rss
rss
rss

Opoziția cere vehement ca președintele să numească un prim-ministru tehnocrat. Altfel spus, îl roagă pe Traian Băsescu să îi scuze că l-au trântit la vot pe premierul desemnat în 2009, Lucian Croitoru, despre care nu ne-au spus nici până în ziua de azi ce cusur avea, și să îl mai trimită încă o dată în Parlament. Pe el sau pe altul, nu contează, tehnocrat să fie, că acum ideea de acum trei ani a dictatorului nu mai pare chiar așa de rea. Nu-i vorbă, și președintele are un palmares bogat de persoane „reevaluate”, nu tocmai onorant, care îi include pe mafiotul Gabriel Oprea, mogulul Dinu Patriciu, poreclitul Mickey Șpagă și lista ar putea continua mult și bine cu parlamentari și afaceri ca RAFO, ALRO șamd.
Croitoru e tehnocratul pierdut al României, dar cum nu putem ști cum ar fi arătat o guvernare a consilierului BNR, nu putem spune dacă și răstimpul scurs de la respingerea sa de către parlamentarii actualului USL poate fi socotit timpul pierdut al României. „Se putea și mai bine, se putea și mai rău” – e ceva ce poți să spui și despre guvernarea lui Emil Boc și despre mandatele lui Ion Iliescu, de altfel. Emil Boc are o singură calitate majoră: e un om de bună credință și atât. Pe cinste nu se pune mare preț în România actuală, dar nici nu e ceva ce poți să treci într-un CV, nu e o calificare în baza căreia să te angajeze cineva.
Cu altă guvernare puteam fi: invidia Europei, ca Polonia sau bățoși și reveniți cu basca în mână la FMI, în așteptarea unui viitor incert, ca ungurii. Sau, cu un dictator mai puțin închipuit, puteam avea fabrici naționalizate, opozanți în pușcărie și un președinte care anunță la televizor într-o zi că a modificat cursul de schimb al monedei naționale, care își pierde de mâine mai bine de jumătate din valoare, ca în Belarus.
Câte ceva despre misteriosul domn Croitoru putem alfa indirect dintr-un articol pe care îl semnează recent, intitulat Capitalismul este în codul genetic. E exact cum mi-l imaginam și ca prim-ministru: deloc dezamăgitor, chiar surprinzător de lucid în analiză, deși fără talent în comunicare, stufos și tehnic. Mă bucur să constat că își asumă o impopulară pledoarie pentru capitalism și că teoria pe care o susține despre concurența de putere dintre stat și capitalul internațional globalizat dovedește capacități de abstractizare mult peste nivelul unui funcționar al cifrelor, așa cum l-a zugrăvit subtil presa iubitoare de oameni-spectacol.
casino-capitalism
Dar capitalismul financiar, despre care vorbește Lucian Croitoru în articol, e un alt animal decât capitalismul negustorului și producătorului, pe care îl știam noi. Probabil că din interior, unde se află dl Croitoru dimpreună cu echipa care tipărește bancnote la BNR, nici nu se sesizează diferența. Acest capitalism 2.0 e o ficțiune apărută în cazinourile financiare, unde se pariază pe prețul viitor a ceva ce nu deții sau pe falimentul cuiva pe care l-ai împrumutat (sau nu). E un întreg univers iluzoriu construit nu de piețe, ci de intervenția statului, care încurajează gamblerii să participe la o tombolă trucată, tipărind hârtii cu promisiuni fără acoperire, coborând și urcând dobânzile cu care distribuie jetoane jucătorilor răsfățați, bancherilor cu legitimație de membru al clubului. Taxându-i apoi, pe furiș, prin inflație pe cei care nu au o asemenea legitimație, pentru a-i salva din acei bani, pe cei mai lacomi și mai boccii dintre trișori. Dintr-o posibilă prăbușire a acestei ficțiuni fiecare va înțelege ce va dori (că piețele sau statele au dat greș). Momentan, volumul promisiunilor și speculațiilor „de pe piețele financiare” depășește cu mult nu doar PIB-ul mondial, dar și activele produse până în prezent de omenire. Și nici resursele nu mai sunt cum erau odată. Dar să nu uităm că puterea de iluzionare a îngăduit mult și bine un cadru în care s-a produs bunăstare reală. Așa că nu mă hazardez să spun care va fi deznodământul sau dacă micile reglaje propuse de Lucian Croitoru în finalul articolului ar rezolva problema.
Și la urma urmei, nici nu-i cerea nimeni să rezolve toate neajunsurile economiei globale, doar să ne treacă mai puțin traumatizați prin criză. Dar analiza pe care o face în articol ridică o altă problemă:
incompatibilitatea dintre tehnocrație și democrație
Tehnocratul e unul din miturile politice moderne, un tehnician fără opinii și sentimente, chemat să repare mecanismul societății. Dacă emite judecăți de natură ideologică el însuși, nu mai e tehnocrat. Dacă e manevrat de o grupare politică și sprijinit în decizii de un partid, doar pretinde că e tehnocrat. Dacă își impune propriile decizii politicienilor, atunci e tehnocrat, dar nu mai e democrație. Partidele, așa antipatice cum sunt ele, sunt singura formă inventată până acum prin care se poate face trecerea de la opinii, idei și interese de la nivelul populației, la nivelul deciziei. Drumul merge în ambele sensuri, cu imperfecțiuni majore, despre care nu vorbim acum. Dar în lipsa acestei „curele de transmisie”, cum se spunea pe timpuri, tehnocratul se transformă într-un stăpân peste o utopie, pe care va încerca să o transforme în realitate cu ajutorul unor complici cointeresați cumva, prin violență sau prin carismă.
România a avut un singur tehnocrat veritabil în toată istoria ei. Unul pe care puțini s-ar gândi să îl numească așa. Nu era un tehnocrat economic, ci un tehnocrat militar: Ion Antonescu. Așa că mare grijă ce vă doriți, când cereți un tehnocrat. Într-un scenariu SF, mi-l pot imagina pe Lucian Croitoru, mergând pe mâna piețelor financiare ale actualului capitalism malformat, în virtutea convingerilor sale și a graficelor de randament financiar. Ne și văd: aliați cu Goldman Sachs până în pânzele albe, ca Antonescu alături de nemți până la Stalingrad. Din fericire, am văzut cu ochii mei un grătar sfârâind la o onomastică în curtea unei multinaționale de asigurări din București, ca să stau liniștit că un asemenea scenariu nu ne paște.
cine nu are tehnocrați, să-și cumpere
Un tehnocrat liber de transfer ar fi salvarea PDL. Și norocul nostru, în funcție de cât de inspirată e alegerea. Noi aveam nevoie de un tehnocrat care să dea alt suflu de entuziasm decât un Emil Boc absolut epuizat și ceva mai priceput în a lua și prezenta decizii decât acesta. PDL ar avea nevoie de un tehnocrat cu care să se pozeze în campanie și să mai păcălească dintre oamenii cu capul pe umeri, care n-ar ieși din casă pentru a mai vota vreunul din ofiliții din galantarul PDL, nici măcar de frica unor iresponsabili dubioși ca Ponta și Crin. Sună ca ultima carte pe care o mai are de aruncat pe masă jucătorul de la Cotroceni: un tehnocrat care să transforme PDL într-un partid apolitic, care să convingă votantul „subțire”. Iar pe lângă el, să vină slinoșii din armata UNPR, cu găleți, cu sacoșe, primarii PDL, poate și bufonii lui Diaconescu. O armată de strânsură și scursură, care eventual să adune cu Verestoy Attila destul cât să țină USL la mantinelă, ori să-l dezmembreze. E puțin probabil, dar e ultimul cartuș, vorba lui Nicolaescu.
USL a fost prima formațiune din ultimul cincinal care și-a transferat un tehnocrat electoral, pe vremea când nici nu se numea USL: Klaus Iohannis. Eticheta e absolut impropriu, primarul Sibiului fiind la bază profesor de liceu, plus că nu am fost niciodată convins că odată ajuns la Cotroceni Geoană chiar l-ar fi numit pe un nepesedist într-o funcție atât de importantă. Și cu Iohannis se poate face o istorie contra-factuală la fel de lunecoasă: Ar fi fost omul mai cumpătat cu finanțele decât Boc, ar mai fi schimbat ceva? Greu de spus. Ar fi numit miniștri așa cum apucase să îi promită Geoană lui Ioan Neculaie, ori i l-ar fi pus înapoi în funcție lui Voiculescu pe Codruț Sereș, cel atât de profitabil pentru varanul, care a doua zi după alegerile din 2009 și-a adăugat la obiectul de afaceri al firmei „comerțul cu energie”? Oare Năstase și Vântu s-ar mai fi aflat după gratii sau la putere într-un asemenea guvernare „tehnocrată”.
Apelul la tehnocrați din afară e dovada că partidele nu sunt medii de cultură pentru creșterea celor cu specializări solide, ci pepiniere de gargaragii bine dresați. PDL are chiar în guvern un tehnocrat cu pregătire economică și potențial de comunicator ridicat: pe Andreea Paul Vass. Dar preferă să aducă în față purtătoare de fustă mai pe gustul cumpărătorului de tabloide. Cât de lungă o fi lista profesioniștilor care s-au pierdut în anonimat, mătrășiți de coteria incompetenților, după ce or fi trudit la câte un program sau o analiză coerentă?
Așa că am rămas cu o listă ceva mai puțin entuziasmantă de tehnocrați, care s-ar preta la manevrele joase ale politicienilor actuali. George Maior e nașul lui Ponta, actualul șef al SRI, fost parlamentar PSD și fiul unui defunct ministru PDSR. Nu ar putea fi numit prim-ministru decât dacă Băsescu vrea să se amuze când Ponta o să critice pe cineva căruia i-a pupat mâna, că așa cere ritualul. Altfel, ar fi oficializarea tragică a securismului ca ideologie conducătoare.
Mihai Tănăsescu ar fi și el greu de criticat de USL. Are avantajul că măcar înșelege economie și s-a plimbat prin cercurile internaționale, unde intră cu patalamaua FMI. Altminteri, semnătura lui se regăsește pe toate contractele ticăloase ale guvernării viitorului pușcăriaș Adrian Năstase. Ar fi o buclă întristătoare să avem un guvern cu Tănăsescu și Oprea, după două mandate ale lui Băsescu.
Alte nume vehiculate sper că sunt la derută. Sunt niște secretari de stat de prin ministere, jumătate politruci, Dumnezeu știe cât de competenți. O asemenea schimbare ar semăna izbitor cu ascensiunea eșalonului doi după Revoluție. Iar de la BNR, Croitoru și Isărescu, pe care nu-l idealizez deloc, nu par să-și mai riște liniștea pentru un mandat într-o criză care se anunță mai lungă decât mandatul. Între timp, Emil Boc pare pe zi ce trece mai tentat să adopte strategia lui Tăriceanu, în răstimpul rămas până la alegeri. Timpul se scurge și nu știu dacă în favoarea noastră.

USL ne-a făcut de râs în Parlamentul European, trimiţând la export primul reality show marca Antena 3, care a rupt audienţele la televiziunea cu circuit închis a Parlamentului. Maşina de fabricat vedete a trustului Intact turează motoarele la maximum şi tocmai a mai creat un personaj. Corporatistele sunt mai umezite de vorbele lui, decât liceenele la o oră de sport cu proful de la Jean Monnet, pe muzica lui Tudor Chirilă. E prima oară când îl văd pe acest băiat, dar am sentimentul învecinării cu o capodoperă: Claudiu Crăciun e martirul Sobaru, combinat cu învăţătoarea care a făcut greva foamei, cu locotenentul Alexandru Gheorghe. E Remus Cernea 2.0.
Pe Facebook, discursul lui a devenit viral. (Chiar am bănuiala că produsul Claudiu Crăciun e creat pe Facebook. Mi-l şi imaginez, ambalat într-o cutie verde: e noul Crăciun, 100% eco, 100% bio, pufos ca un fulg de nea, generaţia viitoare, dintre noi, pentru noi.) Nu glumesc, cei care i-au postat discursul pe Facebook şi YouTube au fost inundaţi cu mesaje elogioase: ăsta e viitorul, e speranţa, le-a zis-o, e inspiraţional, e motivaţional şi în tendinţe.
Mărturisesc că ăsta e şi motivul meschin pentru care scriu acest articol. În nemernicia mea, ca un lacom capitalist, aştept să vină aici toţi imbecilii din ţara asta. Vreau să adun trafic de la toţi cretinii din generaţia tânără. Ei sunt viitorul, ei sunt targetul meu! Accept să fiu înjurat, duşmănit, făcut slugă băsistă şi om fără inimă, incapabil să înţeleagă portretul unei lumi mai drepte şi mai bune pe care acest tânăr a descris-o, nu doar pentru noi, pentru miliardele de vorbitori de engleză, care vor să schimbe ceva la această lume rea. Veniţi aici, fraţilor, haideţi să ne îmbrăţişăm! Nu sunt aşa cum vă imaginaţi, sunt lacom şi dacă aş avea angajaţi, probabil, i-aş exploata, dar am şi eu o inimă, sunt parte din această societate. Haideţi să ne regăsim, să ne ţinem de mână până când primăvara va veni! De ce să ne urâm, de ce să ne duşmănim?
Vă rog să ascultaţi acest discurs şi să îmi spuneţi dacă regăsiţi în el mai multe idei inteligente decât într-un şlagăr de Fuego. Dacă da, vă rog să mi le lăsaţi la comentarii, una sub alta, cu liniuţă, după care puteţi să începeţi să mă înjuraţi.

Aşa e că vă simţiţi mai bine? Nu sunteţi bucuroşi că acest boboc al tinerimii române predă la SNSPA şi va produce noi generaţii de corporatiste, care vor ofta la auzul vorbelor lui? Poate România nu va mai avea un Hagi, care s-o facă faimoasă în lume, dar va avea măcar un profesor universitar, care poate spune în engleză, în mai multe cuvinte, “să fim pozitivi, să dăm totul pe teren ca să fie bine, să nu fie rău.” Sper că noul produs al revoltaţilor fără de idei nu va avea soarta crudă a locotenentului, care în week-end era declarat erou al armatei române şi exemplu de onoare ostăşească de “analistul militar”, iar la mijlocul săptămânii era făcut “nevropat” în faţă. Mi-ar părea rău de el, cum mi-a părut de sărmanul locotenent. E trist să iei de bun un circ mediatic şi să îţi ratezi cariera, sau măcar serviciul călduţ, de dragul de a apărea pe sticlă câteva minute. Vei afla că şi oamenii ăia, ca Gâdea, sunt în fond răi şi n-au niciun gând să îţi dea nici măcar 50% din comanda statului.
Şi mai trist e că în această sală sunt politicienii, zice-se, de talie europeană. Mazetele alea din sală, care s-au ridicat să îl aplaude în picioare pe hippiotul febril, care scăpase din crunta dictatură cu un avion de linie, ăia sunt plătiţi şi din banii noştri. Simţiţi o strângere de stomac la gândul că oameni atât de lipsiţi de discernământ fac planuri de salvare a Europei din criză? Nu vă temeţi? Eu da. Dacă aplauzi asemenea exaltări infantile, ceva între discurs de Miss şi compunere de elevă cu pampoane, înseamnă că eşti în stare să plângi la desenele cu Bambi. Înseamnă că poţi vota legi pentru salvarea balenelor din Marea Neagră sau vinde Europa chinezilor pe bani de Monopoly. Râdem, glumim, dar catastrofa sistemului de învăţământ a ajuns în politica de nivel înalt şi s-ar putea să nu mai fie cine să ne salveze.

Dar Claudiu Crăciun nu e singurul profesor care s-a făcut de râs, pardon, s-a umplut de glorie la Bruxelles. Un alt profesor universitar tot de la SNSPA, le-a povestit europenilor cum e cu dictatura din România. Iată-l în acţiune pe veteranul Cristian Pârvulescu. După zece minute de bătut câmpii, ditai profesorul îi anunţă pe parlamentarii Europei că le dă şi un exemplu concret de dictatură. Într-un sat de nu ştiu unde, enoriaşii ortodocşi au ieşit să ceară ca preotul lor să nu fie schimbat. Iar regimul ce-a făcut? A mobilizat poliţia şi jandarmeria împotriva babelor, pardon, enoriaşilor.
Credeţi că inventez? Ascultaţi aici:
Cristian Pârvulescu aberează

Halucinant, nu? Vă imaginaţi ce au înţeles euro-parlamentarii? Că “regimul” duce o prigoană armată împotriva credincioşilor ortodocşi. La ce cultură au euro-birocraţii, nu m-ar mira să creadă că ortodocşii sunt vreo minoritate discriminată în România. Să nu vă miraţi când or veni primele camioane cu ajutoare sau când dronele vor bombarda preventiv ghereta şefului de post din satul cu “no fly zone”. Doar nu i-ar minţi asociaţia Pro Democraţia pe bunii europeni?

Am păstrat pentru buna dispoziţie de final, cea mai tare intervenţie de la spectacolul de bălăcărire naţională de la Bruxelles. Economistul Liviu Voinea se conturează ca un veritabil concurent pentru Ion Iliescu. Ză ducks come from ză trucks, remember. Iar Liviu Voinea are toate şansele to dă bi dă best!

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Acesta este un reportaj foarte bun realizat de AlJazeera, despre modul părtinitor în care sunt prezentate ştiri importante în presa internaţională şi despre felul în care propaganda de stat a înlocuit deontologia jurnalistică. Primul exemplu folosit e cel al relatării atentatelor din Iran, în care au fost ucişi mai mulţi cercetători din domeniul nuclear. Evenimentele pot purta fără probleme eticheta de terorism de stat, indiferent că au fost orchestrate de Mossad sau de CIA. Dar mediatizarea lor în foarte animatele reţele americane, de stânga sau de dreapta, a fost ca şi inexistentă, în comparaţie cu psihoza atentatelor teroriste, creată chiar şi pentru unele care nu s-au materializat, cum a fost presupusul complot împotriva ambasadorului saudit.

Un alt exemplu de propagandă de stat îl reprezintă omniprezenta RT (numită iniţial Russia Today). Deşi foloseşte cele mai noi tehnologii şi se simte pe internet ca peştele în apă, RT pare ruptă din epoca războiului rece. Aici pot fi întâlniţi cei mai paranoici analişti financiari (de tipul Max Keiser), care lansează periodic minciuni preluate pe nemestecate de presa internaţională, cu efecte devastatoare pe pieţele financiare. Şcoala KGB-ului se simte din plin în felul măiestrit în care RT jonglează cu teoriile conspiraţioniste, cu insinuările nefondate, părând să spună lucruri care nu pot fi spuse în alte părţi, astfel încât canalul Kremlinului a reuşit să îşi adune o sumedenie de fani inclusiv din America. Desigur, aceştia nu vor afla niciodată ceva despre “Russia Today” de la RT. Nimic despre oligarhii care controlează regimul lui Putin, despre corupţia ameţitoare, despre asasinatele politice, războaiele din Caucaz, cenzură sau viaţa rusului de rând.
AlJazeera este la rândul ei o asemenea maşinărie mediatică, aflată în slujba emirilor din Qatar, care joacă, la rândul lor, pe sârmă între plata unei forme de taxe de protecţie către islamiştii, care scutesc de atentate şi turbulenţe micuţa oază de bogăţie, pe de o parte, şi plierea pe interesele geopolitice israelo-americane, care de asemenea le asigură emirilor un trai liniştit şi protejat la putere. Totuşi, am remarcat de multă vreme strădania celor de la AlJazeera de a urma un anumit cod deontologic, superior celor profesate de Press TV (instituţia similară a regimului din Iran), RT sau FoxNews.
Un exemplu de cum încearcă AlJazeera să navigheze între interesele geopolitice ale emirilor a fost relatarea diverselor revolte din ultimul an: relatare intensă pentru cele din Egipt, Siria şi Rusia, concomitent cu minimalizarea celor din Yemen, precum şi a intervenţiei armate a aliatului saudit în Bahrain.
Poate că nici nu e realist să sperăm la existenţa unei surse total nepărtinitoare. Acolo unde interesele patronatului ar înceta, ar exista totuşi înclinaţiile personale ale reporterului către un mod de a vedea lumea, preferinţa pentru anumite subiecte în dauna altora. Dar implicarea statului în finanţarea unor portavoci pentru linia guvernului e un răspuns greşit. Tot ce ar putea face statul ar fi să oblige instituţiile media să îşi divulge în detaliu sursele de finanţare şi identitatea patronatului, lăsând să concureze transparent toţi cei care au de transmis o opinie sau alta.

Când am deschis eu ochii înspre lumea din jur, ţara era deja făcută zob. De douăzeci de ani, cea mai mare minciună pe care o repetă generaţiile care au adus-o în cea mai deplorabilă stare a ei, în frunte cu acei dintre ei care au devenit proprietari de media, e că ţara nu era făcută zob, ci a fost stricată cumva de alţii. De cei care au avut curajul să iasă în stradă atunci, de străinii care ne poartă sâmbetele, de oricine a iniţiat orice schimbare în toată această perioadă în care s-a dat liber la vociferări.
Primul flash-mob la care am participat era o coadă la carne, nu un protest împotriva dictaturii, deşi dictatură era, pe atunci, din belşug. Cred că era felul celor care mă trimiseseră acolo de a mă integra şi implica în societate. În societatea clădită de ei, unde fiecare îşi avea locul lui la coadă. Şi nu era genul ăsta modern de coadă, în şir indian, cum vezi acum la bănci sau la bilete. Era o coadă compactă, ca un organism viu, pe multe rânduri. Un copil care nimerea în interiorul cozii nici n-ar fi putut să mai iasă de acolo, nici să vrea. Din când în când, câte un adult mai striga Nu mai împingeţi, e un copil aici!, dar de multe ori o făcea nu ca să te protejeze, ci ca să câştige câteva secunde de slăbiciune de la ceilalţi, în care să îşi facă mai mult loc. E bine să ne amintim asemenea detalii banale, pentru că suntem toţi suferinzi şi trecuţi printr-un lung tratament de spălare a creierului şi rescriere a memoriei.
La aceste cozi s-a născut genul ăla înfiorător de bătrân care urăşte copiii. Au ieşit cumva, ca un triumf al evoluţiei, din pasta primordială a unui autobuz aglomerat sau al unei cozi tixite de oameni, ca o specie mai bine adaptată, mai pregătită să îi extermine pe alţii – pe cei slabi de înger, pe politicoşii incurabili, pe visătorii atenţi cu doamnele. De la ei nu aş fi aflat niciodată că a existat şi o altă Românie, cea pe care o vedem în poze de epocă, îmbrăcată la costum de stofă, cu pălărie şi baston. De la ei n-aş fi aflat niciodată că există şi genul de bătrân simpatic şi tânăr la suflet, ca Johnny Răducanu, sclipitor şi fără tabu-uri, ca Neagu Djuvara sau stilat ca Sanda Negroponte Tătărăscu.
Nu e o invenţie, chiar a existat o conspiraţie spontană a cotoroanţelor împotriva bătrânilor de bun-simţ. Citiţi cartea Secera şi buldozerul, o monografie a satelor Nucşoara şi Scorniceşti, coordonată de Alina Mungiu Pippidi şi Aurora Liiceanu, pentru a vedea cât de mult au urât-o consătenii “apolitici” din Nucşoara pe Elisabeta Rizea. Au urât-o în anii stalinismului, în calitatea ei de victimă şi de om ieşit din coadă, culmea, pentru batalioanele de securişti trimişi în sat să îi extermine pe partizani, după cum au urât-o după 89, pentru schimbările care se petreceau în ţară şi, cu invidie, pentru notorietatea câştigată la bătrâneţe.
armatele ‘oamenilor de bine’
În primii ani de după Revoluţie, la sate, babele de la CAP-uri şi la oraşe aşa numiţii şoimi ai pieţei, care erau primii la orice coadă, au fost pentru Iliescu un fel de Hitler-Jungend, dar pe dos. Erau batalioanele de votanţi disciplinaţi şi convinşi, care zdrobeau orice dezbatere, stârpeau orice iniţiativă alternativă, din partea necomuniştilor. Aliaţii lor destoinici erau muncitorii de la IMGB – face ordine!, textilistele de la APACA, în vreme ce minerii erau eroii lor de ultimă instanţă şi argumentul suprem împotriva… Chiar, împotriva cui? A studenţilor prea obraznici, a intelectualilor cu gânduri ascunse, a femeilor prea feminine, a bătrânilor cu memorie, a celor trecuţi prin închisorile politice. Culmea e că nici ţăranii cooperativizaţi, nici muncitorii proletarizaţi nu fuseseră, de fapt, nişte răsfăţaţi ai comunismului, ci victimele asupra cărora procesul de reeducare şi depersonalizare avusese cel mai mare succes. Erau cu siguranţă mai băgaţi în seamă de propagandă, dar nimic mai mult. Incomparabil cu nomenclatura mutată în Primăverii, care se plângea, ca Suzana Gâdea, că i-au dispărut doi saci cu bani din debara.
Dacă ar avea onoarea nemţilor după al doilea război mondial, bătrânii de azi nu ar trebui să se afle în primul rând al protestelor, într-o piaţă care nu e a lor, ci să se uite în jur şi să spună: pe noi vă rugăm să ne iertaţi, vă lăsăm o ţară făcută ţăndări, poate voi o să vă descurcaţi mai bine; faceţi cumva, numai altfel decât am făcut noi la vremea noastră. Dar genul ăsta de moşi şi babe sunt diferiţi de cei capabili să spună snoave înţelepte nepoţilor, tot aşa cum ţăranii care dau interviuri la Prahova TV nu seamănă cu cei în costum popular de la Tezaur folcloric. Aceia sunt ţărani de protocol.
Ăştia sunt genul de bătrâni pe mâna cărora nu ar trebui lăsaţi copiii, pentru că îi vor perverti. Îi vor învăţa să fie egoişti şi lacomi, să aibă tupeu cu alţi copii, ca să reuşească în viaţă, să adopte toate superstiţiile şi nicio credinţă, să nu-şi respecte locul în care trăiesc, să fie suficient de ipocriţi pentru a fi respectaţi în societate. Mulţi dintre nepoţii acestor bătrâni infernali au înţeles că ipocrizia e tot ce au de răsturnat pentru a-şi face mica lor revoluţie, micul lor Paris 68. Au atacat prost, pentru că bătrâneii i-au ferit suficient de bine de orice model veritabil. Prin urmare, atunci când au pornit să demaşte ipocrizia nu au reuşit decât să terfelească buna-cuviinţă şi morala. Au luat la şuturi decenţa şi au rămas cu vulgaritatea, cu cinismul şi neam-prostia îmbogăţitului din şmecherii, iar asta li s-a părut o mare ispravă.
Păi nu e o mare realizare să te faci ultras, dacă creşti între boşorogi, care ameninţă că-ţi taie mingea cu cuţitul, dacă le cade în curtea blocului lor, nu e o mare chestie să devii paraşută, dacă eşti crescută între babe asexuate, care sorb cu nesaţ scandalurile de la OTV şi Acces direct, după cum nu e o mare realizare să te muţi dintr-un bloc hidos într-o vilă oribilă din Pipera. De altfel, ajunge să te uiţi în jur, nu la oameni ci la case, la prostul gust care marchează tot ce se construieşte de la război încoace, la cum sunt ignorate sau agresate, cele câteva insule de frumos de pe străzile din centru, ca să înţelegi ce atac sistematic au dat împotriva ţării aceste generaţii ridicate din comunism şi urmaşii lor din tranziţie. Ne purtăm cu casele, ca şi cu oamenii.
Nu e de mirare că la protestul din ianuarie 2012 s-au prezentat şi pensionari care n-au cu ce să-şi mai amăgească foamea şi parveniţi mai mult sau mai puţin scăpătaţi, gen Irinel sau Nati Meir. Unii nici nu au stârnit furia sărăcimii. Pe fostul soţ al Romaniţei Iovan (cum ai da-o tot la Irinel duc firele), un pensionar timpuriu, l-am auzit spunând că e acolo pentru că a ajuns la fundul sacului. Mi l-am amintit când cu reducerea pensiilor, spunând că a scăzut de la vreo 150 de milioane, pensie de TAROM, care nu mai putea acoperi leasingul la Mercedes. Îl susţinea din studio, Mircea Dogaru, procesomanul pensionarilor din sistemul militar şi servicii secrete. Dacă jocul e cât putem cere de la stat, la urma urmei, de ce nu ar fi aduşi în faţă performerii?
Pensionarii din piaţă sunt la fel de mândri de vitejia ultraşilor, cum erau şi pe vremea când aplaudau minerii. Dar produsul lor cel mai de perspectivă sunt tinerii cu înclinaţii ideologice: stângiştii cu vocaţie, ONG-iştii stăpâni pe articole de lege, care ar trebui să le dea dreptate şi să le garanteze nu ştiu ce, şi declamatorii de sloganuri pseudo-umaniste. Ăştia par viitorul! Ei sunt cei “convinşi că banii sunt rădăcina tuturor releleor de pe pământ, cu excepţia banilor de la stat, care sunt soluţia tuturor problemelor”, după cum i-a descris Ayn Rand.
De fapt acest gen bătrân de tânăr, al cărui ideal e să apuce un fel de pensie de la guvern, sunt noua generaţie de victime prin îndoctrinare ale comunismului. Sunt atinşi de microbul poate incurabil al socialismului, care e ceva între un surogat de religie şi o boală de gândire. De-acum nu mai au scăpare. Îi vor urâ pe toţi care au mai mult decât ei, în numele celor care au mai puţin, cerând să li se dea din ce în ce mai mult şi de la unii şi de la alţii. Şi vor fi înarmaţi cu tot arsenalul procedural şi lingvistic, ca să poată convinge că sunt purtătorii unui demers moral. În realitate, morala ar fi cea mai subversivă formă de insurgenţă împotriva acestei lumi strâmbe, care îi chinuie pe bătrânii care au trudit la crearea ei.
utopia mea
O singură generaţie fără război şi fără stat asistenţial, şi România ar deveni cea mai invidiată ţară din Europa! Are şansa asta pentru că microbul socialist a pătruns în gândirea occidentalului, pentru că declinul religios a fost urmat acolo matematic de declinul demografic şi de îmbătrânire. O îmbătrânire a tuturor generaţiilor, a dezolanţilor consumerişti de cele mai mici vârste, a dezabuzaţilor yuppies, a celor care nu mai cred în valorile occidentale. Cu aceştia în frunte, economiile şi apoi statele cele mai avansate pot fi puse pe butuci, îndatorate, cu moneda discreditată şi pe buza falimentului.
Era, sau poate încă mai este, şansa noastră. Cum singura lume bună şi dreaptă e la Dumnezeu, e posibil ca toate sistemele de pe lumea aceasta, duse până la esenţă, să se dovedească utopii. Dar aş prefera o utopie de dreapta, că pare mai practică şi mai umană. O constituţie care să nu-şi mai propună să apere decât trei valori: viaţa, libertatea şi proprietatea – dar să le apere bine şi până în pânzele albe. Un stat care să privatizeze tot, de la grădiniţe la spitale până şi cea mai mare parte a aparatului poliţienesc. Să colecteze doar o taxă pe proprietate şi o taxă de contribuabil, din care să poată fi achitate serviciile judecătorilor şi juraţilor, ale investigatorilor, care să instrumenteze orice încălcare a legii, ale politicienilor şi ale altor salariaţi, plătiţi în special pentru a se asigura de corectitudinea competiţiei pe diverse pieţe. Într-o utopie desfăşurată în alt secol, probabil nici de armată nu ar fi nevoie, ne-am putea apăra ca romanii pe timpuri, cu arme pe care să ni le cumpărăm din propriul buzunar, sau tocmind mercenari, ca oraşele-stat cele mai prospere ale Mediteranei. Dar cum suntem contemporani cu ţări conduse de o cleptocraţie militaristă, pentru care cheltuielile de înarmare sunt la căpătâiul bugetului, utopia mea se poate împăca şi cu un stat minimal, care să susţină o armată profesionistă, cât să nu fim daţi afară din NATO.
În rest, un stat cu impozitele cele mai mici, fără contracte de stat şi fără intervenţii în competiţia liberă, care ar ocroti şi încuraja pe oricine încearcă să producă un lucru, nu pe cine reuşeşte mai puţin şi cere mai gălăgios, ar fi suficient de bogat încât nici cei mai lipsiţi de noroc sau de înzestrare să nu sufere de foame. Şi cu suficient timp la dispoziţie, s-ar redescoperi gustul public pentru frumos, compasiunea reală, nu simulată sau interesată.
Dacă, însă, ţara va rămâne înlănţuită de un stat obez, cu mai mulţi asistaţi decât contribuabili, care e furnizorul celor mai profitabile afaceri chiar şi pentru privaţi, atunci mare lucru nu se va mai putea face. Pentru a mai rămâne loc de speranţă e nevoie de acel moment dureros de ruptură între generaţii.
Cei care au plecat din România să muncească în străinătate sunt derutaţi de efectele microbului socialist asupra Occidentului. Văd diferenţa uriaşă faţă de ţările din lagărul comunist, dar îi aud nu pe cei care au produs acea bogăţie şi acea civilizaţie, ci pe epigonii care o vor duce “la fundul sacului”. De-asta, deşi sunt numeric incomparabil mai mulţi decât paşoptiştii care se întorceau din Occident, pentru a revoluţiona România, încă nu pot crea o mişcare similară. Au totuşi de partea lor avantajul experienţei directe, care e preferabil oricărei utopii. Le mai lipsesc tinerii informaţi şi cu suficientă onestitate intelectuală. Sunt acei tineri a căror fantezie nu e să se aşeze la o coadă suficient de mare în faţa Guvernului, încât să înceapă să li se dea, măcar celor din primele rânduri. Ci cei care visează să rupă rândurile cozii la care i-au trimis bătrânii să le ţină rând.
Cam asta cred că au simţit şi cei care au scris în 89 pe zidul de la Universitate – “De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”. Cu aceia mă simt mai solidar, decât cu cei care se bucură acum din plin de libertăţile celei mai îngăduitoarei “dictaturi” din istorie, pentru a cere să fie mărite raţiile.

Unii anunță-n gura mare prevestiri de-apocalipsă,
Ceasul rău în chip de înger, iadul îmbrăcat în frac,
Alții cred că sunt vedenii de profeți cu mintea lipsă,
Că la noi toate acestea se întâmplă veac de veac.

Răsăritul e-n zaveră, toți așteaptă ca himera
Să aducă vreo schimbare, mai măruntă sau mai mare,
Să se-ntâmple o minune toți răsăritenii speră
Și toți vor să pună mâna, chiar în treacăt, pe himeră.

Cei sortiți să care crucea Răsăritului în spate,
Când li-i frig, lângă himeră, se-ncălzesc pe săturate,
Unii așteaptă ca himera să instaureze Raiul,
Alții doar să nu mai sară de pe linie tramvaiul.

Orbilor să dea vedere și săracilor, avere,
Celor neiubiți, femeie, fumătorilor, tutun,
Hoților, o noapte neagră, însetaților, o bere,
Cerșetorilor, biserici, regelui, un cal mai bun.

Am să fac pe nebunul, să spun că nu-mi place să mă citez, dar am spus acum câțiva ani deja că în România nu avem televiziuni afiliate opoziției, ci partide care se dau peste cap pentru a crea evenimente și știri pentru prea multele televiziuni de profil. E o rețetă inventată de Dan Diaconescu, omul capabil să facă audiență mai mare decât o telenovelă cu buget mare, câteva luni la rând, cu oameni vorbind de la o masă cu câteva pahare de apă plată, despre o femeie pe care nimeni n-o știa decât din poze.
În materie de divertisment, echivalentul cu bani mai mulți al acestei rețete e reality-show-ul cu figuranți plătiți. Certuri crâncene între soacre și nurori, bărbați înșelați, adolescenți abandonați, toți pot fi interpretați cum-necum de aplaudacii din publicul unor emisiuni. Costă mai puțin decât un film cu Bruce Willis, și poți face audiență mai mare, dacă figuranții își dau silința.
Echivalentul politic al acestui gen de program ieftin și profitabil se cheamă clasa noastră politică. În rolul figuranților sunt analiștii și analistele de orice. Dacă au un mort pe masă, o sinucidere, un divorț, analiștii dau randament și industria de publicitate e fericită. Dacă au pe masă un proiect de lege sau un buget, discuția trenează, publicul schimbă canalul, afacerea scârțâie. Rostul politicienilor în acest deal e s-o joace pe Elodia sau pe sinucigașul, să facă bine și să producă motive incitante de discuție pentru a acoperi o emisie non-stop, cu câteva ore de vârf.
Politicienii opoziției, sindicaliștii afiliați lor și alte categorii s-au străduit din răsputeri să furnizeze în ultimii ani evenimente și circ pentru televiziuni. Au fost stoarse toate temele cu potențial imaginabile, de la soarta pensionarilor, la mitingurile muncitorești, la pericolul rupturilor interetnice. Acestora, puterea le răspunde de obicei neconvingător printr-o formă anostă de propagandă. Poate și „activul de partid” lasă de dorit, cadrele sunt obosite, lătrăii din presă, înțesați cu numeroși securiști noi și vechi. (Vi-l mai amintiți pe cosilierul lui Văcăroiu, un ziarist peltic de la Scânteia, comunist convins și dat în fapt de turnător acum ceva vreme? E, până și ăluia i s-a găsit un culcuș pe un preș, la un site care apără puterea.) Fanteziile pe care au reușit să le anime „cadrele” din presa puterii au fost anemice: false dezvăluiri despre Revoluție, care aparent lovesc în Iliescu, dar practic fardează rolul Securității, ceva informații de la DNA sau stenograme reale cu potlogării, dar fără urmări. E ceva, dar e insuficient, nu poți scoate Breaking News și titluri galbene din asta, omul nu comentează a doua zi în autobuz și, profesioniștii o știu, acele teme determină votul.
Cel mai eficienți oamenii puterii sunt atunci când presa opoziției calcă orice limită, devine grețoasă și flagrant mincinoasă. De-asta Sinteza zilei rămâne singurul producător de fani pentru Băsescu. Așa a câștigat Băsescu alegerile. Cu un șuvoi de propagandă și atacuri la persoană, suficient de descreierat și de cusut cu ață albă, ca să scoată din sărite și din case în ziua de vot oamenii normali, care altfel nu l-ar mai fi votat. Treaba funcționează ca o bicicletă. Cu cât apasă mai cu foc Voiculescu pe o pedală, cu atât sunt ridicați din amorțire și lehamite cei care vor să judece cu capul lor.
Zilele astea pe Facebook a fost ca în campania electorală. S-au animat nu doar postacii, dar și cei care nu se sfiesc să critice guvernul sau președintele. După cum s-au animat și postacii stângii, dimpreună cu cei deja convinși de Antene. Pe alocuri a fost distractiv, totuși e prea mult pentru un an electoral care mai are 10 luni de incitare a suporterilor activi și ai celor intrați în adormire. În plus, politicienii nu merită suporteri atât de pătimași, nici măcar pe cei care aruncă cu pietre nu-i merită! Menținerea lor în echilibru depinde în totalitate de cei care dau la pedale, de o parte și de alta a bicicletei. În momentul în care aceia nu vor mai deschide televizorul și calculatorul pentru ei, politicienii vor fi scoși din grilă din lipsă de rating, apoi înlocuiți de alții capabili de grozăvii mai mari. Gândiți-vă la toți miliardarii de carton ai tranziției și veți observa că au ajuns după gratii abia atunci când n-au mai avut bani de împărțit și sistemul i-a lăsat din brațe.
În afara antipatiei pentru cealaltă tabără și a conflictului, politicienii nu au ce oferi. Boc e chiar naiv că se apucă acum să conceapă un nou proiect de reformă a sănătății, când e limpede că opoziția asta și așteaptă, o idee pe care s-o poată toca. Dacă i-ar invita să ofere propriile propuneri, s-ar așterne tăcerea sau ar începe hărmălaia că asta e dictatură. Valabil și din perspectiva cealaltă: ar trebui ca opoziția să voteze toate marile reforme propuse de putere, doar ca să arate cât de puțin reformiste sunt acestea în realitate și ce efecte slabe ar avea. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea un adevărat partid de dreapta, opus celor prezente, care să-și propună conștient dinamitarea statului asistențial și a birocrației producătoare de clientelă, nu doar partide populiste de diverse nuanțe. Atunci bătălia ar fi pe bune.
Așa, avem în continuare o butaforie. Jurnalul național avea pe site link-uri către camere web din capitală. Pe durata protestului, fluxul de la Universitate a fost oprit, doar pentru că, filmați de sus, protestatarii păreau o mână de oameni și nu masa furibundă, care părea din filmarea de la sol cu cadre strânse și comentariu alert, cu titluri galbene alarmante. Ce nu s-a mai văzut pe site-ul Jurnalului național s-a văzut pe site-ul Știrilor PRO TV.
Violențele de la proteste au născut și o teorie a conspirației. E tot rodul unei prese ieșită de mult din logica dialogului și intrată în iraționalul propagandei și patimii. Cu sau fără dovezi, fanii lui Mircea Badea vor crede că ultrașii au fost aduși pentru a strica protestul pașnic al opoziției.
În loc să caute explicații oculte pentru răbufnirea de violență, anteniștii ar putea să își revadă propriile emisiuni, care au hrănit climatul de violență. De 7 ani orice urmă de jenă sau de civilizație a fost lăsată deoparte, s-a trecut la insulte. Iar când vorbele s-au tocit, era normal să urmeze pietrele. Comentatorii ipocriți de la Realitatea, care condamnă fățarnic violența ar putea să-și amintească ura pe care au instigat-o atâția ani, în locul argumentelor raționale (care ar fi fost doldora și mai convingătoare). Să fi uitat că pe site-ul postului, pe timpul mitingurilor sindicale se punea această melodie cu „stai așa că o s-ascut și eu lama de la brici”. Sau că un labil psihic, care se arunca de la balcon era prezentat ca „martirul Sobaru” și exemplu de brav român. După șapte ani de atac emoțional cu informații explozive, 2-4.000 de oameni strânși într-o piață nu sunt o mare reușită pentru Ciutacu & Co.
Dar felul în care intifada pro-Arafat a fost prezentată de televiziuni i-a scos din amorțire pe simpatizanții resemnați ai lui Băsescu. Să compari cu Revoluția 2.000 de oameni adunați pentru taxa auto, pentru Salvare, împotriva lui Dragomir, împotriva lui Băsescu sau pentru Roșia Montană e prea mult. Cum deplasată e și tentativa de confiscare a trecutului Pieței Universității. Lui Emil Constantinescu ar trebui să-i fie cel mai rușine de o asemenea impertinență, după ce a făcut ieri comparația cu pricina. Există o mare diferență între protestele dreptei anticomuniste și ale stângii nostalgice (chiar reacționare) în acești 20 de ani, chit că Băsescu nu are niciun merit pentru confiscarea trecutului și blazonului dreptei. Piața Universității 90 a fost un fenomen unic, în care luni de zile, în ciuda infiltrărilor și provocărilor, drojdia societății n-a reușit să ia prim-planul. S-a manifestat pașnic, s-a cântat și s-au rostit vorbe de duh memorabile, după cum s-a sperat cât pentru un secol. Sfârșitul a venit din laboratoarele lui Iliescu în acel 13-15, cu autobuze incendiate de milițieni și studenți schilodiți de bâtele minerilor. Mineriadele împotriva lui Constantinescu, de la Costești și Stoenești au avut și ele același tipar, de violență, reacție brutală la schimbare, la modernizare și aceeași lipsă de proiecte concrete dar și de idealuri. Simple zbateri violente ale ceaușismului „ancestral”, colorat mai mult sau mai puțin modern.
E dreptul oamenilor să protesteze, chiar e păcat că nu li se pune la dispoziție o piață publică, gen Piața Constituției sau Piața Victoriei, unde să poată manifesta fără să încurce pe nimeni. Mulți sunt oameni necăjiți, pe care îi cred că nu mai văd ieșirea la liman, alții sunt mai tineri și mândri de propria lor ignoranță. Vor un Occupy al lor, așa cum vor tot ce apare nou în străinătate. E treaba lor dacă vor să protesteze, dar dreptul de a confisca simboluri din trecut, care nu le aparțin, doar de dragul unui reality-show pentru televiziuni toxice, nu îl au. Mai bine și-ar pune mintea la contribuție pentru a găsi o modalitate prin care toți să ne dăm jos de pe această bicicletă, care am impresia că e una medicinală, care ne obosește (nervos) dar nu ne duce nicăieri.

Pentru că e exact președintele pe care și-l doresc românii, un dictator care să-i asculte. Pentru că poporul nu s-ar putea simți reprezentat nici de un democrat, nici de un reformist, care să forțeze societatea să se recivilizeze și să se occidentalizeze, că doar poporul nu oftează nici după Maniu nici după Brătianu. Poporul după Ceaușescu suspină. Dar un Ceaușescu pe care să-l poți schimba din telecomandă când cu Dan Diaconescu, cănd cu Măruță, un Ceaușescu care să lase supermarketurile pline și promoțiile la tigăi, să lase granițele deschise, să fie suficient de ascultător încât să nu bage cântece patriotice pe Taraf și Etno, sau cuvântări lungi în Libertatea.
„Zeii le îndeplinesc mai întâi dorințele celor pe care vor să-i piardă, spune o vorbă înțeleaptă” și ”democrația populară”, pe care suntem pe cale să o înfăptuim cu Facebookul și televiziunile, poate confirma înțelepciunea antichității. Avem, în sfârșit, un dictator care ascultă de like-urile noastre, pleacă urechea la ce-i spun Val Vâlcu și Ana Bulai la televizor. Avem, așadar, nu doar cel mai bun sistem medical din toate lumile posibile, dar și cel mai bun sistem politic, care putea fi gândit vreodată. Democrația directă s-a înfăptuit deja, să nu vă mai plângeți când următoarea salvare de stat o să lase bolnavul pe trotuar sau o să-l invite să ia taxiul și pansament în drum spre spital.
Cei care au ieșit aseară la Târgu Mureș cu un banner pe care scria „Privatizarea ucide!” sunt de departe cel mai bine reprezentați de Traian Băsescu, un președinte care fie nu crede ce spune, fie nu trăiește după cum vorbește. La rândul lor, sunt tineri care, când merg în străinătate, își iau bilet la companii private, nu la Tarom și n-au făcut miting să îi alunge pe particularii hulpavi care au inventat biletele low-cost și care urmăresc cu mârșăvie să îngroape zborul românesc. Pentru Traian Vuia nu se fac mitinguri. Mai mult ca sigur, cei cu bannerul, rupt parcă din „Nu ne vindem țara!”, aveau prin buzunare telefoane mobile (inventate de alți nemernici privați din Vest) la firme particulare și sigur n-ar vărsa vreo lacrimă dacă mâine ar dispărea Romtelecom. Ca să nu mai vorbesc de ipocrizia supremă a știristelor de la televiziuni particulare, care ar trebui să ceară legi de ocrotire a TVR.
Băsescu, la rândul lui, merită să fie tratat cu mitinguri și strigături ca pe vremea mineriadlor, pentru că e tipul de mulțime pe care s-a ridicat și pe care n-a avut niciodată de gând să o schimbe. În legea de reformă a sănătății n-a crezut niciodată, cum n-a crezut probabil în niciuna dintre măsurile curajoase pe care le-a luat fie că nu avea încotro, fie că identificase o nișă liberă de electorat. Iar legea era oricum un pas prea timid, cum am mai spus acum câteva zile. Nu punea problema privatizărilor, așa cum se speriase poporul, și cum ar fi fost normal, ci se ocupa de o mică împărțire a unor firimituri, mai mult în zona de administrare a banilor, nu de oferire de servicii, nici acolo neluând lucrurile din mâna clientelei de stat de la Casa de Sănătate. O eroare încă și mai gravă era că în loc să înceapă cu acele zone unde bolnavul s-ar fi putut comporta ca un client – sever și selectiv – introducea particularii exact în zonele unde apelezi de voie de nevoie, în caz de urgență și nu se pune problema de a schimba prestatorul data viitoare. În loc să fi trecut la un plan masiv de privatizare a spitalelor, policlinicilor și cabinetelor, care oricum funcționează pe șpagă, ca și cum ar fi cu taxă, să fi tăiat din beneficiile care nu sunt vitale, de care beneficiază cei cu contribuții insuficiente, lege practic îmbarca niște particulari pe ambulanțe, care urmau să vină, la noroc, ori de stat ori private, și mai punea alți privață să numere banii adunați din contribuțiile obligatorii. Marea reformă era un făs, dar și așa anemică, tot a fost prea de tot pentru poporul român, care din moși strămoși e simțitor și cardiac la inimioară.
Doar pentru a lăsa în off-side niște apucați de la televiziuni, care sunt nervoși și când dictatorul îi ascultă, parcă nu merita atâta scandal și atâta cutremurare. Din toată dezbaterea n-au câștigat decât Zuckerberg, Ghiță, Vântu și Voiculescu.
E adevărat că nu a existat o adevărată dezbatere, pentru asta trebuiau să existe două părți. Adică, unii în stradă, care să creadă că privatizarea ucide și alții (eventual, la putere), care să creadă că socialismul ucide – orice speranță. Evident, această a doua parte ori a stat ascunsă (tot nu știu cum arată ministrul sănătății, sper că are și mustață, nu doar nume de ungur) ori a pupat piața Endependenții cu protestatarii.
Dacă ar fi existat și cineva care să susțină ideea de capitalism în domeniul ăsta, văzut ca terenul stângii, ar fi avut curajul să respingă scandaloasele sloganuri ale populiștilor. Desigur, dacă nu ar fi fost el însuși un alt fel de populist.
Câte ceva despre sursele de venit ale statului
De fapt, există o singură sursă de venit pentru stat: valorile răpite prin argumentul forței sau înșelătorie de la cei care produc. Uneori, taxarea e directă, fără ocol și fără scrupule. Alteori se invocă pretinsul drept de a taxa ce deține cineva (taxa pe proprietate), sau de a taxa productivitatea cuiva (impozite pe venit) productivitatea ingenioasă și încununată de succes (impozitul pe profit), de a taxa consumul din ce ai produs anterior, mai precis orice ți-a rămas după precedentele taxări (TVA) sau de a taxa preferința de a consuma anumite bunuri (accize). Alteori se recurge la o formă ascunsă de taxare, inflația, prin care statul extrage anual un procent din valoarea banilor, pe care toți cetățenii sunt obligați să îi folosească în schimburile dintre ei. Inflația e de departe cea mai perfidă și mai periculoasă sursă de venit a statului, în vreme ce taxarea proprietății (cel puțin a celei imobiliare) pare cea mai tolerabilă și mai puțin predispusă la nedreptăți flagrante. Totuși, tocmai inflația pare cea mai populară taxă în rândul celor care cer statului să stimuleze consumul, să ocrotească locuri de muncă, să mărească bugetele de orice fel și, la nevoie, să tipărească mai mulți bani. E încă o reușită remarcabilă a educației obținute în școlile de stat.
Cine sunt adevărații cinici?
Consider cinismul cea mai periculoasă plagă a vremurilor noastre, pentru că merge către dizolvarea ideii de morală, combinând perfidia cu nerușinarea. De dragul speranței, până și ipocrizia mi se pare de preferat. Dacă discuția despre Legea Sănătății s-ar fi purtat rațional și ar fi existat măcar o parte care să susțină liberalizarea totală sau privatizarea cu prioritate a acelor domenii unde pacientul are posibilitatea de a-și exercita alegerea, am fi putut să găsim un răspuns și la întrebarea cine sunt adevărații cinici. Cei care joacă pe coarda sentimentală, aruncând în față bolnavii și năpăstuiții, de la înălțimea unui burdihan parlamentar sau din spatele unui trust privat multimilionar, care își permite să dea milioane de euro pe an doar pe lefurile bocitorilor furioși, care ies pe ecran? Sau cei care ar fi pus (pentru că nu au pus-o) problema de-a dreptul filosofică a întinderii responsabilității față de celălalt?
Și nu e, cu siguranță, o problemă ușoară! Primul cinic din istorie a fost Cain. Întrebat de Dumnezeu: „Cain, ce ai făcut cu fratele tău, Abel?” acesta răspunde: „Dar ce, sunt eu păzitorul fratelui meu!?”. Cinicul socialist e mieros și tânguitor, alături de drama celorlalți, semnează grabnic petiții și cauze pe Facebook. Dar singura lui mască e în realitate ceea ce adaugă la răspunsul retoric: „Dar ce, sunt eu statul, să am grija semenului meu?!”. După care se poate substitui liniștit acuzatorului și judecătorului, semnalând cu năduf carențele de grijă ale statului și de generozitate ale privatului.
Știind că statul nu are resurse proprii, nefiind producător de valoare, singura întrebare pe care o poate pune un om de bună credință e „cât sunt dispus să ofer din grijă pentru semenul meu?”. Inevitabil, ar apărea problema limitei până la care ar trebui să se întindă efortul. Ar fi tolerabil, la o adică, ca o instanță să dicteze confiscarea garsonierei cuiva, pentru a achita o complicată operație în străinătate, care costă tot atât? Pentru că, la urma urmei, e o chestiune de viață și de moarte, iar cel cu garsoniera nu poate face dovada că a venit cu actul de proprietate pe lume și, poate mai are timp să își cumpere alta. E un exemplu absurd și extrem, dar undeva linia ar trebui trasă. Dacă impozitarea nu ar fi ascunsă, ci transparentă (deci mai cinstită), câți ar renunța nu la casă, dar la concediu sau la o parte din cumpărături, dacă pe fluturașul de salariu ar scrie: 1% – cumpărat aparat de dializă, 10% – dotare maternitate, 5% proteze bătrâni și tot așa. Procentele pot urca mult și bine, pentru că nevoile sunt infinite. Cine ar nega utilitatea investițiilor în cercetarea pentru prelungirea vieții, în operații estetice, care i-ar face mai frumoși și mai veseli pe toți cei pe care îi vezi pe stradă?
Herbert Spencer a dat răspunsul unui cinic modern, liberal, ferm și dur: nu ne putem asuma sarcina utopică de a eradica răul în lume, pentru că răul, moartea și boala fac parte din viață. Vă invit să ascultați aici cartea sa destul de vizionară, Omul împotriva statului, din 1884, dacă aveți timp și răbdare. Poate fi o sursă de înțelepciune sau de aberații, depinde ce alegeți să vedeți, căci Spencer i-a inspirat și pe conservatorii cei mai morali și pe partizanii abominabilei eliminări eugenice a celor neputincioși din societate.
Dacă ar fi să dau răspunsul meu la întrebarea până unde se întinde datoria cuiva pentru cel de alături, aș recunoaște că nu știu să răspund. Cel mult, aș putea oferi un răspuns vag, care să spună că viața trebuie să primeze asupra proprietății. Nu văd un stat minimal care ar putea refuza tratamentele vitale ale unui pacient. Dar un stat care și-ar mitui alegătorii cu „gratuități”, nu doar că ar încuraja cererea de servicii dintre cele mai sofisticate, într-un veac cu venerație pentru trup și oroare de suferință și disconfort. Ar sfârși prin a fi arbitrar cu cei pe care îi poate ajuta, din ce în ce mai prost, nedrept cu cei mai modești și mai cumpătați.
Doar un secol de capitalism, pe alocuri nebun, de după revoluția industrială, a fost de ajuns să dubleze durata medie de viață, pe care omul o avusese mii de ani până atunci. A făcut asta nu prin decrete și legi, ci prin inovațiile din medicină, igienă, alimentație, construcții, infrastructură, servicii, educație, toate stârnite de „lăcomia” capitalistă de câștig, profit și glorie. Încă un secol de gerontocrație socialistă, s-ar putea să ne ajute să atingem vârste cu trei cifre, ani pe care să-i trăim într-o stare de semi-senilitate, între grădinița și azilul de stat, cu jumătate din PIB băgat în Viagra și în operații de întindere a feței – către un zâmbet veșnic, cu sprâncene arcuit-mirate.

Aceasta este o imagine din satelit a celor două Corei (sursa foto: MSNBC.com). În sudul capitalist, densitatea de becuri e cam la fel de mare ca în Japonia. Chiar și China, dusă pe căi greșite de Deng Xiao Ping, a început să facă risipă de energie, după cum se observă în bucata de teritoriu care se vede mai la nord de cele două. Sunt sigur că undeva pe Facebook e o petiție împotriva unei asemenea risipe, sau măcar pentru becurile alea chioare economice, cu ajutorul cărora vom salva planeta și vom deveni pacienții clinicilor de oftalmologie mai la bătrânețe. În Coreea de Nord nu există spitale private, ambulanțe private, în general nici viață privată. Pe scurt, raiul tuturor visătorilor iubitori de natură și animăluțe simpatice de pe Facebook. La Phenian nu licăre decât becul de la mausoleul lui Kim Ir Sen, ocrotitorul pur și dur al sistemului de stat, farul călăuzitor al omenirii socialiste.
Dacă toți românii au cont pe Facebook și își iau știrile de la Antena 3, diseară la ora 21, România văzută din satelit va arăta pe lângă Bulgaria cum arată Coreea de Nord. Asta pentru că Antena 3 a chemat populația la solidarizarea cu doctorul Raed Arafat și la apărarea minunatelor cuceriri ale medicinei de stat.

Nu știu ce succes va avea acest protest cu lumina stinsă, dar știu sigur că există o specie de om la care va prinde. O vom numi generic duduia de Facebook, deși ea poate fi la fel de bine și de sex masculin sau neprecizat. E, de obicei, piaristă, jurnalistă sau asistenta cuiva, își duce traiul în biroul unei companii despre care nu înțelege cum funcționează și nu și-a pus vreodată problema cum de reușește acea firmă să îi plătească salariul, întrucât acesta i se pare oricum prea mic în comparație cu diplomele pe care le deține și cu inteligența ei nativă. Oricum, de obicei, e vorba de corporații atât de mari și cu influență atât de înaltă în zonele unde se semnează contractele de achiziții publice, încât nici nu e mare diferență între a lucra la stat sau privat. În general, duduia de Facebook se bucură de toate deliciile misteriosului și antipaticului sistem capitalist, rupe rafturile supermarketurilor la promoții, dar vibrează la toate cauzele stângiste și ecologiste ale planetei.
Când le lovește vreo boală, duduile de Facebook dau fuga la policlinicile private pentru analize. Simt că merită să fie tratate cu respect și civilizație. Dacă e urgent și își permit, poate cheamă și o salvare de la Puls. Au aflat de multă vreme unde a născut Esca sau Răduleasca și ar prefera cam aceleași condiții și aceleași rezerve private. Când n-au încotro și dau cu nasul de sistemul medical de stat scriu statusuri oripilate și promit solemn să emigreze din această țară care nu le merită. Când ia foc o maternitate cu bebeluși, când domnul Lăzărescu moare plimbat de la un spital al statului la altul, Facebookul se aprinde și el. Apar protestele de o seară, revoltele trepidante, ce te costă să dai un like la o cauză? simți măcar că ți-ai făcut datoria.
Cu toate astea, duduia de Facebook urăște orice e privat, în afară de proprietatea ei. Dacă lucrează la o televiziune privată (și acolo numai dudui de Facebook sunt angajate) n-ar concepe ca pe telecomandă să existe doar TVR1, TVR Cultural, TVR2, TVR Info și TVR Internațional. Asta li s-ar părea abominabil, dar nu le împiedică să își instige emoțional telespectatorii împotriva pericolului ca ambulanțele private să desființeze Salvarea. Cum ar fi arătat o campanie ca asta în 1990, dacă am fi fost preveniți că TV SOTI complotează să ne desființeze TVR-ul?!
De la o asemenea televiziune privată sociologul Alfred Bulai a decretat: „Sistemul privat e sursa marii corupții peste tot în lume!”. E o sentință care cade cu toată greutatea celor peste o sută de kintale ale soțului Anei Bulai, acest Irinel Columbeanu al sociologiei. Păi peste tot în lume unde există cazuri în care privații corup funcționarii de stat, o fac tocmai pentru că sistemul e făcut în așa fel încât nu piața ci birocratul, politicianul, să decidă câștigătorul. Dacă sistemul ar fi total deschis competiției, singurul care ar trebui mituit ar fi clientul, prin ieftiniri și oferte promoționale. Un medic, angajat la privat, care ar cere șpagă, ar fi imediat eliminat din sistem de patronul căruia îi ia din profit. Există un singur angajator care i-ar tolera această practică și acela e statul, cel mai mare și cam singurul creator real de corupție.
Devine limpede privind astfel că în România nu prea mai avem spitale de stat, în sensul utopic la care visează duduile de Facebook. Toate sunt privatizate deja, fie în interesul celor care le conduc, de la un nivel sau altul, fie în interesul celor care le operează. Doar infrastructura e una creată și finanțată anual de stat, din ce ia forțat de la contribuabili.
La fel cum integral din banii statului a fost creat și SMURD. Chiar dacă beneficiind de acest brand fantastic, lângă serviciul achitat de două ministere și deservit de angajați ai statului, a răsărit și o fundație cu același nume. Fundația e în regim privat, deci nu oricine își poate băga nasul acolo. Poate doar Radu Tudor de la Antena 3, Emil Hurezeanu de la Realitatea TV și Mihaela Rădulescu de la Antena 1. Sunt 3 din cei 9 membri în colegiul director al fundației SMURD. Desigur, meritul pentru acest brand îi aparține lui Raed Arafat, o persoană care își merită decorația primită de la Băsescu. Și o persoană care a demonstrat în acest scandal mai presus de toate un uriaș grad de civilizație, în replicile pe care le-a dat. Dar nu ar fi genial să ai o fundație care să se cheme, de pildă, Fundația pentru Pompieri, și unde omul să poată dona 2% din ce câștigă? Cât s-ar putea aduna? Păi, cam la un milion de dolari excedent în fiecare an. După ce se adună aceste sume, o fundație condusă cinstit poate face un pustiu de bine sistemului medical și poate adăuga milionul la cât dă bugetul, sau poate da salarii regești și folosi alte artificii pentru a duce surplusul în alte direcții. Doar consiliul director poate să știe. Ai încredere în Radu Tudor că nu minte la televizor, ai încredere și în fundație.
Dar nu banii strânși de o fundație sunt adevărata miză ci miliardele de euro tocate de sistemul medical anual, despre care începând de săptămâna asta am aflat de la televiziuni că e unul performant și de neatins. Adică același sistem care topește banii pe achiziții publice netransparente, care permite inventarea de boli și bolnavi, existenți doar în documentele medicilor de familie, care permite o lucrativă cooperare între distribuitorii de medicamente și cei care îi îndoapă pe pacienți cu respectivele medicamente, același sistem care a umplut țara de handicapați viguroși și care a diagnosticat infractori muribunzi, însănătoșiți după eliberare, același sistem cu spitale din care poți pleca cu mai multe boli decât ai venit. Toate acestea și multe altele sunt realități cu care merită să te lupți, dar care au mai puțin impact emoțional decât demisia unei persoane cu imaginea lui Raed Arafat. Sunt lucruri prea complicate pentru a încăpea într-un status de Facebook. Despre ele vedem zilnic câte o știre tristă. Mai în amănunt s-a ocupat de problemă PRO TV, prin seria de reportaje România, să fii sănătoasă!. Făcute cu profesionalism, ca întreaga serie România, te iubesc!. Inutil să spun că nu s-au bucurat de același ecou pe Facebook nici de proteste cu lumina stinsă.
E o bătălie de imagine pe care Băsescu nu are cum să o câștige, așa cum am mai spus, pentru că e nesusținut de ceilalți politicieni fideli etatismului și pentru că de data asta nu mai e el cel care varsă lacrimi. Băsescu are de partea lui logica, televiziunile au de partea lor emoția, deci șansele de câștig pentru Băsescu sunt spre zero. Dacă e o manevră a opoziției, care l-a antamat deja pe Arafat, e una din primele lor manevre cu un succes răsunător. E o teorie pe care însuși Cristian Tudor Popescu o avansează, și cred că nu poate fi suspectat de „băsism”:

Dr. Arafat nu ţine seama nici măcar de faptul că punctele sensibile ale Legii Sănătăţii n-au avut timp să se traducă şi să se aşeze în conştiinţa publică, ca să înţeleagă şi oamenii cine pe ce se ceartă. Gestul prematur al d-sale este explicabil mai degrabă din perspectiva unei schimbări politice de regim în urma alegerilor de anul acesta, decât din punct de vedere profesional. Regret că logica mă obligă să spun asta.

Acum mai e o jumătate de oră până când România se va cufunda în beznă ca Nord Coreea, sau își va vedea liniștită de ale ei. Se vor rezolva problemele de corupție și insatisfacție a pacienților din sistemul medical, dacă va fi deschis concurenței? (Dacă legea va fi trecută, „fascist, prin asumarea răspunderii”, cum spunea cu năduf Emil Hurezeanu, din consiliul director al SMURD.) Sau monopolul de șpagă al caselor de asigurare și al managementului spitalelor se va muta doar în alte zone private, care abia așteaptă să devină clienți cu acte în regulă? Dacă sistemul va fi unul hibrid (cum propune inclusiv Băsescu), e destul de posibil să se întâmple și asta. Dar tot merită încercat să faci un pas dinspre Coreea de Nord spre Coreea de Sud. Apropo de Coreea de Sud: capitaliștii au încercat recent drumul invers, când la putere au venit niște politicieni cu viziuni ca ale lui Obama. Au implementat un fel de Medicare, de care să beneficieze toți, și harnicul și leneșul și săracul și bogatul. Rezultatul a fost că au dus sistemul aproape de faliment, în doar câțiva ani, cam ca sistemele de pensii de stat. Unii turbează de prea mult bine, la noi cred că mai rău de atât nu prea se poate.

Statistica spune că, din 1952, niciun candidat nu a câștigat nominalizarea dacă s-a clasat mai jos de locul doi la preliminariile din New Hampshire. Așadar, bătălia pentru locul de challenger al lui Obama se dă între Mitt Romney și Ron Paul. Chiar dacă decizia va fi luată la convenția republicană din ultima zi a lui august, cei doi par a se impune ca pretendenții cei mai consistenți.
Mitt Romney e un răsfățat al marilor bănci, care au contribuit din greu la campania lui, chiar dacă fostul guvernator a mai avut starturi în trombă și a pierdut, data trecută în fața lui McCain. Dacă de la Ron Paul lumea are șansa să afle despre ideile libertariene și să reînvețe ABC-ul gândirii capitaliste, cu prilejul candidaturii lui Romney americanii, și nu numai, vor putea învăța lucruri noi despre curioasa religie a mormonilor, al cărei adept convins este. Mormonii, o sectă ruptă din trunchiul protestantismului creștin, au propria versiune a Bibliei, dar și alte texte pe care le pun pe picior de egalitate cu aceasta, între care Cartea lui Mormon, cu pilde din viața unor triburi despre care adepții cred că au trăit în America în vremurile biblice. Mormonii au și o stufoasă viziune asupra cosmosului, pe care îl cred populat de numeroase lumi, cu numeroși zei supremi, în rândul cărora pot ajunge chiar și pământenii merituoși. Cei mai mulți dintre mormoni au renunțat la lucrul care le dusese vestea peste tot în lume, așa că nu mai sunt poligami, ci familiști la locul lor.
În ce îl privește pe Ron Paul, fostul ginecolog de 76 de ani, cu o lungă experiență în Congresul american, acesta are șansa unică de a face populare ideile conservatorismului fiscal, pentru a aduce America înapoi la sistemul de piață liberă, care i-a adus prosperitatea. Anularea sistemului fiscal dictat de Rezerva Federală, cu ajutorul dobânzii de referință și a dolarului fără acoperire în aur, retragerea tentaculelor statului asistențial, hrănite de generații lungi de președinți etatiști din cele două partide și limitarea implicării militare americane în lume sunt câteva dintre ambițioasele proiecte ale lui Ron Paul. E greu de crezut că ele vor putea fi puse în operă, împotriva unui întreg sistem politic osificat și împotriva unei societăți cu mentalitate deja alterată, dar merită încercat. Pentru Ron Paul, chiar și o clasare pe locul doi în preliminariile republicane e suficient de bună, având deschisă oportunitate unei candidaturi independente sau cu susținerea Partidului Libertarian, al treilea partid al Americii. Esențial este doar să își consolideze baza electorală pentru moment. Oricum ar sta lucrurile, simplul fapt că a putut să spargă blocajul mediatic și să aducă aceste idei în dezbatere, e un câștig.

Rezultate New Hampshire

Mitt Romney – 39% (7 delegați)
Ron Paul – 23% (3 delegați)
Jon Huntsman – 17% (2 delegați)
Newt Gingrich – 9%
Rick Santorum – 9%
Rick Perry – 1%

Tovarășii chinezi au depășit planul și anul acesta, putând raporta cu mândrie că se descurcă. Mulți dintre ei dețin deja rețeta noastră secretă de kapitalism. 38 dintre membri Congresului Partidului Comunist sunt deja miliardari în dolari. În fruntea lor, Liang Wen-gen, cel mai bogat om din țară, membru al Comitetului Central. Practic, 1 din fiecare 7 miliardari ai țării sunt în congres.
Mai mult, primii 70 cei mai bogați membri ai congresului chinez însumează o avere de 75 de miliarde de dolari.
În comparație, cei mai bogați 70 de congresmani americani dețin doar 4,8 miliarde de dolari.
Cum unii îmbogățiți cad în dizgrație, după modelul rusesc, și ajung chiar și la închisoare, spre răcorirea maselor cu salariu de 30 de dolari, unii milionari cer celor care fac asemenea statistici să nu îi includă în top.
Cu asemenea disparități, depinde doar de cât vor reuși să acumuleze și cei de jos până când va pocni bula imobiliaro-politică din China, ca să știm dacă vom avea o revoluție proletară sau una mai burgheză.
Pentru detalii, vă puteți delecta cu melodioasa limbă chineză:

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica