rss
rss
rss

Dupa prabusirea FNI, cu toata presa dezlantuita impotriva lui, Sorin Ovidiu Vantu aparea pentru prima data in fata publicului roman. In interviul acordat lui Marius Tuca atunci, cu un tupeu uimitor, Vantu spunea ca nu a avut niciun fel de probleme cu politia, de la care a primit “doar amenzi de circulatie”. Tot in acel interviu, Vantu soca asistenta (care intelegea ce se petrece) : cerea sa fie lasat in pace, amenintand ca va face dezvaluiri peste o saptamana. Era pentru prima data in istorie cand un personaj santaja in direct si la ora de varf puterea politica si judecatoreasca. Mesajul a ajuns cu bine la cei de la putere (eram in plina dictatura personala a lui Adrian Nastase), dosarele lui Vantu s-au stins si peste o saptamana, acesta a povestit doar lucruri care ii incriminau pe cei aflati in opozitie la acea data.

Felul in care un fost detinut de drept comun ajunge sa exercite o asemenea putere este socant si ingrijorator. Personaje talentate, dar de proasta conditie morala, au migalit ani la rand la un mit al lui Sorin Ovidiu Vantu, un manipulator abil, care jongleaza cu servicii secrete si politicieni la o scara geopolitica. Presedintele Emil Constantinescu dezvaluia chiar ca in 1999, cand NATO a avut nevoie de dreptul de survol pentru a bombarda tara lui Milosevici, “s-a apelat” inclusiv la SOV, pentru a convinge parlamentarii arondati lui sa voteze in acest sens. La acea data, parintele FNI avea deci deja suficienti politicieni pe statul de plata pentru a inclina un vot in Parlament!
Dupa stiinta mea, exista un singur om care a descris cu exactitate tipologia personajului Sorin Ovidiu Vantu. E vorba de Dragos Paul Aligica, autorul unui articol, care il descria pe SOV drept un con artist:

“[…]un sarlatan, un escroc special ce speculeaza increderea si naivitatea celor din jur cu calcul si premeditare studiate. Omul ce se poate prezenta victimelor ca orice – investitor, bancher, conte, aviator, peste, inventator, filantrop etc. – ce isi joaca rolul cu maiestrie, obtinand astfel influenta si foloase materiale.”

un “confidence-artist”:

“legendele care circula pe seama patronului Realitatii sunt atat de tipice schemelor standard ale “con-artistry” ca simti o dezamagire la atata lipsa de fantezie din partea sa si la atata naivitate din partea victimelor sale. Oricum, este clar ca avem de a face cu o figura tipica. Nu foarte inventiv sau inteligent. Dar cum un “con-artist” poate juca orice rol, intr-o lume atat de lipsita de sofisticare sociala cum e cea a tranzitei romanesti, omul joaca convingator rolul de “inteligenta malefica” si prinde la elitele educate.”

Din naivitate sau lacomie, sub vraja acestui personaj au cazut de-a lungul timpului o sumedenie de lideri de opinie, de la Bogdan Teodorescu, la Emil Hurezeanu, de la Ion Cristoiu (care era sa ajunga la puscarie pe post de fazan, ca Ioana Maria Vlas, dupa teapa cu editura), la Cornel Nistorescu si managerii mai noi, din generatia lui Doru Buscu. Pentru toti, povestile despre puterea oculta a talentatului domn Vantu au functionat ca un somnifer pentru constiinte sau ca o confirmare a unei puteri cvasi-absolute in vecinatatea careia erau chemati sa se afle.
Dan Tapalaga, de la Hotnews, si Catalin Prisacariu, de la Kamikaze, vin cu o investigatie jurnalistia foarte bine documentata, din care rezulta portretul unui Sorin Ovidiu Vantu diferit de imaginea proiectata cu atata grija. Facem astfel cunostinta cu detinutul de drept comun Vantu, care se pune bine cu gardienii prin cate o turnatorie.
Detinutul Vantu, de la camera 8
In 1982, cand Vantu era contabil la o tutungerie din Roman a avut un mic necaz. Nu, nu coordonase vreo operatiune cu agenti CIA si KGB, dar ii lipsisera oarece bani din gestiune si militienii se prinsesera de asta. Asa ca SOV si-a petrecut trei ani din viata, intre 1982 si 1985, la inchisoare. La un an dupa ce a ajuns la puscarie, Vantu a devenit un cadru de nadejde al organelor de securitate, carora le-a trimis numeroase note informative cu numele de cod “Nush”. (Nu ma pot abtine sa nu remarc ca la alegerea numelui conspirativ Dan Voiculescu a fost mult mai inventiv: Felix suna ceva mai respectabil decat stupidul Nus.)
Nu e clar daca Vantu pusese pe picioare un trust de presa si dupa gratii, sau daca ii distra cu piese de teatru, dar ceva inclinatii avea de pe atunci:

[..] “detinutul Vantu Sorin de la camera 8 este un detinut care se preocupa in permanenta de ridicarea nivelului de cultura generala”. Uneori “este arogant” si “se cam lauda”.

iar calitatile sale nu se opresc aici, facandu-l remarcat si de securisti:

“a dovedit atasament fata de organul de contrainformatii, a pastrat secretul colaborarii, nu este deconspirat” […] “a respectat instructajul si linia de conduita stabilita pentru fiecare caz in care a fost dirijat, s-a preocupat de realizarea sarcinilor si a manifestat curaj si initiativa in determinarea elementelor respective sa vina cu amanunte de natura a clarifica suspiciunile si a se obtine noi date si informatii

cartoforul Vantu trisa la carti
Dupa eliberarea din penitenciar, aventurile lui SOV continua, devenind de asta data ceva mai ludice, dupa descrierea ofiterilor care se mandreau cu reteaua pe care si-o dezvolta omul lor:

“[…] “este pasionat de jocul de carti – recunoscut ca mare trisor la poker – are in anturaj persoane incepand de la preoti, ingineri, profesori si terminand cu bisnitarii de rand”

Dar, tocmai din cauza anturajului foarte pestrit, cu bisnitari si oameni fara ocupatie, Securitatea hotaraste sa se descotoroseasca temporar de el. Pentru ca, se stie, din serviciile secrete, chiar si un simplu turnator nu iese decat cu picioarele inainte. Mai mult, raporturile dintre Securitate si Vantu au ajuns sa se cam inverseze. Seful SRI, Radu Timofte (suspectat de relatii cu KGB), s-a plimbat mandru multa vreme cu un jeep daruit de Vantu, care avea chiar numar de inmatriculare cu initialele SOV.
Gelsor, fondul de investitii al lui SOV, era mai mult o unitate operativa decat o societate comerciala. Potrivit afirmatiilor lui Costin Georgescu:

[..] “grupul GELSOR, care cuprinde 27 de firme, lucreaza in propor?ie de 90% cu ofiteri ai fostei Securitati sau ai actualului SRI. Imperiul GELSOR s-a constituit dintr-un SRL, numit Societatea Generala de Investitii, condusa de colonelul Rudareanu.”

(citat de Europa libera)
Aceeasi structura de conducere, intesata de colonei de securitate s-a regasit si in cazul FNI. Directorul filialei Iasi era chiar fostul sef al Securitatii Roman, la care turna Vantu cand avea 28 de ani.
UPDATE
Realitatea TV raspunde “pe surse”
Mai tineti minte site-ul VoxPublica? Locul acela in care se intalnesc lingai de trust cu zmei rebeli, care stiu ca Vantu n-a pus in viata lui mana pe un calculator, deci nu le citeste compunerile? Acel site pe care se taie firul in patru si se dezbat pana si stiri despre chiloti pentru o farama de trafic in plus? Ei bine, e o tacere asurzitoare in privinta subiectului.
Stirea privind trecutul de turnator al lui Vantu nu a razbatut nici pe Realitatea TV nici pe site-ul televiziunii. Dupa o zi de tacere jenanta, televiziunea lui Hurezeanu a iesit buimaca la atac cu o replica aiuritoare, nici mai mult nici mai putin decat “pe surse”. Nu ni se spune daca “sursele” din interiorul CNSAS au forma unui poet volubil si cu strungareata, dar la cat de bine orientat financiar il stim pe Mircea Dinescu, nu e exclus sa ii sustina versiunea celui care il plateste de atatia ani.
UPDATE 2
Dupa un interval si mai mare de timp, subiectul razbate si pe Realitatea TV, dar exclusiv din punctul de vedere al lui Sorin Ovidiu Vantu, care neaga trecutul de turnator si se victimizeaza. Altfel spus, pentru un telespectator care s-a informat exclusiv de la postul Realitatea n-a existat o stire despre turnatoria lui Vantu si un drept la replica la o stire care n-a existat!
Si mai amuzant e ca, prins la stramtoare, Vantu uita sa mai nege si ca si-a petrecut cativa ani in puscarie, ci doar partea cu turnatul la Securitate. Incet, incet isi mai aduce el aminte detalii.

Intrerupem programul obisnuit al acestui blog pentru o informatie care m-a facut sa tremur de furie si revolta. Tabloidele, aceasta parte parazita a presei, au furat o stire produsa de site-ul quality al trustul Realitatea-OTV si au inserat-o, fara jena, in paginile lor. Un jurnalist curajos, Mihai Gotiu, a carui tacere nu poate fi cumparata, a dezvaluit acest fapt grav intr-un articol de investigatie si opinie:
Eba nu se mai marita cu Syda. Din motive de chiloti in comun cu Anca Boagiu. Sau nu
Titlul e unul dubitativ-dilematic, caci jurnalistul Mihai Gotiu e si o constiinta, un om al ideilor nuantate, tesute cu migala de dantela marca Jolidon. In pledoaria dlui Gotiu, firul stirii e urmarit si scos la iveala ca un snur de tanga rosu, faptele de alcov sunt date in vileag, impostura plagiatorilor de la Click si Libertatea, adusa la cunostinta opiniei publice.
Felicitari, domnule Mihai Gotiu, pentru calitatea jurnalistica a dezvaluirilor dumneavoastra, pentru taria opiniilor. Ati mai ciupit o mana de trafic pentru site-ul lui Vantu cu acest titlu, v-ati castigat salariul, dar si respectul cititorilor. Nu va lasati intimidat de unele comentarii rautacioase! In jurnalismul de opinie se poate merge si mai departe de chiloti. Numai daca Tatulici v-ar intelege demersul si ar organiza o dezbatere publica in care sa ofteze adanc pentru ce au fost si ce au ajuns chilotii acestei tari.
Nu va lasati descurajat nici de amanuntul ca stirea, de fapt, nu era o stire ci o barfa de scara blocului. Ca presupunerea nu se baza pe nicio informatie sau marturie, care sa ne lamureasca de ce Anca Boagiu si nu Zoe Petre. Sau ca, in general, nivelul respectivei barfe e fix nivelul de analfabetism al infantei vizate. Toate acestea sunt detalii irelevante.
Si mai ales, continuati sa demascati impostura tabloidelor, care fura subiectele presei quality. Mai devreme sau mai tarziu, calitatea morala a adevaratilor lideri de opinie iese la suprafata ca uleiul deasupra apei.

Gigi Becali, europarlamentar, a fost nas de cununie al unui tanar mason, fiul lui Stefan Masu, seful Ritului York din Romania (va scutesc de denumirile pompoase). Printre invitati, fostul prim-ministru, Adrian Nastase, cel care a dat ordonanta de urgenta care trecea Masoneria in randul organizatiilor de utilitate publica, Dana Nastase, Titus Corlatean, frati, nuntasi, popor.
Stefan Masu, securist din comertul exterior, e acum “om de afaceri” in comertul interior. Fiul sau, Florin Masu, are in comun ceva surprinzator cu proaspatul nas Gigi Becali. In urma cu doi ani, tabloidele relatau cum a fost cercetat de politie pentru sechestrare de persoane, tot cu ajutorul bodyguarzilor. Eh, ale tineretii valuri!
Partea si mai frumoasa decat melanjul de mistici si bufoni din poveste mi se pare locul desfasurarii. La Peris, pe mosia lui Stefan Masu, marele mason a dezafectat un fost grajd de vite, transformandu-l in templu masonic. Pare un loc potrivit pentru ritualurile de initiere in cadrul carora ucenicii se prezinta cu cate un crac de la pantaloni suflecat, sau in rochie de mireasa, in fata cate unui cap de mort. (Cine e curios, poate gasi bizareriile pe Youtube.)
Perspectiva ca Romania sa fie condusa de la Peris, de un guvern secret, mi se pare irezistibila. In clipa de fata, la cum se prezinta, tara nici nu merita alta capitala.

Daca doriti o abordare mai serioasa a fenomenului masonic, nu pot gasi o voce mai calificata in problemele spiritului, decat cea a lui Mircea Eliade, care intr-un articol din Vremea, 1936, scria:

Nu stiu ce vor acesti oameni, cine le-a bagat in cap ca isi trag doctrinele de la Solomon si de la Piramide, si de ce sint atit de misteriosi cu “secretele” lor pe care le publica totusi in sute de carti de propaganda.

Eliade identifica o “mentalitate francmasonica”, in cadrul careia abstractul se combina cu grosolania, pentru a rezulta o viziune schematica, lipsita de coerenta si subtilitate.
E genul de mentalitate care aduna laolalta personaje mai pestrite decat colectiile de arta ale lui Adrian Nastase: grandomani, arivisti, initiati in parascovenii ezoterice si flacari violet. Pe recunoasterea reciproca a acestor “calitati” e construit cam tot establishmentul cu care ne-am pricopsit. Nu apartenenta la cine stie ce loja ii aduna, cat fratietatea tipologica.
Nu stiu de ce se mai ambitioneaza patriarhul Daniel sa construiasca o replica a Vaticanului la Bucuresti, cand avem deja un templu masonic la Peris.

Intr-un comentariu la articolul despre soarta trista a jurnalismului, un cititor aducea in discutie problema banilor. Mai precis, ca lumea nu e dispusa sa plateasca pentru presa de calitate.
In sinea mea, sper sa-si rupa gatul marii promotori ai site-urilor cu abonament, de la Rupert Murdoch la Dinu Patriciu (in ordine inversa, daca se poate). Iar ziarele electronice ale viitorului sa fie editate de PirateBay. O utopie, bineinteles.
Dar realitatea e ca presa de calitate costa. (As prefera ca acest cost sa fie acoperit de publicitate, care sa nu interfereze cu editorialul, decat prin pret/abonament.) De pilda, emisiunile Radio BBC nu seamana cu mai nimic din ce inseamna radio la noi.
La noi, emisiune de radio inseamna un playlist si 1-2 realizatori, mai mult sau mai putin spirituali, care de cele mai multe ori frunzaresc ziare. O glumita, o melodie, treaba e rezolvata.
La Radio BBC poti sa auzi reportaje demne de articolele din Time Magazine, lucrate si documentate intens, dar distractive. La finalul unui reportaj despre internet, dupa o lista lunga de realizatori, urmau multumiri pentru doua universitati si o fundatie, care colaborasera. Repet, era un reportaj despre internet. Oare cei de la BBC nu se puteau multumi sa dea o cautare pe Google si sa puna de-un reportaj?
Nu mai vorbesc de farmecul pronuntiei perfecte, care suna ca pe casetele de la British Council. La una din multele corespondente din strainatate, dublasera fiecare raspuns primit de la intervievatii de pe strada cu cate un actor diferit. Am tinut minte o zi intreaga ce voce putea sa aiba cel cu voice-over-ul. Avea un timbru ceva in genul lui Sean Connery si nu avusese de citit mai mult de 5 cuvinte, atat. Din detalii de genul asta e construita reputatia unui post.
Despre profesionalismul buletinelor de stiri, nu mai e nevoie sa mai spun.
Nu vreau sa ma gandesc cat o cheltui Maiestatea Sa cu radioul si televiziunea de stat, dar merita!
————————————
PS: Ca tot a venit vorba de radio-televiziune de stat, cate ceva despre voturile de ieri. Din tot Consiliul de Administratie al TVR, cea mai onorabila prezenta mi se pare Lucia Hossu Longin, propusa de PNL.
Angajatii insisi au dat cele mai multe voturi pentru un specialist al combinatiilor de culise, Sorin Burtea, vajnic realizator al emisiunii “La zi in agricultura”, pe timpul lui Ceausescu, daca mai tineti minte recoltele alea nemaivazute si multumirile adresate Primului Agricultor al tarii.
La fel de dezamagitoare, propunerile PDL. Ada Mesesan a pus capac zilei: o acuzatie de spaga si o declaratie antologica “Eu nu ma vand pe gratis!“, din care se poate deduce orice. Orice pret, adica.

Dupa cum ati aflat, saptamana trecuta, ANAF a dispus sechestrul asigurator pe bunurile Realitatea Media, in dosarul de urmarire penala in care procurorii acuza o evaziune fiscala de 6,2 mil. RON, din partea postului cu datorii de 16 mil lei. Stirea a aparut pe surse, dar nu si in programul Realitatea TV, care a ales, inca o data, sa nu isi informeze corect telespectatorii.
Fotoreporterii nostri, prezenti la fata locului, repara aceasta scapare jurnalistica, prezentandu-va intreg filmul actiunii.
Morometii
Surprinsi de descinderea celor de la ANAF, redactorii Realitatea TV au intrerupt emisia. Pe toata durata inspectiei, pe post a rulat un film artistic, ecranizarea romanului Morometii, de Marin Preda. In rolurile principale, Sorin Ovidiu Vantu si Dan Voiculescu.


Vantu dispare, dar, cum nu era vineri, Mircea Dinescu nu a putut aparea pe post pentru a anunta: “Fratilor, dictatorul a fugit! Am invins!” Mihai Tatulici promite ca, daca il prinde, il bate mai rau ca pe Nicusor la Revolutie.
Intre timp, reporterii iuti de mana salveaza monitoare, camere de filmat si reflectoare din calea inspectorilor.
Razvan Dumitrescu
Razvan Dumitrescu paraseste Titanicul si se arunca in bratele lui Mihai Gadea, nu inainte de a-si ridica o parte din modestul salariu de jurnalist.
Liana Patras, Andreea Cretulescu, Cristina Sincai
Inca o data, onoarea postului e salvata de amazoanele Realitatii: Liana Patras, Andreea Cretulescu si Cristina Sincai. Pensionarii pot sta linistiti, postul lor preferat de televiziune va continua sa emita.
Refugiati in munti, partizanii Adrian Ursu si Bogdan Chirieac nu au aflat inca deznodamantul si promit un razboi lung de gherila.

Stiti cine a pus mana pe telefon sa il apere pe Dan Diaconescu, retinut pentru santaj? Nicu Gheara. Din vila sa de la Ibiza, unde sta mai confortabil decat Bernardo Provenzano in pivnita lui siciliana, Nicu Gheara a vorbit jumatate de noapte despre libertatea de expresie. La OTV, tot telefonic, il redusese la tacere pe Gigi Becali, intr-o scena antologica – o reglare de conturi in cadrul clanului. La televiziunile la care nu suna Nicu Gheara, suna Rosca Stanescu, sau Vadim Tudor, el insusi patron de presa, cum ar veni, prin Tricolorul si Romania Mare. Iar unde nu razbesc barbatii, biruieste Dana Grecu, asa ca am putea sta linistiti, onoarea de ziarist nu ramane nereperata.
Si totusi, cum s-a ajuns aici? Motivele sunt numeroase, unele nici macar nu sunt strict romanesti. Rezultatul e trist: a devenit rusinos sa fii jurnalist si tendinta se va accentua.
prostitutie cu impozite de videochat
Jurnalistii nu se pot erija in aparatori ai dreptatii cata vreme beneficiaza de privilegii fiscale fata de cititorii lor. Sa nu ne ascundem, scutirile pentru drepturi de autor nu s-au dat pentru sculptori si nici la presiunea Uniunii Scriitorilor, ci a cartelurilor de presa. In baza unei asemenea legi s-au platit tehnoredactori, cameramani, masinisti, uneori si soferi.
V-ati pus intrebarea cum sunt platiti cei care joaca in filmele porno romanesti, presupunand ca au forme legale? Banuiala mea e ca tot pe drepturi de autor, ca si tinerele care presteaza la videochat, de altfel. Mai greu sa spui “noi vrem respect”, cand in fata Fiscului te folosesti de aceleasi artificii ca Titus Steel sau Eva Kent, mai ales ca majoritatea cititorilor nu beneficiaza de asemenea avantaje.
de la incoruptibili, la inchiriabili
In toiul scandalului Melania Vergu, o afirmatie a fostei consiliere a lui Funeriu a trecut aproape neobservata. Fosta ziarista de la Gandul spunea ca l-a consiliat pe tanarul politician in campania electorala prin aceeasi firma care avea sa obtina 4 milioane de euro, fonduri europene. Andrei Postelnicu, editorialist la Evenimentul zilei, era in acelasi timp si consilier al lui Mircea Geoana, dar cel putin nu ascundea dubla postura. Subteran, fenomenul pare unul generalizat. Adica ziaristii iau leafa si de la patron si de la politicianul consiliat. In unele cazuri e neclar daca e vorba de o “spaguta” (vorba lui Piedone) sau de taxa de protectie.
Fenomenul jurnalistilor-consilieri a iesit timid la suprafata in campanie, dar nicio investigatie nu a urmat. Omerta. Au ramas doar efectele vizibile: ziaristi si comentatori care stii exact ce urmeaza sa spuna inainte de a deschide gura, pentru ca banuiesti cine ii plateste.
democratizarea informatiei
Aici nu mai e vorba de un fenomen romanesc, ci global. Informatia devine mai ieftina si mai democratic raspandita. In timpul razboiului si ani buni dupa, lumea statea cu ochii tinta pe buletinele de stiri, care precedau filmele in sala de cinema. Greu de imaginat o asemenea scena azi. De cand agentiile, televiziunile si site-urile revarsa asupra celor conectati un suvoi de informatii, soarta ziaristului incepe sa semene cu a unui scrib, sau cu a unei dactilografe. A sti sa scrii era o raritate in Evul Mediu si te punea intr-o pozitie dominanta fata de taranul nestiutor de carte, care apela la serviciile tale. Intre timp, se scrie mai mult si mai urat, daca ne uitam la manuscrisele anticarilor.
Pentru moment, majoritatea blogurilor se incadreaza la acest “mai urat”, in comparatie cu ziarele. Agresiv, fara argumente, fara etica, fara respect pentru surse si cititori. Dar s-ar putea sa nu conteze, pentru vizitatorul care petrece cel mult 60 de secunde pe o pagina la care ajunge din intamplare. Pentru acesta din urma, comparatia cu amatorii exista deja si s-ar putea sa nu fie magulitoare mereu pentru profesionisti.
jurnalismul lenes
Un alt motiv de stima scazuta pentru aceasta breasla e valoarea adaugata mica pe care o aduc reprezentantii ei. (Daca vinzi chinezarii, pregateste-te sa fii platit ca atare.) Adrian Nastase si Vasile Dancu au inventat genul de stat care domina comunicational presa. Concret, beneficiind de un urias aparat birocratic, din ce in ce mai profesionalizat, institutiile statului incepeau sa inunde presa cu comunicate si potentiale stiri. Patronul de presa intra in acest joc din interes sau de nevoie, dar ziaristul se prindea in hora mai mult din comoditate. Asa apareau paginile de comunicate de presa abia periate, langa reclamele la Trans Gaz sau Electrica. In ziarele cele mai docile, departamentele de comunicare ale ministerelor, agentiilor, primariilor si altor institutii devenisera furnizori de informatii, mult mai des citati decat fluxurile agentiilor de presa.
Toata lumea era fericita. Mai putin cititorul, privat de jurnalismul de investigatie serios, de campaniile oneste de presa, duse cu idealism.
In timpul Revolutiei, un ziarist de la Scanteia isi amintea ca, vrand sa intre intr-o institutie, cineva spusese: “Lasati-l sa treaca, dansul e de la Monitorul Oficial!” Spunea ca i-a fost rusine ca un om obisnuit, fara sa fie ironic, nu facea diferenta intre un lucrator la Monitorul Oficial si un ziarist. Sub Adrian Nastase, multi ziaristi aveau sa se gaseasca din nou in postura de colaboratori fara voie la Monitorul Oficial.
presa de dumping
Odata indeplinite cele doua conditii de mai sus, patronii puteau trece bucurosi la incurajarea unui fenomen care, aparent, i-a avantajat. Zoso a gasit o formula inspirata pentru asta, i-a spus presa facuta cu studenti. Inutil sa mai spun ce absolventi produc facultatile noastre (aflate ele insele pe un derdelus similar cu al presei, din alte motive). Cu o cultura generala precara si gata de orice compromis, proaspetii ziaristi, pe care nimeni nu-si bate capul sa ii invete ceva, au inceput sa produca in ritm de Bumbesti-Livezeni. In acelasi ritm curg si ironiile cititorilor, care incep sa isi intareasca parerea ca ziaristul e unul caruia ori nu-i place munca, ori n-a fost bun de altceva.
baronii presei
La polul opus al hamalilor cu tastatura sunt cei mai vizibili din breasla, “formatorii de opinie”. Sintagma ii cuprinde, indiferent de orientare si caracter, pe cativa dintre cei mai inzestrati ziaristi. Nu le neaga nimeni calitatile. Problema e ca acesti lideri de opinie au devenit, pentru marele public, perfect confundabili cu politicienii pe care ii critica. Devin o masa amorfa de flecari, cu un standard de viata uimitor de ridicat. Oricat de abil si-ar cultiva unii dintre ei o imagine muncitoreasca, prapastia dintre viata baronilor de presa si viata cititorului mediu e atat de mare, incat niciun fel de empatie nu mai poate trece drept sincera. Sa faci seara de seara emsiuni plangacioase despre pensii, cand castigi 17.000 de euro pe luna, ca Razvan Dumitrescu, e undeva intre cinism si neobrazare. Si inca nu vorbim aici de un jucator in Liga Campionilor a invartitilor din presa.
mogulizarea
Aparitia trusturilor de presa si sufocarea initiativelor independente e de departe cel mai grav fenomen. Oricum masuram si cantarim, piata media e impartita intre Adrian Sarbu, Dan Voiculescu, Sorin Ovidiu Vantu, Dinu Patriciu, fratii Paunescu, iar restul sunt frimituri impartite intre moguli mai mici.
Problema nu e atat concentrarea resurselor, la urma urmei, nu suntem o piata de dimensiunea Germaniei. Ci trecutul mai mult decat dubios al celor amintiti, toti cu implicari politice directe, veniti din apele tulburi ale tranzitiei, toti cu afaceri cu statul si toti cu un trecut de abuzuri la adresa libertatii de exprimare. In plus, in alte domenii decat media, niciunul dintre moguli nu a dovedit ca poate ridica o afacere cinstita fara ajutor de la stat. Credibilitatea lor personala e extrem de scazuta, iar felul in care se folosesc de presa pentru interesele de afaceri nu face decat sa discrediteze si mai mult intreaga presa, date fiind cotele lor de piata.
Mult mai grava decat polarizarea e cartelizarea. Fiecare dintre moguli are cel putin cate un schelet in dulap: Bancorex, colaborare cu Securitate, conturile lui Ceausescu, FNI, Petromidia samd. Totusi, cu rare rabufniri si mici rafuieli intre angajati, mogulii isi respecta teritoriul. Niciodata afacerile lor cele mai grave nu se transforma in campanii de presa in publicatiile unui “confrate” mogul, care se multumeste cu indirecte atacuri la politicieni din sfera rivalului.
tabloidizarea
E un fenomen atat de evident, incat nu e nevoie sa insist. Insumate, doar cele trei tabloide principale fac mai mult de jumatate din presa cotidiana, ca tiraj. Deci pentru mai bine de jumatate din cei care trec pe la standuri, ziarist e acela care pune titlul “Imi place sa sug acadele”, la articolul despre “Bomba Sexy” a unui fotbalist.
ziaristul corporatist
Se invarte, aparent, in cu totul alta lume decat mahalaua tabloidelor, si totusi ziaristul corporatist nu aduna mai mult respect. Departamentele de PR ale marilor companii impartasesc acelasi dispret nemarturisit ca si politicienii fata de ziaristii plimbati in excursii pe banii firmei si care reproduc aproape integral comunicatele de presa. Imbulzeala care se creeaza la fursecuri si gustari e de departe cel mai jenant moment de dupa conferintele de presa si, pentru multi, ea ramane imaginea asociata cu meseria de ziarist.
Emil Boc ruga cu mandrie ziaristii sa compare cata libertate avea presa in mandatul lui Adrian Nastase, si cata are in mandatul sau. In privinta presiunii politice, avea dreptate, si macar acest merit li se poate recunoaste tuturor guvernantilor care i-au urmat lui Adrian Nastase. In privinta presiunii implicite pe care o exercita clientii de publicitate si patronii, situatia e departe de a se fi imbunatatit. Iar cenzura se face dur si fara ecouri in exterior, inca de la angajare.
absenta investitiilor in educatie
In mai mare masura decat cred, publicatiile si televiziunile au publicul pe care il merita. Rememorand ultimii 20 de ani de presa am ajuns la o concluzie care m-a surprins si pe mine (e posibil sa ma insel). Singura campanie masiva de educare a publicului larg si de promovare a valorilor occidentale a fost dusa circa 2-3 ani de PRO TV, imediat dupa lansare. Pentru ca totul se facea intr-o forma comerciala foarte digerabila, actiunea a fost rapid uitata, fara sa fi fost in van. Motivatia nu tinea de o generozitate subita a fostului FSN-ist, Adrian Sarbu, care a petrecut nu doar Revolutia langa Ion Iliescu, dar si mineriadele chiar in guvernul lui Petre Roman. Ci mai curand de incercarea de intrare in gratiile finantatorului american. In termeni economici, campania a creat brandul PRO, dar a sfarsit in cvasi-faliment. Trustul a fost atat de inglodat in datorii, ca a devenit cel mai obedient sustinator al puterii lui Adrian Nastase. Din acel moment, Adrian Sarbu s-a tinut cat mai departe cu putinta de politic, orientandu-se pentru finantare spre zona joasa a tabloidului.
Acum, ziarele vand carti. Se vorbeste chiar de un fenomen comparabil cu campaniile de alfabetizare de dupa instaurarea comunismului. Tirajele sunt fara precedent in istoria Romaniei. Numai ca nu asta e cu adevarat puterea presei. Carti, librarii si biblioteci au existat si pana la aceasta gaselnita de marketing.
Daca vor sa nu mai fie injurati de anonimi vag alfabetizati, care le comenteaza articolele, ziaristii trebuie sa se dedice unei campanii fara intrerupere de educare a publicului. Cu umor, dinamism, talent si formule atractive. Altfel se vor ascunde mereu in spatele scuzei “asta vrea publicul”, iar publicul respectiv va fi tot mai lipsit de discernamant si de respect.

Dupa ce, ani la rand, Vantu a vamuit milioanele de euro din publicitate ale TVR, prin agentia lui, Dinu Patriciu intra si el cu tupeu in casele platitorilor de abonament, mai surprinzator decat Andreea Marin. Levierul lui in operatiune e Alexandru Sassu, care rezolva nu doar impasul, dar si contractele cu statul pe care orice “libertarian” care se respecta trebuie sa le aiba.
Potrivit Evz si Inpolitics, succesiunea a fost urmatoarea:
In ianuarie, TVR realizeaza clipul Paulei Seling pentru Eurovision in colaborare cu Adevarul, ziarul promovand la pachet evenimentul in ziar si pe site.
In iulie, TVR si Adevarul Holding semneaza un contract de colaborare, potrivit caruia emisiuni de sport ale TVR ar urma sa se desfasoare in studiourile unei televiziuni care inca nu exista, detinuta de Dinu Patriciu. Pretextul: vor fi emisiuni in High Definition.
In aceeasi luna, TVR si Adevarul semneaza un alt contract, prin care emisiunile estivale ale postului public ar urma sa fie promovate in tabloidul Click, de parca aparitia in respectiva foaie, intre cadavre si prostituate, n-ar fi mai curand un deserviciu pentru orice institutie.
Cateva zile mai tarziu, Alexandru Sassu e anuntat director al viitoarei televiziuni a lui Dinu Patriciu, care are deja un contract cu ageamii din TVR, inainte de a emite un minut.

Dupa sase randuri de alegeri generale si innoiri succesive ale politicienilor care ne reprezinta, decizia ultima privind soarta societatii romanesti e luata de gerontocratii de la Curtea Constitutionala. Cei mai multi dintre ei sunt judecatori de conjunctura (au avut alte profesii inainte de numirea la Curte) si sunt colegi de generatie cu Ilie Verdet, Emil Bobu, Ion Dinca si Tudor Postelnicu. Mai mult, se implica activ in guvernarea tarii, amendand decizii politice, uneori in probleme care le vizeaza in mod direct propriile venituri.
As defini decizia Curtii Constitutionale drept o miscare tipica a reactiunii. Termenul e foarte precis, chiar daca a fost luat in balon de conservatorul Caragiale. De altfel, in lumea lui Caragiale ne si aflam: un complet format din alde conu Leonida proclama solemn: “Sa plateasca statul, ca d-aia-i stat!“.
Nu exista niciun text constitutional care sa se refere la valoarea punctului de pensie. Principiul “autoritatea care poate decide arbitrar sa mareasca valoarea punctului de pensie trebuie sa poata si sa-l reduca” e unul cat se poate de logic. A invoca “dreptul de proprietate” e o scamatorie fara nicio baza.
De pilda, parintii mei depusesera in ’89 bani pentru dacie. Prin 91-92, si-au retras banii de la CEC si, in loc de dacie, familia si-a luat primul televizor color. Asta inseamna sa ti se returneze banii depusi undeva, asupra carora ai drept de proprietate. (Cand prin 2008, cred, Guvernul a decis sa dea ultimilor deponenti masini, a fost o decizie populista, luata in campania electorala. Apropo, platim acum inclusiv acea diferenta de pret intre 70.000 lei comunisti si vreo 30.000.000 lei capitalisti, dar cazurile au fost prea putin ca sa conteze. Daca toti pensionarii ar fi beneficiat de o asemenea generozitate, ne-ar fi trebuit cateva transe FMI doar pentru asta.) Asadar, banii de pensii nu sunt tinuti de nimeni intr-un seif, din care sunt livrati de postas intr-o zi din luna. Daca in loc de dublare, guvernele anterioare ar fi decretat cresteri cu 800% (ca la Caritas) ale punctului de pensie, acele pensii ar fi devenit proprietate inviolabila acum?
De ce, de pilda, nu s-a aplicat acelasi principiu, al proprietatii rezultate din contributia anterioara, in cazul ajutoarelor de somaj sau al indemnizatiilor de crestere a copilului. Exceptand cazurile tinerilor absolventi, si acestea sunt tot rezultatul unor contributii anterioare, prin intermediul unor taxe si impozite precis delimitate.
Pericolul spre care imping Romania gerontocratii reactionari e unul real si iminent. Am mai spus-o si o repet: in loc sa fie ultima speranta, justitia, campioana europeana la decizii infirmate de CEDO, a devenit o frana in calea reformarii Romaniei. Pentru un guvern care bajbaie masurile si pentru care reforma e mai mult un slogan, situatia nu sunt connvins ca nu e una convenabila. Si Emil Boc ar putea exclama acelasi “Eh, te lasa reactiunea?”, lasand lucrurile sa curga. Din pacate, prea departe nu mai au unde sa curga, iar statul, paralizat de birocratii sai din casta privilegiata, poate sufoca in ultima instanta societatea in numele careia exista.
Daca legile pietei ar putea lovi doar in populisti, mi-as putea imagina o situatie optimista in tot balciul. Ar fi o frumoasa ironie a sortii ca spirala taxelor si impozitelor marite, ori a datoriilor publice noi, revarsate in inflatie, sa duca la falimentul trusturilor care au sustinut isteria populista.
Dar nu, consecintele vor lovi in angajatii si intreprinzatorii privati, in salariatii de la stat, deja taxati, si in pensionarii fara privilegii. Trusturile respective vor scapa, pentru ca nu evolueaza in mediul privat. Dan Voiculescu va continua sa ia energie ieftina de la Hidroelectrica, sa o vanda scump la Metrorex, (un client de o fidelitate ideala!), iar Radu Berceanu va continua sa se multumeasca doar sa ne anunte ca scandalosul fapt s-a intamplat. Nici Berceanu, nici Voiculescu, nici mosulicii de la Curtea Constitutionala nu traiesc in logica pietei libere, ci in logica statului suveran fata de propria societate.

Acest tip de stat a inceput sa semene tot mai mult cu un luxos vagon restaurant, fara locomotiva, urnindu-se anevoie pe sine. Calatorii din restul vagoanelor sunt chemati pe rand sa se dea jos si sa impinga trenul, care intre timp a capatat din ce in ce mai multa viteza. Ca asa sunt legile fizicii, neamendate de Curtea Constitutionala: la vale poti merge cu foarte mare viteza.

Un bucurestean a reusit sa isi salveze masina urcata pe platforma de ridicatorii de masini. Cei cu mai putina prezenta de spirit se lupta in instanta pentru a-si recupera autoturismul. De remarcat si atitudinea trecatorilor, care s-au solidarizat cu pagubitul.

Dan Diaconescu e dovada vie ca biciul facut din rahat poate sa pocneasca. Te umpli de stropi, dar si de bani. Chemati-va vecinii de pe alte bloguri, pentru ca numai de-aici veti afla:
Tot ce nici nu stiti ca ati pierdut, daca nu v-ati uitat la OTV
Clasicism cu securisti si infractori
Cel mai frumos lucru care s-a spus vreodata despre OTV este ca e un Hyde Park al televiziunilor din Romania, locul in care nebuni si lucizi se pot aduna sa spuna ce-i framanta, sub protectia unei imunitati convenite. Metafora a fost rareori meritata, dar de dragul ei n-am dorit sa vad redusa la tacere aceasta inepuizabila sursa de bizarerii, mai ales ca atunci cand inchiderea postului s-a produs, a fost doar o toana de dictator neimplinit a lui Adrian Nastase. N-am uitat insa nici atunci ca postul a aparut cu bani imprumutati de pe la interlopi din fotbal si cu sustinerea unei aripi a Securitatii, ca parte a unui experiment de control al maselor, care prelungea sub alta forma experimentul infiintarii revistei (si mai apoi a Partidului) Romania Mare de catre eminentele FSN.
Cand si cand, de pe ecran se revarsau zoaiele oligarhiei post-comuniste. In emisiuni in care puteau delira intrerupti doar de publicitatea la termopane si ginseng, cate 4-5 ore, romanii au facut cunostinta cu Bebe Ivanovici, Razvan Temesan, Corneliu Iacobov si atatia altii. Televiziunea nu si-a extins proverbialul spatiu locativ din care transmitea dupa asemenea spalari de cadavre in direct, dar Dan Diaconescu si-a platit macar primele rate la Bentley. Tot aici, dupa reginele magiei tip alba-neagra, si-a spus oful si onorabila domana Mimi Camatareasa, mama nu mai putin stimabililor frati Nutu si Sile. Si Lazarus si-a platit si el primele rate de leasing pentru Lamborghini.
Cel mai abject episod pe care mi-l amintesc e cel in care o ziarista din Vrancea, care scrisese despre baronul Oprisan, a fost pur si simplu lapidata in cadrul unei emisiuni din care nu a lipsit nici macar un fost presupus iubit care sa “aduca la cunostinta poporului” ipotetica viata sexuala a ziaristei. Plansele de la ginecolog au lipsit, dar Lazarus inca nu lucra in OTV la data respectiva.
Romantismul vizionar: Nahorniac, Corut, Fortuna
Dar romanii sunt mai presus de toate un popor cu umor. Diaconescu a simtit probabil potentialul de umor involuntar al unor invitati cu mult inainte ca Becali sau Prigoana sa ofere circ fara bani. Personal, am gustat cel mai mult personajele cu viziune si cu misiune. La OTV Florin Nahorniac a povestit in exclusivitate cum s-a intalnit cu Putin si cum Schorder i-a spus sa stea linistit ca presedintele Romaniei va fi schimbat in scurt timp.
Unde altundeva si-ar fi putut prezenta Pavel Corut cele aproximativ 150 de carti pe teme dintre cele mai diverse, de la spionaj, la autosugestie, imbogatire rapida si ezoterism?
Barocul tarziu. Spre dimineata
Inca o dovada ca Dan Diaconescu se ocupa mai mult cu arta decat cu presa e faptul ca invitatii lui sunt mai mult personaje decat personalitati. Cine stie cum o cheama pe ghicitoarea cu prosop in cap? Important e ca-i la fel de memorabila ca persoana supraponderala, prezentata ca “minunata doamna Ciuclea”, care arata ca o soprana, dar cu paiete si pene, ceea ce e un plus.
Instinctul lui Diaconescu i-a spus ca, din clipa in care politicienii si analistii seriosi nu mai pot starni decat lehamite, era loc pentru o galerie noua de comentatori. Asa au aparut: hatrul Dom’ Petrica, ghidusul specialist in arme si munitii Cezar Matei, argoticul Serghei Mizil, tragediana Mariana Moculescu si restul gastii.
In postmodernism cu televiziunea absurdului
Lucrurile ar fi ramas in aceasta zona a caraghioslacului, a balciului cu Tanta si Costel, daca nu s-ar fi petrecut ceva dramatic in structura audientei. Si aici ar fi prea mult sa il acuzam pe Dan Diaconescu de a fi mai mult decat un speculator foarte abil, capabil sa adune peste 30 de milioane de euro din lipsa generalizata de educatie si etica. Diaconescu a fost primul care a intervievat stafii, a intrat in legatura telepatica cu Nicolae Ceausescu, a creat o fictiune colectiva in cautarea Elodiei, inca neincheiata. Pornite din cutia cu miracole a OTV, personajele lui Diaconescu au colonizat rapid celelalte posturi, ca intr-un experiment de laborator esuat: Magda Ciumac, Sexy Braileanca, Roxy Manelista, Naomy, Nikita au dat de mancare la multi moguli cu pretentii.
Dupa otevizare, multi oripilati se arata….
Cel mai mult ma scarbesc presarii care comenteaza cu dezgust arestarea lui Diaconescu, neuitand sa precizeze ca DDD nu e jurnalist. Asa e, Diaconescu nu e jurnalist, e in cel mai bun caz un entertainer, dar dupa regulile profesiei nu pot fi numiti jurnalisti nici propagandistul Gadea, nici Razvan Dumitrescu, nici Radu Moraru si alti inchiriabili cu ora sau cu anul.

VIDEO: Lorin Fortuna ne lamureste care suntem balaurieni, serpilieni, gorilieni sau vulturieni

VIDEO Senzational! Un mort apare in direct la Dan Diaconescu, dar nu spune nimic.

VIDEOA Banal! Dan Diaconescu e azvarlit in tomberon de Tolea Ciumac, un alt arestat in direct.

VIDEO Util in viata: vedeta OTV Matei Cezar (analist pe probleme de armament in cazurile Cioaca si Romanita) va invata cum sa deveniti ninja cu piese de bicicleta

VIDEO Magda Ciumac, pentru perversii din provincie pasionati de upskirt

VIDEO Frustrant! Pentru ca in Romania nu exista emisiunea Alo, Presidente, ca in Venezuela lui Chavez, Traian Basescu e fortat sa participe la emisiunea Alo, Murfatlar in campania electorala.
La o alta tombola organizata de post a fost ca la alegeri: premiile nu s-au mai dat, dar cel putin ne-am distrat.

Pagina 40 of 174« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica