rss
rss
rss

Cuprins
0.1 Introducere
Capitolul I
Modele explicative ale apriţiei şi dispariţiei miturilor în mentalul colectiv

Importanţa miturilor în existenţa unei societăţi

1.1 „Mitul de negăsit”, sau avatarurile unei etimologii nesigure
1.2 Mitul, ca istorie sacra
1.3 Schimbare de paradigma in mitologie
1.4 Mitul, ca limbaj
1.5 Către o hermeneutică a mitului
1.6 Timpul miturilor si importanta ritualurilor

Reprezentările sociale, mentalităţile şi cultura simbolică în apariţia miturilor

1.7 Reprezentările sociale şi mentalitatea

Rolul imaginilor şi simbolurilor în imaginarul colectiv

1.8 De la imagini şi simboluri, la imaginarul colectiv
1.9 Mit, legendă, utopie
1.10 O definitie problematica
1.11 Mitul politic

Capitolul II
Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

2.1 O tara, doua mitologii
2.2 O lume de alternative
Universul mitologic al comunismului
2.3 Amprenta secolului XIX
2.4 O religie fondata pe ateism
2.5 Tipologii ale omului nou

Mitologia naţională românească

2.6 Miturile nationalismului romanesc
2.7 Statul, punctul de intalnire intre comunismul real si traditia nationala

Mitologii alternative, după 1989

2.8 Revolutia, esecul unui potential mit fondator
2.9 Imposibila intoarcere: mitul monarhic si varsta de aur interbelica
2.10 Teoria conspiratiei: “Romani, vi se pregateste ceva!”
2.11 Integrarea in Atlantida. Europa si America, doua continente mitice
2.12 Tinerete fara batranete. Miturile societatii de consum
2.13 “Iar noi vom recladi speranta”. Mitul decomunizarii

Capitolul III
Procesul de demitizare în societatea românească postdecembristă
3.1 O noua schimbare la fata a Romaniei
3.2 Emitatorii implicati in demitizare: iconoclasti, moderati si iconoduli
Studiu de caz: organizarea polemicii in “scandalul Eminescu”
3.3 Demitizare si demistificare in istoriografie
Demitizarea, ca act al comunicării simbolice
3.4 Impactul procesului de demitizare asupra discursului public autohton
3.5 Relativizarea, o noua capcana a modernitatii
3.6 Concluzii
3.7 Bibliografie

Victor Grigore, decembrie 2003
Cu multumiri, domnului profesor Constantin Hlihor, pentru ajutorul acordat in structurarea planului de idei, in lipsa caruia observatiile si obsesiile personale, de la care am pornit, nu ar fi putut lua o forma coerenta, si domnului profesor Nicolae Frigioiu, pentru cele cateva sugestii bibliografice captivante, pe care nu le-as fi putut descoperi pe cont propriu.

Acest articol face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

coerenta ideologica a Revolutiei
In primele patru zile de proteste, la Timisoara nu a existat nicio urma de organizare, iar riposta Securitatii, Militiei si apoi a Armatei a fost una brutala, fara echivoc in privinta taberei in care se aflau la acel moment institutiile militarizate. La Timisoara, ca si la Bucuresti, ulterior, manifestantii au avut de partea lor un singur element, ce a inclinat decisiv balanta: numarul coplesitor al participantilor. Nici comandantii locali, nici cei trimisi de urgenta de Partid si MApN nu s-au sfiit sa recurga la crima, folosind munitie de razboi. Dar in momentul in care in Piata Operei si pe strazile adiacente se adunasera 200.000 de oameni, continuarea operatiunii devenea o imposibilitate de ordin tehnic, logistic. Nu exista in intreaga istorie militara exemplul vreunui masacru la o asemenea scara, care sa fi putut fi in practica intr-o zona urbana, pe timp de pace, in confruntare directa cu o masa de manifestanti. Fortele de represiune si autoritatile comuniste locale aleg sa se replieze si urmeaza diverse strategii de salvare personala: tergiversari, pactizarea cu protestatari, dialog sau chiar mimarea solidaritatii.
Acestea sunt conditiile reale in care Timisoara devine, in data de 20 decembrie 1989, primul oras liber al Romaniei, prin meritul exclusiv al manifestantilor. Ia fiinta si o organizatie revolutionara, denumita Frontul Democratic Roman, care intra in dialog cu liderii locali si se exprima din balconul Teatrului. Componentii FDR nu aveau (nici nu puteau avea) o reprezentativitate conferita printr-un vot al strazii, nici macar nu erau persoane foarte cunoscute. Ce relatii au avut sau au dezvoltat unii dintre ei cu liderii locali ai Partidului e o alta chestiune deschisa dezbaterilor, dar esential e ca mesajul pe care au reusit sa il formuleze a fost unul ce a intrunit adeziunea masei de participanti.






Asculta mai multe audio Politica

Inregistrare-document din ziua de 21 decembrie 1989, recuperata de revolutionarul Marius Mioc.

Departe de spectacolul bine regizat si controlat de la TVR, oferit de fostii comunisti, dupa fuga lui Ceausescu, aceasta inregistrare (si nu e singura) ne descrie de fapt o revolutie adevarata. Nu o revolta a unor dezorientati, care sa creeze “un vid de putere”, umplut de echipa lui Iliescu si Brucan, nici un complot al esaloanelor secunde. Ci o revolutie populara, care genereaza in timpul ei lideri, o organizatie ad-hoc si un program politic coerent.

La minutul 5:23, Lorin Fortuna reciteste proclamatia Frontului Democratic Roman.
Punctele inscrise in proclamatie arata orientarea doctrinara surprinzator de limpede exprimata, pentru o societate care nu mai avea exercitiul exprimarii politice de o jumatate de veac. Practic, se cerea trecerea la o democratie de tip liberal, garantarea libertatilor cetatenesti, reforme ale sistemului de educatie si de sanatate.

Pentru cei care au considerat usor speculative referirile la sensul spiritual al Revolutiei, facute in episodul anterior, pot asculta acum si dovada entuziasmului cu care poporul isi regasea credinta interzisa. Se rosteste “Tatal nostru” (absenta educatiei religioase pentru atatea generatii isi spune cuvantul, si multimea repeta o forma aproximativa a rugaciunii), se cere libertate pentru toate cultele, pentru ca scandarea din zilele precedente “Exista Dumnezeu!” sa izbucneasca spontan inca o data (min 24:57). Se spun poezii si multe naivitati, pe multi emotiile ii coplesesc, dar nu ar trebui sa ne rusinam de asemenea momente inerente. Acei oameni erau izolati intr-o tara despre care aflau doar de la Europa Libera, iar in timp ce ei isi faceau curaj strigand “Armata e cu noi!”, in Bucuresti, tancurile armatei calcau primii revolutionari. Ceea ce conteaza nu sunt micile naivitati, ci coerenta mesajului, care e unul explicit anti-comunist, si unanimitatea cu care e primit.

E drept ca scandarea “Jos comunismul!” nu apare explicit in aceasta inregistrare, dar ea decurge logic din toate punctele proclamatiei. In acel moment, Romania era membra a CAER, a pactului de la Varsovia si impartea cel mai lung sector de frontiera cu Uniunea Sovietica, un imperiu ce avea sa mai exista inca un an si jumatate de atunci. A cere integrarea in randul statelor care garanteaza drepturile omului, echivala cu o cerere de ordin geopolitic, deci cu scoaterea completa a tarii din lagarul comunist.

revendicarile revolutionarilor
Iata asadar, principalele puncte ale proclamatiei Frontului Democratic Roman:

  • demisia lui Nicolae Ceausescu
  • organizarea de alegeri libere
  • libertatea cuvantului
  • deschiderea granitelor
  • integrarea in randul statelor care garanteaza si respecta drepturile fundamentale ale omului
  • eliberarea detinutilor si dizidentilor politici
  • revitalizarea economiei nationale
  • reforma invatamantului in spirit democratic
  • dreptul de a manifesta liber
  • libertatea cultelor religioase
  • imbunatatirea asistentei medicale si a alimentatiei publice

Format ad-hoc, Frontul Democratic Roman cuprindea persoane care nu se cunosteau intre ele. Ulterior, multi au ajuns sa se acuze reciproc. Mihail Decean propune inca 3 puncte pentru declaratia citita in piata:

  • demisia intregului Comitet Central al PCR
  • demisia guvernului condus de Constantin Dascalescu
  • desfiintarea Securitatii

Ulterior, unii membri ai FDR accepta preluarea de putere de la Bucuresti, sau chiar ajung sa graviteze in jurul lui Ion Iliescu. Suspiciunile nu au intarziat sa apara. Inclin sa cred ca persoane cu o vadita instabilitate emotionala, ca Claudiu Iordache, sau care emit in ultima vreme teorii delirante, ca Lorin Fortuna, au fost mai curand pacaliti de un joc politic pentru care nu erau pregatiti. Nu de alta, dar securistii nu prea au obiceiul de a-si pierde mintile la batranete, un obicei rezervat celor care au constiinta.
Mai trebuie subliniat un aspect interesant: s-a spus adesea ca doar foamea i-a scos din case pe romani, ca lucrurile se puteau regla cu unele concesii de ordin material. Sau cu mai mult divertisment televizat, cum ii sugerase Adrian Paunescu lui Ceausescu personal. Ei bine, mai toate cererile Revolutiei sunt de ordin politic, e remarcabil ca referirea la alimentatie figureaza pe ultimul loc in lista de revendicari.
patriotism, nu nationalism
Trebuie sa fac o marturisire de ordin personal. M-am amuzat ani la rand pe seama retoricii nationaliste. Am ras (si inca mai rad, daca mi se da ocazia) de toata mitologia buricului pamantului, de protocronism, de istoria declamativa, ori povestita in carciumi cu pieptul bombat. Cat timp oamenii sistemului, care adusesera tara in cea mai umilitoare postura a ei si intr-o stare de degradare morala, monopolizau discursul identitar, era firesc si rational sa le arati gaunosenia.
Acum, cand doctrina lor, cu priza la public, a devenit goliciunea insasi, cinismul cel mai dizolvant, e firesc sa recurgem si noi la alte tactici. Sa le opunem modelele reale ale unui patriotism civic, bazat pe libertati individuale. Cata vreme, din motive tactice, adversarii Revolutiei au pledat pentru izolationism si tergiversarea reconectarii la Europa, a fost un raspuns cat se poate de logic sa le contestam falsul patriotism si sa incercam demolarea vestigiilor unei gandiri tribale. Acum ca oamenii vechiului sistem au preluat limbajul de lemn de la Bruxelles si controlul parghiilor integrarii, e la fel de logic sa ne intoarcem la modelele autentice ale istoriei, sa reinstituim admiratia pentru tot ce a fost demn si valoros. In felul acesta ii putem impiedica sa transforme si europenizarea intr-o falsa modernizare si democratizarea intr-o palavrageala gaunoasa. Acum, cand implicarea e descurajata sistematic, cand defetismul e insuflat cu premeditare, ne putem aminti ca au exista chiar in istoria recenta suficiente momente cand triumful si renasterea au venit in ciuda tuturor pronosticurilor: de la secolul miraculos de dupa Regulamentele Organice, la rezistenta spirituala anticomunista, la izbucnirea de demnitate si speranta din timpul Revolutiei.

(va urma)

4. Ceausismul, ca ideologie actuala

Motto: “Idealismul meu e mai real decat realismul lor, care nu poate explica nici a suta parte din faptele reale, intamplate cu adevarat” (FM Dostoievski, in 1868)

(Articolul e episodul 2 din seria Revolutia Romana si dusmanii ei.)

intr-o istorie neintrerupta a jertfei
Cota cea mai inalta atinsa de Revolutia Romana a fost aceea a unei miscari spontane de renastere spirituala. Cele mai profunde motivatii si gesturi in cadrul ei au fost de natura moral-religioasa. Si, oricat de la moda ar parea pentru unii fronda anti-ecleziastica, stratul cel mai profund al romanilor e cel crestin.
De la instaurarea comunismului de catre ocupatia sovietica in 1944 si pana la aparenta lui disparitie s-a murit neincetat impotriva acestui regim impus: in lagare de munca fortata, in inchisori, in munti, iar dupa ce represiunea a luat forme mai perfide, s-a murit in spitale de psihiatrie, in incercarea de a trece Dunarea inot si, in ultima instanta, in strada.
Numit de regele Mihai prim-ministru al unui guvern de uniune nationala, generalul Nicolae Radescu (al carui mandat a durat doar trei luni) rostea in direct la radio ultimul discurs liber preluat de mass-media romaneasca. Nimeni nu avea sa stie ca va urma o tacere publica de 45 de ani. Era 24 februarie 1945, razboiul nu se incheiase, trupele sovietice erau deja in tara. Referirea la originea alogena a promotorilor comunismului e una care trebuie inteleasa in contextul retoricii de razboi, dar descrierea pe care acest patriot adevarat o facea comunismului avea sa ramana valabila in fata istoriei:

“Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca (Vasile Luca, nascut Luka Laszlo, ministru comunist al Finantelor, n.m.), cauta prin teroare sa supuna neamul.” (generalul Nicolae Radescu, prim-ministru)

Cei “fara neam si fara Dumnezeu” aveau sa faca intre 500.000 si 2.000.000 de victime prin exterminare directa si impingere in exil, ceea ce inseamna cam toata elita tarii, intr-o pondere care depaseste proportia decimarii. Spre cinstea acestei tari, Romania a avut cea mai ampla si mai indelungata miscare de partizani din Europa. Vreme de doua decenii s-a luptat cu arma in mana impotriva trupelor de Militie si Securitate in Fagaras, Apuseni, muntii Banatului, oriunde relieful a oferit o ascunzatoare, din Maramures pana in Dobrogea.
Decat sa poarte tricouri cu un asasin precum Che Guevarra, tinerii ar putea invata despre eroi adevarati cum au fost Ion Gavrila Ogoranu, Gheorghe Arsenescu sau Toma Arnautoiu. La manastirea Sambata de Sus exista un monument al partizanilor si se face in fiecare vara o comemorare religioasa a acestor romani. E o dovada de intelegere subtila a istoriei, din partea unei elite preotesti.
Chiar si dupa ce Nicolae Ceausescu a renuntat oficial la a mai avea detinuti politici (unii erau eliberati dupa 17 ani de regim de exterminare), zeci de mii de tineri au murit, de pilda, impuscati in incercarea de a trece Dunarea inot, pentru a scapa din “paradisul clasei muncitoare”. Alteori, asasinatul cobora in zone mai obscure: inginerul Gheorghe Ursu, arestat in anii ’80 pentru ca tinea un jurnal, a fost omorat in detentie de un puscarias de drept comun, la cererea Securitatii.
“ce i-ar folosi omului…”
Cei care s-au opus deschis comunismului au inteles ca invazia sovietica si generatia autohtona de cozi de topor care i-a urmat erau diferite de orice alta cucerire cunoscuta in istorie. Era pentru prima data cand un cuceritor nu se mai multumea cu bunurile sau cu viata celui cucerit. Comunismul era primul regim care ataca sistematic modul de gandire, modelele si credintele: viza insusi sufletul fiecarui om. Si nu e vorba de o speculatie, un fost luptator in munti, Ion Gavrila Ogoranu, a descris miza confruntarii exact in acesti termeni, iar perceptia sa a fost aproape unanim impartasita intre detinutii politici. Forma cea mai atroce a reeducarii a fost fenomenul Pitesti, o versiune extrem de violenta a depersonalizarii prin indoctrinare cu formule ale unui ateism virulent, cazut dincolo de limitele umanului. Pentru restul detinutilor (iar in regimurile comuniste, toti cetatenii au de facto acest statut) reeducarea si crearea “omului nou” au luat forma deceniilor neintrerupte de propaganda: rescriere a istoriei, ideologizarea tuturor orelor de curs (in cazul elevilor), a divertismentului, de la muzica, la literatura si film (pentru toata populatia).
Nimeni dintre cei care a(m) trait cat de putin epoca nu a scapat neatins, nepervertit intr-un fel sau altul. Asa cum dintr-un razboi conteaza mai putin invingatorul cat supravietuitorul, din comunism (ca din orice incercare apocaliptica) se poate considera supravietuitor doar cel care scapa cu mintea intreaga. Cei care au fost de la inceput constieni de aceasta miza ies din sfera simplului detinut politic, caci oricine lupta pentru sufletul lui nu intr-o batalie politica lupta.
S-au pastrat numele a peste 2500 de preoti si calugari inchisi (Peste 70% erau ortodocsi, cu mentiunea ca in cazul greco-catolicilor s-a incercat chiar varianta exterminarii). Pentru acestia si pentru foarte multi dintre cei care si-au regasit credinta dincolo de gratii, confruntarea cu forma cea mai agresiva de ateism a insemnat o experienta religioasa. A aparut astfel o intreaga generatie de sfinti ai inchisorilor, marturisitori ai adevarului crestin pana in ultima clipa a vietii.
Acestia au fost crestini cu adevarat pentru ca au luat in serios cuvintele Mantuitorului:

“Ca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul?” (Marcu, cap 8, vs 36)

Dupa anihilarea (fizica sau sociala a) oponentilor, regimul a incercat obtinerea complicitatii din partea populatiei. In anul 1964, cand se dicta amnistierea detinutilor politici, trecuse deja intervalul unei generatii sociologice. Obligand prin decretul din 1968 toate femeile sa se transforme in producatoare de copii pe banda rulanta, Ceausescu visa la aparitia unei generatii, crescute in captivitate, care sa ii indeplineasca planul. Generatia care nu cunoscuse niciodata libertatea, care nu avea nici macar un termen de comparatie pentru ce i se intampla, era departe de generatia luptatorilor din munti. Se incolona de cu noapte la cozile la lapte, carne (in general, la orice), nu gasea nimic neobisnuit ca erau interzise bibliile, ca icoanele erau inlocuite cu tablourile lui Ceausescu sau ca Mos Craciun devenise Mos Gerila. Protesta doar pe infundate cand se daramau fabuloasa manastire Vacaresti sau atat de iubita biserica Sfanta Vineri. Exact ca in descrierea lui Orwell, comunismul era “un bocanc apasat pe gura; pentru totdeauna”.
o renastere spirituala
Pornind de la aceasta stare de fapt, izbucnirea din decembrie 1989 a fost una miraculoasa. Tacuta zeci de ani in fata activistilor de partid, societatea romaneasca lua pentru prima data cuvantul. Si ceea ce avea de spus nu era un amendament constitutional sau o initiativa reformista: s-a scandat spontan “Exista Dumnezeu!” Aceasta scandare a fost una dintre cele mai puternice descatusari din timpul Revolutiei. Daca protestele ar fi fost reprimate ca acelea din Piata Tienanmen din China aceluiasi an, si nu s-ar mai fi pastrat decat consemnarea acestei scandari, ar fi fost suficient ca sa vorbim de o revolutie! (Una infranta, dar o revolutie.) Pentru ca nu se protesta impotriva ratiilor impuse pana si la mezeluri, sau impotriva interdictiilor de a-ti folosi autoturismul in anumite duminici. Era atacata direct cea dintai premisa a materialismului dialectic. Acea premisa care a dat nastere dictonului din romanul Demonii al lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, totul e permis”.
E o falsa impresie ca miracolele ar tine de spectacol. Adevaratele miracole se observa greu si se uita repede. (Nu degeaba, la scurta vreme de la faptuirea de miracole, Hristos insusi e condamnat prin vot popular.) Cred ca scandarea “Exista Dumnezeu!” a fost un asemenea miracol autentic. In restul tarilor din lagar, schimbarea s-a produs prin negociere, cu dezbateri despre forma de proprietate sau dreptul la asociere. Intr-un singur loc din Europa s-a pus problema unei ilegitimitati ontologice. Daca ar fi sa traducem acea scandare, adresata unui pluton de soldati, care aparau regimul, ea ar suna astfel: “noi nu credem ca regimul vostru e ilegitim pentru ca incalca legile date de voi; credem ca ati fost dintotdeauna ilegitimi, pentru ca baza ideologiei voastre materialiste e contrara adevarului marturisit de popor, pentru ca toata constructia voastra se intemeia pe un fals”.
prima societate civila
Revolutia romanilor a pornit de la un ungur! Si inca de la unul pe care o buna parte din tara adora sa-l urasca. In jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes, amenintat cu evacuarea de catre Securitate, s-au adunat intai credinciosi protestanti, apoi tot mai multi timisoreni, intai cateva zeci, apoi cateva sute, apoi cateva mii. Cei mai multi aveau alta confesiune decat Laszlo Tokes si, fireste, alta nationalitate. In clipa in care o multime trece peste diferentele de ordin confesional si mai ales peste separatia tribala a legaturii de sange, pentru a sustine o idee, se naste pentru prima data o societate civila.
Tot ce a insemnat eveniment major incepand cu acea data a fost indreptat impotriva acestei societati civile aparute prin solidarizarea unor indivizi diferiti. Toate eforturile contra-revolutionare au avut ca scop dezbinarea acestei forme incipiente de solidaritate civica. Au fost create falii oriunde s-a putut in societate: intre intelectuali si muncitori, intre tineri si generatia batranilor cu memorie, intre romani si unguri (evenimentele de la Targu Mures); in timpul mineriadelor, minerii bat nu doar pletosi cu barba, femei cu fuste scurte sau intelectuali cu ochelari, dar sunt ghidati si catre cartiere locuite de romi, unde devasteaza cateva piete, probabil in speranta starnirii sentimentelor latente de rasism, raspandite la nivel popular; mai tarziu sunt exploatate noi diferente: intre regiunile istorice (ardeleni, banateni vs. “mitici”), oraseni vs. sateni si tot asa, pana la completa atomizare a societatii.
Pana cand diversiunea teroristilor a bagat lumea in case, romanii au trait un moment unic de solidaritate si de entuziasm. Spre groaza celor care aparasera sistemul pana in ultima clipa, un popor care ajunge in stadiul de a fi insufletit de o idee, dincolo de limitele conservarii de sine, devine de neoprit. Pentru a realiza trecerea de la entuziasm la dezolare, de la pasiune la inertie si de la comuniune sufleteasca la izolare si suspiciune s-a lucrat mai intai instinctual, din panica, apoi cu premeditare si metoda. Iar reusita a fost, din pacate, deplina.
“vom muri si vom fi liberi”
De la casa pastorului Laszlo Tokes, cand multimile au devenit suficient de numeroase, s-a pornit pe strazile Timisoarei, catre principalele centre unde se aflau studenti si muncitori. Iar cand trupele de militie si securitate au raspuns cu arme de foc, oamenii au inceput sa se adune in Piata Operei. Seara de seara, cu lumanari aprinse, timisorenii se aduna pe treptele Catedralei intr-un act de comuniune. Cererea cea mai arzatoare printre timisoreni in primele zile ale Revolutiei a fost returnarea cadavrelor celor impuscati. In cuvintele Mantuitorului, o asemenea cerere halucinanta intr-un program revolutionar, literalmente “nu era din lumea aceasta”.
Poate nici nu ar trebui sa ne mire ca adversarii Revolutiei, cei care au dorit fie sa o inabuse direct, fie sa o deturneze spre propriile scopuri, au recurs, prin contrast, la fapte necrestinesti, daca nu de-a dreptul anti-crestine: cadavrele primilor 40 de timisoreni ucisi sunt incinerate, iar cenusa e aruncata intr-un canal de la marginea Bucurestiului; in pregatirea unui proces sumar pentru Ceausescu, dar cu acuzatii care sa nu ridice ideea de responsabilitate a sistemului, sunt deshumate cadavre dintr-un cimitir timisorean si expuse fara haine in fata presei (totul avea sa se dovedeasca o farsa sinistra); cazuti in capcana unei reglari de conturi in interiorul sistemului, ofiterii USLA, prezentati tarii drept teroristi, sunt si ei lasati pe o strada din Bucuresti si profanati timp de cateva zile; chiar si alegerea zilei de Craciun pentru executia (altfel, deplin meritata) a sotilor Ceausescu se inscrie in acest delir al pangaririi unei stari de spirit, care marca o intoarcere la credinta.
un act martiric
Ani la rand, propaganda post-comunista a oferit asemenea imagini, care creeaza o disonanta cognitiva oricarui crestin, drept faptele revolutionarilor, desi realitatea statea exact pe dos. Au fost sterse din memoria colectiva orice gesturi de eroism si efuzii de credinta, care ar fi putut starni mandria revoltei si a luptei unei populatii care trebuia ingenuncheata.
Adevarul e ca au existat asemenea gesturi de eroism, de la scandarea “Suntem gata sa murim!” din noaptea de 21 spre 22, de la Baricada de la Intercontinental, la inscriptia ironica “De Craciun ne-am luat ratia de libertate” de la Universitate, culminand cu tulburatoarea scandare “Vom muri si vom fi liberi!”.
Corelatia dintre adevar si libertate plaseaza revelatia crestina dincolo de tot ce se enuntase anterior in filosofie. In societate, proba empirica a acestei corelatii a venit abia peste 19 secole, odata cu aparitia regimurilor totalitare, care au inceput sa foloseasca propaganda si manipularea ca forme de control social si inrobire. Iata cuvintele Mantuitorului:

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. (Ioan, cap. 8, vs. 32)

A marturisi acest crez cu pretul vietii e un act martiric. Pentru biserica crestina, martirii sunt o categorie aparte, pomenita nu pentru o existenta pilduitoare, asa cum e cazul sfintilor, ci pentru ca in clipa mortii reproduc, la o scara mai mica, sacrificiul hristic. In primele secole crestine au existat chiar si martiri nebotezati. Tehnic, nici nu devenisera crestini, cu toate acestea, Biserica i-a inclus in sinaxar. Altii veneau de putin timp din lumea pagana si nu dusesera o viata prea virtuoasa. Mai recent, Constantin Brancoveanu fusese un politician implicat in intrigile specifice lumii fanariote in care traia. Cu toate acestea, Biserica i-a recunoscut jertfa ca un act de martiraj.
Aceeasi dovada de intelepciune a dat Biserica si cand i-a denumit martiri pe cei ucisi in Revolutie. Nici nu e posibila o alta incadrare pentru cineva care isi asuma moartea cu gandul ca viata de apoi este o eliberare, cineva care moare pentru a marturisi ca nu exista libertate in absenta adevarului. Pentru moment, aceasta jertfa crestina e pierduta in anonimat si temporar acoperita de uitare. Cand vom cunoaste si recupera acele destine anonime cu respectul care li se cuvine, vom redeveni pregatiti sa regasim si sensul inalt al Revolutiei.

relevanta faptului exceptional
Una dintre cele mai inselatoare abordari ale Revolutiei e cea care o considera un fenomen nemeritat, avand in vedere ca, in preambulul ei, nu existase o miscare articulata de protest, cel putin nu pe durata dictaturii lui Ceausescu. Intrebarea care se naste e “au meritat romanii Revolutia?”, “au fost ei animati chiar de idealuri atat de inalte?”.
Ne-am putea intreba la fel de bine daca inaltatoarele pasaje din Declaratia de independenta a Statelor Unite erau meritate sau intelese la justa lor valoare de ultimul betiv, cautator de aur, manat pe continent de dorinta de capatuiala. Probabil ca nu. Dar daca timp de mai bine de doua secole natiunea americana a consimtit sa faca din acele enunturi valori sacrosancte, daca de atunci pana in prezent nu si-au dat niciodata acceptul pentru idei contrare, cum ar fi intoarcerea la absolutism sau trecerea la colectivism, merita ei acel fapt istoric? Cu siguranta, da.
Printr-o tactica manipulativa, e adusa in discutie absenta societatii civile, pretinsa inapetenta pentru ideologii (unii acuza chiar absenta unei scoli critice marxiste anterior si in timpul regimului comunist). In aceasta linie, Revolutia e o simpla rascoala a unor infometati, care iau cu asalt conacul boierului si se potolesc dupa ce isi umplu hambarul. Aceasta minimalizare jignitoare seamana izbitor cu metodele televiziunilor care, atunci cand vor sa discrediteze un miting filmeaza cativa boschetari si gura-casca de pe margine, apoi dau pararea unui participant cat mai incoerent.
Destinele celor de pe margine pot face obiectul literaturii. In judecarea unui eveniment istoric, atentia trebuie concentrata pe cei care emit ideile cele mai populare, chiar ideile maximaliste, atata vreme cat ele nu sunt ignorate sau primite cu ostilitate de majoritatea participantilor. Altminteri, nu se mai intelege nimic.

(va urma)

3. Revolutia nu s-a televizat

  • Cine l-a ascultat pe Nicolae Ceausescu vorbind in 21 si 25 decembrie 1989 stie deja versiunea deshumatului despre Revolutie.
  • Cine l-a ascultat pe Ion Iliescu vorbind oricand in ultimii 20 de ani stie deja versiunea fostilor comunisti despre Revolutie.
  • Cine a urmarit serialul recent de la televiziunea favorita a lui Traian Basescu stie deja versiunea Securitatii si a Armatei despre Revolutie.

(Sigur, am schematizat putin lucrurile. Ultimele doua versiuni, cu forme intrepatrunse, au fost masiv popularizate de toate trusturile de presa, indiferent de orientarea de moment. Iar in cazul in care ati ratat-o pe prima (de departe, cea mai imbratisata la nivel popular azi), cred ca puteti apela si la colectia revistei Romania Mare.)
Se intelege de la sine ca pe acest blog nu am de oferit mai mult decat punctul meu de vedere. Dar simt nevoia unui apel, inainte de orice discutie:
Nu mai dispretuiti Revolutia Romana!
Acesta nu e un apel catre lichele. Lor li s-a adresat in decembrie ’89 Gabriel Liiceanu, fara prea mare succes.

De la cei care au reprezentat sistemul pana in ’89 stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat. Ma adresez celor care, fara sa fi fost de partea opresiunii in decembrie 1989, vorbesc cu dispret de Revolutia Romana. Celor care spun “lovilutie”, “lovitura de palat”, lovitura de stat sau fad si birocratic: “evenimentele din decembrie 1989”.
Vi s-a indus ani de zile ideea ca puteti trece drept mai inteligenti si mai informati daca sunteti cinici. Ca risca mai putin cel care ia, preventiv, totul in bascalie. E posibil sa o fi facut din ciuda, din dezamagire sau din lehamite. Dar, fara sa va dati seama, ati ras alaturi de cei pentru care Revolutia nu a insemnat o speranta neimplinita, ci o sperietura zdravana. Ati intrat, fara sa vreti, in universul lor, in care “smecherii” ii trag pe sfoara pe “fraieri”. Poate pe parcurs v-ati simtit inclusi in prima categorie. Dar ia ghiciti in ce categorie v-au considerat, in sinea lor, cei carora le-ati facut, fara sa vreti, jocul?
Stiu, nimeni nu vrea sa fie atat de fraier incat sa treaca drept “patetic”, “ancorat in trecut”, sau sa “vaneze vrajitoare”. Daca intrebi astazi orice elev roman numele unui luptator impotriva apartheid-ului, sunt sanse mari sa auzi raspunsul “Nelson Mandela”. Daca intrebi numele unui erou din Revolutia romanilor, vei intalni cel mai probabil o reactie de nedumerire. Spre rusinea mea, nici eu nu as putea da in clipa de fata un asemenea nume, desi lista de peste o mie e destul de generoasa. Povestea niciunuia nu a razbatut pana in constiinta publica, desi se tiparesc zilnic vagoane de ziare si televiziuni nenumarate emit aproape fara intrerupere. Cum am ajuns mai jos decat un popor de suflatori in vuvuzele, in privinta constiintei de sine? Sa fie o intamplare?
Considerand eforturile depuse in directia discreditarii Revolutiei, e de mirare ca inca mai exista oameni care isi mai amintesc si ii mai inteleg sensurile adevarate. Apropo, cand e ultima data cand ati vazut un revolutionar din Timisoara chemat sa povesteasca despre ce a trait si ce crede acum? Intre comunisti, securisti si oportunisti cu gura mare, aproape niciodata emisiunile pe aceasta tema nu gasesc loc si pentru familia unuia cazut atunci sau pentru opiniile unui ranit.
ce personaje au fost sterse din poza de grup
De obicei, succesiunea de imagini prezentate include: discursul lui Ceausescu, elicopterul, scenele de diversiune si divertisment transmise din Studioul 4, tancurile armatei si militari aparand Revolutia, procesul si executia. Nu lipseste nimic? De fapt, doua categorii mari de personaje au fost “photoshopate” in aceasta prezentare obstinata a Revolutiei. Pare a fi totul acolo, nu lipsesc decat poporul roman si cei impotriva carora se ridicase. O asemenea revolutie e, intr-adevar, destul de absurda, cum sa o socotesti mitul fondator al societatii noastre. Si totusi, exact asta ar fi trebuit sa fie.
cea mai mare prostie
Abandonarea Revolutiei, ca simbol, e cea mai mare prostie colectiva la care au consimtit romanii. E ca si cum americanii s-ar rusina de ideile lui Benjamin Franklin si George Washington pentru ca purtau peruci caraghioase si costume care nu mai sunt la moda. Pentru orice societate e un semn de mandrie sa puna libertatea si adevarul la temelia definirii ei, pentru ca sunt valorile cele mai inalte la care are acces ratiunea omului. Din lumea coloniile sud-americane pana in Africa neagra, oriunde s-a varsat macar o picatura de sange pentru aceste valori, in numele credintei sau al dreptatii, nimeni nu a avut neobrazarea sa treaca in uitare gestul, chiar l-a comemorat in forme hiperbolice.
Luati separat, indivizii nu pot trai fara stima de sine. Cel mult supravietuiesc retrasi si stingheri, neindraznind sa intreprinda ceva. Cand o societate intreaga renunta la stima de sine, proiectele ei nu pot fi mai ambitioase de atat. Lipsit complet de memorie, un ins nu are doar mai putine informatii pe care sa le poata transmite. De fapt, nu are nimic de spus despre sine.
Daca in privinta prezentului, tacerea poate fi un raspuns, in chestiuni de memorie, nu exista varianta abtinerii. Ori alegi o versiune oferita ori iti fabrici una, nu exista posibilitatea unui “vot alb”.
Am parafrazat intentionat titlul cartii lui Popper (Societatea deschisa si dusmanii ei), un adevarat manual al democratiei liberale, intrucat consider ca orice reconstructie a societatii romanesti trebuie sa inceapa de la lamurirea pozitiei fata de Revolutia din 1989. Si, scuzati-mi umorul negru, suntem exact in punctul potrivit pentru o reconstructie, respectiv in ruine.
cine s-a speriat la Revolutie
Dupa cum sper ca voi putea arata in episoadele urmatoare, intelegerea Revolutiei si a mecanismelor de compromitere a ei sunt mai importante pentru viitor decat pentru trecut. Momentul miraculos al celei mai inalte demnitati si sclipiri istorice de care au dat dovada romanii de la Unire incoace, Revolutia a avut un sens ideologic, spiritual si unul istoric, asupra carora ma voi apleca ulterior. Paradoxal, cei care i-au inteles cel mai bine semnificatiile si consecintele potentiale au fost reprezentantii aparatului represiv si ai nomenclaturii. Ei au avut ocazia sa priveasca in ochi pentru cateva zile un popor asa cum nu-l cunoscusera niciodata. Si credeti-ma, le-a fost ingrozitor de frica!
Aproape toate evenimentele majore de dupa 1990 pot fi intelese bine daca sunt puse in relatie cu Revolutia Romana. Cele mai dramatice nu se vor dovedi altceva decat reactii calculate impotriva sensului acesteia: deturnari de sens, diversiuni menite sa creeze falii acolo unde a fost unitate, falsificari ale adevarului istoric, oferirea de false alternative, denigrari si tactici de descurajare.
Gandirea si creativitatea sunt fenomene individuale. Doar indivizii care fac uz de libertatea lor de constiinta si sunt onesti din punct de vedere intelectual pot produce idei. Si revelatiile religioase si sclipirile de geniu, ca strafulgerari ale Harului, au ca receptor tot individul. Intre ideile individului creator si comunitate exista puntea imaginatiei, una din fortele cele mai importante care duc lumea mai departe. Pentru ca acestea sa se intalneasca, e nevoie de un moment de limpezire si de coeziune. Din clipa in care o comunitate se uneste in jurul unor idei si incepe sa actioneze in numele lor, nimic nu mai poate impiedica transformarea lor in realitate. Pentru Romania, acel moment de clarificare si solidaritate nationala a fost Revolutia Romana.
Cand vom recupera acest consens asupra binelui public, limpezimea directiei in care trebuie sa mergem si fundamentele morale ale Revolutiei, societatea noastra va cunoaste acele transformari pe care le asteapta cei mai multi. Altfel, schimbarile vor fi viciate si determinate doar de intamplatoare schimbari de context extern.

PS: Pentru cei pe care cuvintele ii lasa indiferenti si mai ales pentru cei care se indoiesc ca impotriva Revolutiei s-a derulat o masiva operatiune de discreditare si de alterare a memoriei colective, am ceva mai bun. In urma cu mai mult timp am pus aici un fragment dintr-un concert al formatiei U2, cand o melodie era dedicata eroilor Revolutiei. Ascultati inca o data reactia publicului occidental si incercati sa va amintiti o alta ocazie cand ati mai auzit ca romanii sa fie primiti cu mai mult entuziasm decat nemtii, cehii sau polonezii.

(va urma)

2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

Cristian Tudor Popescu scrie un editorial cu titlu mai reactionar decat continutul: “Era mai bine pe vremea lui Ceausescu“. Trecand peste titlul insultator la adresa adevarului istoric, continutul e in buna parte justificat, in conditiile in care aseara nu existau talk-show-uri la televizor decat despre exhumari si sinucideri. Dar iata un pasaj, nu neaparat esential, dar colorat:

“Dupa cateva saptamani petrecute in America cu ani in urma, mi-am schimbat biletul de avion ca sa plec mai repede. Unul dintre motive era ca laptele avea gust de banane, bananele – de peste, pestele – de paine, painea avea gustul aerului din camera de hotel si toate gust de prezervativ cu arome. Cam asta imi lasa in gura stirile-bomba, breaking-newsele, red-alertii care umplu ecranele in ultima vreme.”

Nu stiu ce gust ii lasau orele de Cantarea Romaniei, cu ode pentru Geniul Carpatilor, dar intrebarea e: de unde stie CTP-ul ce gust au prezervativele cu arome?

UPDATE: Chiar daca multi dintre noi ramanem nelamuriti in privinta gustului prezervativelor cu fructe, din Curentul aflam cateva lucruri despre ceva ce, de la Vespasian incoace, se stie ca nu are miros: banul. Din episodul 2 al unei anchete despre Reteau Vantu (ancheta care are si multe parti exagerate sau irelevante, mai cu seama referirile la angajatii la vedere din trust) aflam despre cele 2 miliarde incasate de Cristian Tudor Popescu de la Realitatea Media. Autoarea articolului a sustinut ulterior ca banii incasati de CTP au continuat sa curga si in perioada in care anuntase emfatic ca, din motive de constiinta, intrerupe aparitiile la postul lui Vantu. Nu stiu daca are toate dovezile de la fisc, dar tacerea totala a CTP-ului dupa deconspirarea lui Vantu, ca turnator la securitate, e graitoare.
De-a dreptul hilara e situatia lui Victor Ciutacu. Dupa ce a ras (cam pe nedrept, in cazul de fata) de Cartianu, iata ca ii apare si lui factura pe serviciile facute lui Vantu. Suma e chiar ciudat de mica. Daca pentru doar 56 de milioane, luati candva, Ciutacu scria “terminati cu demonizarea lui Vantu!” si se grabea sa infirme dezvaluirile din Kamikaze, n-ar fi exclus ca pe celalalt turnator sa-l slujeasca pur si simplu din dragoste.

Desi acest cantec ilustreaza toate documentarele despre Revolutia Franceza, el nu a fost cantat in strada de parizienii care au devastat Bastilia in 1789. Motivul e foarte simplu: imnul national al Frantei a fost compus abia trei ani mai tarziu de ofiterul Rouget de Lisle. Prilejul era razboiul cu Austria, dar Marseieza, care comprima spiritul revolutiei, a fost adoptata din mers si intonata pe parcursul deceniului revolutionar.
Presupus mason si regalist, Rouget de Lisle era sa fie ghilotinat pentru refuzul de a jura credinta noii constitutii. Dupa doar trei ani de la aparitie, cantecul devenea imnul national al Frantei. Napoleon Bonaparte, care se descria ca o incarnare a Revolutiei si, ulterior, alti monarhi reactionari l-au interzis cu desavarsire. Un alt politician, Jean Jaures, l-a comparat cu “Internationala”, imnul comunistilor, si s-a declarat oripilat de mesajul violent al “sangelui impur care curge in santuri”. Numerosi artisti, ba chiar si sotia unui presedinte de republica s-au oferit sa schimbe pe ici pe colo, prin partile esentiale, cantecul cam avantat.

Allons enfants de la Patrie,
le jour de gloire est arrivé
Contre nous de la tyrannie
L’étendard sanglant est levé.
L’étendard sanglant est levé:
Entendez-vous dans nos campagnes
Mugir ces féroces soldats!
Ils viennent jusque dans vos bras
Égorger vos fils et vos compagnes.

Aux armes citoyens,
Formez vos bataillons.
Marchons! Marchons!
Qu’un sang impur
Abreuve nos sillons.

Que veut cette horde d’esclaves
De traîtres, de rois conjurés?
Pour qui ces ignobles entraves
Ces fers dès longtemps préparés
Ces fers dès longtemps préparés
Français, pour nous, Ah quel outrage
Quel transport il doit exciter!
C’est nous qu’on ose méditer
De rendre à l’antique esclavage

Quoi! Des cohortes étrangères
Feraient la loi dans nos foyers!
Quoi! Ces phalanges mercenaires
Terrasseraient nos fiers guerriers.
Terrasseraient nos fiers guerriers.
Grand Dieu! Par des mains enchaînées
Nos fronts, sous le joug, se ploieraient.
De vils despotes deviendraient
Les maîtres de nos destinées

Tremblez tyrans, et vous perfides
L’opprobe de tous les partis.
Tremblez, vos projets parricides
Vont enfin recevoir leur prix!
Vont enfin recevoir leur prix!
Tout est soldat pour vous combattre.
S’ils tombent nos jeunes héros,
La terre en produit de nouveaux
Contre vous, tous prêts à se battre

Français en guerriers magnanimes
Portez ou retenez vos coups.
Épargnez ces tristes victimes
A regrets s’armant contre nous!
A regrets s’armant contre nous!
Mais ce despote sanguinaire
Mais les complices de Bouillé
Tous les tigres qui sans pitié
Déchirent le sein de leur mère!

Amour Sacré de la Patrie
Conduis, soutiens nos braves vengeurs.
Liberté, Liberté chérie
Combats avec tes défenseurs
Combats avec tes défenseurs
Sous nos drapeaux, que la victoire
Accoure à tes mâles accents
Que tes ennemis expirants
Voient ton triomphe et nous, notre gloire

Nous entrerons dans la carrière
Quand nos aînés n’y seront plus
Nous y trouverons leur poussière
Et la trace de leur vertus!
Et la trace de leur vertus!
Bien moins jaloux de leur survivre
Que de partager leur cercueil.
Nous aurons le sublime orgueil
De les venger ou de les suivre



Omul serios care nu citeste tabloide nici nu stie ce pierde. Ar fi putut afla de pilda ca Remus Truica, fostul sef de cabinet al lui Adrian Nastase, e bine sanatos si a implinit frumoasa varsta de 40 de ani. Mancare, bautura si 200 de invitati, inclusiv dintre vecinii din Caraibe ai fostului functionar-milionar. Mai greu de impresionat decat caracalenii, “caraibienii” au ramas cu gura cascata afland ca, pe timp de criza, Remus Truica nu s-a zgarcit si a gasit prin buzunare 80.000 de euro sa o plateasca pe Patricia Kaas, pentru o petrecere privata, dupa cum relateaza Cancan.
Nu ma pot abtine sa nu remarc gusturile rafinate ale lui Truica. La urma urmei, pe caraibieni ii putea uimi si cu Salam si scapa mai ieftin. Si totusi, va veti intreba, cine naiba e Remus Truica, de unde a aparut si incotro se duce?
Remus Truica si-a facut intrarea in scena publica in calitate de baiat de casa al familiei Nastase, mereu apropiat de tripleta Adrian Petrache, Alexandru Bittner, Eugen Bejinariu (nasul sau de cununie). “Serviciul credincios” adus guvernarii de pomina a lui Adrian Nastase i-a adus lui Truica si o decoratie din partea lui Ion Iliescu, care l-a facut cavaler, la pachet cu Irina Jianu, sefa ISC, care avea sa depuna marturie in dosarul lui Nastase, pentru ca asa e istoria, perversa.
Aparent, perioada de glorie a lui Remus Truica s-a incheiat in 2004, cand Adrian Nastase l-a dat afara din guvern, urmare a unui scandal cu improprietarirea pe domeniul public din Snagov. Doar aparent, pentru ca Remus Truica si asociatul sau, Sorin Rosca Stanescu, ajung proprietari cu acte in regula pe o insula de pe lacul Snagov:

“Cum de s-a putut face o asemenea grozavie? Simplu! Prin incalcarea grosolana si premeditata a legilor tarii, de catre un grup de alesi si/sau membri ai aparatului guvernamental. Ingineria a debutat in anul 2002, cand Guvernul Nastase a aprobat o hotarare (930) care cuprindea, printre altele, inventarul domeniului public al comunei Snagov. Inventar in care a fost strecurat, hoteste, lacul Snagov, ca apartinand domeniului public al comunei. Falsul este evident – si astazi, la fel ca in 2002, lacul Snagov figureaza la toate institutiile statului – Ministerul Finantelor, Ministerul Mediului si cel de Interne, ca apartinand domeniului public al statului, nicidecum al comunei Snagov.

, dezvaluie Ziarul de investigatii.
Caderea lui Adrian Nastase nu l-a afectat fatal pe Remus Truica. Printr-un frumos arc peste timp, administratorul unei firme de-a lui Truica devine seful de cabinet al lui Calin Popescu Tariceanu. Truica este asociat in firmele TRG Agent Asigurare si Generic Pharma cu cei trei consilieri evrei pe probleme de imagine ai fostului prim-ministru Tariceanu, Gil Birger, Tal Silberstein si Shimon Sheves, potrivit EvZ.
In rest, actionarul Totalnet (vanduta RDS), firma care furniza internet pana si guvernului la care lucra Truica, e mai lunecos ca un peste, balacindu-se printre off-shore-uri si iesind la rampa doar printr-o petrecere care lasa invitatii cu gura cascata, asa cum a fost si nunta sa cu nabadaioasa blonda Ioana Truica (fosta Ortan).

Dupa prabusirea FNI, cu toata presa dezlantuita impotriva lui, Sorin Ovidiu Vantu aparea pentru prima data in fata publicului roman. In interviul acordat lui Marius Tuca atunci, cu un tupeu uimitor, Vantu spunea ca nu a avut niciun fel de probleme cu politia, de la care a primit “doar amenzi de circulatie”. Tot in acel interviu, Vantu soca asistenta (care intelegea ce se petrece) : cerea sa fie lasat in pace, amenintand ca va face dezvaluiri peste o saptamana. Era pentru prima data in istorie cand un personaj santaja in direct si la ora de varf puterea politica si judecatoreasca. Mesajul a ajuns cu bine la cei de la putere (eram in plina dictatura personala a lui Adrian Nastase), dosarele lui Vantu s-au stins si peste o saptamana, acesta a povestit doar lucruri care ii incriminau pe cei aflati in opozitie la acea data.

Felul in care un fost detinut de drept comun ajunge sa exercite o asemenea putere este socant si ingrijorator. Personaje talentate, dar de proasta conditie morala, au migalit ani la rand la un mit al lui Sorin Ovidiu Vantu, un manipulator abil, care jongleaza cu servicii secrete si politicieni la o scara geopolitica. Presedintele Emil Constantinescu dezvaluia chiar ca in 1999, cand NATO a avut nevoie de dreptul de survol pentru a bombarda tara lui Milosevici, “s-a apelat” inclusiv la SOV, pentru a convinge parlamentarii arondati lui sa voteze in acest sens. La acea data, parintele FNI avea deci deja suficienti politicieni pe statul de plata pentru a inclina un vot in Parlament!
Dupa stiinta mea, exista un singur om care a descris cu exactitate tipologia personajului Sorin Ovidiu Vantu. E vorba de Dragos Paul Aligica, autorul unui articol, care il descria pe SOV drept un con artist:

“[…]un sarlatan, un escroc special ce speculeaza increderea si naivitatea celor din jur cu calcul si premeditare studiate. Omul ce se poate prezenta victimelor ca orice – investitor, bancher, conte, aviator, peste, inventator, filantrop etc. – ce isi joaca rolul cu maiestrie, obtinand astfel influenta si foloase materiale.”

un “confidence-artist”:

“legendele care circula pe seama patronului Realitatii sunt atat de tipice schemelor standard ale “con-artistry” ca simti o dezamagire la atata lipsa de fantezie din partea sa si la atata naivitate din partea victimelor sale. Oricum, este clar ca avem de a face cu o figura tipica. Nu foarte inventiv sau inteligent. Dar cum un “con-artist” poate juca orice rol, intr-o lume atat de lipsita de sofisticare sociala cum e cea a tranzitei romanesti, omul joaca convingator rolul de “inteligenta malefica” si prinde la elitele educate.”

Din naivitate sau lacomie, sub vraja acestui personaj au cazut de-a lungul timpului o sumedenie de lideri de opinie, de la Bogdan Teodorescu, la Emil Hurezeanu, de la Ion Cristoiu (care era sa ajunga la puscarie pe post de fazan, ca Ioana Maria Vlas, dupa teapa cu editura), la Cornel Nistorescu si managerii mai noi, din generatia lui Doru Buscu. Pentru toti, povestile despre puterea oculta a talentatului domn Vantu au functionat ca un somnifer pentru constiinte sau ca o confirmare a unei puteri cvasi-absolute in vecinatatea careia erau chemati sa se afle.
Dan Tapalaga, de la Hotnews, si Catalin Prisacariu, de la Kamikaze, vin cu o investigatie jurnalistia foarte bine documentata, din care rezulta portretul unui Sorin Ovidiu Vantu diferit de imaginea proiectata cu atata grija. Facem astfel cunostinta cu detinutul de drept comun Vantu, care se pune bine cu gardienii prin cate o turnatorie.
Detinutul Vantu, de la camera 8
In 1982, cand Vantu era contabil la o tutungerie din Roman a avut un mic necaz. Nu, nu coordonase vreo operatiune cu agenti CIA si KGB, dar ii lipsisera oarece bani din gestiune si militienii se prinsesera de asta. Asa ca SOV si-a petrecut trei ani din viata, intre 1982 si 1985, la inchisoare. La un an dupa ce a ajuns la puscarie, Vantu a devenit un cadru de nadejde al organelor de securitate, carora le-a trimis numeroase note informative cu numele de cod “Nush”. (Nu ma pot abtine sa nu remarc ca la alegerea numelui conspirativ Dan Voiculescu a fost mult mai inventiv: Felix suna ceva mai respectabil decat stupidul Nus.)
Nu e clar daca Vantu pusese pe picioare un trust de presa si dupa gratii, sau daca ii distra cu piese de teatru, dar ceva inclinatii avea de pe atunci:

[..] “detinutul Vantu Sorin de la camera 8 este un detinut care se preocupa in permanenta de ridicarea nivelului de cultura generala”. Uneori “este arogant” si “se cam lauda”.

iar calitatile sale nu se opresc aici, facandu-l remarcat si de securisti:

“a dovedit atasament fata de organul de contrainformatii, a pastrat secretul colaborarii, nu este deconspirat” […] “a respectat instructajul si linia de conduita stabilita pentru fiecare caz in care a fost dirijat, s-a preocupat de realizarea sarcinilor si a manifestat curaj si initiativa in determinarea elementelor respective sa vina cu amanunte de natura a clarifica suspiciunile si a se obtine noi date si informatii

cartoforul Vantu trisa la carti
Dupa eliberarea din penitenciar, aventurile lui SOV continua, devenind de asta data ceva mai ludice, dupa descrierea ofiterilor care se mandreau cu reteaua pe care si-o dezvolta omul lor:

“[…] “este pasionat de jocul de carti – recunoscut ca mare trisor la poker – are in anturaj persoane incepand de la preoti, ingineri, profesori si terminand cu bisnitarii de rand”

Dar, tocmai din cauza anturajului foarte pestrit, cu bisnitari si oameni fara ocupatie, Securitatea hotaraste sa se descotoroseasca temporar de el. Pentru ca, se stie, din serviciile secrete, chiar si un simplu turnator nu iese decat cu picioarele inainte. Mai mult, raporturile dintre Securitate si Vantu au ajuns sa se cam inverseze. Seful SRI, Radu Timofte (suspectat de relatii cu KGB), s-a plimbat mandru multa vreme cu un jeep daruit de Vantu, care avea chiar numar de inmatriculare cu initialele SOV.
Gelsor, fondul de investitii al lui SOV, era mai mult o unitate operativa decat o societate comerciala. Potrivit afirmatiilor lui Costin Georgescu:

[..] “grupul GELSOR, care cuprinde 27 de firme, lucreaza in propor?ie de 90% cu ofiteri ai fostei Securitati sau ai actualului SRI. Imperiul GELSOR s-a constituit dintr-un SRL, numit Societatea Generala de Investitii, condusa de colonelul Rudareanu.”

(citat de Europa libera)
Aceeasi structura de conducere, intesata de colonei de securitate s-a regasit si in cazul FNI. Directorul filialei Iasi era chiar fostul sef al Securitatii Roman, la care turna Vantu cand avea 28 de ani.
UPDATE
Realitatea TV raspunde “pe surse”
Mai tineti minte site-ul VoxPublica? Locul acela in care se intalnesc lingai de trust cu zmei rebeli, care stiu ca Vantu n-a pus in viata lui mana pe un calculator, deci nu le citeste compunerile? Acel site pe care se taie firul in patru si se dezbat pana si stiri despre chiloti pentru o farama de trafic in plus? Ei bine, e o tacere asurzitoare in privinta subiectului.
Stirea privind trecutul de turnator al lui Vantu nu a razbatut nici pe Realitatea TV nici pe site-ul televiziunii. Dupa o zi de tacere jenanta, televiziunea lui Hurezeanu a iesit buimaca la atac cu o replica aiuritoare, nici mai mult nici mai putin decat “pe surse”. Nu ni se spune daca “sursele” din interiorul CNSAS au forma unui poet volubil si cu strungareata, dar la cat de bine orientat financiar il stim pe Mircea Dinescu, nu e exclus sa ii sustina versiunea celui care il plateste de atatia ani.
UPDATE 2
Dupa un interval si mai mare de timp, subiectul razbate si pe Realitatea TV, dar exclusiv din punctul de vedere al lui Sorin Ovidiu Vantu, care neaga trecutul de turnator si se victimizeaza. Altfel spus, pentru un telespectator care s-a informat exclusiv de la postul Realitatea n-a existat o stire despre turnatoria lui Vantu si un drept la replica la o stire care n-a existat!
Si mai amuzant e ca, prins la stramtoare, Vantu uita sa mai nege si ca si-a petrecut cativa ani in puscarie, ci doar partea cu turnatul la Securitate. Incet, incet isi mai aduce el aminte detalii.

Intrerupem programul obisnuit al acestui blog pentru o informatie care m-a facut sa tremur de furie si revolta. Tabloidele, aceasta parte parazita a presei, au furat o stire produsa de site-ul quality al trustul Realitatea-OTV si au inserat-o, fara jena, in paginile lor. Un jurnalist curajos, Mihai Gotiu, a carui tacere nu poate fi cumparata, a dezvaluit acest fapt grav intr-un articol de investigatie si opinie:
Eba nu se mai marita cu Syda. Din motive de chiloti in comun cu Anca Boagiu. Sau nu
Titlul e unul dubitativ-dilematic, caci jurnalistul Mihai Gotiu e si o constiinta, un om al ideilor nuantate, tesute cu migala de dantela marca Jolidon. In pledoaria dlui Gotiu, firul stirii e urmarit si scos la iveala ca un snur de tanga rosu, faptele de alcov sunt date in vileag, impostura plagiatorilor de la Click si Libertatea, adusa la cunostinta opiniei publice.
Felicitari, domnule Mihai Gotiu, pentru calitatea jurnalistica a dezvaluirilor dumneavoastra, pentru taria opiniilor. Ati mai ciupit o mana de trafic pentru site-ul lui Vantu cu acest titlu, v-ati castigat salariul, dar si respectul cititorilor. Nu va lasati intimidat de unele comentarii rautacioase! In jurnalismul de opinie se poate merge si mai departe de chiloti. Numai daca Tatulici v-ar intelege demersul si ar organiza o dezbatere publica in care sa ofteze adanc pentru ce au fost si ce au ajuns chilotii acestei tari.
Nu va lasati descurajat nici de amanuntul ca stirea, de fapt, nu era o stire ci o barfa de scara blocului. Ca presupunerea nu se baza pe nicio informatie sau marturie, care sa ne lamureasca de ce Anca Boagiu si nu Zoe Petre. Sau ca, in general, nivelul respectivei barfe e fix nivelul de analfabetism al infantei vizate. Toate acestea sunt detalii irelevante.
Si mai ales, continuati sa demascati impostura tabloidelor, care fura subiectele presei quality. Mai devreme sau mai tarziu, calitatea morala a adevaratilor lideri de opinie iese la suprafata ca uleiul deasupra apei.

Gigi Becali, europarlamentar, a fost nas de cununie al unui tanar mason, fiul lui Stefan Masu, seful Ritului York din Romania (va scutesc de denumirile pompoase). Printre invitati, fostul prim-ministru, Adrian Nastase, cel care a dat ordonanta de urgenta care trecea Masoneria in randul organizatiilor de utilitate publica, Dana Nastase, Titus Corlatean, frati, nuntasi, popor.
Stefan Masu, securist din comertul exterior, e acum “om de afaceri” in comertul interior. Fiul sau, Florin Masu, are in comun ceva surprinzator cu proaspatul nas Gigi Becali. In urma cu doi ani, tabloidele relatau cum a fost cercetat de politie pentru sechestrare de persoane, tot cu ajutorul bodyguarzilor. Eh, ale tineretii valuri!
Partea si mai frumoasa decat melanjul de mistici si bufoni din poveste mi se pare locul desfasurarii. La Peris, pe mosia lui Stefan Masu, marele mason a dezafectat un fost grajd de vite, transformandu-l in templu masonic. Pare un loc potrivit pentru ritualurile de initiere in cadrul carora ucenicii se prezinta cu cate un crac de la pantaloni suflecat, sau in rochie de mireasa, in fata cate unui cap de mort. (Cine e curios, poate gasi bizareriile pe Youtube.)
Perspectiva ca Romania sa fie condusa de la Peris, de un guvern secret, mi se pare irezistibila. In clipa de fata, la cum se prezinta, tara nici nu merita alta capitala.

Daca doriti o abordare mai serioasa a fenomenului masonic, nu pot gasi o voce mai calificata in problemele spiritului, decat cea a lui Mircea Eliade, care intr-un articol din Vremea, 1936, scria:

Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu “secretele” lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda.

Eliade identifica o “mentalitate francmasonica”, in cadrul careia abstractul se combina cu grosolania, pentru a rezulta o viziune schematica, lipsita de coerenta si subtilitate.
E genul de mentalitate care aduna laolalta personaje mai pestrite decat colectiile de arta ale lui Adrian Nastase: grandomani, arivisti, initiati in parascovenii ezoterice si flacari violet. Pe recunoasterea reciproca a acestor “calitati” e construit cam tot establishmentul cu care ne-am pricopsit. Nu apartenenta la cine stie ce loja ii aduna, cat fratietatea tipologica.
Nu stiu de ce se mai ambitioneaza patriarhul Daniel sa construiasca o replica a Vaticanului la Bucuresti, cand avem deja un templu masonic la Peris.

Pagina 40 of 174« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica