rss
rss
rss

Am obținut aceste imagini cu foarte mare greutate, sunt filmate cu o cameră ascunsă de unul dintre participanții la nunta mileniului. Practic este surprins momentul în care mirele le arată invitaților lenjeria intimă a miresei, într-un moment de maximă pasiune și tandrețe.
Tot în acest clip, cei care nu au fost la curent cu evoluțiile de pe scena politică pot vedea ultimele mișcări de forțe, șansele uniunii de a răsturna actuala putere, dar și perspectivele apariției partidului celor șapte pitici.
În film apar și câțiva dintre cei mai îndrăgiți analiști politici, care explică exact situația într-un format tipic televiziunilor de știri, de dezbatere civilizată și plină de învățăminte.

Anglo-americanii au o expresie foarte precisă pentru sistemul guvernat de clientela de partid. Îi spun crony-capitalism. Expresia descrie o formă trucată de capitalism, în care legea nu o face ”mâna invizibilă a pieței” ci mâna băgată în buzunarul statului. O conivență între birocrați și sponsorii lor, care sunt răsplătiți cu contracte din bani publici, cu legi care îi favorizează sau îi scapă de concurență și cu amnistii fiscale. Acestea din urmă au luat forma injecțiilor cu bani de la buget – bailout – în firmele conduse iresponsabil până la râpa falimentului.
Dacă încerci să găsești echivalentul franțuzesc al expresiei crony capitalism vei da peste expresia ”capitalisme sauvage”, tradusă și la noi prin ”capitalism sălbatic”. E o expresie dragă lui Ion Iliescu, o folosea când avea ocazia în 90. E un fel de condiționare lingvistică în stil orwellian, pentru că ea forțează vorbitorul să accepte o viziune marxistă, pentru orice altă opțiune nemairămânând loc nici în limbaj nici în gând. Expresia sugerează că natura capitalismului e una imorală, care se mai poate civiliza pe alocuri doar prin intervenția bunului stat. Altfel, lăsați de izbeliște, fără birocrații și politicienii statului, oamenii ar recădea în sălbăticia capitalismului, ori în ”faza acumulării primitive de capital”.
Pentru o societate care nu cultivă rememorarea, ca a noastră, cercul se poate închide foarte ușor. Cu exemple concrete și reale, un tanar, pentru care istoria începe în 90, în 2000 sau în 2004, are suficiente motive să atribuie tot ce vede mai detestabil în jur capitalismului. E de obicei un om onest, dar care vede în istorie nu o sursă de înțelepciune ci o diversiune meșteșugită pentru a-i deturna furia pe care o simte îndreptățită. Nu cu trecutul are el ceva de împărțit, ci cu cei de acum. Și e normal să fii frustrat de micile umilințe ale zilei, de neam-prostia îmbogățiților de tranziție, de lipsa lor vădită de calități.
Ei bine, cred că sintagma ”îmbogățiți de tranziți” (care o reproduce pe mai vechea ”îmbogățiți de război”) e inexactă și că avem în realitate o oligarhie cu origini comuniste directe. Întrucât comuniștii au procedat ca romanii cu cetățile răsculate, pe care le dărâmau din temelii și arau pământul cu sare, cred că mai departe în trecut nici nu putem să căutăm originile oligarhiei românești.
Comunismul e în esența lui un sistem sclavagist. Între orânduirile contemporane lui nu poate fi găsit un altul în care muncitorul să aibă mai puține drepturi și mai puține foloase de pe urma muncii lui. După zeci de ani de recolte record și depășiri de plan, în primele luni după Revoluție în România veneau camioane cu ajutoare din Vest, cu hrană și îmbrăcăminte, ca în zonele calamitate de urgiile naturii. Și asta pentru că oligarhia partidului unic a găsit în comunism singura metodă prin care ar fi putut ajunge la resurse fără a participa propriu-zis la competiție. Sau nu la o competiție cu vechile reguli.
Decalajul izbitor pe care îl vedem între țările de dincoace și dincolo de zid e rolul acestei redistribuiri de resurse. Acolo unde regulile pieței nu au încetat să opereze, toată societatea a progresat împreună. Satele au început să semene cu orașele, pentru că țăranii și-au permis treptat toate elementele de confort care descriu un oraș. Acolo unde a interveni economia planificată, producătorii agricoli au fost spoliați până la o subdezvoltare medievală pentru a finanța construcția unui complex industrial, văzut ca modernizare. Orașele au fost mutilate, transformate în anexe-dormitor ale marilor uzine. În loc să își modernizeze în timp vechile locuințe individuale, muncitorii s-au trezit (mulți, bucuroși) mutați în blocuri insalubre din care sunt puține șanse să mai scape. Desigur, oligarhia de partid s-a mutat în vilele foștilor capitaliști și a început să controleze tot mai bine resursele ”tuturor”. Și pentru țărani și pentru muncitori (cele două forțe simbolizate de seceră și ciocan), aventura s-a terminat fără niciun câștig. Falimentul a fost total, deși se va aminti mereu de cât de mult ”s-a construit”.
Tranziția a însemnat pentru oligarhia comunistă trecerea de la proprietatea de facto la o proprietate de jure. Ca și înainte de 89, ceva competiție tot a fost. Dar în ambele cazuri a fost vorba de ”o competiție internă”. Eroarea de a spune că avem o oligarhie îmbogățită după Revoluție e generalizată. Dar să ne imaginăm un cap mafiot care percepe taxă de protecție lunar și apelează la o metodă civilizată: viramentul bancar. Nefericiții care contribuie lună de lună la bunăstarea lui trimit banii într-un cont. La un moment dat, suma atinge un milion și mafiotul se prezintă la bancă pentru a-și încasa suma. Probabil nimeni nu ar spune că mafiotul s-a îmbogățit în ziua în care a ridicat banii din cont. Și totuși, în cazul oligarhiei post-comuniste puțini sesizează că adevăratul transfer de proprietate s-a petrecut când noii îmbogățiți au ajuns să dispună ca grup de resursele produse de ceilalți, nu în clipa în care au trecut la formalizarea furtului prin întocmirea actelor de proprietate.
Din motive ce țin de imposibilitatea planificării economice, piața neagră e o necesitate a comunismului, care asigură nu doar supraviețuirea omului de rând, dar și a sistemului. După inevitabila prăbușire, cele două – birocrația de partid și cei ce operează pe piața neagră – fuzionează, din necesități reciproce. Acela e momentul nașterii unei oligarhii de tipul celei pe care o avem și care se va perpetua atâta timp cât statul va avea suficientă înindere ca să o hrănească.

Dat fiind că e mare nevoie de educație în țara asta și pentru că am găsit un filmuleț care explică lucrurile mult mai concis decât aș fi putut eu sa o fac, mi-am permis să îl traduc spre luminarea maselor.
Așadar, despre diferența dintre o democrație și o republică:

”Când Benjamin Franklin a părăsit clădirea unde fusese redactată Constituția Statelor Unite ale Americii, a fost întâmpinat de o femeie care l-a întrebat:
– Domnule, ce vom avea?
Răspunsul său imediat a fost:
– O republică, doamnă. Numai să o puteți păstra!
Și totuși, cei mai mulți americani au fost convinși că forma de guvernământ pe care o avem e o democrație. Diferența dintre cele două e esențială.
Înainte de a discuta diversele sisteme politice, e util să înlăturăm o confuzie foarte răspândită, despre spectrul politic. Mulți au fost încredințați că scena politică așează la extrema stângă grupuri precum comuniștii, iar fasciștii și dictatorii la extrema dreaptă, lăsând centrul pentru moderați.
Dar o împărțire mult mai bună a spectrului politic ar arăta o extremă dreaptă, în care statului nu i se atribuie nicio putere, iar la extrema stângă, un regim în care statul are întreaga putere.
La extrema dreaptă – nu există guvern. La extrema stângă – e un guvern totalitar, sub eticheta de: comunism, fascism, nazism, socialism, autocrație. Cei care susțin că naziștii (* membri ai Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani, nota trad.) reprezintă extrema dreaptă, nu își definesc criteriul central și perpetuează o confuzie.
La mijlocul acestui spectru se află sistemele care acordă guvernului rolul să potrivit, acela de a proteja drepturile cetățenilor. Aici se plasează și Constituția Statelor Unite. Susținătorii unui asemenea regim ar trebui numiți ”moderați constituționaliști”.

Deci să analizăm principalele forme de guvernământ din istorie:
Monarhia (absolutistă, diferită de monarhia constituțională, nota trad.) sau Dictatura (în ambele conduce o singură persoană),
Oligarhia (conducerea aparține unui grup),
Democrația (conducerea aparține majorității),
Republica (guvernare în baza unor legi, în concordanță cu drepturile naturale, n.t.)
și Anarhia (în care nimeni nu are dreptul să își aroge rolul conducător).

După ce le vom discuta, vom vedea că pot fi limitate chiar la mai puține.

Autocrația (monarhie absolutistă sau regim de dictatură personală) nu există cu adevărat. Întotdeauna un grup propulsează unul din membrii săi ca paravan. Un rege are consiliul său de nobili, orice dictator are birocrații sau comisarii săi. Fizic, nu unul singur conduce, chiar dacă el e singurul vizibil. Deci putem elimina acest sistem, care e în realitate o oligarhie.

Oligarhia – conducerea de către un grup – e cea mai întâlnită formă de guvernământ din istorie. Cele mai multe națiuni ale lumii sunt și astăzi conduse de un grup restrâns de oameni puternici.

Anarhia se găsește la cealaltă extremă, însemnând ”fără lider”. Cei care au inventat-o au studiat istoria și au constatat (corect) că guvernele însele au comis cele mai multe crime din istorie. Deci au concluzionat că a avea o societate fără guvern ar fi o idee bună. Dar aceasta e o eroare. Pentru că, așa cum spuneau vechii greci: ”Fără lege nu există libertate”.

Părinții fondatori ai Americii au fost de acord că e nevoie de un guvern limitat. Într-o perioadă de anarhie, fiecare își apără singur viața, libertatea și proprietate, precum și siguranța familiei. Apar persoane sau grupuri înarmate și se impun restricții de mișcare pentru a încerca să apere proprietatea fiecăruia. Oamenii civilizați au angajat mereu pe cineva care să îi păzească: un șerif, un polițist sau un reprezentant al autorității statului. Când legea era apărată, oamenii deveneau mai liberi: puteau călători sau își puteau părăsi avutul pentru a lucra la câmp. Așadar, o doză limitată de guvern face pe oricine mai liber.

Există și unii care susțin anarhia nu pentru că nu le place ideea de guvern ci pentru că nu le place tipul actual de guvern. Ei folosesc anarhia ca pe o unealtă pentru schimbări revoluționare. Starea de anarhie e ca un vid, pe care cineva se grăbește să îl umple. Acest tip de anarhiști cu program apelează la atentate, revolte, furt sistematic și acte de violență. În mod tragic, oameni de bună credință apelează la cei pe care îi văd mai credibili și îi roagă să instituie o ordine care să pună capăt perioadei de stres și incertitudine. Și cine se poate oferi cel mai bine să calmeze situația, dacă nu cei care au generat-o?
Anarhiștii, care au creat problema, instituie atunci un guvern propriu, în care au puterea totală. O oligarhie. Este ceea ce s-a întâmplat în Rusia (după Revoluția din 1905 și în perioada imediat următoare instituirii Sovietelor în 1917), permițându-i lui Lenin să preia puterea totală și în Germania, unde cămășile brune ale lui Hitler au creat haosul ce i-a permis să ajungă la putere (prin vot).

(Nota trad.: În mod similar se petrec lucrurile în cazul mișcărilor de restaurație. De obicei armata e chemată să preia puterea după un protest lung și sângeros sau după un război civil, înlocuind o tiranie cu alta. Un caz recent e cel al revoluției din Egipt, când militarii au deturnat protestul popular printr-o manevră similară.
Și revoluția română din 1989 a fost deturnată către o formă similară de restaurație. Un grup din interiorul oligarhiei comuniste a realizat că mișcarea populară nu mai poate fi reprimată, prin urmare, a preluat controlul televiziunii și armatei după fuga lui Nicolae Ceaușescu. Înscenând diversiunea teroriștilor, grupul oligarhic a creat un episod de pseudo-anarhie. Ion Iliescu a enunțat explicit teoria vidului de putere, pentru a oferi o legitimitate pe care nu o avea. Încă o dată, anarhia a fost folosită ca scurtătură către reinstaurarea unei oligarhii.)

Anarhia nu e o formă stabilă de guvernare. E o tranziție scurtă de la ceva ce există, la ceva dorit de cei însetați de putere. Dat fiind că nu e o stare permanentă, o putem elimina de asemenea dintre sistemele posibile în mod realist.

Democrația vine de la două cuvinte grecești, care înseamnă popor și putere. Democrația înseamnă deci conducerea (puterea) poporului; guvernare după principiul majorității (de voturi). Ceea ce sună bine în teorie. Dar să presupunem că majoritatea decide să confiște casa cuiva din minoritate. Sau afacere, sau copiii. Bineînțeles, trebuie să existe o limită la care să se oprească puterea votului popular.
Legea democrației nu permite restricții pentru majoritate. Dacă mai mult de jumătate dintre oameni pot fi convinși să își dorească un lucru, nimic nu îi împiedică să își transforme dorința în realitate.

Republica vine din latină, de la două cuvinte care înseamnă ”lucru public”. Înseamnă lucrul de utilitate publică, adică legea. O republică adevărată limitează puterile statului pentru a lăsa libertățile fundamentale indivizilor.

Părinții fondatori au pornit de la zero. Puteau institui o oligarhie. George Washington a fost chiar propus rege. Dar ei știau istoria, așa că au ales un sistem în care legea guvernează, nu regula majorității.

Să vedem cum ar arăta diferența în Vestul Sălbatic:
Într-o democrație, o gloată care încearcă să linșeze pe cineva pornește în căutarea victimei, o prind și votează. Victima are un singur vot, deci nu poate împiedica execuția.
Într-o republică, membrii gloatei votează covârșitor în favoarea linșajului, dar șeriful (ca autoritate a statului) decide că acest lucru nu se poate întâmpla. Inculpatul va avea dreptul la un proces corect, cu audieri și prezentări de probe, în care juriul, ales din membrii comunității, îi va decide soarta. Nici măcar juriul însuși nu funcționează după regula majorității: Are nevoie de unanimitate, sau un singur vot pentru îl va elibera pe inculpat. Drepturile pistolarului nostru nu sunt hotărâte de majoritate, ci de lege.

Mulți americani ar fi surpinși să constate că termenul democrație nu apare nici în Declarația de independență nici în Constitția Americii. Nici măcar în vreuna din constituțiile celor 50 de state componente.

Părinții fondatori ai Americii s-au străduit cât au putut pentru a feri țara de un sistem pur democratic.

James Madison, considerat părintele Constituției, scria:

”Democrațiile au fost mereu spectacole de turbulență și dispute, au fost mereu incompatibile cu dreptul la proprietate, cu securitatea personală și au fost de scurtă durată, sfârșind în mod violent.”

Alexander Hamilton a fost de aceeași părere:

”Suntem un guvern republican. Libertatea reală nu se găsește nici în despotism, nici în extremele democrației. ”

Samuel Addams, semnatar al Declarației de independență:

”Democrație nu durează mult. În scurtă vreme se epuizează, se risipește și se sinucide.”

Fondatorii știau de ce trebuie să se ferească de acest cuvânt, pentru că știau că cetățile grecești cunoscuseră câteva dintre cele mai deplasate excese de putere. În fiecare caz, eșuau în puterea gloatei, apoi în anarhie și în final în tiranie din partea unui grup oligarhic.

În Grecia antică a exista un înțelept pe nume Solon, care a cerut instituirea unui corp fix de legi, intangibile în fața poftelor mulțimii. Dar, în vreme ce grecii nu i-au urmat sfatul, romanii au făcut-o. Pe baza legilor lui Solon, au creat cele 12 table ale Legii Romane, baza unei republici cu guvern limitat și libertăți pentru cetățeni. Știindu-se liberi, oamenii au putut să producă și să aibă siguranța că vor putea păstra fructele muncii lor. Roma a devenit bogată și invidiată.
Îmbătați de abundență, totuși, romanii au uitat importanța libertății. Când puterea guvernului crește, libertatea poporului scade. Când cetățenii și-au scăzut vigilența, politicieni însetați de putere au căutat să își extindă puterile acordate de Constituție. Unii au realizat că pot alege politicieni, care să folosească puterea politică pentru a lua proprietatea unora și a o redistribui altora. Au fost introduse subvențiile pentru agricultură, urmate de sistemele de asistență socială și de construcție de locuințe. Inevitabile, taxele au crescut și s-au impus metode de control asupra sectorului privat. Nu a durat mult până când bunurile produse nu au mai ajuns pentru toți și tot mai mulți au ajuns la mila statului. Productivitatea a scăzut, au apărut penuriile de produse și gloatele au acaparat strada cerând ”Pâine și circ”. Mulți au fost convinși să își dea la schimb libertatea de dragul securității. În cele din urmă întreg sistemul s-a prăbușit. Au trecut de la o republică, la democrație, la tirania oligarhică într-o succesiune de cezari.
Astfel, nici democrația nu se dovedește o formă stabilă de guvernare. E o tranziție de la un guvern limitat, la conducerea neîngrădită a unei oligarhii.
Învățând din istorie, nu avem decât două opțiuni reale: republica sau oligarhia (tirania unei elite).

Din vreme în vreme, impostura “singurului partid de dreapta” (ajuns aşa din pură conjunctură) iese la iveală în cele mai mărunte gesturi. Şi nici nu e nevoie să te deplasezi în oraşele de provincie pentru a-i vedea pe bătrânii activişti. Sunt buni şi cei din noua generaţie.
Elena Udrea i-a povestit la ceas de seară bătrânului nostalgic maoist Ion Cristoiu despre planurile ei de viitor. Nu, nu scoate album într-o trupă de fete şi nu va deveni asistenta lui Capatos, vă amintim că Elena Udrea e ministru al Turismului şi Dezvoltării. Din vârful uriaşului buget pe care ministerul îl are de tocat, diva politică a enunţat cele două priorităţi mari şi late pe care le are: exploatarea mitului Dracula şi un circuit – memorial Nicolae Ceauşescu.
Despre primul nu are rost să vorbim acum: e un produs kitsch al civilizaţiei de consum. Dacă americanii vor să digere aşa ceva, foarte bine, să-l servim cu garnitură de hot-dog tras în ţeapă.
Dar că promovarea ceauşismului e a doua prioritate naţională pentru un minister care are în titulatură şi cuvântul dezvltare, e descumpănitor. Acum ceva vreme pediştii au testat apele cu un muzeu al comunismului, un loc al memoriei, care să recupereze ce se mai poate dintr-o epocă insuficient înţeleasă şi revoltător de idealizată prin grija profitorilor ei. Au abandonat discret ideea dintr-un calcul simplu: bunul simţ nu se vinde bine în România. Cu sau fără Dan Diaconescu, Partidul Proştilor va avea la orice oră mai mulţi membri decât cei care îşi cunosc trecutul sau au înţeles ceva din el.
Pentru că din schiţa de proiect prezentată de Elena Udrea reiese foarte clar că nu ar urma în niciun fel să fie un proiect educativ. Ci unul omagialo-comercial. Într-o ţară în care puţini ştiu că am avut cea mai îndelungată rezistenţă armată împotriva ocupaţiei sovietice şi a comunizării din Europa, că am avut martiri ai închisorilor comuniste şi eroi fără certificate, prioritate naţională devine cultul dictaturii. Şi asta prin grija unui partid care se intitulează liberal.
Circuitul gândit de Udrea va avea un caracter pios, va pleca de la Scorniceşti, unde se va face un fel de casă memorială. Cam ce încercase şi puşcăriaşul Dinel Staicu, fără să dea năvală peste el milioanele de vizitatori. Va continua cu oroarea arhitectonică reprezentată de Casa Poporului, cu balconul fostului Comitet Central şi va sfârşi, cum altfel, decât la zidul de la Târgovişte.
Constat că a fost omis cimitirul Ghencea, dar probabil că dacă se dau şi ceva fonduri europene pentru cultul dictatorului, acesta ar putea fi dezgropat din nou, pentru a fi îmbălsămat tardiv şi depus într-un mausoleu puţin mai mare decât al lui Lenin. În felul ăsta, fanii demolatorului de bisericii se vor putea înghesui şi ei să depună o floare şi să se atingă de moaştele ciuruitului. Lipsesc, de asemenea, şi vizitele la atelierul de cizmărie sau la închisoarea Doftana, o oprire obligatorie în “circuitul turistic” în care erau plimbaţi pionierii pe stil vechi. Dar nu te poţi supăra pe Elena Udrea pentru asemenea scăpări, cei care învaţă istoria de la Cartianu şi Cristoiu nu le ştiu chiar pe toate.
Făcând pentru o clipă abstracţie de grotescul şi de imoralitatea proiectului, trebuie să remarc şi stupiditatea lui. Zone precum Scorniceşti sau Târgovişte sunt printre cele mai anti-turistice peisaje ale României care pot fi imaginate. E, totuşi, o ţară care nu îşi pune în valoare splendorile naturale din Apuseni, Maramureş, Bucovina, Valea Oltului, Deltă, Clisura Dunării, lacurile montane din Carpaţi şi lista ar putea continua mult şi bine, din fericire. Să promovezi cocioaba de la Scorniceşti şi unitatea militară din Târgovişte în condiţiile în care nu sunt puse în valoare turistic clădiri ca Ateneul, când Palatul CEC-ului nu se poate vizita, când castelele medievale nu au nici măcar indicatoare turistice, nu mai vorbesc de drumuri asfaltate, iată o dovadă de prostie. O incultură care se vrea perpetuată.
Ţările care îşi respectă istoria fac tot posibilul pentru a preveni apariţia unui cult al dictatorilor. Mulţi nici nu au un mormânt cunoscut, pentru a împiedica fenomenul. Oricâte scuze i-am găsi şi oricât de nemulţumiţi am fi de prezent, faptele nu pot fi şterse. Ceauşescu e vinovat de crime atât la colectivizare, cât şi de circa 100 de morţi împuşcaţi în primele zile ale Revoluţiei de la Timişoara, din ordinul său, înregistrat inclusiv pe bandă audio, deci dincolo de orice dubiu. Încurajarea de către stat a unui cult al dictaturii ar fi în primul rând indecent pentru familiile acelor victime, care nu se numără între “priorităţile” vreunui minister.
Ideea de a transforma şandramaua din Scorniceşti în casă memorială pe banii contribuabililor e insultătoare şi prin lipsa de valoare a personajului. Trăim totuşi într-o ţară care nu are un muzeu Brâncuşi! Nu am auzit în ultimele decenii ca vreo personalitate culturală să aibă parte de investiţii prioritare ale statului: nu-şi bate nimeni capul cu casele memoriale de la Ipoteşti sau Lancrăn, nu ştiu dacă Eugen Ionesco, Henri Coandă sau Cioran au măcar amenajată o asemenea casă memorială. Nu ştiu dacă şi-a bătut cineva capul cu un circuit dedicat marilor regi ai României, cu palate magnifice şi ctitorii memorabile. Când ai norocul ca prinţul Charles să îşi ia câteva case de vacanţă în Ardeal, ai putea profita de ocazie pentru un circuit româno-bulgar dedicat Reginei Maria, născută la Kent, şi care are o poveste mai fascinantă decât nunta regală, la care s-au uitat sute de milioane de telespectatori. Chiar şi privind pragmatic şi amoral, în strategia unui minister al Turismului, nu văd cum Scorniceştiul ar putea intra măcar pe locul 100 pe lista de priorităţi. Nicidecum pe locul 2 din tot atâtea priorităţi enunţate!
Pretenţia că la circuitul comunist se vor înghesui turiştii chinezi e cu atât mai stupidă. Dacă sunt chinezi emigranţi, care scapă din lagărul comunist, nu văd ce i-ar putea bucura. Au şi la ei acasă mausoleu al lui Mao, puteau să rămână acolo să îi depună flori. Dacă sunt comunişti convinşi, iarăşi e o idee dubioasă circuitul care se sfârşeşte la Târgovişte. Să presupunem că sunt Hu Jintao, nu cred că m-aş simţi prea încurajat după o vizită din care să afli că poţi sfârşi împuşcat chiar de ai tăi după ce aproape fusesei zeificat.

Au și americanii mogulii lor, iar Rupert Murdoch e unul dintre cei mai infami dintre ei. Cu tabloide răspândite pe tot globul, rețeaua Fox a lui Murdoch a tabloidizat și politica de peste ocean, reușind să monopolizeze nișa de dreapta. Inițiativa ar fi lăudabilă, într-un peisaj dominat de mastodonții stângiști și de propaganda lor neîntreruptă. Problema e că Fox News a devenit o colecție de ”freak-shows”, în care cele mai bune idei sunt rapid discreditate de lipsa totală de echilibru, de onestitate și de simț al proporțiilor din partea realizatorilor.
Barometrul e felul în care e tratat Ron Paul în canalele pretins de dreapta din America. Într-un climat pentru care terorismul pare o amenințare mai urgentă decât în decembrie 89 în România, să spui la o televiziune finanțată de producătorii de armament și de marile corporații că nu intenționezi să bombardezi Iranul indiferent de ce arme și-ar face în ograda proprie a echivalat cu fluieratul în biserică.
Spre nefericirea celor de la Fox și de la numeroase alte canale de pe internet cu finanțare masivă, Ron Paul a fost la doar 150 de voturi de a câștiga votul consultativ din Iow, surclasând ”favoriți” închiuiți ca Romney sau Santorum, ori alte producții din fabrica de rumeguș și manechine a neo-conservatorilor.
Dar iată cum a fost prezentat evenimentul de televiziunile cumpărate de Murdoch, în viziunea mai mult decât amuzantă a lui John Stewart, un critic constant al dreptei:

The Daily Show
Get More: Daily Show Full Episodes,Political Humor & Satire Blog,The Daily Show on Facebook

Și iată rezultatul real al votului-sondajȘ
1 Michele Bachmann = 28.6% (4,823 voturi)
2 Ron Paul = 27.7% (4,671 voturi)
3 Tim Pawlenty = 13.6% (2,293 voturi)
4 Rick Santorum = 9.8% (1,657 voturi)
5 Herman Cain = 8.6% (1,456 voturi)
6 Rick Perry = 4.3% (718 voturi)
7 Mitt Romney = 3.4% (567 voturi)
8 Newt Gingrich = 2.3% (385 voturi)
9 Jon Huntsman = 0.4% (69 voturi)
10 Thaddeus McCotter = 0.2% (35 voturi)

Deși mulți au rămas sub impresia greșită a etichetei o idee bună aplicată greșit (ea însăși contestabilă la nivel logic) economia planificată de stat are erori fundamentale chiar și la nivel teoretic. Din aceste erori decurge necesitatea instituirii unui regim dictatorial (Marx însuși realizase asta) și toate ororile ulterioare.
În urmă cu mai mult de 100 de ani, deci înainte ca sistemul sovietic să fie experimentat, un economist de geniu, Ludwig von Mises a demontat din punct de vedere teoretic sistemul socialist. Iată o expunere cât se poate de succintă a erorii marxiste de gândire în ce privește planificarea. Deși promitea o mai bună alocare a resurselor, o abordare ”științifică”, problema economiei planificate e tocmai imposibilitatea de a planifica. Resursele nu sunt nelimitate: viața fiecărui om nu e infinită, energia și materiile prime de asemenea. De aceea e nevoie de economisire, alocare a energiei și resurselor pentru activitățile cele mai importante sau mai profitabile. Dar pentru a hotărî la ce trebuie renunțat și spre ce să îți direcționezi forțele e nevoie de o informație esențială și anume: prețul. Iar prețul nu poate fi decât stabilit de piață sau inventat, deci fantezist.

Prin urmare, alternativa la sistemul capitalist, de piață liberă, e ”planificarea” din partea unui grup de tehnicieni (birocrați sau politruci), care hotărăsc modul de alocare a resurselor. Iar ”planificatorii” înșiși nu vor avea nici cea mai vagă idee care e costul producerii unui lucru, când să înceteze producția unui anumit tip de produs pentru a adopta altul, cum să plătească muncitorii din diverse domenii.
Sistemele de tip socialist își pot prelungi existența luând ca etalon prețurile de pe piețele internaționale, având la dispoziție resurse aparent nelimitate (cazul imperiului sovietic) sau prin cultivarea pieței negre, care păstrează prețul corect al produselor. După prăbușirea unui sistem socialist, piața neagră și birocrația de partid fuzionează, ambele deținând resurse vitale (acces la decizia politică, respectiv rețele informale eficiente și lichidități).
Oricât de diferite ar fi tipurile de socialism, mai mult sau mai puțin radical, el are ca urmare o uriașă risipă de resurse. În lipsa informațiilor pieței, eficiența în producția efectivă de bunuri conduce la inundarea pieței cu produse inutile (genul de produse care stăteau neatinse în magazinele altfel pustii din perioada comunistă). Un caz interesant e cel chinez, unde avântul economic a venit nu doar după adoptarea unui mod de operare capitalist în orașele de pe țărm, dar și concomitent cu o schimbare culturală în Occident.
Vestul însuși a renunțat la banii cu acoperire în aur, o modalitate obiectivă de estimare a schimburilor, și a trecut la consumerism, trai pe datorie și dispreț pentru muncă. Producția de bunuri de proastă calitate și inutile din China ar fi îngenunchiat chiar și o țară de asemenea dimensiuni. Dar deschiderea Occidentului, nesățios în a risipi bani de pe cardul de credit pe produse care în câteva luni umplu gropile de gunoi, permite, încă, birocrației chineze să prospere.

Am urmărit noaptea trecută (mai bine zis dimineața de azi) dezbaterea candidaților republicani la președinție și mă tem că Obama nu va avea parte de un candidat prea diferit, ceea ce i-ar putea asigura un nou mandat.
Mitt Romney și-a jucat excelent partitura de favorit și a scăpat neatins din formatul cam bizar al emisiunii, care a fost o înșiruire de întrebări încuietoare și tentative de încolțire a vorbitorilor cu propriile declarații și eșecuri din trecut. O spun cu regret, pentru că Romney e categoric un purtător de cuvânt și de interese al speculanților de pe Wall Street. Cu un electorat superficial, aspectul comercial al afaceristului mormon și fondurile de care dispune s-ar putea dovedi hotărâtor. Faptul că ”Romney are față de președinte” pare principalul său atu, peste care se adaugă talentul stil Obama de a spune banalități care nu angajează prea mult. Trebuie să îi recunoști experiența din afaceri și atașamentul pentru capitalism, care îi lipsesc lui Obama, dar cum diferența ar fi prea greu de sesizat, alegătorii ar putea fi tentați să îl păstreze pe actualul cititor de prompter.

Favoritul meu, Ron Paul, a vorbit ceva mai sincer și s-a văzut rapid încolțit de realizatorii neo-conservatori de la FoxNews și de publicul lor fanatizat. Paul e un non-intervenționist, cere răspicat întoarcerea trupelor americane acasă și abandonarea implicării în conflicte externe costisitoare. Cum o parte din dreapta americană e finanțată direct de complexul militar (fabricile producătoare de armament și tehnică de profil), a fost ca și cum ar fi predicat vegetarianismul la o conferință a măcelarilor. Un raționament de bun simț, potrivit căruia nu ar trebui să ne preocupe atât de mult chiar dacă Iranul și-ar fabrica o bombă nucleară, din moment de mulți dintre vecinii săi o au deja – Israel, Pakistan, China, Rusia – sau câtă vreme America a putut coabita cu un URSS nuclear și mult mai periculos, i-a atras fluierături din sală lui Ron Paul și o serie de interogări din partea realizatorilor și contracandidaților. Aceeași propagandă de război ca în cazul Irakului, se pune în mișcare din nou, a remarcat Ron Paul pe bună dreptate.
Cu siguranță, curajul de a lua în răspăr teme îndelung mestecate de media americană îl va țintui la mantinelă pe Ron Paul, un fost ginecolog, care de câteva zeci de ani luptă pentru liberalizarea sistemului monetar.

O bună prestație a avut și singurul candidat de culoare dintre cei 8 prezenți la dezbatere, Herman Cain, un fost om de afaceri cu o voce ca a lui Morgan Freeman. De dragul diversității, s-ar putea să îl regăsim pe un loc de vicepreședinte, pentru că nu pare foarte pregătit pentru un mandat la Casa Albă.
Deliciul serii l-au făcut disputele acide, cu atacuri la persoană în care s-au afundat Michele Bachmann și Tim Pawlenty toată seara. Pawlenty n-a ieșit foarte rău, fiind considerat cu șanse minime din cauza unui deficit de carismă și de mediatizare. Bachmann însă, care a reușit să păcălească mulți simpatizanți Tea Party cu pozițiile sale inflexibile, a reușit să își merite titlul răutăcios dar de revista Newsweek de ”regina furiei”. Cu un rictus glacial și o privire fixă înainte toată seara, Bachmann, cotată cu șanse măricele, a reușit să piardă cred destul de mult din cauza agresivității și din împunsăturile de floretă ale lui Pawlenty. Păcat că Pawlenty e creditat cu atât de puține șanse, întrucât face figură de om onest și e preocupat realmente de aliații Americii din Europa de Est.
Per total, nu cred că dezbaterea le-a adus mari beneficii candidaților prezenți. Încolțiți de întrebări agresive, au reușit să pară toți niște drone pilotate din birourile consilierilor de imagine care le-au scris mesajele cheie, pe care și le strecurau cu disperare la orice intervenție de câte un minut, indiferent că aveau legătură cu întrebarea sau nu.
Mă hazardez deci la niște pronosticuri: sistemul va controla situația și la aceste preliminarii, astfel încât vom avea doar două clone în finală, amăgind publicul cu mesajele pisate în cap de media de-a lungul anilor. Merg mai departe cu profețiile și înclin să cred că dacă Obama va fi reales prin această proastă inspirație a republicanilor, democrații se vor pricopsi cu rezultatele catastrofale ale politicii de intervenție în economie, ceea ce ar putea însemna că Partidul Democrat și-ar pierde locul în duopol, înlocuit fiind după aproximativ un secol de un alt partid. Vom trăi și vom vedea, dacă bolul meu de cristal a funcționat.
Update: Michele Bachmann a câștigat la mustață votul-test din Iowa cu 28 de procente, urmată de Ron Paul cu 27 de procente si de Pawlenty cu 13. Favoritul Romney a adunat doar ceva peste 3 procente. Pentru moment, agresivitatea lui Bachmann a avut câștig de cauză, pe fondul empatiei din disputa care a părut cam prea dură cu Pawlenty. Dar rezultatul lui Paul e unul cât se poate de convingător.

Că un primar italian a decis să interzică vânzarea kebabului, nu e mare mirare într-o țară care îl rabdă pe mafiotul decrepit Berlusconi la conducere. Ce e de mirare e că isprava beneficiază de aplauze din partea românului iubitor de mititei, după cum se poate citi din comentarii.
Nu e de mirare ca asemenea bolovani ajung primari, daca te uiți câți cititori se bucură că le spune cineva ce să mănânce. O lume de neajutorați care își merită politicienii.
Ca să vezi ce argumente li s-au părut lor logice:
1 – mâncarea miroase. Să interzicem ceapa și usturoiul, brânza de Roquefort, mezelurile afumate. Să obținem autorizație de la primărie de fiecare dată când folosim un ingredient, cu ștampilă și aprobarea unui funcționar.
2 – mâncarea nu e tradițională. La fel e și supa la plic, conserva de orice, mâncarea chinezească. Ba primarul respectiv ar fi șocat să afle că pizza e o invenție recentă la scara istoriei, câ strămoșii noștri romani nu aveau nici roșii nici porumb, deci… supă de linte și carne friptă de acum înainte. Probabil atât primarul cât și fanii lui din România se duc la serviciu in ițari și ie, tot pentru a păstra specificul local.
Iar când apare un comentator cu scaun la cap, care scrie că piața (cumpărătorii) ar trebui să fie singurii care să decidă ce bagă în gură, e făcut comunist. Felicitari televiziunilor și școlilor care v-au spălat pe creier încât să echivalați comunismul cu libertatea și încolonarea cu tăvița la economate că partidul vă dă hrană sănătoasă și tradițională, aleasă de nutriționiști care știu mai bine!

When I was young I was the nicest guy I knew
I thought I was the chosen one
But time went by and I found out a thing or two
My shine wore off as time wore on
I thought that I was living out the perfect life
But in the lonely hours when the truth begins to bite
I thought about the times when I turned my back & stalled

I ain’t no nice guy after all

When I was young I was the only game in town
I thought I had it down for sure,
But time went by and I was lost in what I found
The reasons blurred, the way unsure
I thought that I was living life the only way
But as I saw that life was more than day to day
I turned around, I read the writing on the wall

I ain’t no nice guy after all

In all the years you spend between your birth and death
You find there’s lots of times you should have saved your breath
It comes as quite a shock when that trip leads to fall



Dacă prin suburbiile Beijingului umblau câini cu covrigi în coadă, pesemne că au fost mâncați de mult cu covrigi cu tot. Dar China rămâne ultima fantasmă a socialiștilor clandestini de pretutindeni. O fi ea cam scalavagistă și din ce în ce mai plină de miliardari Forbes, dar lor le pare mai blândă decât capitalismul (evident, sălbatic) și o dovadă că planificarea funcționează.
Din vreme în vreme se tot vântură ideea unui car de prosperitate pe care chinezii așteaptă să îl reverse asupra câte unei nații, cu finanțare berechet, venită la pachet cu muncitori robotitori, care să pună la punct mai tot ce are țara de dereticat prin casă.
Polonezii au și experimentat oferta chinezească, ungurii de-abia s-au înscris la o linie de credit.
Povestea poloneză seamănă izbitor cu autostrada Bechtel de la noi, cea negociată beton de Mitrea, renegociată de Berceanu și (se spune) răsnegociată cât de curând de Boagiu. Promisiuni avântate, îndatorarea statului și rezultate minime.
Formula chinezească a fost simplă: prețuri inițiale de dumping, sub jumătatea pieței, subcontractarea unor executanți locali, dublarea prețului în timp și finalizare doar pentru a cincea parte din lucrare.
Pe scurt, investitorii (unei firme de stat!) s-au dovedit la fel de etici ca atunci când copiază la detaliu produsele create de alții. Nu există nicio lege care să-i fi împiedicat pe chinezi să investească în România, daca cred că muncitorul european poate da randament mai mare decât asiaticul, ceea ce pare greu de crezut. Singura investiție chinezească în ceva productiv de care m-am lovit e cea într-o fabrică de biciclete de la Petroșani. Binevenită investiția și foarte frumos vopsită bicicleta, dar o fierătanie pe care regret să o dețin. În rest, ”investitorii” chinezi nu au căutat să dea de lucru nimănui, ci s-au orientat către țări mai înapoiate din America de Sud și Africa, de unde să obțină resurse cheie după model colonial, lucru care a început să îi alarmeze pe băștinașii pățiți deja cu ”omul alb”.
La nivel global, dărnicia chinezească poate fi doar semnul că sistemul piramidal inventat de politicieni pentru a-și mitui alegătorii intră într-o nouă fază. Ca la orice Caritas, și la acesta poți avea câștiguri bune dacă găsești constant alți deponenți care să aștepte îmbogățirea în urma ta. America i-a inundat deja pe chinezi cu bancnote, într-un concubinaj ce le-a permis politicienilor americani să își amăgească electoratul pe datorie, iar celor chinezi să își amâne inevitabila cădere printr-o producție la turație maximă, la limita costurilor și a suportabilității populației sub pavăza unui infailibil plan cu creșteri uimitoare. Cand mașinăria acestui concubinaj se gripează, toată iscusința e cui plasezi cartoful fierbinte al banilor-promisiune. Chinezii au pentru moment două idei: achiziția de resurse ale subsolului sau îndatorarea statelor mai naive ori mai fără alternative prin credite directe sau lucrari cu garanție de stat și plată cu dobândă mare pe viitor.

Pagina 30 of 174« Prima...1020...2829303132...405060...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica