rss
rss
rss

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susţinere pentru muncitorii de la Braşov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care şi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susţinere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea şi a celor mai curajoşi dintr-o Românie umilită şi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy şi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Ţara nu e ceva ce am moştenit de la părinţii noştri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noştri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Scena politică e în curs de clarificare ideologică, în sensul că dreapta are iniţiative stângiste, iar stânga se aşează de-a curmezişul, de pe poziţii de dreapta.
Un deputat a găsit o metodă ingenioasă de a ciuguli nişte voturi, meşterind o lege împotriva cămătăriei. Cum întâmplător deputatul e din PDL, Ponta şi Antonescu s-au opus, ocazie pentru presa favorabilă puterii să îi arate cu degetul. De unde rezultă că pe votul ignoranţilor e mare bătaie.
Legea nu face altceva decât să elimine un concurent incomod pentru băncile, care au adeseori ele însele apucături cămătăreşti. Sunt vizate în mod eronat efecte perverse şi nu cauze reale. E adevărat că mulţi practicanţi de azi ai cămătăriei sunt indivizi dubioşi, că recurg la violenţă şi la terorizarea creditorilor, modificând clauze ale înţelegerii (uneori nici nu există o formă scrisă, un contract). Cu ajutorul unor notari, au fost numeroase cazuri de oameni deposedaţi de casă ori spoliaţi de asemenea infractori. Dar toate acestea sunt pur şi simplu infracţiuni de înşelăciune, şantaj, escrocherie şi alte asemenea, deja găsite în codul penal. Împotriva lor se putea lupta mai bine printr-o lege care să reglementeze mai explicit cămătăria, decât să o interzică.
O lege care să permită cât mai multor oameni să intre pe această piaţă ar fi fost cu adevărat o măsură de dreapta, pentru că ar fi creat concurenţă pentru bănci, instituţii de credit şi case de amanet, apărând debitorii şi creditorii de abuzuri şi escroci.
E uimitor cum persoane care se declară (şi cred despre sine că sunt) de dreapta aplaudă o lege care practic consfinţeşte un monopol (pe piaţa şi aşa neprimitoare a băncilor). Aceştia nici măcar nu realizează că trec pe lângă piatra de temelie a capitalismului: acceptarea sau neacceptarea ca legitimă a obţinerea unui profit dintr-un capital. Dacă timpul nu e recunoscut ca fiind purtător de valoare, atunci ne întoarcem la ideile lui Marx şi nu avem decât să împărţim “mijloacele de producţie” între muncitori, pentru a opri patronul să mai obţină vreun “câştig nemuncit” de pe urma investiţiei lui.

religia şi cămătăria
Cămătăria a fost condamnată în mai multe religii, în încercarea de a opri o practică realemnte abuzivă (dobânzi de zeci de ori pe perioade scurte de timp). Referirile la camătă se opresc în cazul creştinismului la Vechiul Testament, lucrul nefiind practic menţionat în cărţile propriu-zis creştine, dar fiind urmărit cu stricteţe în Occidentul medieval. În înţelegerea mea, rostul revelaţiei biblice e acela de a îndrepta omul pe o cale spirituală şi de a-i pune în faţă adevărurile ultime la care ar fi ajuns cu neputinţă bizuindu-se pe propria raţiune. Biblia nu e un îndreptar politic, economic sau de altă natură. Sfaturile practice menţionate în diferitele cărţi biblice sunt rodul unei înţelepciuni colective, dar nu ţin de nucleul dur al revelaţiei. Referirile la cămătărie sunt asemănătoare indicaţiilor de igienă şi convieţuire între soţi, îşi au rolul lor într-un anumit stadiu al societăţii. Tot la fel există referiri la comportamentul pe care credinciosul să îl aibă faţă de sclavi. Nu înseamnă că Biblia susţine sclavia, curentul favorabil abolirii ei fiind născut tocmai în spaţiul de spiritualitate creştină. Pur şi simplu, Biblia are obiective mai înalte decât schimbarea socială sau de guvern, deşi conţine şi recomandări de conduită într-un context dat.
Cu aceste precizări, iată ce ne spune despre cămătărie:

“De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi şi să nu-i pui camătă.” (Ieşirea, cap 22 vs 25)

sau

“Banii şi-i dă cu dobândă şi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloşii nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui.” (Iezechiel cap 18 vs 13)

Cum spuneam, referinţele la această faptă se opresc la Noul Testament, dacă nu considerăm cumva că episodul răsturnării meselor schimbătorilor de bani din Templu de către Hristos se referă cumva şi la această ocupaţie. Cămătăria dispare aşa cum dispar referirile la jertfele animale, de pildă, ca nenecesară în noua etapă.
Pericolul social reprezentat de cămătărie e evident: apariţia trândăviei, a unei clase care să paraziteze munca altora, în condiţiile unei productivităţi minimale şi în absenţa diviziunii muncii. Chestiunea se învecinează cu altă problemă insolvabilă a capitalismului, aceea a legitimităţii moştenirii – o problemă spinoasă din punct de vedere moral, dar de neevitat din raţiuni practice. În contextul economiei primitive a antichităţii şi a lipsei unui cod moral, Vechiul Testament recomandă aşadar agonisirea prin muncă şi ajutarea semenului presat de nevoi. În lipsa diviziunii muncii, fiecare lucrător era şi agricultor, depinzând de recolta şi de capriciile vremii. Un ban împrumutat putea fi o chestiune de supravieţuire alimentară. Cu totul altfel se pune problema într-o societate modernă, când intervine motorul profitului nu nevoia minimală de hrană.
Un ban împrumutat poate reprezenta o modalitate de a sări peste etapa agonisirii, înainte de a demara o afacere care se doreşte profitabilă. A face profit din agoniseala altuia nu mai e o chestiune umanitară, ci o sustragere din proprietatea creditorului.
În Evanghelia după Luca apare retoric o formulare care practic anulează interdicţiile vetero-testamentare. În Pilda Talantului, sluga care a restituit exact suma primită e judecată cu asprime:

“Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ştiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus şi secer ce nu am semănat;
Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Şi eu, venind, l-aş fi luat cu dobândă.” (Luca, cap 19 vs 22-23)

Ucenicilor săi, Iisus le cere să meargă fără bani, deci într-o austeritate totală. E calea monahilor, a celor retraşi din această lume în aşteptarea celei de apoi. Pentru ceilalţi, încă nehotărâţi să abandoneze cele lumeşti, legile economiei, ca şi cele ale fizicii, nu sunt anulate. Cezarului i se dă ce e al cezarului.

“în apărarea lucrurilor de neapărat”
Pledoaria în favoarea legitimităţii veniturilor din folosinţa unui bun sau a unui capital au făcut-o numeroşi economişti liberali. Walter Block a scris o carte, “În apărarea lucrurilor de neapărat”, în care tratează inclusiv teme ca specula şi cămătăria, arătând că oriunde aceste lucruri se petrec printr-un schimb voluntar ele sunt rodul unei nevoi reale.
Cei care apelează la un cămătar au o nevoie stringentă de bani şi calculează că riscul merită asumat pentru acoperirea în termen scurt a respectivei nevoi. De cele mai multe ori ei sunt neeligibili pentru instituţiile bancare, cu mecanisme lente. Fie nu au venituri certe, nu au garanţii sau nu au un trecut fiscal prea bun. Aceste lucruri înseamnă un risc suplimentar pentru creditor, deci o dobândă mai mare. Când un guvern decide să se interpună şi să dea o lege prin care stabileşte dobânda maximă, peste care un împrumut e socotit cămătărie, săracii sunt cei mai loviţi, pentru că nu vor mai putea lua împrumuturi de niciun fel, urmând să trăiască de pe o zi pe alta din ce adună.
La fel de nociv este când statul intervine pentru a face toţi cetăţenii eligibili la creditare. Lucrul a fost făcut deja de administraţia Clinton în America (un fel de social-democrat, după standardele lor). Persoane de culoare, văduve şi persoane cu handicap au fost împinşi spre ipoteci pe care orice bancă li le-ar fi refuzat. Creditele lor erau garantate de un fel de ANL-uri americane, mega-companiile de stat Fannie May şi Freddie Mac. Falimentul de facto al acestora e unul din declanşatorii actualei crize globale.

Ne-am despărţit în decurs de o săptămână de două personalităţi foarte diferite, care nu s-au întâlnit vreodată. De Steve Jobs au auzit toţi puştii: era tânăr, genial şi foarte bogat. Probabil singurul capitalist îndrăgit şi de socialişti, deşi mulţi întreprinzători inovatori ar merita acelaşi respect şi aceeaşi faimă, fie doar şi pentru bunăstarea pe care o aduc în lume.
Ion Diaconescu era bătrân, lipsit de carismă, sărac lipit şi destul de mediocru ca politician. Avea toate calităţile care condamnă la nefericire şi nenoroc: era onest, credea în idealuri impopulare şi îşi urma cu fidelitate o cauză pierdută.
N-avem cum să ne imaginăm suferinţa îndurată de acest om, dacă am pune între paranteze perioada petrecută în închisoare, perioadă în care mărturisea că bătaia era cea mai blândă dintre pedepse, tinereţea sa ar putea fi rezumată aşa: Eşti ridicat pentru vina de a fi membru într-un partid oarecare la 30 de ani şi ţi se dă drumul la 47 de ani. După care începi să îţi croieşti un trai oarecare, pornind de la meserii necalificate, pentru că altceva nu ai dreptul să încerci.
Dacă ar trebui să îi explic unui tânăr din generaţia cu iPad şi IPhone de ce trebuie să se oprească cu luare aminte la exemplul acestui om simplu, zdrobit de un sistem regretat cu insolenţă de unii, aş spune că libertatea e ca o aplicaţie de iPhone. Toate gadgeturile astea mai inteligente decât posesorii lor ne pot permite – teoretic – să facem lucruri fantastice. Uneori ele te fac mai liber, pentru că îţi permit să faci lucruri pe care nu le-ai fi făcut fără ele, să afli lucruri la care nu ai fi avut acces. Dar ele mai au nevoie şi de aplicaţii şi de conţinut pentru a fi bune de ceva. E bine că învăţăm să îi admirăm pe cei care le inventează, fatalmente, miile de programatori care vin efectiv cu ideile pentru gadgeturi rămân în anonimat. Ar fi frumos să avem acelaşi respect şi pentru cei care au intrat într-o închisoare la 30 de ani, ca să iasă la 47, pentru simplul fapt că nu acceptaseră să dea delete aplicaţiei “libertate de conştiinţă” sau “demnitate” sau “ideal” de pe hardul propriu. Pur şi simplu nu au acceptat să se reformateze după cerinţele “omului nou”. Să ne amintim de ei data viitoare când scriem ceva pe Facebook fără să ne gândim de două ori că am mai putea fi ridicaţi de acasă la 30 de ani şi eliberaţi la 47.


Corectitudinea politică a ajuns în comuna (oraşul?) Sinteşti, celebru pentru palatele cu turnuleţe. Între groapa de gunoi şi cimitirul urbei, nu departe de strada Zlătari, o stradă a fost rebotezată Strada Rromi. Cu doi de R şi fără genitiv. Nu ştiu cum se numise strada înainte, dar cei de la primărie puteau să facă un efort să schimbe măcar strada cu care se intersectează, din Strada Ciorilor în Strada Privighetorilor.

Căutam de mai multă vreme un program de acest fel pentru telefon şi renunţasem pentru că găseam numai programe care erau gratuite doar pe perioada de probă. Aşa că îl semnalez pe Smart Office, produs de Pixel. Deşi pe site-ul producătorului există versiuni contra cost pentru Android, iPhone, Bada (Samsung) sau Symbian (Nokia), fişierul de pe mobiles24.com s-a instalat fără să întrebe nimic de bani. Deci cel puţin momentan mă bucur de el.

Oferă tot ce ţi-ai putea dori, ba chiar mai mult decât e nevoie. Ştie să deschidă cărţi şi fişiere în formatul Adobe PDF, să deschidă şi să editeze principalele formate din pachetul Office: Word, PowerPoint, Excell. Are chiar şi zurgălăi inutili ca vedere 3D, pentru care e nevoie de ochelari speciali.

Modul în care defilează prin pagini e încântător, cu un efect 3D ca la telefoanele HTC. Efectul e spectaculos şi chiar îmi pare rău că nu am găsit un meniu cu o asemenea interfaţă pentru telefon, care să fie accesibil din ecranul de start.
Puţin neobişnuit e zoom-ul, care se face ţinând apăsat degetul câteva secunde, şi mişcând apoi în sus sau în jos. Din păcate, la PDF-uri şi Word-uri se menţine paginaţia originală, astfel încât o pagină mărită nu va mai fi încadrată în dimensiunile ecranului. Deci va trebui să vă obosiţi puţin ochii citind cu un font mai mic, decât să defilezi la fiecare rând de la stânga la dreapta.

Nu am testat restul funcţiilor, cum ar fi crearea de prezentări PPT sau de grafice în Excell, dar chiar şi fără ele, programul mi se pare suficient pentru a-ţi transforma telefonul într-un reader în formatele DOC, TXT sau PDF.

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
Fireşte, stânga şi dreapta nu pot fi decât noţiuni relative, care se definesc aşadar în relaţie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziţionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga şi dreapta erau despărţite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliţilor oameni politici, problemele în funcţie de care erau împărţiţi erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaţia către o ierarhie clericală puternică şi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raţional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) şi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deşi cei mai mulţi whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărţit stânga şi dreapta acum două secole (o despărţire a existat încă de la apariţia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deşi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
În funcţie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul Naţional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aşadar şi socialist şi muncitoresc – sau chiar şi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă şi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereţi revoluţionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
În privinţa naţionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului şi în special al Gărzii de Fier româneşti). Cu siguranţă, morala religioasă şi valorile tradiţionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deşi e aproape vulgar să confişti şi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naţional” nu are nicio legătură cu înclinaţiile dreptei.
Ideea naţională a evoluat mult şi continuă să se reconfigureze, deci şi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaţia paşoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naţionalismul era un ideal legitim şi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simţul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naţionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliţi “roşii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiţi de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui Ceauşescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul şi izolaţionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la Revoluţie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
În privinţa Mişcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. Mulţi dintre simpatizanţii ei au fost oameni oneşti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaţie de criză. Deşi e categorisită ca o grupare extremistă – şi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puţine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puţinele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeşte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce ţara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (şi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, Mişcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). Aşadar, comuniştii şi legionarii se împuşcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Şi unii şi alţii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniştilor) de la Berlin şi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveşte obsesiv către trecut şi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă şi stilistica textului citat mai sus. Cât de creştină poate fi o grupare care maimuţăreşte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naţionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naţiunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman şi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naţional şi nici cine ştie ce creştin.

Oficiosul Stelei a trait cu patimă finalul de meci, cu golul marcat de unul dintre fraţii Costea în minutul 94, aşa că de emoţie au dat ca ştire victoria Oţelului. Meciul s-a terminat viceversa, motiv pentru Dorinel Munteanu să mai scuipe de supărare, după cele 278 de flegme expediate pe parcursul meciului.

Întrucât Mircea Badea se laudă că e cea mai profitabilă investiţie din istoria televiziunii româneşti, cred că trebuie să susţinem înflorirea capitalismului autohton prin oferirea altor idei similare de afaceri pentru tinerii întreprinzători, care nu au răbdare să aştepte ajutorul pentru IMM-uri de la Guvern.
La prima vedere, modelul de afacere Mircea Badea e excelent. Investiţii necesare: măsuţă, laptop şi două telefoane mobile rezistente la şocuri, maieu alb, pistol cu bile. Ar mai fi totuşi nevoie şi de un trust de presă cu câteva sute de angajaţi. (Nu mai punem la socoteală angajaţii de la ziarele, revistele şi site-urile, care furnizează subiectele din emisiune.) Cum lipsa unei televiziuni proprii i-ar putea împiedica pe mulţi investitori tineri să se lanseze în afaceri, iată alte modele de persoane care practic nu au nevoie de o televiziune la care să fie salariaţi, putând prospera şi din postura de invitaţi:
Bianca Drăguşanu: investiţii necesare – silicon, botox, rinoplastie, tratamente cosmetice, implantare cipuri pentru umanizarea androizilor. După cum puteţi observa e un model de business foarte costisitor. Vă putem recomanda însă varianta cu investiţii minime, Daniela Crudu. Indiferent ce variantă alegeţi, veniturile vor fi consistente, dar nu constante, în funcţie de cash-flow-ul lui Leo de la Strehaia sau al altor domni generoşi.
Avantaje: această afacere presupune practic acelaşi tip de muncă prestată şi de Mircea Badea, dar e adresată persoanelor de sex feminin.
Nicolae Guţă: investiţie minimă – tricou negru, lanţ gros de aur, lame de ras pentru bărbierit împrejurul mustăţii. Posibilităţi de câştig: fără număr.
Avantaje: această afacere vă va aduce acelaşi public cu al lui Mircea Badea.
Andrei Duban: investiţii minime: costum casual. Afacerea poate aduce venituri bunicele din prezentarea de evenimente şi extrageri loto. Dacă aveţi şi asociaţi, puteţi încerca modelul de business tip joint-venture, Romică şi Cornel, cu venituri similare.
Avantaje: Această afacere vă va permite să folosiţi multe din glumele lui Mircea Badea.


Probabil era chestiune de timp să mă întâlnesc cu ei, că prea părem a avea amintiri muzicale comune. Seamănă în unele pasaje cu Zdob şi Zdub sau cu Şuie Paparude, la voci cu Paraziţii şi cine ştie câte alte comparaţii se mai pot găsi la o trupă care face hip-hop peste fragmente folclorice româneşti. Şi totuşi sunt înviorător de originali. Au un sunet atât de captivant încât probabil e chestiune de timp până vor reuşi formula unui hit cu care să intre în mainstream. (Poate nu îşi doresc public asta, dar nu cred că i-ar deranja).
Mi-a plăcut şi reinterpretarea baladei vechiului Taraf de la Clejani despre Revoluţie. E plăcut să vezi că au scăpat unii nespălaţi pe creier, care îi respectă pe haiducii din 89 (şi pe haiducii făcători de balade).

Pagina 30 of 175« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica