rss
rss
rss

Din vreme în vreme, impostura “singurului partid de dreapta” (ajuns aşa din pură conjunctură) iese la iveală în cele mai mărunte gesturi. Şi nici nu e nevoie să te deplasezi în oraşele de provincie pentru a-i vedea pe bătrânii activişti. Sunt buni şi cei din noua generaţie.
Elena Udrea i-a povestit la ceas de seară bătrânului nostalgic maoist Ion Cristoiu despre planurile ei de viitor. Nu, nu scoate album într-o trupă de fete şi nu va deveni asistenta lui Capatos, vă amintim că Elena Udrea e ministru al Turismului şi Dezvoltării. Din vârful uriaşului buget pe care ministerul îl are de tocat, diva politică a enunţat cele două priorităţi mari şi late pe care le are: exploatarea mitului Dracula şi un circuit – memorial Nicolae Ceauşescu.
Despre primul nu are rost să vorbim acum: e un produs kitsch al civilizaţiei de consum. Dacă americanii vor să digere aşa ceva, foarte bine, să-l servim cu garnitură de hot-dog tras în ţeapă.
Dar că promovarea ceauşismului e a doua prioritate naţională pentru un minister care are în titulatură şi cuvântul dezvltare, e descumpănitor. Acum ceva vreme pediştii au testat apele cu un muzeu al comunismului, un loc al memoriei, care să recupereze ce se mai poate dintr-o epocă insuficient înţeleasă şi revoltător de idealizată prin grija profitorilor ei. Au abandonat discret ideea dintr-un calcul simplu: bunul simţ nu se vinde bine în România. Cu sau fără Dan Diaconescu, Partidul Proştilor va avea la orice oră mai mulţi membri decât cei care îşi cunosc trecutul sau au înţeles ceva din el.
Pentru că din schiţa de proiect prezentată de Elena Udrea reiese foarte clar că nu ar urma în niciun fel să fie un proiect educativ. Ci unul omagialo-comercial. Într-o ţară în care puţini ştiu că am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată împotriva ocupaţiei sovietice şi a comunizării din Europa, că am avut martiri ai închisorilor comuniste şi eroi fără certificate, prioritate naţională devine cultul dictaturii. Şi asta prin grija unui partid care se intitulează liberal.
Circuitul gândit de Udrea va avea un caracter pios, va pleca de la Scorniceşti, unde se va face un fel de casă memorială. Cam ce încercase şi puşcăriaşul Dinel Staicu, fără să dea năvală peste el milioanele de vizitatori. Va continua cu oroarea arhitectonică reprezentată de Casa Poporului, cu balconul fostului Comitet Central şi va sfârşi, cum altfel, decât la zidul de la Târgovişte.
Constat că a fost omis cimitirul Ghencea, dar probabil că dacă se dau şi ceva fonduri europene pentru cultul dictatorului, acesta ar putea fi dezgropat din nou, pentru a fi îmbălsămat tardiv şi depus într-un mausoleu puţin mai mare decât al lui Lenin. În felul ăsta, fanii demolatorului de bisericii se vor putea înghesui şi ei să depună o floare şi să se atingă de moaştele ciuruitului. Lipsesc, de asemenea, şi vizitele la atelierul de cizmărie sau la închisoarea Doftana, o oprire obligatorie în “circuitul turistic” în care erau plimbaţi pionierii pe stil vechi. Dar nu te poţi supăra pe Elena Udrea pentru asemenea scăpări, cei care învaţă istoria de la Cartianu şi Cristoiu nu le ştiu chiar pe toate.
Făcând pentru o clipă abstracţie de grotescul şi de imoralitatea proiectului, trebuie să remarc şi stupiditatea lui. Zone precum Scorniceşti sau Târgovişte sunt printre cele mai anti-turistice peisaje ale României care pot fi imaginate. E, totuşi, o ţară care nu îşi pune în valoare splendorile naturale din Apuseni, Maramureş, Bucovina, Valea Oltului, Deltă, Clisura Dunării, lacurile montane din Carpaţi şi lista ar putea continua mult şi bine, din fericire. Să promovezi cocioaba de la Scorniceşti şi unitatea militară din Târgovişte în condiţiile în care nu sunt puse în valoare turistic clădiri ca Ateneul, când Palatul CEC-ului nu se poate vizita, când castelele medievale nu au nici măcar indicatoare turistice, nu mai vorbesc de drumuri asfaltate, iată o dovadă de prostie. O incultură care se vrea perpetuată.
Ţările care îşi respectă istoria fac tot posibilul pentru a preveni apariţia unui cult al dictatorilor. Mulţi nici nu au un mormânt cunoscut, pentru a împiedica fenomenul. Oricâte scuze i-am găsi şi oricât de nemulţumiţi am fi de prezent, faptele nu pot fi şterse. Ceauşescu e vinovat de crime atât la colectivizare, cât şi de circa 100 de morţi împuşcaţi în primele zile ale Revoluţiei de la Timişoara, din ordinul său, înregistrat inclusiv pe bandă audio, deci dincolo de orice dubiu. Încurajarea de către stat a unui cult al dictaturii ar fi în primul rând indecent pentru familiile acelor victime, care nu se numără între “priorităţile” vreunui minister.
Ideea de a transforma şandramaua din Scorniceşti în casă memorială pe banii contribuabililor e insultătoare şi prin lipsa de valoare a personajului. Trăim totuşi într-o ţară care nu are un muzeu Brâncuşi! Nu am auzit în ultimele decenii ca vreo personalitate culturală să aibă parte de investiţii prioritare ale statului: nu-şi bate nimeni capul cu casele memoriale de la Ipoteşti sau Lancrăn, nu ştiu dacă Eugen Ionesco, Henri Coandă sau Cioran au măcar amenajată o asemenea casă memorială. Nu ştiu dacă şi-a bătut cineva capul cu un circuit dedicat marilor regi ai României, cu palate magnifice şi ctitorii memorabile. Când ai norocul ca prinţul Charles să îşi ia câteva case de vacanţă în Ardeal, ai putea profita de ocazie pentru un circuit româno-bulgar dedicat Reginei Maria, născută la Kent, şi care are o poveste mai fascinantă decât nunta regală, la care s-au uitat sute de milioane de telespectatori. Chiar şi privind pragmatic şi amoral, în strategia unui minister al Turismului, nu văd cum Scorniceştiul ar putea intra măcar pe locul 100 pe lista de priorităţi. Nicidecum pe locul 2 din tot atâtea priorităţi enunţate!
Pretenţia că la circuitul comunist se vor înghesui turiştii chinezi e cu atât mai stupidă. Dacă sunt chinezi emigranţi, care scapă din lagărul comunist, nu văd ce i-ar putea bucura. Au şi la ei acasă mausoleu al lui Mao, puteau să rămână acolo să îi depună flori. Dacă sunt comunişti convinşi, iarăşi e o idee dubioasă circuitul care se sfârşeşte la Târgovişte. Să presupunem că sunt Hu Jintao, nu cred că m-aş simţi prea încurajat după o vizită din care să afli că poţi sfârşi împuşcat chiar de ai tăi după ce aproape fusesei zeificat.

Au și americanii mogulii lor, iar Rupert Murdoch e unul dintre cei mai infami dintre ei. Cu tabloide răspândite pe tot globul, rețeaua Fox a lui Murdoch a tabloidizat și politica de peste ocean, reușind să monopolizeze nișa de dreapta. Inițiativa ar fi lăudabilă, într-un peisaj dominat de mastodonții stângiști și de propaganda lor neîntreruptă. Problema e că Fox News a devenit o colecție de ”freak-shows”, în care cele mai bune idei sunt rapid discreditate de lipsa totală de echilibru, de onestitate și de simț al proporțiilor din partea realizatorilor.
Barometrul e felul în care e tratat Ron Paul în canalele pretins de dreapta din America. Într-un climat pentru care terorismul pare o amenințare mai urgentă decât în decembrie 89 în România, să spui la o televiziune finanțată de producătorii de armament și de marile corporații că nu intenționezi să bombardezi Iranul indiferent de ce arme și-ar face în ograda proprie a echivalat cu fluieratul în biserică.
Spre nefericirea celor de la Fox și de la numeroase alte canale de pe internet cu finanțare masivă, Ron Paul a fost la doar 150 de voturi de a câștiga votul consultativ din Iow, surclasând ”favoriți” închiuiți ca Romney sau Santorum, ori alte producții din fabrica de rumeguș și manechine a neo-conservatorilor.
Dar iată cum a fost prezentat evenimentul de televiziunile cumpărate de Murdoch, în viziunea mai mult decât amuzantă a lui John Stewart, un critic constant al dreptei:

The Daily Show
Get More: Daily Show Full Episodes,Political Humor & Satire Blog,The Daily Show on Facebook

Și iată rezultatul real al votului-sondajȘ
1 Michele Bachmann = 28.6% (4,823 voturi)
2 Ron Paul = 27.7% (4,671 voturi)
3 Tim Pawlenty = 13.6% (2,293 voturi)
4 Rick Santorum = 9.8% (1,657 voturi)
5 Herman Cain = 8.6% (1,456 voturi)
6 Rick Perry = 4.3% (718 voturi)
7 Mitt Romney = 3.4% (567 voturi)
8 Newt Gingrich = 2.3% (385 voturi)
9 Jon Huntsman = 0.4% (69 voturi)
10 Thaddeus McCotter = 0.2% (35 voturi)

Deși mulți au rămas sub impresia greșită a etichetei o idee bună aplicată greșit (ea însăși contestabilă la nivel logic) economia planificată de stat are erori fundamentale chiar și la nivel teoretic. Din aceste erori decurge necesitatea instituirii unui regim dictatorial (Marx însuși realizase asta) și toate ororile ulterioare.
În urmă cu mai mult de 100 de ani, deci înainte ca sistemul sovietic să fie experimentat, un economist de geniu, Ludwig von Mises a demontat din punct de vedere teoretic sistemul socialist. Iată o expunere cât se poate de succintă a erorii marxiste de gândire în ce privește planificarea. Deși promitea o mai bună alocare a resurselor, o abordare ”științifică”, problema economiei planificate e tocmai imposibilitatea de a planifica. Resursele nu sunt nelimitate: viața fiecărui om nu e infinită, energia și materiile prime de asemenea. De aceea e nevoie de economisire, alocare a energiei și resurselor pentru activitățile cele mai importante sau mai profitabile. Dar pentru a hotărî la ce trebuie renunțat și spre ce să îți direcționezi forțele e nevoie de o informație esențială și anume: prețul. Iar prețul nu poate fi decât stabilit de piață sau inventat, deci fantezist.

Prin urmare, alternativa la sistemul capitalist, de piață liberă, e ”planificarea” din partea unui grup de tehnicieni (birocrați sau politruci), care hotărăsc modul de alocare a resurselor. Iar ”planificatorii” înșiși nu vor avea nici cea mai vagă idee care e costul producerii unui lucru, când să înceteze producția unui anumit tip de produs pentru a adopta altul, cum să plătească muncitorii din diverse domenii.
Sistemele de tip socialist își pot prelungi existența luând ca etalon prețurile de pe piețele internaționale, având la dispoziție resurse aparent nelimitate (cazul imperiului sovietic) sau prin cultivarea pieței negre, care păstrează prețul corect al produselor. După prăbușirea unui sistem socialist, piața neagră și birocrația de partid fuzionează, ambele deținând resurse vitale (acces la decizia politică, respectiv rețele informale eficiente și lichidități).
Oricât de diferite ar fi tipurile de socialism, mai mult sau mai puțin radical, el are ca urmare o uriașă risipă de resurse. În lipsa informațiilor pieței, eficiența în producția efectivă de bunuri conduce la inundarea pieței cu produse inutile (genul de produse care stăteau neatinse în magazinele altfel pustii din perioada comunistă). Un caz interesant e cel chinez, unde avântul economic a venit nu doar după adoptarea unui mod de operare capitalist în orașele de pe țărm, dar și concomitent cu o schimbare culturală în Occident.
Vestul însuși a renunțat la banii cu acoperire în aur, o modalitate obiectivă de estimare a schimburilor, și a trecut la consumerism, trai pe datorie și dispreț pentru muncă. Producția de bunuri de proastă calitate și inutile din China ar fi îngenunchiat chiar și o țară de asemenea dimensiuni. Dar deschiderea Occidentului, nesățios în a risipi bani de pe cardul de credit pe produse care în câteva luni umplu gropile de gunoi, permite, încă, birocrației chineze să prospere.

Am urmărit noaptea trecută (mai bine zis dimineața de azi) dezbaterea candidaților republicani la președinție și mă tem că Obama nu va avea parte de un candidat prea diferit, ceea ce i-ar putea asigura un nou mandat.
Mitt Romney și-a jucat excelent partitura de favorit și a scăpat neatins din formatul cam bizar al emisiunii, care a fost o înșiruire de întrebări încuietoare și tentative de încolțire a vorbitorilor cu propriile declarații și eșecuri din trecut. O spun cu regret, pentru că Romney e categoric un purtător de cuvânt și de interese al speculanților de pe Wall Street. Cu un electorat superficial, aspectul comercial al afaceristului mormon și fondurile de care dispune s-ar putea dovedi hotărâtor. Faptul că ”Romney are față de președinte” pare principalul său atu, peste care se adaugă talentul stil Obama de a spune banalități care nu angajează prea mult. Trebuie să îi recunoști experiența din afaceri și atașamentul pentru capitalism, care îi lipsesc lui Obama, dar cum diferența ar fi prea greu de sesizat, alegătorii ar putea fi tentați să îl păstreze pe actualul cititor de prompter.

Favoritul meu, Ron Paul, a vorbit ceva mai sincer și s-a văzut rapid încolțit de realizatorii neo-conservatori de la FoxNews și de publicul lor fanatizat. Paul e un non-intervenționist, cere răspicat întoarcerea trupelor americane acasă și abandonarea implicării în conflicte externe costisitoare. Cum o parte din dreapta americană e finanțată direct de complexul militar (fabricile producătoare de armament și tehnică de profil), a fost ca și cum ar fi predicat vegetarianismul la o conferință a măcelarilor. Un raționament de bun simț, potrivit căruia nu ar trebui să ne preocupe atât de mult chiar dacă Iranul și-ar fabrica o bombă nucleară, din moment de mulți dintre vecinii săi o au deja – Israel, Pakistan, China, Rusia – sau câtă vreme America a putut coabita cu un URSS nuclear și mult mai periculos, i-a atras fluierături din sală lui Ron Paul și o serie de interogări din partea realizatorilor și contracandidaților. Aceeași propagandă de război ca în cazul Irakului, se pune în mișcare din nou, a remarcat Ron Paul pe bună dreptate.
Cu siguranță, curajul de a lua în răspăr teme îndelung mestecate de media americană îl va țintui la mantinelă pe Ron Paul, un fost ginecolog, care de câteva zeci de ani luptă pentru liberalizarea sistemului monetar.

O bună prestație a avut și singurul candidat de culoare dintre cei 8 prezenți la dezbatere, Herman Cain, un fost om de afaceri cu o voce ca a lui Morgan Freeman. De dragul diversității, s-ar putea să îl regăsim pe un loc de vicepreședinte, pentru că nu pare foarte pregătit pentru un mandat la Casa Albă.
Deliciul serii l-au făcut disputele acide, cu atacuri la persoană în care s-au afundat Michele Bachmann și Tim Pawlenty toată seara. Pawlenty n-a ieșit foarte rău, fiind considerat cu șanse minime din cauza unui deficit de carismă și de mediatizare. Bachmann însă, care a reușit să păcălească mulți simpatizanți Tea Party cu pozițiile sale inflexibile, a reușit să își merite titlul răutăcios dar de revista Newsweek de ”regina furiei”. Cu un rictus glacial și o privire fixă înainte toată seara, Bachmann, cotată cu șanse măricele, a reușit să piardă cred destul de mult din cauza agresivității și din împunsăturile de floretă ale lui Pawlenty. Păcat că Pawlenty e creditat cu atât de puține șanse, întrucât face figură de om onest și e preocupat realmente de aliații Americii din Europa de Est.
Per total, nu cred că dezbaterea le-a adus mari beneficii candidaților prezenți. Încolțiți de întrebări agresive, au reușit să pară toți niște drone pilotate din birourile consilierilor de imagine care le-au scris mesajele cheie, pe care și le strecurau cu disperare la orice intervenție de câte un minut, indiferent că aveau legătură cu întrebarea sau nu.
Mă hazardez deci la niște pronosticuri: sistemul va controla situația și la aceste preliminarii, astfel încât vom avea doar două clone în finală, amăgind publicul cu mesajele pisate în cap de media de-a lungul anilor. Merg mai departe cu profețiile și înclin să cred că dacă Obama va fi reales prin această proastă inspirație a republicanilor, democrații se vor pricopsi cu rezultatele catastrofale ale politicii de intervenție în economie, ceea ce ar putea însemna că Partidul Democrat și-ar pierde locul în duopol, înlocuit fiind după aproximativ un secol de un alt partid. Vom trăi și vom vedea, dacă bolul meu de cristal a funcționat.
Update: Michele Bachmann a câștigat la mustață votul-test din Iowa cu 28 de procente, urmată de Ron Paul cu 27 de procente si de Pawlenty cu 13. Favoritul Romney a adunat doar ceva peste 3 procente. Pentru moment, agresivitatea lui Bachmann a avut câștig de cauză, pe fondul empatiei din disputa care a părut cam prea dură cu Pawlenty. Dar rezultatul lui Paul e unul cât se poate de convingător.

Că un primar italian a decis să interzică vânzarea kebabului, nu e mare mirare într-o țară care îl rabdă pe mafiotul decrepit Berlusconi la conducere. Ce e de mirare e că isprava beneficiază de aplauze din partea românului iubitor de mititei, după cum se poate citi din comentarii.
Nu e de mirare ca asemenea bolovani ajung primari, daca te uiți câți cititori se bucură că le spune cineva ce să mănânce. O lume de neajutorați care își merită politicienii.
Ca să vezi ce argumente li s-au părut lor logice:
1 – mâncarea miroase. Să interzicem ceapa și usturoiul, brânza de Roquefort, mezelurile afumate. Să obținem autorizație de la primărie de fiecare dată când folosim un ingredient, cu ștampilă și aprobarea unui funcționar.
2 – mâncarea nu e tradițională. La fel e și supa la plic, conserva de orice, mâncarea chinezească. Ba primarul respectiv ar fi șocat să afle că pizza e o invenție recentă la scara istoriei, câ strămoșii noștri romani nu aveau nici roșii nici porumb, deci… supă de linte și carne friptă de acum înainte. Probabil atât primarul cât și fanii lui din România se duc la serviciu in ițari și ie, tot pentru a păstra specificul local.
Iar când apare un comentator cu scaun la cap, care scrie că piața (cumpărătorii) ar trebui să fie singurii care să decidă ce bagă în gură, e făcut comunist. Felicitari televiziunilor și școlilor care v-au spălat pe creier încât să echivalați comunismul cu libertatea și încolonarea cu tăvița la economate că partidul vă dă hrană sănătoasă și tradițională, aleasă de nutriționiști care știu mai bine!

When I was young I was the nicest guy I knew
I thought I was the chosen one
But time went by and I found out a thing or two
My shine wore off as time wore on
I thought that I was living out the perfect life
But in the lonely hours when the truth begins to bite
I thought about the times when I turned my back & stalled

I ain’t no nice guy after all

When I was young I was the only game in town
I thought I had it down for sure,
But time went by and I was lost in what I found
The reasons blurred, the way unsure
I thought that I was living life the only way
But as I saw that life was more than day to day
I turned around, I read the writing on the wall

I ain’t no nice guy after all

In all the years you spend between your birth and death
You find there’s lots of times you should have saved your breath
It comes as quite a shock when that trip leads to fall



Dacă prin suburbiile Beijingului umblau câini cu covrigi în coadă, pesemne că au fost mâncați de mult cu covrigi cu tot. Dar China rămâne ultima fantasmă a socialiștilor clandestini de pretutindeni. O fi ea cam scalavagistă și din ce în ce mai plină de miliardari Forbes, dar lor le pare mai blândă decât capitalismul (evident, sălbatic) și o dovadă că planificarea funcționează.
Din vreme în vreme se tot vântură ideea unui car de prosperitate pe care chinezii așteaptă să îl reverse asupra câte unei nații, cu finanțare berechet, venită la pachet cu muncitori robotitori, care să pună la punct mai tot ce are țara de dereticat prin casă.
Polonezii au și experimentat oferta chinezească, ungurii de-abia s-au înscris la o linie de credit.
Povestea poloneză seamănă izbitor cu autostrada Bechtel de la noi, cea negociată beton de Mitrea, renegociată de Berceanu și (se spune) răsnegociată cât de curând de Boagiu. Promisiuni avântate, îndatorarea statului și rezultate minime.
Formula chinezească a fost simplă: prețuri inițiale de dumping, sub jumătatea pieței, subcontractarea unor executanți locali, dublarea prețului în timp și finalizare doar pentru a cincea parte din lucrare.
Pe scurt, investitorii (unei firme de stat!) s-au dovedit la fel de etici ca atunci când copiază la detaliu produsele create de alții. Nu există nicio lege care să-i fi împiedicat pe chinezi să investească în România, daca cred că muncitorul european poate da randament mai mare decât asiaticul, ceea ce pare greu de crezut. Singura investiție chinezească în ceva productiv de care m-am lovit e cea într-o fabrică de biciclete de la Petroșani. Binevenită investiția și foarte frumos vopsită bicicleta, dar o fierătanie pe care regret să o dețin. În rest, ”investitorii” chinezi nu au căutat să dea de lucru nimănui, ci s-au orientat către țări mai înapoiate din America de Sud și Africa, de unde să obțină resurse cheie după model colonial, lucru care a început să îi alarmeze pe băștinașii pățiți deja cu ”omul alb”.
La nivel global, dărnicia chinezească poate fi doar semnul că sistemul piramidal inventat de politicieni pentru a-și mitui alegătorii intră într-o nouă fază. Ca la orice Caritas, și la acesta poți avea câștiguri bune dacă găsești constant alți deponenți care să aștepte îmbogățirea în urma ta. America i-a inundat deja pe chinezi cu bancnote, într-un concubinaj ce le-a permis politicienilor americani să își amăgească electoratul pe datorie, iar celor chinezi să își amâne inevitabila cădere printr-o producție la turație maximă, la limita costurilor și a suportabilității populației sub pavăza unui infailibil plan cu creșteri uimitoare. Cand mașinăria acestui concubinaj se gripează, toată iscusința e cui plasezi cartoful fierbinte al banilor-promisiune. Chinezii au pentru moment două idei: achiziția de resurse ale subsolului sau îndatorarea statelor mai naive ori mai fără alternative prin credite directe sau lucrari cu garanție de stat și plată cu dobândă mare pe viitor.

Postacii sunt acei viermuși, plătiți de partide și de cine mai are bani de risipit, pentru a infesta orice site unde se discută ceva inteligent. De cele mai multe ori, postacii sunt ca partidele care le finanțează șederea în câte o pivniță și frecatul mentei pe internet, adică sunt perfect confundabili. Așchiile livrate lor de ”comunicatorii” partidelor, și pe care ei trebuie să le deverseze sub formă de rumeguș pe forumuri, seamănă destul de mult.
Cu toate astea am remarcat ”un trend”: postacii tocmiți de USL sunt pe zi ce trece mai grobieni, în vreme ce postacii de pe ștatele PDL sunt tot mai lemnoși în comentariile răspândite. Mai grav e că politicienii au început să le semene (nu invers!).
I-am văzut pe Ponta și Crin într-o conferință de presă dedicată congresului PDL, în care nu au vorbit decât despre femeile de la putere, cu referiri obsesive la Elena Udrea. Sigur că totul e o strategie care pleacă de la un calcul foarte corect, anume că există un nivel ridicat de misoginism și un deficit de civilizație, la o populație tabloidizată, ce percutează mult mai bine la aluzii despre blonde și desuuri, decât la discuții doctrinare. Totuși cei doi copiloți ai bicicletei USL aveau aerul unor liceeni care au fantezii cu profesoara de chimie, pe care se răzbună distribuind-o în pauză în scenarii pornografice, spre deliciul clasei. După ce și-au epuizat arsenalul de aluzii sexuale de scara blocului, cei doi politicieni au încheiat apoteotic întrebându-se de ce nu face Udrea copii !? ”Noi mai avem copii, avem planuri de viitor, [..] dar dânsa pentru cine adună toate milioanele astea?”. Trec peste sugestia involuntară din declarație că furtul e justificat dacă ai copii (care îmi aduce aminte de comediile cu Dinică și Jean Constantin). De la aluzia lui Băsescu la soția decedată a lui Antonescu, făcută într-o dezbatere din campanie, rar s-au văzut așa golănii la un nivel atât de înalt.
Nu e de mirare că postările de pe forumuri ale adepților ”revoluției bunului-simț” sunt saturate de imagerie sexuală, de presupuse povești petrecute în așternut și de sudalme cu trimiteri ingenioase.
De cealaltă parte, ”postacii portocalii” mi-au oferit o surpriză cu adevărat stranie. În slujba puterii au început să fie scrise texte rupte parcă din materialele plenarelor PCR. Poate pe undeva e justificat, și Boc sau Blaga nu pot fi iubiți decât tovărășește, cu cravata de gât și lumina stinsă. În vreme ce politicienii opoziției socialiste sunt convinși că marea schimbare a României nu poate veni decât după ce puterii i se ridică fustele în văzul lumii, susținătorii ”portocalii” nutresc convingerea că ”modernizarea statului” nu poate veni decât cu ajutorul politrucilor anilor ) 80, cu a lor limbă de lemn. Habar n-am de unde i-au găsit pediștii pe acești textieri ai Cântării României, plătiți să comunice maselor planul cincinal al așa zisului partid de dreapta. Sper totuși ca ei să fie din rândul pensionarilor Securității și nu din rândul unor tineri îmbătrâniți după metoda bonsaiului. (și aceasta nu e o aluzie la realesul șef al Guvernului)

Sa vedem cui i-ar putea da raportul politicienii noștri în wikileaks-urile următorului deceniu, în cazul în care americanii se satură să-l vadă pe Obama citind banalități de pe prompter.
Revoluția lui Ron Paul
De departe favoritul meu în cursa pentru Casa Albă, Ron Paul ar reprezenta o schimbare reală, în comparație cu oferta din ultimele decenii a ambelor partide, contopite în ceea ce a fost denumit ca ”Partidul Davos”. Ron Paul e un republican de nuanță libertariană, care a aprofundat de multă vreme teoriile școlii austriece de economie, astfel încât vocea lui a început să fie socotită ca una a înțelepciunii, după ce criza economică i-a confirmat avertismentele.
Ron Paul susține o politică de responsabilitate fiscală, măsuri de austeritate bugetară – deficit și impozite scăzute, respectiv servicii mai puține din partea statului – încă dinainte ca aceste idei să fie popularizate de către mișcarea Tea Party. Este un adversar declarat al Băncii Centrale (Federal Reserve), pe care o acuză de falsificarea jocului pieței libere prin manipularea dobânzii de referință și de spolierea clasei medii și sărace, prin efectele perverse ale inflației. S-a opus categoric intervenționismului de stat în economie, promovate de stângistul Obama, adept al teoriilor keynsiene, materializat prin pachetele de salvare a unor bănci și corporații (bailout) și investiții ale statului în economie (stimulus). O mare victorie pentru Ron Paul a fost înființarea unei comisii de auditare a Fed, pe care o prezidează. Paul speră ca acesta să fie doar primul pas – revelarea intervențiilor oculte și nefaste în economie a instituției conduse de Greenspan și Bernanke, pe care Ron Paul ar dori-o desființată și înlocuită cu un sistem descentralizat de bănci comerciale, care să concureze pe piața monetară dincolo de intervențiile politice.

Ron Paul a fost un susținător al monedei cu acoperire în aur, nuanțându-și ulterior poziția în favoarea unui coș de metale și produse, care ar urma să ofere altă greutate și stabilitate decât ceea ce se cheamă astăzi ”fiat money”, moneda a cărei singură garanție este decizia politică. Deși pare greu de crezut că America s-ar putea întoarce la dolarul cu acoperire în aur, e de urmărit această dispută, din rezolvarea căreia poate veni și soluția la problema returnării uriașei datorii externe a SUA.
În politica externă, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Ron Paul, pe care îl consider aproape un izolaționist. Paul ar dori ca America să cheltuiască sume cât mai mici pentru intervenții în afara granițelor. Să nu uităm totuși că și Obama promitea retragerea din Irak și Afghanistan, dar lucrul nu s-a produs, dimpotrivă, America e implicată în a treia zonă de conflict, în Libia. Doctorul Ron Paul, care s-a aflat într-una din cele două camere ale Parlamentului american încă din anii 70, e mult prea experimentat pentru a demara retrageri masive ale trupelor americane din Germania, Coreea, Europa de Est, Pacific și alte regiuni, așa cum a lăsat să se înțeleagă, dar cu sigurnață ar milita pentru limitarea intervențiilor militare externe. Nu cred că o asemenea decizie e în concordanță cu rolul pe care America e datoare să îl joace la nivel global, dar cel puțin pe termen mediu, poate limita valul de anti-americanism și poate fi în concordanță cu voința publicului intern.
La alegerile din 2012, Ron Paul – în vârstă de 75 de ani – ar putea candida împreună cu fiul său, Rand Paul, sau chiar să renunțe complet la candidatură în favoarea acestuia. În Senatul american, Ron și Rand Paul au marcat o premieră istorică, fiind prima pereche tată și fiu, care ocupă concomitent câte un loc în legislativ.

Tim Paulenty, candidatul cel mai interesant pentru România
Ron Paul ar putea face o echipă de vis în 2012 împreună cu guvernatorul de Minnesota, Tim Pawlenty, dacă acesta nu își va anunța propria candidatură. Pawlenty împărtășește ideile Tea Party cu privire la reducerea influenței statului în economie și e un fan al politicii de dreapta a lui Ronald Reagen. Cu origini poloneze, Tim Pawlenty e singurul dintre candidații cu șanse la președinția Americii, care e interesat de soarta Europei de Est. Pawlenty s-a pronunțat pentru continuarea proiectului scutului anti-rachetă, ce ar urma să aibă un pilon și în România, o idee pe care o păstrează de la Reagen și Bush. Pentru că e singurul care înțelege bine natura comunismului și pericolul pe o Rusie nedemocratizată îl reprezintă încă pentru soarta lumii, Pawlenty mi se pare o variantă foarte benefică nu doar pentru SUA, dar și pentru Europa.

În defavoarea lui, Pawlenty ar putea avea totuși experiența limitată – are 50 de ani – pentru standardele unui sistem politic destul de conservator. Totuși, Pawlenty are de partea sa originea modestă și un stil foarte popular, care îl face capabil să interacționeze foarte natural cu diverse straturi sociale și să poată traduce într-un limbaj accesibil ideile conservatoare.

Sarah Palin, păpușica din Alaska
Are mai mult sex-appeal decât Elena Udrea, dar gafează mai des decât Elena Băsescu. E drept că frumoasa brunetă, care a fost guvernatoare în Alaska, e și hărțuită de presa cu înclinații democrate, după modelul televiziunilor noastre de știri. În ciuda acestui dublu-standard evident, o consider totuși pe Sarah Palin o alegere nefericită pentru o funcție atât de importantă, în primul rând pentru că riscă să decredibilizeze niște teme importante pe care și le-a asumat fără să le înțeleagă deplin.
Sarah Palin se declară fan Ronald Reagan și Tea Party, asumându-și deschis și cele mai intransigente poziții conservatoare, ceea ce în presa ”mainstream” e flituit ca ”redneck agenda”. Palin, mamă a cinci copii, e împotriva întreruperilor de sarcină, apără cu fervoare religiozitatea tradițională americană, e împotriva căsătoriilor homosexuale și nu dă doi bani pe ecologie. În schimb, e susținătoare declarată a dreptului de a deține arme de foc.

În politica externă, Palin ar continua linia dură a lui Bush Jr, cu posibile intervenții în Iran și în alte state ostile Israelului. Dar e discutabil cât înțelege doamna Palin din politica externă: într-un interviu antologic, a declarat că e o persoană care înțelege bine relația cu Rusia, întrucât într-o zi însorită poate vedea această țară de la ea din Alaska.
Totuși, atacurile răutăcioase ale presei și pozițiile intransigente au făcut-o pe Sarah Palin, care în tinerețe cânta la flaut și s-a clasat pe podium la concursul Miss Alaska, foarte populară în rândurile Tea Party – un fel de aripă tânără a partidului Republican. Nu ar fi deci exclus ca Sarah Palin să facă echipă, după modelul Hillary Clinton, cu un alt candidat republican, așa cum a făcut la precedentele alegeri, când l-a secondat pe McCain. Dacă totuși alegerile ar propulsa-o pe primul loc de pe buletinul de vot, americanii ar putea schimba o marionetă ciocolatie ca Obama cu o păpușică brunetă.

Mike Huckabee, favoritul actual al sondajelor
Dacă în rândul cunoscătorilor de la AIPAC, Ron Paul e cel mai popular, în sondajele la nivel național, primul loc îl ocupă guvernatorul de Arkansas, Mike Huckabee. Ar fi o schimbare dezamăgitoare și cam nesemnificativă, dacă el ar ieși câștigător în 2012, întrucât face impresia unui politician abil, dar foarte în linia curentă de la Washington. Pastorul batist Huckabee are un electorat fidel în regiunea lui, dar e suficient de atent în aparițiile publice pentru a nu supăra pe nimeni, probabil cu excepția ateilor militanți.

Huckabee a fost tele-evanghelist și crede că religia nu ar trebui exclusă din politică.

Donald Trump, soluția nefericită la probleme reale
Marile crize aduc în prim-plan populiștii cu gură mare, după cum societățile debusolate scot la iveală personaje dintre cele mai extravagante. Milionarul Donald Trump se aseamănă din multe puncte de vedere cu Gigi Becali, cu care a și tatonat un parteneriat de afaceri. Are o poveste de viață spectaculoasă: s-a îmbogățit, a pierdut tot ce avea și a reușit să își refacă averea, condimentându-și reușita cu emisiuni de televiziune, concursuri de miss pe care le patronează, scandaluri și aventuri cu femei frumoase.

Dacă va candida în 2012, Trump va juca fără jenă cartea populismului. Și-a găsit deja un rival pe măsură – China – împotriva căreia promite o politică agresivă, cu taxe drastice pe import și alte măsuri care să readucă investițiile corporațiilor americane acasă, împreună cu râvnitele locuri de muncă. Numai că protecționismul nu are alte rezultate practice decât defavorizarea propriilor cetățeni, o teorie cam sofisticată pentru a fi înțeleasă de vulcanicul Trump.

Mitt Romney, primul președinte mormon al Americii
Ca și Mike Huckabee, Mitt Romney vine cu o puternică experiență misionară în spate. În tinerețe, Romney a trăit în Europa ca predicator al cultului mormon, un cult creștin neo-protestant, care a renunțat de ceva vreme la susținerea poligamiei, elementul care îl făcea faimos în lumea creștină. Romney e și el căsătorit cu o singură femeie, împreună cu care are 5 copii.
Dacă e adevărat ce spun unele analize, că americanii își aleg președinții doar judecând după imaginea de la televizor, ca la un veritabil concurs de Mister, atunci Mitt Romney, cu o față foarte comercială, e deja favorit.

Experiența lui Romney în lumea finanțelor, l-ar putea face foarte atractiv și pentru Wall Street, detaliu important în campanie. Iar trecutul religios al lui Romney nu înseamnă că va avea vederi la fel de conservatoare ca Palin. În trecut, Romney nu s-a dat în lături nici de la susținerea drepturilor homosexualilor sau a dreptului la avort. În politica externă, Romney ar continua linia Bush, cu intervenții în forță. Dacă Obama a promis că va închide infama închisoare de la Guantanamo, fără să se țină de cuvânt, Romney e de părere că, pentru a contracara terorismul, ar fi nevoie de dublarea capacității acesteia.
Ca un detaliu amuzant, Romney a stârnit furia organizațiilor de protecție a animalelor, după ce a povestit că a călătorit în Canada o zi întreagă, cu câinele familiei într-o cușcă legată pe capota mașinii. Câinele, susține Romney, s-a simțit foarte bine.
Michele Bachmann – lidera Tea Party
Mai puțin mediatizată decât Sarah Palin, Michele Bachmann are un discurs mult mai legat și pare favorită, cel puțin pentru unul dintre locurile din tandemul prezidențial. Are cinci copii și a mai adoptat alți 23 de copii, de care are grijă. De profesie avocat, Bachmann e o persoană foarte abilă în discursuri, adesea cu formulări prudente, diplomatice. E, totuși, un critic acerb al lui Barack Obama și are poziție similare cu ale mai faimoasei Palin în multe subiecte controversate.
Newt Gingrich
Politician cu experiență foarte bogată și vederi conservatoare, Gingrich are ceva experiență și cu femeile: e la a treia căsnicie, asta dacă nu numărăm și amantele. Unul din punctele de bază în poziționarea lui Gingrich e limitarea statului asistențial, promovat de către democrați.

Alți posibili candidați
Chiar dacă alegerile sunt departe, campania preliminară e una îndelungată și necesită abilități excepționale în strângerea de donații. Totuși nu este exclus ca dintre senatorii sau guvernatorii republicani să apară candidați surpriză. Iată doar câteva nume vehiculate:
Mike Pence – e un republican destul de apropiat de pozițiile neo-conservatoare ale grupării Bush-Chenney-Rumsfeld. Se pronunță deschis pentru un parteneriat privilegiat cu Israelul și susține războiul din Irak și existența închisorii Guantanamo, măsuri dure împotriva imigrației și jocurilor de noroc.
Rick Santorum – nu e nici el departe de pozițiile neo-con: asimilează islamismul cu fascismul și vede în Iran și Siria pericole majore la securitatea Americii. Și-ar dori înăsprirea legilor privind imigrația și promovarea valorilor familiei tradiționale, lucru care nu îl va face foarte simpatic militanților pentru drepturile homosexualilor.
John Thune – un politician de carieră cu poziții tipice pentru un republican (pro-life, împotriva căsătoriilor homosexuale, pentru responsabilitate fiscală)
Haley Barbour – lobby-ist al marilor corporații și guvernator de Mississippi,
Marco Rubio, David Petraeus (general cu experiență în Irak și Aghanistan), Tom Miller, Bob McDonnell, Fred Karger, Gary Johnson, Bobby Jindal, Lindsey Graham, Jim DeMint, Mitch Daniels, Chris Christie, Herman Cain, Jeb Bush (fratele lui GW Bush), Scott Brown, John Bolton
și alții.

De la marii oameni de afaceri ai mereu ce învăța. De pilda, de la Dinu Patriciu, patronul Mic.ro, poți deprinde câteva metode de băcănie. Să zicem că ai o știre despre chiloți, e foarte indicat să faci optimizarea pentru motoarele de căutare, astfel încât știrea să fie bine cotată de Google, nu doar pentru tag-ul chiloți, dar și pentru ”lenjerie intimă”, bikini, tanga, slip, sutien, ați prins ideea. În tot cazul, nu uitați că nu e de ajuns să repetați ca prostul chiloți pe parcursul știrii, chiar dacă știrea în sine este despre chiloți și practic vă adresați unui public fascinat de chiloți, care chiar pentru asta și intrase pe site: să vadă poze cu chiloți, imagini cu chiloți sau fotografii cu femei în chiloți.
Desigur, nu omiteți să treceți chiloți și în adresa paginii, de cel puțin 3 ori, pentru că repetiția e mama învățăturii.

Pagina 30 of 173« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica