rss
rss
rss

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Oficiosul Stelei a trait cu patimă finalul de meci, cu golul marcat de unul dintre fraţii Costea în minutul 94, aşa că de emoţie au dat ca ştire victoria Oţelului. Meciul s-a terminat viceversa, motiv pentru Dorinel Munteanu să mai scuipe de supărare, după cele 278 de flegme expediate pe parcursul meciului.

Întrucât Mircea Badea se laudă că e cea mai profitabilă investiţie din istoria televiziunii româneşti, cred că trebuie să susţinem înflorirea capitalismului autohton prin oferirea altor idei similare de afaceri pentru tinerii întreprinzători, care nu au răbdare să aştepte ajutorul pentru IMM-uri de la Guvern.
La prima vedere, modelul de afacere Mircea Badea e excelent. Investiţii necesare: măsuţă, laptop şi două telefoane mobile rezistente la şocuri, maieu alb, pistol cu bile. Ar mai fi totuşi nevoie şi de un trust de presă cu câteva sute de angajaţi. (Nu mai punem la socoteală angajaţii de la ziarele, revistele şi site-urile, care furnizează subiectele din emisiune.) Cum lipsa unei televiziuni proprii i-ar putea împiedica pe mulţi investitori tineri să se lanseze în afaceri, iată alte modele de persoane care practic nu au nevoie de o televiziune la care să fie salariaţi, putând prospera şi din postura de invitaţi:
Bianca Drăguşanu: investiţii necesare – silicon, botox, rinoplastie, tratamente cosmetice, implantare cipuri pentru umanizarea androizilor. După cum puteţi observa e un model de business foarte costisitor. Vă putem recomanda însă varianta cu investiţii minime, Daniela Crudu. Indiferent ce variantă alegeţi, veniturile vor fi consistente, dar nu constante, în funcţie de cash-flow-ul lui Leo de la Strehaia sau al altor domni generoşi.
Avantaje: această afacere presupune practic acelaşi tip de muncă prestată şi de Mircea Badea, dar e adresată persoanelor de sex feminin.
Nicolae Guţă: investiţie minimă – tricou negru, lanţ gros de aur, lame de ras pentru bărbierit împrejurul mustăţii. Posibilităţi de câştig: fără număr.
Avantaje: această afacere vă va aduce acelaşi public cu al lui Mircea Badea.
Andrei Duban: investiţii minime: costum casual. Afacerea poate aduce venituri bunicele din prezentarea de evenimente şi extrageri loto. Dacă aveţi şi asociaţi, puteţi încerca modelul de business tip joint-venture, Romică şi Cornel, cu venituri similare.
Avantaje: Această afacere vă va permite să folosiţi multe din glumele lui Mircea Badea.


Probabil era chestiune de timp să mă întâlnesc cu ei, că prea părem a avea amintiri muzicale comune. Seamănă în unele pasaje cu Zdob şi Zdub sau cu Şuie Paparude, la voci cu Paraziţii şi cine ştie câte alte comparaţii se mai pot găsi la o trupă care face hip-hop peste fragmente folclorice româneşti. Şi totuşi sunt înviorător de originali. Au un sunet atât de captivant încât probabil e chestiune de timp până vor reuşi formula unui hit cu care să intre în mainstream. (Poate nu îşi doresc public asta, dar nu cred că i-ar deranja).
Mi-a plăcut şi reinterpretarea baladei vechiului Taraf de la Clejani despre Revoluţie. E plăcut să vezi că au scăpat unii nespălaţi pe creier, care îi respectă pe haiducii din 89 (şi pe haiducii făcători de balade).

Deşi japonezii nu sunt prima naţie care îţi vine în minte în materie de umor, am văzut preluată de la ei o emisiune amuzantă. Printre multele probe hazlii era şi una în care nişte concurenţi slabi se îmbrăcau în costume uriaşe, care îi transformau în luptători de sumo şi se luptau cu nişte lopeţi acoperite cu burete, pe o podea udă. Dacă aţi prins imaginea, nu mai aveţi nevoie de sinteză pentru actualul moment politic.
Emil Boc l-a dat afară pe Sebastian Lăzăroiu din Guvern. Teoretic asta arată că premierul nu e doar încasator şi a deprins cumva jocul. Când pe piaţă circulau zvonuri care îl dădeau pe Lăzăroiu premier sau şef de partid, într-un fel de rocadă a piticilor, şi când ai un subaltern care te eclipsează mediatic mai mult decât să te ajute practic, ai opţiunea de a muta tactic. Dar nu uitaţi, suntem la luptele în costume de sumo, tactica nu înseamnă mare lucru, când spectatorii se ţin cu mâna de burtă de râs.
E o mişcare câştigătoare din partea lui Boc? Nu aş crede: PDL rămâne un partid post-fesenist, care nu poate spera la mai mult decât la îndestulare până la nişte alegeri împinse cât mai târziu. Olteanu, Mircea Toader şi toată cohorta de ghinioane politice pe care nu le mai reţin dintr-un mecanism de autoprotejare, n-au ce să propună decât reinventarea PDSR-ului din vremea lui Văcăroiu. Sulfina Barbu, înlocuitoarea lui Lăzăroiu, mi-a amintit mereu de Hildegard Puwak, pentru cine şi-a încărcat memoria cu una din creaţiile lui Adrian Năstase. Faptul că şi-a făcut o firmă de tras fonduri europene cu securistul de partid Silvian Ionescu cred că e deplin lămuritor.
E o pierdere majoră Sebastian Lăzăroiu? Înclin să spun că nu. Calităţile sale erau mai curând de povestitor, ori pe acestea şi le poate exersa şi din calitatea de ex-ministru. Are marele merit de a gândi binişor şi de a se exprima omeneşte, fără a recita poezia de la partid. (Cu amendamentul că pentru televiziune nu are impostaţia potrivită, în ziare e ceva mai cu miez.) Dar ar trebui să înţeleagă că nu poţi fi strateg şi ideolog dacă nu manifeşti eficienţă într-o funcţie publică. Nu ai aplecări practice, vrei să rămâi teoretician? O refuzi, dar nu rişti să devii neconvingător. Nu ştiu ce ambiţii avea dl Lăzăroiu, dar e absolut scandalos să tratezi un post de ministru ca pe o ocupaţie pasageră în drumul spre un grandios program reformator. O demnitate publică se respectă şi se exercită, nu se povesteşte despre ea.
Cu răfuiala internă, partidul de guvernământ ratează nu doar şansa unei mari schimbări a societăţii (şansa aia e la fel de pierdută ca o calificare a României la fotbal care depinde de victoria Luxemburgului). Dar şi o şansă politică. La opoziţie, bătăliile interne sunt la fel de comice. Ponta îl ameninţă pe Voiculescu cu invitaţia de a candida pe propriile lui forţe. Aici întrevăd un potenţial prea frumos ca să se întâmple: Voiculescu să fie dat afară din alianţă pe motiv de lăcomie la ciolan şi (cum Varanul nu poate rămâne fără colezi) o alipire a sa la PDL. Ştiu, e SF momentan, dar emisiuni în care Gâdea sau Badea să o laude pe Udrea şi să îl tăvălească pe Antonescu ar fi ceva ce aş vrea să văd.
Pocniturile între Ponta şi partidul-SRL al lui Voiculescu sunt atât de apăsate, încât Crin Antonescu a ajuns să răspundă ziariştilor cu “nu comentez”, la întrebări gen candidatura lui Piedone la Primăria Capitalei. Un Crin Antonescu care nu mai vorbeşte e ca o stripteuză care nu mai vrea să se dezbrace, o absurditate în sine.
Crin Antonescu făcuse cel mai mare cadou PDL. Îi lăsase liber tot culoarul de dreapta. Sigur că PDL nu era de dreapta şi că singura sa Albă ca Zăpada era un pitic cu barbă, cu har de povestitor – analist. Dar din momentul în care a apărut USL, PDL nu mai avea decât o mică schimbare de sex politic de făcut, urmând ca pe mai departe să se poarte cât mai graţios şi mai ingenuu cu putinţă. N-a fost să fie. Cei care nu ştiu ce vor, dar ştiu cât vor, au mai mazilit pe unul care ştie ce vrea, dar nu ştie cum, lăsând mai largi porţile pentru unii care vor lucruri îngrozitoare şi ştiu şi cum, dar deocamdată nu sunt în stare.

Adevărul e că trecând pe uliţa (prăfuită sau noroită, în funcţie de anotimp) a unui sat e imposibil să nu te izbească revelaţia: ce bune ar fi nişte avioane de vânătoare de ultimă generaţie! Anul ăsta a plouat suficient cât să avem o recoltă record fără sistem de irigaţii şi încă nu atât de mult cât să ne pară rău că nu ne-am apucat de canalele care ne-ar feri de inundaţiile obişnuite. Probabil aşa va fi în toţi anii de acum înainte.
Avioanele astea au două avantaje imbatabile comparativ cu, să spunem, tractoarele: zboară foarte sus şi foarte repede. De sus nu se văd nici şanţurile, care ţin loc de canalizare, toaleta din fundul curţii devine un simplu punct pe monitorul de bord. Din goana supersonică, ultimul loc la pasta de dinţi, la săpun, la cheltuieli culturale şi cu educaţia copiilor, ultimul loc la orice rămâne în urmă, că asta e soarta ultimului loc, să rămână în urmă. De sus se vor vedea doar părţile frumoase ale ţării: Arcul Carpatic, Marea Neagră, Cheile Bicazului, Crucea de pe Caraiman.
Cineva să îi anunţe pe pensionarii care populează satele supersonice să pună mâna pe Skype să-şi anunţe copiii din străinătate că ar mai fi nevoie de 1,2,3 miliarde de dolari. Dacă tot a trecut America la socialism şi îşi ţine firmele cu comenzi de stat şi perfuzii financiare, ar fi păcat să nu contribuim şi noi, e drept, cu o picătură într-un ocean.
PS: Şi în programele de înarmare, rămâne adevărat ce-a constatat Băsescu despre contractul cu Bechtel: ambele părţi vor să fure. Obama şi-a propus să adune 1 miliard pentru campania electorală de anul viitor, la noi vor fi cifre mai mici, dar e şi obiceiul ăsta local prost în care politicienii duc acasă mare parte din şpaga partidului.
PS2: Aş insista să se vorbească şi despre actuala tichie de mărgăritar tot ca despre o necesitate stringentă. În special termenul “investiţie” să fie cât mai des repetat. Dacă planurile lui Sorin Oprescu merg brici, Arena Naţională îşi va recupera “investiţia” în nici 450 de ani.

În timpul epidemiei de ciumă, la Constantinopol mureau 10.000 de oameni pe zi. Molima s-a răspândit pe tot continentul, până când oamenii s-au deprins să doarmă cu moartea în pat. Cum toţi ajungeau să aibă cel puţin o rudă decedată, îngropatul devenise costisitor. Pe unii îi deversau în râuri sau îi acopereau cu câteva fire de pământ, ceea ce nu ajuta la stăvilirea epidemiei. A fost nevoie de legi explicite care obligau la folosirea coşciugelor închise din lemn, obicei păstrat până în zilele noastre.
Legenda îi atribuie lui Alexandru cel Mare unul din cele mai înţelepte gânduri, când le-a cerut supuşilor să fie înmormântat cu mâinile afară, să se ştie că nu a luat nimic cu sine. Ironia sorţii face ca elevul lui Aristotel să fi avut parte de cea mai scumpă înmormântare din istorie, potrivit unui clasament bizar. Ceva vreme mai târziu, unul dintre epigoni i-a topit sicriul şi sarcofagul din aur masiv, când a avut nevoie de bani. Se vede treaba că nu suntem chiar egali în clipa morţii şi că politicienii din toate epocile sunt singurii capabili să facă morţii profitabili.
Televiziunile au reuşit, cum ne-am obişnuit, să pângărească şi comemorarea americanilor. Când n-au un priveghi monden cu care să facă deliciul babelor colivofile, e bună şi o rememorare prin satelit, pe care s-o trateze cam în acelaşi stil.
Ca unul care a scris realmente emoţionat despre şocantele atentate de acum zece ani, pot spune că detest comemorările înregimentate. Mă dezgustă compasiunea exersată la comandă, selectiv şi la dată fixă.
9.11 a devenit un brand, ca Holocaustul. Alte tragedii nu au branduri, morţii comunismului sunt prea mulţi şi prea anonimi, pe ucraineni nu i-a fotografiat nimeni scheletici, murind de foame. Statistic, vorba lui Stalin. Când vorbeşti de comunism trebuie să dai dovadă de nuanţe, altfel nu te califici la intelectuali. Trebuie să pomeneşti ritualic despre idealurile societăţii fără clase şi despre bunele intenţii ale asasinilor. Aminteşete-ţi de fiecare dată că victimele comuniştilor nu au brand şi vei fi mai puţin inadecvat. Dacă n-ai de lucru şi deplângi drama palestinienilor, rişti să fii etichetat antisemit. Cu brandurile nu te joci.
Nenorocul lui 9.11 e că e un brand din cifre. Iar cifrele sunt cutremurătoare în crescendo. Să le amintim seci, cu solemnitatea cu care au fost citite numele victimelor în procesiunea de la WTC: 3.000 de morţi în atentatele de la 11 septembrie. 20.000 de morţi în războiul din Afganistan. 900.000 de morţi în războiul din Irak, de ambele părţi, majoritatea zdrobitoare, civili. Prea mulţi pentru a le citi numele greu de pronunţat într-o zi a rememorării. Alte victime care nu sunt brand, deşi la aproape un milion, ar merita şi irakienii să fie un brand. Analiştii TV îşi pot exersa compasiunea şi pe cei peste un milion şi jumătate de schilodiţi din acelaşi război.
Despre pasiunea modernilor pentru victime, a scris pe larg Rene Girard, nu e acum locul pentru a extinde analiza acestei aplecări. Poate totuşi s-ar cuveni un monument colectiv al victimei necunoscute, aşa cum s-au făcut în multe ţări după războaie, pentru eroii neştiuţi.
S-a repetat obsesiv astăzi că după 11 Septembrie lumea nu mai e aceeaşi. Într-adevăr, de la momentul când toată omenirea vibra stupefiată alături de o naţiune lovită absurd şi mişeleşte, multe s-au schimbat. Emoţia s-a scurs către oportuniştii fiecărei societăţi, obişnuiţi cu actele de complezenţă. Dacă ar fi fost numai barbaria torturilor de la Guantanamo şi lumea tot nu ar mai fi fost la fel. Cine nu a fost zguduit de revoltă de acel fenomen opus spiritului pentru care e admirată America, nu poate vorbi decât ipocrit de solidaritatea cu suferinţa de peste Ocean şi de ataşamentul faţă de valorile lumii libere.
În lume nu există alternativă la modelul occidental de societate, o ştiu până şi islamiştii, poate doar cei care inhalează încă socialismul ca pe aurolac să nu fi realizat asta. Problema e că cei din lumea cât de cât liberă nu realizează că sunt o insulă la scara istoriei şi chiar şi prin comparaţie cu restul regimurilor contemporane. Dacă, Doamne fereşte!, Occidentul va pierde bătălia cu Orientul mai apropiat sau mai îndepărtat, o va face doar prin propria neprezentare. Ceea ce discreditează democraţia de tip liberal din ţările vestice în ochii adversarilor ei nu e faptul că s-ar fi găsit ceva mai bun, ci ipocrizia generalizată.
E greu să susţii superioritatea lumii occidentale, câtă vreme ea refuză să îşi profeseze principiile proprii, şi trece la o formă de rasism post-mortem. Doar anumiţi morţi pot reclama compasiunea mondială.
Americanismul, ca punere în operă a unei sume de idei – creştine, umaniste, iluministe şi clasic liberale – are în el toţi anticorpii necesari. Nu mă refer la remediile pentru revenirea din şocul 9.11, aplicate în stil texan de Bush. Acelea au eşuat, şi în Afganistanul atacat fără a exista dovezi solide ale orchestrării atentatelor în peşterile din Himalaya, şi în Irakul atacat pentru arme imaginare şi fără nici cea mai vagă legătură cu atentatorii. Nu, anticorpii adevăraţi au putut fi văzuţi când până şi cei ţinuţi în afara dreptului la Guantanmo şi-au putut câştiga libertatea după istovitoare procese, cu avocaţi americani, în instanţe americane. Aceea e America admirabilă şi Occidentul în care de fapt nu cred cei ce se declară filo-americani de conjunctură.

Al treilea partid din America a reacţionat la cele două evenimente politice ale săptămânii, lansarea unui nou program de investiţii de către Barack Obama şi dezbaterea candidaţilor republicani la preşedinţie.
Programul lui Obama e unul surprinzător pentru vederile socialiste ale preşedintelui american. (La noi ar fi fost prezentat ca “măsuri de dreapta”). Planul include scăderi ale impozitelor pe forţa de muncă, dar şi investiţii directe în infrastructură. În total, se vor cheltui 447 miliarde de dolari, pentru un program de stimulare a economiei, care va aduce înjumătăţirea impozitului pe salarii datorat de angajatori pentru 98% dintre angajaţi.

Libertarienii (adepţi ai liberalismului clasic) aprobă reducerile de impozite, dar critică intervenţia în economie, chiar şi cu pachete de ajutor şi investiţii, ca fiind o ineficientă realocare de resurse. Avantajarea unor sectoare din economie e o formă de inginerie socială, un pas către falimentara economie planificată.
Singurul candidat republican care păstrează linia neintervenţionismului în economia de piaţă e Ron Paul, care a şi candidat în tinereţe din partea partidului libertarian. Ceilalţi candidaţi republicani nu scapă de criticile libertarienilor. Aceştia susţin în teorie un stat minimal, dar promit electoratului cam toate bunătăţile unui stat asistenţial – de la un preţ mai mic la benzină (Bachmann) la menţinerea costisitoarelor programe de asistenţă medicală. Influenţaţi de aripa “neocon” a partidului, mulţi dintre candidaţi susţin de asemenea continuarea cheltuielilor militare, pe teatrele de operaţiuni de pe alte continente sau în diverse programe de apărare de pe teritoriul american.

Am putea avea un învățământ 100% privat, dar nu există niciun politician care să își dorească măcar așa ceva. De fapt, avem un fel de învățământ de stat feudalizat, nu privatizat.
O privire aruncată peste topul salariilor rectorilor de la universitățile de stat arată o castă cu venituri ce pot fi invidiate și de cei din sectorul bancar: recorduri de 7.000 sau de 5.000 de euro pe lună (circa 200 de milioane). Și asta e doar ce se vede la suprafață, dedesubt sunt contractele umflate pentru investiții, cohorta de rude și țuțeri promovată în posturile de la vârf. Nu sunt puține cazuri când asemenea venituri respectabile vin fără prea mare prezență la cursuri, de care se ocupă asistenții conștiincioși. Pentru ei rămâne mărunțișul, dar și speranța că se vor înfrupta cândva din bunătăți. Oricum, chiar și un câștig mediocru în învățământul de stat e ceva mai sigur decât riscanta viață din lumea reală, pentru care se presupune că i-ar pregăti pe studenți.
Doar cine nu vrea nu vede că aceste venituri nu sunt altceva decât dividende încasate de mafiile universitare. Catastrofa din învățământul privat ajută la mascarea acestei stări de fapt pe termen lung.
Drama învățământului privat e că a fost făcut tot de dinozaurii comuniști, care l-au compromis. Exemplul emblematic e Aurelian Bondrea, rectorul sinistrei universități Spiru Haret, pe porțile căreia ies o treime din studenții României! Situația e tragică de-a dreptul, când te gândești că nici măcar rectorul acelei universități nu are propriu-zis facultate, absolvind școala de propagandiști ”Ștefan Gheorghiu”.
Dar cifrele prezentate astăzi de Business Day sunt foarte interesante. În acest sistem industrial de producere a posesorilor de diplome, cei de la Spiru Haret spun că au de cheltuit cam 200 de euro anual cu fiecare viitor intelectual al patriei. Ținând cont de taxele percepute (socotite de competitori ca fiind de dumping) le rămân cam 170 de euro de la fiecare din cei peste 200.000 de studenți pe care îi avea acum doi ani, sau de la cei aproape 75.000 pe care îi mai are acum. Tehnic, nu e profit, universitățile fiind un fel de fundații. Dar e o grămadă de bănet de cheltuit pe salarii și prime, construcții și achiziții, la prețuri ce nu pot fi verificate de nicio autoritate independentă. Rămân suficienți bani și pentru taxa de protecție achitată politicienilor.
Batalioane de parlamentari încasează lefuri grase de la facultăți pe la care nu dau, în schimbul unui vot favorabil la momentul oportun, unei vorbe bune pusă pe la un organism de acreditare. Bondrea a cochetat chiar cu ideea de a-și face un partid propriu, pe model Voiculescu, care să-i apere interesele. Împreună cu Octav Cozmâncă a lucrat ceva vreme la proiectul unui partid socialist. Din păcate pentru el, TVRM nu răzbate ca Antena 3, așa că a renunțat momentan la idee și se pare că s-a aciuat pe lângă Mickey Șpagă și șarlatanii de la UNPR.
Totuși, scăderea numărului de mușterii de la Spiru Haret dovedește încă o dată virtuțile pieței libere. O facultate încropită pe sistemul șușelor s-ar fi curățat de la sine dacă n-ar fi existat intervenția statului. Întâi intervenția politicienilor care i-au dat peste mână Ecaterinei Andronescu, atunci când a vrut să reglementeze fenomenul. Candidatul PSD-ului, Mircea Geoană, era atunci sponsorizat inclusiv de fabrica de diplome, deci afacerea s-a pierdut în ceață. Dar cea mai mare mână de ajutor a venit de la sectorul bugetar, de la statul de toate culorile politice. Aici lucrează cei mai mulți dintre absolvenții de facultăți private exotice, pentru că aici contează doar hârtiile și pilele, nu aptitudinile.
Despre cât de eficient poate fi un sistem privat de învățământ vorbește o altă cifră dată de Business Day: pentru un student de la stat, bugetul alocă nici mai mult nici mai puțin decât 1000 de euro, adică de cinci ori suma cu care Spiru îi școlea (prost și pe repede înainte) pe ai săi. Greu de spus dacă diferența dintre cele două ”produse finite” e chiar de cinci ori, dar să nu uităm că universitățile de stat funcționează și ele ca și cum ar fi private. Întocmai ca TVR-ul: ia și taxe și subvenții. Iar păgubosul învățământ fără frecvență a proliferat întâi la stat și apoi la privat. (A fost una din invoațiile permise de așa zisă ”reformă Marga”).
Ca și la bac, Daniel Funeriu a reușit un moment al adevărului: un top al universităților, cu trei trepte de calitate. În prima ligă nu au intrat decât 12 universități de stat, cele care au avut grijă de onoarea lor în anii aceștia. Toate universitățile de stat joacă în divizia C, deși Titu Maiorescu și Universitatea Ecologistă s-au apropiat cât de cât.
Pentru pasul cel mare, privatizarea de jure a învățământului de stat, nu există momentan curajul necesar. Statul ar trebui să rămână un simplu organizator de competiție, iar dacă e musai să mai existe subvenționare a studiilor, universitățile de stat și private ar trebui să se bată cu șanse egale pe subvenția de 1000 de euro dată de stat pe cap de student. La foarte multe discipline s-ar putea da un examen național sau s-ar putea lua în calcul notele de la bac (cum deja se întâmplă). Primii clasați primesc locuri de la buget, dar aleg universitatea de stat sau privată unde vor să studieze. Cum studenții buni sunt la fel de importanți ca profesorii, facultățile însele ar avea o motivație să acorde burse, cazare sau alte scutiri celor silitori.
Și mai eficient, statul și-ar putea băga banii într-un fond de garantare a creditelor de studii, pe care studentul să le returneze ulterior, din salariu.
Dar ar trebui să existe și reversul: depunctarea universităților care produc șomeri, ori chiar obligația de a returna taxele de studiu absolvenților care nu reușesc să se angajeze în profesia pentru care au primit diploma în doi ani de la terminarea facultății.

Pagina 30 of 175« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica