Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

În vreme ce țara e sfâșiată între susținătorii și acuzatorii profesorului de sport de la Jean Monnet, tabloidele abundă de povești despre isprăvile carnavalescului Radu Mazăre și prietena lui, colegă de liceu cu fata care a depus plângere împotriva profului pentru relaxii sexuale cu o minoră. La emiterea unui nou mandat de arestare pentru proful de sport, specialiștii în drept au fost de părere că tocmai fanii acestuia de pe internet, care i-au creat o pagină pe Facebook, l-au înfundat, pentru că judecătorii s-au văzut nevoiți să sară în apărarea moralei publice. Altfel spus, dacă nu avea apărători entuziaști, profesorul ar fi fost liber să se zbenguie cu elevele.
În ideea unui rezultat similar vreau să îmi exprim și au admirația și entuziasmul pentru pictorialele cu eleve goale ale primarului Constanței. La fel, sunt încântat de povestirile isprăvilor elevofilului. Totodată, țin să protestez împotriva unui grav abuz la care presa îl supune pe Radu Mazăre. În vreme ce profesorul de sport e acoperit cu bandă neagră în poze și beneficiază de grijă maximă în relatările despre noaptea din excursie, poza lui Mazăre cu prietena de liceu apare neblurată. Mi se pare o încălcare gravă a drepturilor fundamentale ale primarului, pe care am încercat să o repar cu o poză pe care recunosc că am găsit-o pe internet.

Romanii au adoptat statul asistențial în mod gradual, părăsind o economie cu impozite neglijabile pentru dictonul pâine și circ.
La început, romanii au început să își elibereze sclavii pentru a beneficia de rațiile gratuite de pâine, grâu și ulei.
Dar statul social necesita măriri de impozite, așa că o taxă a fost pusă și pe eliberarea sclavilor.
Apoi au apărut prețurile fixate de stat și obligația de a nu-ți schimba localitatea sau meseria. Când producțiile nu acopereau taxele se trecea la confiscări. Cine nu avea nimic de confiscat, plătea în zile de muncă.
În final, statul a trebuit să dea un decret prin care li se interzicea cetățenilor liberi să se mai declare sclavi pentru a scăpa de taxe.

După articolul recent despre punerea în mişcare a cataclismului economic chinezesc, revin cu o dezbatere care mi s-a părut captivantă, între doi geo-politologi, George Friedman şi Robert Kaplan.
Aproape simultan cu această discuţie, Obama tocmai se răstea la chinezi cerându-le să renunţa la manipularea monetară. Cei doi specialişti cred că e puţin probabil să asistăm la un război deschis între cele două super-puteri, dar că va urma mai curând un război rece comercial, cu şicane şi tentative de dislocare a aliaţilor strategici ai celor două ţări.
Americanii rămân fideli teoriilor lui Alfred Mahan cu privire la importanţa supremaţiei navale într-o confruntare geostrategică, aşa că accentuează diferenţele de dotare dintre flotele celor două puteri şi dificultăţile Chinei de a controla rutele oceanice care înconjoară sudul Indiei şi pe unde sosesc resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
De asemenea, numeroasele baze americane presărate în statele insulare din jurul Chinei şi alianţele strategice cu acestea, creează un adevărat scut, cu toate că zona a fost deja cucerită din punct de vedere comercial de către China. Ca exerciţiu de imaginaţie, există pericolul (teoretic) ca America să poată bloca porturile comerciale ale Chinei, printr-o blocadă realizată din apele teritoriale filipineze din sudul Mării Chinei, ceea ce nu e posibil în cazul Americii, cu ieşiri largi la ambele oceane principale ale planetei.
Robert Kaplan e de părere că ambiţiile maritime ale Chinei sunt urmare a faptului că graniţele sale terestre sunt astăzi mai sigure decât au fost vreodată. Contra-argumentul adus de George Friedman a fost că două regiuni vestice de mari dimensiuni ale statului chinez sunt resimţite de mulţi localnici ca fiind teritorii ocupate: în special Tibet şi apoi Xianjiang. Cazul Tibetului e de notorietate, în timp ce provincia Xianjiang era locuită de uiguri, musulmani apropiaţi de vecinii lor din fostele republici sovietice caspice. Aici guvernul comunist a dus o intensă politică de colonizare cu chinezi han, din grupul etnic majoritar, care acum sunt covârşitori şi în această provincie.
Mai puţin încrezător în perspectivele economice ale Chinei, George Friedman aminteşte spectrul unei stagnări îndelungate similare cu a Japoniei, dar cu efecte sociale incontrolabile la o populaţie săracă:
- 600 milioane de chinezi trăiesc în gospodării care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi
- 400 milioane trăiesc în gospodării care câştigă între 3 şi 6 dolari pe zi
- şi doar restul populaţiei, o minoritate, se apropie de venituri normale pentru o ţară dezvoltată
Dată fiind această putere de cumpărare scăzută, uriaşele capacităţi de producţie nu pot fi utilizate de clientela internă. De aici rezultă necesitatea de a scădea marjele de profit la export şi de a creşte creditarea economiei, inclusiv cu credite neperformante, ceea ce generează inflaţie, de asemenea pe spinarea majorităţii sărace. Dependenţa de pieţele americană şi europeană e o vulnerabilitate majoră pentru complexul industrial chinez. Ceea ce e luat acum ca un semn de putere imperială, achiziţiile spectaculoase în ţări dezvoltate, poate fi interpretat ca semnul unui exod de capital din China.

O revoluţie în China e o chestiune de luni, spune Gordon Chang, autorul cărţii Apropiata prăbuşire a Chinei.

Ovidiu Nahoi a reuşit să descrie cel mai bine scandalul din PSD comparându-l cu un episod din Seinfeld: nu e despre nimic, dar e distractiv şi nu te poţi dezlipi de el.
În acest scandal, CTP a luat poziţia unui soldat disciplinat, ba chiar a unui pluton de execuţie care l-a mitraliat pe nefericitul Geoană. Dacă de la Victor Ponta n-am putut să mă dumiresc ce îi reproşează concret celui căruia i-a fost purtător de cuvânt în campanie, Cristian Tudor Popescu a servit un adevărat rechizitoriu. În direct la televiziunea lui Felix, unde apare rar, dar se pare că nu-i displace, CTP a măturat pe jos cu biata păpuşă (cum i-a spus Crin Antonescu în campanie). Cu memorie, documentat şi cu binecunoscutele propoziţii scurte şi percutante. Cu aşa şofer, să tot fii copilot la fruntea PSD-ului.
Ciudăţenia a apărut doar în stânjenitorul moment în care CTP i-a cerut demonstrativ lui Mihai Gâdea să contracareze lungul rechizitoriul al lui Geoană cu o listă de calităţi ale eternului candidat. Predicatorul lui Voiculescu a bâjbâit încurcat între glumiţe despre politeţea lui Mircea Geoană, după care a trebuit să se recunoacă înfrânt. După ce ani de zile a ciocănit în cap telespectatorul cu necesitatea înlocuirii lui Băsescu cu speranţa Geoană, nici măcar fostul său propagandist numărul unu nu putea spune dacă senatorul de Dăbuleni are măcar vreo calitate certă.
Sigur, clientul s-a schimbat. Acum manechinul ce trebuie lustruit în vitrină e Crin Antonescu sau Victor Ponta. Dar întrebarea rămâne: la ce bun atâta talent şi atatea energii irosite pentru a pompa un balon despre care să nu poţi spune cinstit mai nimic?
Într-un editorial din Gândul, Cristian Tudor Popescu spune că a fost prieten cu Mircea Geoană, dar că a rupt prietenia după ce Prostănacul i-a preferat pe Vântu şi pe Guşă. Surprinzător, dar n-am auzit ca Emil Hurezeanu sau Mircea Dinescu să fi beneficiat de un tratament la fel de tranşant. Eu credeam că deschiderea lui Popescu faţă de Vântu s-a mai stins pe măsură ce şi banii s-au împuţinat.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înÅŸelătoare supoziÅ£ie legată de China e că are o economie bazată pe export. ÃŽn realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie ÅŸi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiÅ£i cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naÅ£ional. ÃŽn cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producÅ£ie e de fapt relocare a unor investiÅ£ii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină ÅŸi de disciplinată, fără a furniza o imigraÅ£ie care ar înspăimânta Occidentul. ÃŽn felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menÅ£ine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
ÃŽn istorie singurele civilizaÅ£ii care au avut creÅŸteri economice de durată au fost cele susÅ£inute de creÅŸtere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susÅ£ine copiii ÅŸi bătrânii. ComuniÅŸtii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat ÅŸi oraÅŸ, care asigură un flux constant de personal activ ÅŸi dispus să accepte orice condiÅ£ii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiÅŸtilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulÅ£i strămoÅŸi în viaţă decât urmaÅŸi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaÅ£ie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) ÅŸi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcÅ£ii sau în manufactură, de aici genul de ÅŸomaj bizar cunoscut deja de Vest: ÅŸomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor ÅŸi penurie de meseriaÅŸi ÅŸi salahori. Pare halucinant, dar chiar ÅŸi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forÅ£ei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaÅ£ie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieÅ£i pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron ÅŸi atâta frustrare orice Å£ară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluÅ£ionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naÅ£ionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer ÅŸi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziÅ£ie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Reprezentanţii FRF sunt de părere că Steaua nu ar trebui să mai joace atât de des pe Arena Naţională, şi să poată folosi stadionul doar pentru derby-urile cu Dinamo şi CFR Cluj, pentru a proteja preţiosul gazon. La prima vedere, e o reacţie bizară din partea unui proprietar care nu vrea să aibă muşterii la închiriere (deşi proprietar e mai curând primăria decât federaţia). De aici o dezbatere aprinsă între simpatizanţii lui Becali, care cred că gazonul nu e de unică folosinţă şi trebuie utilizat din plin, respectiv antipatizanţii lui, care cred că Steaua ar trebui să se întoarcă în Ghencea.
Pentru mine e clar că autorităţile de stat nu pot gândi în termeni economici. DeÅŸi cheltuiala cu exagerat de scumpul stadion e prezentată ca “investiÅ£ie publică”, nimeni nu îşi pune problema recuperării ei sau realizării unui profit.
Potrivit unei estimari EVZ, dacă stadionul are chiriaşi, în 40 de ani va recupera 10% din cheltuială! Evident că în 400, va fi ca nou, se ştie că AS Roma joacă meciurile de acasă pe Coloseum.
Becali a constatat ca e mai profitabil să închirieze noul stadion decât să plătească datoriile şi întreţinerea celui din Ghencea. E ca şi cum cineva ţi-ar cere mai puţini bani să îţi închirieze o cameră în Peleş decât o garsonieră în Balta Albă.
Cu siguranţă primăria nu pune în preÅ£ul chiriei ÅŸi amortizarea investiÅ£iei, probabil îl pune să acopere curentul pentru nocturnă, paza ÅŸi tunsul ierbii. Cum să nu ai tupeu să spui atunci “dacă se strică gazonul, să pună altul”, când chiria nu acoperă nici măcar al doilea gazon?
Dacă singura care ar juca la preţ subventionat ar fi naţionala, iar privaţii care închiriază ar plăti chirii piperate, ei ar fi motivaţi să-şi îngrijească propriile stadioane.
Aşa, tot ce s-a realizat e că din banii tuturor i-au făcut stadion unui particular, care se foloseşte de el la preţ de sală de nunţi şi obţine profit inclusiv la meciurile cu echipele cele mai modeste, unde publicul vine mai mult ca să vadă stadionul decât meciul.

Am auzit această melodie cu totul întâmplător într-o emisiune de umor făcută de băieţii de la Kamikaze la radio şi mi s-a părut că sună absolut impresionant. Cei care cântă sunt o formaţie care îşi spune Rugul Aprins, iar cei din sală cel mai probabil enoriaşii din satul Toflea (pe undeva prin Moldova, lângă Adjud).
Cultul penticostal e foarte popular în rândul romilor, realizând, spre lauda lor, o activitate misionară susţinută în rândul unor comunităţi dificile, evitate sau tratate cu suspiciune de clerul şi comunităţile ortodoxe. Dacă mulţi se vor bucura să îi vadă pe romi pocăiţi, eu mă bucur să îi văd cântând un fel de gospel. Visez în continuare la clipa când aceştia vor renunţa la manele pentru jazz şi soul, dar asta e deja o fantezie.
Grupul muzical condus de Vasile Oprea şi-a luat numele Rugul Aprins, cu referire la episodul biblic al misteriorului foc care arde dar nu se mistuie, arătat lui Moise. Cel mai probabil, adepţii penticostali nu au avut ştiinţă când au ales denumirea de foarte importanta mişcare religioasă şi politică, desfăşurată în primii ani ai ocupaţiei sovietice.
IniÅ£iatorul miÅŸcării originale Rugul Aprins, apărută în sânul bisericii ortodoxe, a fost gazetarul Sandu Tudor, introdus în monahism de părintele Cleopa. Proaspătul călugăr Sandu Tudor a intrat în contact cu patriarhul Kievului, refugiat în timpul războiului în România încă liberă. Din cercurile acestuia, Sandu Tudor a aflat despre isihasmul rus, o miÅŸcare spirituală în sânul monahismului, ce practica rugăciunea inimii (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine păcătosul”), rostită în gând necontenit printr-o tehnică meditativă ÅŸi de control al respiraÅ£iei, împreună cu un regim de viaţă foarte strict. MiÅŸcarea aceasta mistică a evoluat spre o formă de rezistenţă spirituală, prin credinţă, în faÅ£a comunismului ateu. Era o formă de luptă ce se desfăşura simultan cu rezistenÅ£a armată din munÅ£i, dar cu alte arme.
Această mişcare spirituală a adunat în jurul ei elita mirenilor şi monahilor ortodocşi, ajungând la o mare emulaţie intelectuală. Au participat la întrunirile clandestine ale Rugului Aprins: Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Bartolomeu Anania, Andrei Scrima, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu. Toţi au fost închişi perioade îndelungate, Mircea Vulcănescu şi Sandu Tudor chiar murind în închisoarea de la Aiud.

Un punct de vedere susÅ£inut coerent ÅŸi pe un ton moderat, deÅŸi foarte îngrijorător, din partea unui tânăr economist. Tom O’Brian leagă amploarea actualei crize financiare de împuÅ£inarea rezervelor de petrocarburi, sursa de energie a economiei moderne. La aceasta se adaugă efectul de levier al sistemului bancar fracÅ£ionar, care produce bogăţie prin asigurarea capitalului necesar dezvoltării, dar obligă la participarea într-o cursă în care creÅŸterea economică devine vitală pentru supravieÅ£uire nu pentru prosperitate.

Nu îi împărtăşesc neîncrederea în puterea pieţelor de a regla lucrurile în situaţii de criză şi tocmai de aici cred că vine şi concluzia înfricoşătoare cu privire la iminenţa unor conflicte armate. Mă tem că trăim într-adevăr ultimele luni sau ani de pace la nivel mondial, dar nu pentru că războiul ar fi inevitabil, ci pentru că în paradigma dominantă în rândul elitelor politico-financiare nu există altă explicaţie pentru ieşirea din criză decât prin mobilizare generală şi conflict armat. În mod aberant, cea mai distructivă şi catastrofică activitate a omului e tratată ca sursă de creştere economică.

Un articol publicitar a apărut pe Hotnews, în care paznicii de la meciul Petrolul – Steaua sunt criticaÅ£i de specialiÅŸtii de la BGS. ÃŽi spun publicitar întrucât comentariul meu critic a fost ÅŸters ÅŸi nici alte păreri similare n-am văzut să treacă de filtru. ÃŽn mare firma BGS avusese contract de pază la respectivul stadion, iar acum râdea ca un ciob de-o oală spartă de incompetenÅ£ii de la altă firmă de pază.
Critica lor era legitimă, atâta vreme cât un dezaxat a putut intra pe gazon pentru a lua la pumni fotbaliştii, fără să fie alergat măcar de agenţii de pază. Numai că imaginile foarte violente de la Ploieşti sunt întrecute în bestialitate de filmările în care patronul firmei BGS sau alţi angajaţi ai săi sunt surprinşi bătând ba un suspect imobilizat într-o benzinărie, ba un potenţial competitor la taxa de protecţie, într-un mall din Bucureşti.
Cum opinia publică are memorie scurtă şi reţine doar ultimele ştiri şocante, nu ştiu ca respectivele acte golăneşti să fi fost finalizate cu sentinţe penale sau cu suspendări de licenţă. Domeniul rămâne în continuare sub controlul relaţiilor securisto-miliţieneşti, iar siguranţa cetăţenilor, în grija fiecăruia.

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susÅ£inere pentru muncitorii de la BraÅŸov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care ÅŸi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susÅ£inere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea ÅŸi a celor mai curajoÅŸi dintr-o Românie umilită ÅŸi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy ÅŸi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Å¢ara nu e ceva ce am moÅŸtenit de la părinÅ£ii noÅŸtri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noÅŸtri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.