le gasiti pe site-ul Antenei 3, pe la minutul 75.

Cateva posturi de radio romanesti care pot fi ascultate live pe internet.
Instructiuni: In Winamp, apasati ADD URL si adaugati prin copy-paste link-ul de sub numele postului.

• Radio Guerrilla

http://live.eliberadio.ro:8000/

• Gold FM

http://80.86.106.110:8000/

• Radio Trinitas

http://live.radiotrinitas.ro:8000/stream

• Smart FM

http://www.smartfm.ro:8000/listen

• Romania Actualitati

http://stream2.srr.ro:8000

• Romania Cultural

http://stream2.srr.ro:8010

• Romania Muzical (clasica)

http://stream2.srr.ro:8020

• Romantic FM

http://81.196.2.157:8002/

• Radio Metropol Antena 3

http://81.196.2.167:8600

• Romantic Fresh

http://81.196.2.157:8008/

• Romantic Extra

http://81.196.2.157:8006/

• Kiss FM

http://80.86.106.136:80/

• Magic FM

http://80.86.106.136:9000/

Dupa ce l-a incondeiat intr-un pamflet pe Valentin Stan, “omul cu laptopul”, Andrei Plesu mai dovedeste inca o data ca are calitati de fin psiholog, descriindu-l cu exactitate pe Dan Puric, intr-un interviu in ziarul Adevarul. Desi marturiseste ca il indrageste ca actor, filosoful constata ca Puric:

A facut un sindrom de guru. Parerea mea sincera este ca el nu este pregatit pentru acest rol, din doua motive. Unu: se simte indecent de bine in el, iar asta se vede din mica pompa profetica a discursului. Doi: n-are cultura suficienta, iar asta se vede din modul cum da citate. Citatul este nemilos. Felul cum citezi te dezbrac?. Regula e sa nu citezi mai mult decat citesti.

Nici discursul patriotic al lui Dan Puric nu il impresioneaza pe Plesu, care regreta ca un personaj atat de inteligent ca Dan Puric ajunge sa se situeze in acest fel in aceeasi tabara cu Becali:

Domnul Puric a adoptat o strategie pedagogica riscanta. Cand vrei sa educi pe cineva, nu incepi prin a-l flata. Daca vrei ca cineva sa invete ceva, nu-i spui mereu ca n-are nimic de invatat. Or, domnul Puric incurajeaza un soi de legendarizare arbitrara a natiunii, din care rezulta ca ea frizeaza desavarsirea. Atunci la ce bun s-o mai dascalesti? Suntem unici, persecutati de tot mapamondul, singurii crestini adevarati, speranta lumii, gloria speciei! Asta e gandire de tip Becali. Domnul Puric n-ar trebui sa faca posibile asemenea analogii.

Desi conferintele de la Ateneu si cele doua carti semnate Dan Puric au starnit un mic fenomen de masa, Andrei Plesu e convins ca Puric nu va putea evolua mai departe: “O sa mai publice o carte. Prea multe nu o sa mai publice, pentru ca se misca intr-un registru de idei destul de previzibil.” Privind transformarea publica a actorului care i-a dat viata fara cuvinte lui Don Quijote, in rolul de profet national, filosoful de la Tescani spune ca resimte pur si simplu o mare parere de rau, mai cu seama pentru pierderea umorului si a spiritului relativizant.

Constient sau nu, domnul Puric il imita, ca impostatie, ca formulistica, pe Petre Tutea, care insa era originalul, nu era o copie. Dar Petre Tutea era un om foarte cultivat si de un umor extraordinar. Ce e uimitor la Puric este ca in actorie e plin de haz, iar in „omiletica” lui e sumbru.

Despotul isi demonstra puterea de viata si de moarte cand isi pedepsea exemplar dusmanii, dar mai abitir cand decapita, dupa propriul capriciu, cate un curtean, eventual unul de vaza. Arbitrariul si absurdul il faceau de temut.
Mi se pare scandalos sentimentul de invincibilitate pe care il savureaza securistii in fiecare clipa. De cand au jucaria numita CNSAS, au trecut la aceasta faza de rafinament: pot din cand in cand sa decapiteze cate un informator de care s-au plictisit. Cam asta e toata esenta valvei si dezvaluirilor din ultima vreme.
Intre timp, petitia mea a adunat fix 26 de semnaturi. (E ceva, pentru demnitatea unui popor, pot sa nu ma mai simt singur)
Propunerea era (cred) de bun simt: absolut toti ofiterii de Securitate si activistii platiti ai PCR sa primeasca o pensie care sa nu poata depasi nivelul pensiei minime reglementata prin lege de Parlament. Are vreun Guvern independenta necesara pentru o asemenea Ordonanta de Urgenta? Fireste ca nu.

I-am vazut data trecuta cand au fost in tara si am fost impresionat. O trupa numeroasa de dansatori din Georgia, care imbina momentele acrobatice uimitoare cu elementele de show gen Michael Flatley si eleganta baletului rus, cei de la Samaia au mereu cate o surpriza, cum a fost vocea unica a tinerei Marika Tkhelidze.
Spectacolul lor va avea pe 18 noiembrie, tot la Sala Palatului.

L-am vazut cu totul intamplator intr-un concert la Sala Radio si pana atunci habar nu aveam ca exista solo-uri de contrabas. De altfel, acest instrument mare cat un sifonier, pe corzile caruia ca sa inveti sa canti trebuie mai intai sa-ti sangereze degetele, nu e lasat “sa vorbeasca” nici macar in muzica clasica. Doar jazzul, cu exuberanta lui proverbiala si cu indiferenta fata de reguli si canoane, l-a scos in fata si l-a lasat sa cutreiere gama. Leonard Ciuciu era cel mai mare contrabasist din muzica lautareasca, dar daca s-ar fi nascut pe Mississippi probabil ca in loc sa ii tina isonul lui Ionica Minune si lui George Udila, ar fi cantat cu Duke Ellington. “Sa ii tina isonul”…. ce expresie nedreapta, am folosit-o si eu spontan pentru ca asta e ideea noastra despre rolul contrabasului intr-o orchestra. Dupa cum v-am spus, Leonard era unul dintre putinii artisti capabili sa sustina un solo consistent, de cateva minute, la finalul caruia sala sa izbucneasca in aplauze, chiar inainte ca partitura intregii formatii sa se fi sfarsit. Avea omul asta o fantezie si o exuberanta cat zece Blues Brothers la un loc. O verva si o creativitate de care nu l-ai fi crezut capabil vazandu-i fizicul de Piedone. Ciupea corzile frenetic, pana cand contrabasul ii aluneca intr-o parte ca si cum ar fi dat sa fuga, il tragea la loc intr-o secunda fara sa piarda vreun acord si improvizatia curgea frenetic spre hazul privitorilor care nici ei nu indrazneau sa rada de teama sa nu piarda o farama de spectacol. Acum am aflat ca era si printre putinii instrumentisti care puteau manui si o chitara bass cu 7 corzi.
Dupa ce l-am auzit am trait cu speranta ca intr-o buna zi cineva va repara nedreptatea si il va prezenta pe acest artist al improvizatiei publicului larg. Timpul, vorba lui Preda, nu a mai avut rabdare. Am cautat pe Youtube ceva ca exemplificare, dar nimic din ce am gasit nu mi s-a parut ca il prezinta in modul meritat. Asa ca va trebui sa ma credeti pe cuvant: Leonard Ciuciu a fost pentru contrabas ceea ce a fost Toni Iordache (unchiul sau) pentru tambal.