Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Scena politică e în curs de clarificare ideologică, în sensul că dreapta are iniţiative stângiste, iar stânga se aşează de-a curmezişul, de pe poziţii de dreapta.
Un deputat a găsit o metodă ingenioasă de a ciuguli nişte voturi, meşterind o lege împotriva cămătăriei. Cum întâmplător deputatul e din PDL, Ponta şi Antonescu s-au opus, ocazie pentru presa favorabilă puterii să îi arate cu degetul. De unde rezultă că pe votul ignoranţilor e mare bătaie.
Legea nu face altceva decât să elimine un concurent incomod pentru băncile, care au adeseori ele însele apucături cămătăreşti. Sunt vizate în mod eronat efecte perverse şi nu cauze reale. E adevărat că mulţi practicanţi de azi ai cămătăriei sunt indivizi dubioşi, că recurg la violenţă şi la terorizarea creditorilor, modificând clauze ale înţelegerii (uneori nici nu există o formă scrisă, un contract). Cu ajutorul unor notari, au fost numeroase cazuri de oameni deposedaţi de casă ori spoliaţi de asemenea infractori. Dar toate acestea sunt pur şi simplu infracţiuni de înşelăciune, şantaj, escrocherie şi alte asemenea, deja găsite în codul penal. Împotriva lor se putea lupta mai bine printr-o lege care să reglementeze mai explicit cămătăria, decât să o interzică.
O lege care să permită cât mai multor oameni să intre pe această piaţă ar fi fost cu adevărat o măsură de dreapta, pentru că ar fi creat concurenţă pentru bănci, instituţii de credit şi case de amanet, apărând debitorii şi creditorii de abuzuri şi escroci.
E uimitor cum persoane care se declară (ÅŸi cred despre sine că sunt) de dreapta aplaudă o lege care practic consfinÅ£eÅŸte un monopol (pe piaÅ£a ÅŸi aÅŸa neprimitoare a băncilor). AceÅŸtia nici măcar nu realizează că trec pe lângă piatra de temelie a capitalismului: acceptarea sau neacceptarea ca legitimă a obÅ£inerea unui profit dintr-un capital. Dacă timpul nu e recunoscut ca fiind purtător de valoare, atunci ne întoarcem la ideile lui Marx ÅŸi nu avem decât să împărÅ£im “mijloacele de producÅ£ie” între muncitori, pentru a opri patronul să mai obÅ£ină vreun “câştig nemuncit” de pe urma investiÅ£iei lui.

religia şi cămătăria
Cămătăria a fost condamnată în mai multe religii, în încercarea de a opri o practică realemnte abuzivă (dobânzi de zeci de ori pe perioade scurte de timp). Referirile la camătă se opresc în cazul creştinismului la Vechiul Testament, lucrul nefiind practic menţionat în cărţile propriu-zis creştine, dar fiind urmărit cu stricteţe în Occidentul medieval. În înţelegerea mea, rostul revelaţiei biblice e acela de a îndrepta omul pe o cale spirituală şi de a-i pune în faţă adevărurile ultime la care ar fi ajuns cu neputinţă bizuindu-se pe propria raţiune. Biblia nu e un îndreptar politic, economic sau de altă natură. Sfaturile practice menţionate în diferitele cărţi biblice sunt rodul unei înţelepciuni colective, dar nu ţin de nucleul dur al revelaţiei. Referirile la cămătărie sunt asemănătoare indicaţiilor de igienă şi convieţuire între soţi, îşi au rolul lor într-un anumit stadiu al societăţii. Tot la fel există referiri la comportamentul pe care credinciosul să îl aibă faţă de sclavi. Nu înseamnă că Biblia susţine sclavia, curentul favorabil abolirii ei fiind născut tocmai în spaţiul de spiritualitate creştină. Pur şi simplu, Biblia are obiective mai înalte decât schimbarea socială sau de guvern, deşi conţine şi recomandări de conduită într-un context dat.
Cu aceste precizări, iată ce ne spune despre cămătărie:

“De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi ÅŸi să nu-i pui camătă.” (IeÅŸirea, cap 22 vs 25)

sau

“Banii ÅŸi-i dă cu dobândă ÅŸi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloÅŸii nu va trăi, ci sigur va muri ÅŸi sângele lui va fi asupra lui.” (Iezechiel cap 18 vs 13)

Cum spuneam, referinţele la această faptă se opresc la Noul Testament, dacă nu considerăm cumva că episodul răsturnării meselor schimbătorilor de bani din Templu de către Hristos se referă cumva şi la această ocupaţie. Cămătăria dispare aşa cum dispar referirile la jertfele animale, de pildă, ca nenecesară în noua etapă.
Pericolul social reprezentat de cămătărie e evident: apariÅ£ia trândăviei, a unei clase care să paraziteze munca altora, în condiÅ£iile unei productivităţi minimale ÅŸi în absenÅ£a diviziunii muncii. Chestiunea se învecinează cu altă problemă insolvabilă a capitalismului, aceea a legitimităţii moÅŸtenirii – o problemă spinoasă din punct de vedere moral, dar de neevitat din raÅ£iuni practice. ÃŽn contextul economiei primitive a antichităţii ÅŸi a lipsei unui cod moral, Vechiul Testament recomandă aÅŸadar agonisirea prin muncă ÅŸi ajutarea semenului presat de nevoi. ÃŽn lipsa diviziunii muncii, fiecare lucrător era ÅŸi agricultor, depinzând de recolta ÅŸi de capriciile vremii. Un ban împrumutat putea fi o chestiune de supravieÅ£uire alimentară. Cu totul altfel se pune problema într-o societate modernă, când intervine motorul profitului nu nevoia minimală de hrană.
Un ban împrumutat poate reprezenta o modalitate de a sări peste etapa agonisirii, înainte de a demara o afacere care se doreşte profitabilă. A face profit din agoniseala altuia nu mai e o chestiune umanitară, ci o sustragere din proprietatea creditorului.
În Evanghelia după Luca apare retoric o formulare care practic anulează interdicţiile vetero-testamentare. În Pilda Talantului, sluga care a restituit exact suma primită e judecată cu asprime:

“Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ÅŸtiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus ÅŸi secer ce nu am semănat;
Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Åži eu, venind, l-aÅŸ fi luat cu dobândă.” (Luca, cap 19 vs 22-23)

Ucenicilor săi, Iisus le cere să meargă fără bani, deci într-o austeritate totală. E calea monahilor, a celor retraşi din această lume în aşteptarea celei de apoi. Pentru ceilalţi, încă nehotărâţi să abandoneze cele lumeşti, legile economiei, ca şi cele ale fizicii, nu sunt anulate. Cezarului i se dă ce e al cezarului.

“în apărarea lucrurilor de neapărat”
Pledoaria în favoarea legitimităţii veniturilor din folosinÅ£a unui bun sau a unui capital au făcut-o numeroÅŸi economiÅŸti liberali. Walter Block a scris o carte, “ÃŽn apărarea lucrurilor de neapărat”, în care tratează inclusiv teme ca specula ÅŸi cămătăria, arătând că oriunde aceste lucruri se petrec printr-un schimb voluntar ele sunt rodul unei nevoi reale.
Cei care apelează la un cămătar au o nevoie stringentă de bani şi calculează că riscul merită asumat pentru acoperirea în termen scurt a respectivei nevoi. De cele mai multe ori ei sunt neeligibili pentru instituţiile bancare, cu mecanisme lente. Fie nu au venituri certe, nu au garanţii sau nu au un trecut fiscal prea bun. Aceste lucruri înseamnă un risc suplimentar pentru creditor, deci o dobândă mai mare. Când un guvern decide să se interpună şi să dea o lege prin care stabileşte dobânda maximă, peste care un împrumut e socotit cămătărie, săracii sunt cei mai loviţi, pentru că nu vor mai putea lua împrumuturi de niciun fel, urmând să trăiască de pe o zi pe alta din ce adună.
La fel de nociv este când statul intervine pentru a face toţi cetăţenii eligibili la creditare. Lucrul a fost făcut deja de administraţia Clinton în America (un fel de social-democrat, după standardele lor). Persoane de culoare, văduve şi persoane cu handicap au fost împinşi spre ipoteci pe care orice bancă li le-ar fi refuzat. Creditele lor erau garantate de un fel de ANL-uri americane, mega-companiile de stat Fannie May şi Freddie Mac. Falimentul de facto al acestora e unul din declanşatorii actualei crize globale.

Ne-am despărţit în decurs de o săptămână de două personalităţi foarte diferite, care nu s-au întâlnit vreodată. De Steve Jobs au auzit toţi puştii: era tânăr, genial şi foarte bogat. Probabil singurul capitalist îndrăgit şi de socialişti, deşi mulţi întreprinzători inovatori ar merita acelaşi respect şi aceeaşi faimă, fie doar şi pentru bunăstarea pe care o aduc în lume.
Ion Diaconescu era bătrân, lipsit de carismă, sărac lipit şi destul de mediocru ca politician. Avea toate calităţile care condamnă la nefericire şi nenoroc: era onest, credea în idealuri impopulare şi îşi urma cu fidelitate o cauză pierdută.
N-avem cum să ne imaginăm suferinţa îndurată de acest om, dacă am pune între paranteze perioada petrecută în închisoare, perioadă în care mărturisea că bătaia era cea mai blândă dintre pedepse, tinereţea sa ar putea fi rezumată aşa: Eşti ridicat pentru vina de a fi membru într-un partid oarecare la 30 de ani şi ţi se dă drumul la 47 de ani. După care începi să îţi croieşti un trai oarecare, pornind de la meserii necalificate, pentru că altceva nu ai dreptul să încerci.
Dacă ar trebui să îi explic unui tânăr din generaÅ£ia cu iPad ÅŸi IPhone de ce trebuie să se oprească cu luare aminte la exemplul acestui om simplu, zdrobit de un sistem regretat cu insolenţă de unii, aÅŸ spune că libertatea e ca o aplicaÅ£ie de iPhone. Toate gadgeturile astea mai inteligente decât posesorii lor ne pot permite – teoretic – să facem lucruri fantastice. Uneori ele te fac mai liber, pentru că îţi permit să faci lucruri pe care nu le-ai fi făcut fără ele, să afli lucruri la care nu ai fi avut acces. Dar ele mai au nevoie ÅŸi de aplicaÅ£ii ÅŸi de conÅ£inut pentru a fi bune de ceva. E bine că învăţăm să îi admirăm pe cei care le inventează, fatalmente, miile de programatori care vin efectiv cu ideile pentru gadgeturi rămân în anonimat. Ar fi frumos să avem acelaÅŸi respect ÅŸi pentru cei care au intrat într-o închisoare la 30 de ani, ca să iasă la 47, pentru simplul fapt că nu acceptaseră să dea delete aplicaÅ£iei “libertate de conÅŸtiinţă” sau “demnitate” sau “ideal” de pe hardul propriu. Pur ÅŸi simplu nu au acceptat să se reformateze după cerinÅ£ele “omului nou”. Să ne amintim de ei data viitoare când scriem ceva pe Facebook fără să ne gândim de două ori că am mai putea fi ridicaÅ£i de acasă la 30 de ani ÅŸi eliberaÅ£i la 47.

Corectitudinea politică a ajuns în comuna (oraşul?) Sinteşti, celebru pentru palatele cu turnuleţe. Între groapa de gunoi şi cimitirul urbei, nu departe de strada Zlătari, o stradă a fost rebotezată Strada Rromi. Cu doi de R şi fără genitiv. Nu ştiu cum se numise strada înainte, dar cei de la primărie puteau să facă un efort să schimbe măcar strada cu care se intersectează, din Strada Ciorilor în Strada Privighetorilor.

Căutam de mai multă vreme un program de acest fel pentru telefon şi renunţasem pentru că găseam numai programe care erau gratuite doar pe perioada de probă. Aşa că îl semnalez pe Smart Office, produs de Pixel. Deşi pe site-ul producătorului există versiuni contra cost pentru Android, iPhone, Bada (Samsung) sau Symbian (Nokia), fişierul de pe mobiles24.com s-a instalat fără să întrebe nimic de bani. Deci cel puţin momentan mă bucur de el.

Oferă tot ce ţi-ai putea dori, ba chiar mai mult decât e nevoie. Ştie să deschidă cărţi şi fişiere în formatul Adobe PDF, să deschidă şi să editeze principalele formate din pachetul Office: Word, PowerPoint, Excell. Are chiar şi zurgălăi inutili ca vedere 3D, pentru care e nevoie de ochelari speciali.

Modul în care defilează prin pagini e încântător, cu un efect 3D ca la telefoanele HTC. Efectul e spectaculos şi chiar îmi pare rău că nu am găsit un meniu cu o asemenea interfaţă pentru telefon, care să fie accesibil din ecranul de start.
Puţin neobişnuit e zoom-ul, care se face ţinând apăsat degetul câteva secunde, şi mişcând apoi în sus sau în jos. Din păcate, la PDF-uri şi Word-uri se menţine paginaţia originală, astfel încât o pagină mărită nu va mai fi încadrată în dimensiunile ecranului. Deci va trebui să vă obosiţi puţin ochii citind cu un font mai mic, decât să defilezi la fiecare rând de la stânga la dreapta.

Nu am testat restul funcţiilor, cum ar fi crearea de prezentări PPT sau de grafice în Excell, dar chiar şi fără ele, programul mi se pare suficient pentru a-ţi transforma telefonul într-un reader în formatele DOC, TXT sau PDF.

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia CeauÅŸescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89″ sau “‘înainte de război” suntem înÈ™tiinÈ›aÈ›i cu titlul de ÅŸtire pe scurt, de iminenta prăbuÅŸire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o ÅŸedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Åži pe mai multe canale. NomenclaturiÅŸtii cei mai neruÅŸinaÅ£i ÅŸi trepăduÅŸii cei mai mărunÅ£i vin în valuri pentru a ne încredinÅ£a că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut ÅŸi lucruri bune… ÅŸi tot cortegiul de scuze ÅŸi de cliÅŸee ÅŸi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerÅ£ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după RevoluÅ£ie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii ÅŸi urmaÅŸii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. ÃŽn schimb, doza de propagandă de dinainte ÅŸi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânÅ£i în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să riÅŸti să îţi contrazici muÅŸterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul ÅŸi cere mai puÅ£in efort de judecată ÅŸi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I ÅŸi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări ÅŸi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui CeauÅŸescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituÅ£ionale, e ori dovadă de nesimÅ£ire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut ÅŸi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoÅ£ie cu zilnica tămâiere a ceauÅŸeÅŸtilor? ÃŽn logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiÅ£i de scrupule oportuniÅŸti ai cultului ceauÅŸist de înainte ÅŸi de după ’89 au găsit în sfârÅŸit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhiÅŸti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulÅ£i contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. NeisprăviÅ£ii ăştia reciclaÅ£i ca monarhiÅŸti (între două interviuri cu Miron Cozma ÅŸi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui ÅŸi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteÅ£ei sale regale”.
ÃŽnaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneÅŸti i-a venit de hac însuÅŸi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaÅŸi în monarhia constituÅ£ională cea mai benefică unei ţări ÅŸi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat ÅŸi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut ÅŸi limitele acestui sistem care spune că din naÅŸtere unuii sunt destinaÅ£i să conducă ÅŸi alÅ£ii să fie conduÅŸi. Cum la fel de ipocrit ÅŸi de eretic e ÅŸi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (ÅŸi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiÅŸtii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuÅŸi fix aceeaÅŸi legitimitate cât are ÅŸi casa de Habsburg ÅŸi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoÅŸ care s-a proclamat ceva, ÅŸi a găsit supuÅŸi care să îl creadă, dacă îţi poÅ£i demonstra descendenÅ£a din el cu acte, te poÅ£i numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
CeauÅŸescu a fost tratat ÅŸi el ca un rege în timpul vieÅ£ii. A avut chiar ÅŸi sceptru la preluarea funcÅ£iei de preÅŸedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ÅŸtiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaÅŸul la tron al unui rege. ÃŽn rest, vorba lui Marx, “condiÅ£iile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uÅŸurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. ÃŽntr-o Å£ară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaÅ£ie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beÅ£ie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi ÅŸi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron ÅŸi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereÅ£ea ei revoluÅ£ionară, că iese scandal mare în casa regală.

Pentru a avea o idee despre ce îşi propune această grupare e bun şi un text vechi de aproape o sută de ani. La urma urmei, textul e republicat recent pe blogul mişcării şi primit cu entuziasm de către cititori. Mi-a plăcut cel mai mult titlul (nu ştiu dacă e cel original, sau a fost dat de administratorii site-ului): Crezul socialismului naţional-creştin. E un titlu care îmi place pentru că încă de la înfiinţare Noua Dreaptă a cultivat confuzia cu privire la cei doi poli ai scenei politice, alegând o denumire perfect înşelătoare pentru publicul neavizat.
FireÅŸte, stânga ÅŸi dreapta nu pot fi decât noÅ£iuni relative, care se definesc aÅŸadar în relaÅ£ie cu ceva. Acel ceva – principala temă de dezbatere într-o comunitate – se tot schimbă, de aici repoziÅ£ionările care dau bătăi de cap. Pe vremea primului parlament englez, când stânga ÅŸi dreapta erau despărÅ£ite la propriu, de un culoar mai lung decât săbiile din tecile insoliÅ£ilor oameni politici, problemele în funcÅ£ie de care erau împărÅ£iÅ£i erau sensibilitatea pentru mica sau marea proprietate, după înclinaÅ£ia către o ierarhie clericală puternică ÅŸi influentă sau pentru un stat laic, organizat după idei raÅ£ional-iluministe. O altă temă care îi diviza pe whig (stânga) ÅŸi torry (dreapta) era accentul pus pe dreptul suveran al poporului, exprimat prin parlament vs. dreptul divin – ereditar al regelui (deÅŸi cei mai mulÅ£i whig nu erau tocmai republicani). După cum se poate vedea, lucrurile care au împărÅ£it stânga ÅŸi dreapta acum două secole (o despărÅ£ire a existat încă de la apariÅ£ia parlamentarismului incipient, acum o mie de ani) sunt cu totul altele decât cele care ne frământă pe noi astăzi, deÅŸi par tipuri umane perene.
Ne place sau nu, din secolul 19, ideile care au împărţit pasionaţii de politică în două, obligându-i să se declare de stânga sau de dreapta, sunt cele ale lui Karl Marx şi ale urmaşilor săi. Socialism de dreapta e aşadar un nonsens. Mai cu seamă într-o ţară care în vremea copilăriei mele se numea chiar aşa: Republica Socialistă România. Nu poţi să te declari socialist şi să propui altceva decât o întoarcere către starea de fapt de până în 1989, indiferent câte amendamente ai aduce. E ca şi cum ţi-ai spune partidul aerian şi ai milita pentru construcţia de tuneluri.
Începând din secolul 20, când au devenit evidente consecinţele ultime ale socialismului practic, cred că nu poate exista un alt criteriu mai important care să despartă eşichierul politic decât disputa individualism vs. colectivism. Restul dezbaterilor sunt oarecum superflue. Cu excepţia unor forme exotice de anarhism, mai nimeni nu neagă că e necesară existenţa unui stat, cu mai multe sau mai puţine funcţii, nimeni nu neagă drepturile fundamentale ale omului şi restul lucrurilor care au fost câştigate în ultimele secole atât prin meritul stângii cât şi al dreptei. Dar ceea ce desparte apele în acest moment în orice dezbatere politică din orice ţară, e situarea mai aproape de colectivism sau individualism.
ÃŽn funcÅ£ie de această raportare devine clară etichetarea frauduloasă a grupărilor naziste (Partidul NaÅ£ional-Socialist al Muncitorilor Germani) – un partid, aÅŸadar ÅŸi socialist ÅŸi muncitoresc – sau chiar ÅŸi a celor fasciste, ca fiind de dreapta. Confuzia a fost cultivată voit de propaganda comunistă ÅŸi e preluată cu entuziasm de media occidentală, dominată de oameni cu “tinereÅ£i revoluÅ£ionare” sau idealuri stângiste.
În privinţa părţii economice, nu încape dubiu: cei care susţin colectivizarea totală a economiei (comuniştii) sunt mai la stânga decât cei care susţin existenţa unei economii planificate de stat cu dreptul discreţionar al statului de a fixa preţuri şi de a taxa până la expropriere (socialiştii). Fasciştii, care acceptă egalitatea ca ideal şi metodele socialiste pentru înfăptuirea ei, sunt ceva mai la dreapta decât comuniştii, prin aceea că tolerează proprietatea privată, în special mica proprietate. Dar asta nu îi transformă în liberali sau conservatori. Corporativismul, doctrina economică fascistă, era tot o formă de intervenţie în piaţă, prin fixarea unor preţuri şi tarife, prin favorizarea anumitor carteluri de producători. Iar grupările cele mai radicale de fascişti (inclusiv legionarii români) vorbeau explicit despre necesitatea unei revoluţii, evident, anticapitaliste.
ÃŽn privinÅ£a naÅ£ionalismului, lucrurile sunt ceva mai complicate. Elementul de confuzie e misticismul (de cele mai multe ori sincer al fascismului ÅŸi în special al Gărzii de Fier româneÅŸti). Cu siguranţă, morala religioasă ÅŸi valorile tradiÅ£ionale vin din conservatorism, într-o zonă a dreptei, deÅŸi e aproape vulgar să confiÅŸti ÅŸi să politizezi sentimentul religios, o trăire intimă, deci individuală. Dar “idealul” de a topi orice personalitate în colectivismul unui “spirit naÅ£ional” nu are nicio legătură cu înclinaÅ£iile dreptei.
Ideea naÅ£ională a evoluat mult ÅŸi continuă să se reconfigureze, deci ÅŸi raportările la ea sunt fluide. Pentru generaÅ£ia paÅŸoptistă, sfâşiată de trei imperii anacronice, sigur că naÅ£ionalismul era un ideal legitim ÅŸi se confunda cu patriotismul. Politicienii vremii, oameni cu simÅ£ul onoarei, s-au regăsit de partea “partidei naÅ£ionale” indiferent că erau conservatori sau liberali (porecliÅ£i “roÅŸii”, pentru stângism). Nu cred că pot fi bănuiÅ£i de patriotism sau de onoare cei care i-au cântat în strună lui CeauÅŸescu în ultimele două sumbre decenii ale comunismului, când protocronismul ÅŸi izolaÅ£ionismul deveniseră politici de stat. Poporul era “în altă parte”, după cum s-a văzut pe străzi la RevoluÅ£ie.
Astăzi pot fi foarte patriot de pildă luptând pentru intrarea României în Schengen, deşi, paradoxal, asta înseamnă o dizolvare a graniţelor. Regret că nu sunt suficient de mulţi români care să vadă firescul reunificării cu Moldova, eu militez pentru asta cu entuziasm, deşi nu mă definesc ca un naţionalist. Este normal ca românii de dincolo de Prut (împreună cu minorităţile etnice de acolo) să revină în graniţele fireşti, fără să îi vreu pe toţi absorbiţi într-o peltea naţională.
ÃŽn privinÅ£a MiÅŸcării Legionare, a cărei amintire observ că o cultivă Noua Dreaptă, lucrurile sunt încurcate de-a dreptul. MulÅ£i dintre simpatizanÅ£ii ei au fost oameni oneÅŸti, care au ales un răspuns pe care îl consider eronat, la o situaÅ£ie de criză. DeÅŸi e categorisită ca o grupare extremistă – ÅŸi actele de violenţă comise – fac meritat numele, e singura de acest tip care a produs mai puÅ£ine crime decât s-au produs împotriva ei. A fost una din puÅ£inele grupări politice autentic de masă din istoria României, lucru care o deosebeÅŸte net de oportunismul membrilor PCR. A fost propulsată la putere abia după ce Å£ara fusese sfâşiată teritorial, iar de guvernat a guvernat doar pe timp de război, un răstimp foarte scurt, de circa 4 luni. Dar ceva nu trebuie uitat, pe lângă atâtea precizări (ÅŸi câte s-ar mai putea face) : pe toată durata cât a guvernat, MiÅŸcarea Legionară era sub puterea pactului Riebentropp – Molotov (sau Hitler – Stalin, mai direct spus). AÅŸadar, comuniÅŸtii ÅŸi legionarii se împuÅŸcau doar în filmele lui Sergiu Nicolaescu. Åži unii ÅŸi alÅ£ii au respectat în anul 1940 directivele primite de la mentorii (respectiv conducătorii lor, în cazul comuniÅŸtilor) de la Berlin ÅŸi Moscova.
E păcat că românii nu cunosc istoria, dar un partid care priveÅŸte obsesiv către trecut ÅŸi rămâne fascinat de texte exaltate vechi de o sută de ani, e în cel mai bun caz o bizarerie. La confuzia halucinantă a unui socialism de dreapta se mai adaugă ÅŸi stilistica textului citat mai sus. Cât de creÅŸtină poate fi o grupare care maimuţăreÅŸte frazarea crezului niceo-constantinopolitan? Tot atât cât poate fi de naÅ£ionalistă o grupare care merge împotriva cursului firesc luat de naÅ£iunea însăşi. Toată povestea începe să semene cu Sfântul Imperiu Roman – care nu era nici sfânt, nici roman ÅŸi nici imperiu. Un partid care nu e nici de dreapta, nici naÅ£ional ÅŸi nici cine ÅŸtie ce creÅŸtin.

Oficiosul Stelei a trait cu patimă finalul de meci, cu golul marcat de unul dintre fraţii Costea în minutul 94, aşa că de emoţie au dat ca ştire victoria Oţelului. Meciul s-a terminat viceversa, motiv pentru Dorinel Munteanu să mai scuipe de supărare, după cele 278 de flegme expediate pe parcursul meciului.

Întrucât Mircea Badea se laudă că e cea mai profitabilă investiţie din istoria televiziunii româneşti, cred că trebuie să susţinem înflorirea capitalismului autohton prin oferirea altor idei similare de afaceri pentru tinerii întreprinzători, care nu au răbdare să aştepte ajutorul pentru IMM-uri de la Guvern.
La prima vedere, modelul de afacere Mircea Badea e excelent. Investiţii necesare: măsuţă, laptop şi două telefoane mobile rezistente la şocuri, maieu alb, pistol cu bile. Ar mai fi totuşi nevoie şi de un trust de presă cu câteva sute de angajaţi. (Nu mai punem la socoteală angajaţii de la ziarele, revistele şi site-urile, care furnizează subiectele din emisiune.) Cum lipsa unei televiziuni proprii i-ar putea împiedica pe mulţi investitori tineri să se lanseze în afaceri, iată alte modele de persoane care practic nu au nevoie de o televiziune la care să fie salariaţi, putând prospera şi din postura de invitaţi:
Bianca DrăguÅŸanu: investiÅ£ii necesare – silicon, botox, rinoplastie, tratamente cosmetice, implantare cipuri pentru umanizarea androizilor. După cum puteÅ£i observa e un model de business foarte costisitor. Vă putem recomanda însă varianta cu investiÅ£ii minime, Daniela Crudu. Indiferent ce variantă alegeÅ£i, veniturile vor fi consistente, dar nu constante, în funcÅ£ie de cash-flow-ul lui Leo de la Strehaia sau al altor domni generoÅŸi.
Avantaje: această afacere presupune practic acelaşi tip de muncă prestată şi de Mircea Badea, dar e adresată persoanelor de sex feminin.
Nicolae Guţă: investiÅ£ie minimă – tricou negru, lanÅ£ gros de aur, lame de ras pentru bărbierit împrejurul mustăţii. Posibilităţi de câştig: fără număr.
Avantaje: această afacere vă va aduce acelaşi public cu al lui Mircea Badea.
Andrei Duban: investiţii minime: costum casual. Afacerea poate aduce venituri bunicele din prezentarea de evenimente şi extrageri loto. Dacă aveţi şi asociaţi, puteţi încerca modelul de business tip joint-venture, Romică şi Cornel, cu venituri similare.
Avantaje: Această afacere vă va permite să folosiţi multe din glumele lui Mircea Badea.

Probabil era chestiune de timp să mă întâlnesc cu ei, că prea părem a avea amintiri muzicale comune. Seamănă în unele pasaje cu Zdob şi Zdub sau cu Şuie Paparude, la voci cu Paraziţii şi cine ştie câte alte comparaţii se mai pot găsi la o trupă care face hip-hop peste fragmente folclorice româneşti. Şi totuşi sunt înviorător de originali. Au un sunet atât de captivant încât probabil e chestiune de timp până vor reuşi formula unui hit cu care să intre în mainstream. (Poate nu îşi doresc public asta, dar nu cred că i-ar deranja).
Mi-a plăcut şi reinterpretarea baladei vechiului Taraf de la Clejani despre Revoluţie. E plăcut să vezi că au scăpat unii nespălaţi pe creier, care îi respectă pe haiducii din 89 (şi pe haiducii făcători de balade).

Deşi japonezii nu sunt prima naţie care îţi vine în minte în materie de umor, am văzut preluată de la ei o emisiune amuzantă. Printre multele probe hazlii era şi una în care nişte concurenţi slabi se îmbrăcau în costume uriaşe, care îi transformau în luptători de sumo şi se luptau cu nişte lopeţi acoperite cu burete, pe o podea udă. Dacă aţi prins imaginea, nu mai aveţi nevoie de sinteză pentru actualul moment politic.
Emil Boc l-a dat afară pe Sebastian Lăzăroiu din Guvern. Teoretic asta arată că premierul nu e doar încasator şi a deprins cumva jocul. Când pe piaţă circulau zvonuri care îl dădeau pe Lăzăroiu premier sau şef de partid, într-un fel de rocadă a piticilor, şi când ai un subaltern care te eclipsează mediatic mai mult decât să te ajute practic, ai opţiunea de a muta tactic. Dar nu uitaţi, suntem la luptele în costume de sumo, tactica nu înseamnă mare lucru, când spectatorii se ţin cu mâna de burtă de râs.
E o mişcare câştigătoare din partea lui Boc? Nu aş crede: PDL rămâne un partid post-fesenist, care nu poate spera la mai mult decât la îndestulare până la nişte alegeri împinse cât mai târziu. Olteanu, Mircea Toader şi toată cohorta de ghinioane politice pe care nu le mai reţin dintr-un mecanism de autoprotejare, n-au ce să propună decât reinventarea PDSR-ului din vremea lui Văcăroiu. Sulfina Barbu, înlocuitoarea lui Lăzăroiu, mi-a amintit mereu de Hildegard Puwak, pentru cine şi-a încărcat memoria cu una din creaţiile lui Adrian Năstase. Faptul că şi-a făcut o firmă de tras fonduri europene cu securistul de partid Silvian Ionescu cred că e deplin lămuritor.
E o pierdere majoră Sebastian Lăzăroiu? Înclin să spun că nu. Calităţile sale erau mai curând de povestitor, ori pe acestea şi le poate exersa şi din calitatea de ex-ministru. Are marele merit de a gândi binişor şi de a se exprima omeneşte, fără a recita poezia de la partid. (Cu amendamentul că pentru televiziune nu are impostaţia potrivită, în ziare e ceva mai cu miez.) Dar ar trebui să înţeleagă că nu poţi fi strateg şi ideolog dacă nu manifeşti eficienţă într-o funcţie publică. Nu ai aplecări practice, vrei să rămâi teoretician? O refuzi, dar nu rişti să devii neconvingător. Nu ştiu ce ambiţii avea dl Lăzăroiu, dar e absolut scandalos să tratezi un post de ministru ca pe o ocupaţie pasageră în drumul spre un grandios program reformator. O demnitate publică se respectă şi se exercită, nu se povesteşte despre ea.
Cu răfuiala internă, partidul de guvernământ ratează nu doar şansa unei mari schimbări a societăţii (şansa aia e la fel de pierdută ca o calificare a României la fotbal care depinde de victoria Luxemburgului). Dar şi o şansă politică. La opoziţie, bătăliile interne sunt la fel de comice. Ponta îl ameninţă pe Voiculescu cu invitaţia de a candida pe propriile lui forţe. Aici întrevăd un potenţial prea frumos ca să se întâmple: Voiculescu să fie dat afară din alianţă pe motiv de lăcomie la ciolan şi (cum Varanul nu poate rămâne fără colezi) o alipire a sa la PDL. Ştiu, e SF momentan, dar emisiuni în care Gâdea sau Badea să o laude pe Udrea şi să îl tăvălească pe Antonescu ar fi ceva ce aş vrea să văd.
Pocniturile între Ponta ÅŸi partidul-SRL al lui Voiculescu sunt atât de apăsate, încât Crin Antonescu a ajuns să răspundă ziariÅŸtilor cu “nu comentez”, la întrebări gen candidatura lui Piedone la Primăria Capitalei. Un Crin Antonescu care nu mai vorbeÅŸte e ca o stripteuză care nu mai vrea să se dezbrace, o absurditate în sine.
Crin Antonescu făcuse cel mai mare cadou PDL. ÃŽi lăsase liber tot culoarul de dreapta. Sigur că PDL nu era de dreapta ÅŸi că singura sa Albă ca Zăpada era un pitic cu barbă, cu har de povestitor – analist. Dar din momentul în care a apărut USL, PDL nu mai avea decât o mică schimbare de sex politic de făcut, urmând ca pe mai departe să se poarte cât mai graÅ£ios ÅŸi mai ingenuu cu putinţă. N-a fost să fie. Cei care nu ÅŸtiu ce vor, dar ÅŸtiu cât vor, au mai mazilit pe unul care ÅŸtie ce vrea, dar nu ÅŸtie cum, lăsând mai largi porÅ£ile pentru unii care vor lucruri îngrozitoare ÅŸi ÅŸtiu ÅŸi cum, dar deocamdată nu sunt în stare.