rss
rss
rss

La câteva luni până la coborârea de pe tron, grija Împăratului Portocaliu e la viitor. Nu la viitorul material, căci pentru acela avea puse deoparte, dacă nu jumate din împărăție, măcar trei sute de hectare cultivate cu grâu prin Călărași. La viitorul său dinastic. Soarta nu-l hărăzise cu niciun băiat, doar cu fete, și nici alea de cine știe ce ispravă. De feți frumoși nici nu putea fi vorba, că nici Syda nici Bodo nu-s nume de făt frumos.

Așa că împăratul chel își puse toate speranțele în farmecele unei nimfe blonde, care promitea să îi aducă pe lume un urmaș politic. Doar recitase ea însăși din cântecul cu „noi suntem urmașii lui Traian”. De dragul ei, se certase cu toți curtenii, înfruntase ocările țăranilor, tot așteptând ca „minunea blondă” să producă acolo măcar un prâslea, un neghiniță sau cum i-o mai zice. De fapt, nu Neghiniță, că îl avusese pe Boc și totuși își dorise ceva mai impunător. În tot cazul, un voinic să-l vezi mâncând jăratec în cursa pentru Cotroceni, să dea cu Spânul conservator și cu zmeul plagiator de pământ în toamnă.

Ei, aș, ți-ai găsit. Din ideile băsesciene nu s-a născut nimic pe care lumea să îl ia în seamă. Poate pentru că ele, ideile, nu prea existau, erau mai mult improvizații ale unui oportunist de mare talent, cu intuiții bune. Iar așa ceva nu poți nici preda, nici lăsa moștenire, oricâte tricouri cu mesaj ai îmbrăca.

Partidul Mișcarea Populară s-a dovedit o glumă proastă, nedemnă pentru moștenirea politică a președintelui care a marcat jumătate din tranziție. De fapt, se vede acum, că Băsescu i-a obsedat mai mult pe inamicii săi. Pentru antene și ce-a rămas din USL, Băsescu a fost obsesia supremă, spaima totală, față de care te poziționezi pro sau contra. Dar pentru cei care l-au votat și, din când în când, susținut, președintele ultimului deceniu a fost mai curând un fenomen accidental. Dovadă că i-au ignorat total recomandările la votul pentru euro-parlamentare și au ridicat nepăsători din umeri la zbaterile tentativei sale de partid prezidențial. Nici vorbă să se unească în jurul său, oricât s-ar fi dat și cu parașuta liderii „partidului în blugi”.

Congresul PMP din acest week-end a fost o manifestare jenantă a nivelului coborât la care practică politica noua generație. Lideri cu pretenții intelectuale, care folosesc cuvinte urât mirositoare de la tribună, și un vot covârșitor pentru Elena Udrea. Dacă să spunem ar fi avut de ales între Udrea și Tomac, delegații aveau o scuză: ar fi ales pe merit, personajul mai promițător. Dar respingându-l pe Daniel Funeriu pentru feblețea președintelui, membrii acestui partid nu fac decât să își trădeze gusturile îndoielnice, pentru guralive de provincie, care își acoperă cu mult tupeu golurile din educație.

Tot în garnitura de lideri a PMP a fost urcat și aproape celebrul Cici de la Sistem, proaspăt parlamentar USL. Adică ales acum un an, doi, tocmai pe o platformă de ură împotriva lui Traian Băsescu, în aceeași promoție cu Mihai de la HiQ. Ce l-o fi recomandat pentru a fi transferat și luat de bun acum, e greu de pus. La fel cum nu miroase a primăvară politrucul Marin Anton, fost ministru PDL.

În general, au fost alungați cei cu CV-uri promițătoare, ca Baconschi, Papahagi, Paleologu, pentru a face rost adevăratei fibre a PMP: oportuniștii bine orientați în viață.

Băsescu mizează pe un PSD-ist la prezidențiale
Candidatul prezidențial al PMP e bomboana pe colivă. E vorba de Diaconescu, dar nu domnul Dan, arvunit de Ponta, ci Cristian Diaconescu. Acesta a crescut în umbra lui Nicu Steinhardt, pe lângă care am vaga bănuială că avea chiar rolul de a trage cu urechea. Dacă mai și nota undeva ce auzea, n-avem încă dovada în niciun dosar declasificat.
Pe urmă, carieristul Diaconsescu a continuat să se remarce în Ministerul de Externe, o pepinieră clasică a securiștilor de talent. Pentru a se lansa la apa politică în valurile PSD, nu oricum, ci sub aripa lui Adrian Năstase, om cu slăbiciune la obiecte de artă, bani și ofițeri acoperiți.
Adică, la peste un deceniu de la Revoluție, Cristian Diaconescu se înscria țanțoș în partidul lui Ion Iliescu, prezidat de Adrian Năstase. Cât de mult înțelesese el din viață până la data aia și cât de mult putea evolua după, mă întreb?
Dar cariera sa nu s-a oprit aici. Îl regăsim în calitate de ministru al Justiției și la Externe în guvernul penal al lui Adrian Năstase.
Îl regăsim candidat de formă al PSD la primăria Capitalei, paravan jenant pentru „independentul” Oprescu. Din nou, ce caracter trebuie să ai să te pretezi la asemenea roluri de paiață?!
Îl mai regăsim pe Cristian Diaconescu în postura de ideolog al stângii și de fondator al partidului „mafiotului” Gabriel Oprea, UNPR. După cum observați, o carte de vizită impresionantă pentru un „candidat al dreptei”, un adevărat reformator al clasei politice. Doar a trecut prin toată, de ce n-ar fi?

Cu așa urmași politici, Traian Băsescu se poate gândi doar cu spaimă la viitor. A lăsat în urmă expresia propriei sale neputințe și ecourile propriei imposturi foarte abil ascunse.

* Corecție: Ciprian Rogojan, alias Cici de la Sistem, a candidat pe listele ARD, nu USL. (Alianța România Dreaptă, formată din PDL și PNȚCD, trecând de la PDL la PMP.)

Întotdeauna m-au amuzat știrile despre membrii familiilor regale de pe glob. Oamenii ăștia produc aceeași fascinație pe care o produc bebelușii pentru părinții lor. Prinții și prințesele fac aceleași lucruri pe care le face orice sugar în primul lui album foto, doar că la vârste adulte.

Prințul Charles vizitează un sat unde are casă de vacanță. Wow! Trebuie să îi dăm titlul de Doctor Honoris Causa pentru asta! Prințul Harry bea un pahar de whiskey pentru prima dată. Prințesa Kate e fotografiată purtând o rochie pentru prima dată. Alteța Sa Radu Duda vizitează un sat banal și e servit cu un covrig. (Ăsta nici măcar nu s-a născut prinț, s-a făcut pe parcurs.) Sau, și mai tare, regina Elisabeta și-a făcut o nouă poză-portret. Știrea asta a fost pe toate agențiile internaționale. Nici măcar nu și-a făcut-o ea, i-a făcut-o același fotograf, care a pozat-o în urmă cu nu știu câte zeci de ani. Era o poză tip buletin, dar alb-negru.

Știu că efectul căutat e uimirea pe care o resimte omul de rând că regii fac lucruri pe care le face și el. Ar trebui să spună: uite, mă, oamenii ăștia de os domnesc fac aceleași lucruri ca mine, care-s un pârlit! Deja mă simt mai bine. Dar asta se întâmplă doar dacă ai o stimă de sine foarte redusă, altfel ai vedea că sunt doar acțiuni care nu necesită nicio înzestrare sau abilitate. Cam orice lucru pe care îl face oricine în concediu sau într-o zi obișnuită, exceptând mersul la lucru.

Și orice ar face, capetele încoronate sunt drăgălașe și încântătoare. Exact ca niște bebeluși. Singura deosebire e că unii stau pe oliță, alții pe tron.

Fuziunea PNL & PD-L e o mare reușită. În sensul că e foarte probabil să nici nu se întâmple, dar au reușit să țină lumea cu gura căscată săptămâna asta. Ba ar putea-o lălăi așa luni în șir. Amânată după prezidențiale, ea s-ar putea să nu se mai întâmple vreodată, mai ales dacă respectiva cursă e câștigată de un pesedist.

Singura motivație ar putea veni dinspre liderii populari europeni, gen Merkel sau Barroso, care să împingă cele două grupări către o căsătorie sub țeava puștii. Dar e cam greu de crezut că aceia ar presa pentru o alianță mai curând împotriva grupării Băsescu. Pentru că motivația emoțională cea mai puternică a celor două partide pare nu atât dărâmarea PSD, cât scoaterea în decor a președintelui-combinator și neutralizarea grupusculului său de fideli.

Împotriva fuziunii stă însăși structura internă a acestor două partide – aceea de vehicule de putere pentru ascensiunea și îmbogățirea unor mediocri. E definiția tuturor partidelor mari de la noi, de la PDSR încoace. Iar mediocritatea are nevoie de ștampile, de funcții și de liste asupra cărora să aibă control. Ceva la care oameni de partid ca Blaga pot renunța foarte greu fără a se vedea forțați să iasă din scenă la scurt timp după. Chiar dacă acum partidul ce ar rezulta din fuziune pare slab ideologizat și sufocat de nulități, marea lui calitate e că ar forța apariția competiției interne pe termen lung. Un singur pol opus PSD ar atrage cu timpul persoane bine pregătite și ar trebui să găsească o selecție mai inteligentă decât criteriul de gașcă al partidelor de dimensiuni medii și mici. Iată deci cea mai mare speranță legată de acest proiect, care s-ar putea contura abia după ce ia naștere, printr-o organizarea naturală, nu premeditată.

retragerea lui Crin Antonescu
Cu puțin timp în urmă, Crin Antonescu a anunțat și marele sacrificiu pe care îl face pentru realizarea acestui proiect. De voie, de nevoie, se retrage din cursa pentru Cotroceni. Ca să îi reiau o glumă bună făcută zilele trecute, lasă astfel și PSD-ul fără candidat. Pentru că, tehnic, până când se mai foiește Ponta, ultima decizie votată în PSD era pentru candidatura lui Crin Antonescu la președinție. Ba chiar, îl lasă și pe Traian Băsescu fără candidat prezidențial în turul doi. Pentru că în vremea când președintele tatona o asemenea alianță în detrimentul lui Blaga, Crin părea o soluție digerabilă de către Băsescu.

E un gest de felicitat. La cât de lamentabil a fost Crin ca președinte interimar în 2012, retragerea e cel mai bun lucru pe care îl poate face. Ce rămâne în urma sa după ce a condus PNL atâția ani? Rămâne un partid dezorientat ideologic, care a fost la un pas să fie absorbit în PSD până mai anul trecut. O și mai masivă pesedizare a PNL în sensul penal, pentru că liderii trași în față de Antonescu au umplut celulele închisorilor chiar mai frecvent decât pesediștii. Rămâne, evident, un morman de vorbe declamate în toți anii ăștia de chipurile marele orator. Căci despre tineri de perspectivă promovați de fostul lider PNL, nici nu poate fi vorba. Recordul absolut îl constituie Gigi Becali, adus în elita PNL de Crin Antonescu. Dar care nu mai poate fi propus ca prezidențiabil al viitorului partid unit, fiind momentan reținut.
PD-ul poate scăpa în sfârșit de trandafir
Dacă la PNL putem deplânge decăderea, la PD-L, nimicul a rămas egal cu el însuși. Gruparea reformistă a FSN-ului n-a fost niciodată un partid al convingerilor, ci al șmecherilor, uneori bine orientați (fără ironie). Un partid care a gestionat atât de prost bugetul, încât s-a pus în situația de a deveni cumpătat cu banii, prin măsuri de austeritate. Un partid, care nu s-a îndurat să renunțe la trandafirul internaționalei socialiste nici la ani de zile după intrarea în gruparea conservatoare a Europei. În fine, un partid care prin fuziune scapă de o cheltuială inutilă cu un candidat fără sare și piper ca Predoiu, clocit de gruparea mafiotică a lui Stoica și în relații amicale cu dăunători naționali din toate partidele, gen prietenul Hrebenciuc.
un candidat numit dorință
Treaba cu adevărat caraghioasă e că și unite, PNL și PD-L nu au membri cu profil prezidențial și șanse. În lipsa unui independent convins din afară, gen Isărescu, singurul care se înscrie cât de cât în portret e Klaus Iohannis. Care are ca unic argument de partea sa admirația necondiționată pe care românii o au pentru nemți. La ultimele interviuri al lui Crin Antonescu, Iohannis a fost purtat ca Mițura și Bolcaș la conferințele de presă ale lui Vadim pe timpuri. Un papagal mare, tăcut și posac, chemat să aprobe prin tăcere zicerile celuilalt.

Când se urnește la vorbă, sasul nu face decât impresia unui tăntălău bonom. Nu știm ce are în cap și sunt șanse uriașe nici să nu aibă ceva decât propria carieră. Nu știm dacă-i de dreapta sau de stânga, dar la urma urmei, funcția de președinte, așa cum e descrisă de Constituție, e una aproape decorativă, reprezentativă. Iar la reprezentare, omul s-ar putea prezenta onorabil. Dă bine să ai un președinte de import, care măcar germana o vorbește fără cusur. Tăntălăul teuton a reușit să nu supere iremediabil pe nimeni, fără să-și facă neapărat fani. Aici stă marea lui calitate: după ce televiziunile părtinitoare au reșit să împartă lumea în băsiști și anti-băsiști, Iohannis e printre puținii ce ar putea lua voturi și de la unii și de la alții. O soluție de compromis, ce poate fi votată fără să simți că-ți calci prea tare pe inimă.

unificarea: o veste bună sau rea?
Spuneam mai sus că nu pariez că fuziunea se va realiza până la urmă. Dar dacă se realizează e ea o veste bună, în definitiv, așa cum pare? Am enunțat deja cea mai mare speranță în ce privește acest proiect: aceea de a se naște o structură, care să stimuleze competiția internă și care să se lupte de la egal la egal cu PSD. Mai putem adăuga și eliminarea partidelor mici și parazitare, poate chiar a UDMR, într-un viitor oarecare.

Dar să nu uităm că aproximativ 70% din alegători refuză sua neglijează să meargă la vot cu totul. Greu de spus câți o fac din protest și câți din dezinteres. Dacă această majoritate zdrobitoare ar fi una conștientă, cea mai bună soluție ar fi stârpirea partidelor refuzate de ea. Există riscul ca acest nou partid să fie tot unul născut din aceleași resorturi corupte, care să contribuie la eternizarea unui cartel stânga-dreapta, cu atât mai puțin motivat să se reformeze.

În acest caz, tot influența externă e speranța. Un partid conceput sub influența PPE și cu un „principe străin” ar putea atinge obiectivul de a menține România măcar în orbita periferică a proiectului european, cu instituții create mimetic, care să devină cândva funcționale, prin imitație.

N-am mai scris de nu mai știu câte luni nimic pe blog. De fapt, a trebuit să caut prin debara după hârtiile cu parole, că altfel mi-ar fi fost imposibil să mai intru vreodată. Am găsit hârtiuța și am bufnit în râs când am văzut parola. Nu m-aș mai fi gândit!
Plus de asta, dacă rătăcește vreun cititor pe aici, va fi după închiderea urnelor, deci nu se cheamă că influențez pe cineva. Dar să rămână consemnat aici, cine știe, poate o să râd și de asta peste câțiva ani.

Așadar, cum reiese din titlu, votez cu Monica Macovei pentru un nou mandat în Parlamentul European. Consider că urnirea Justiției e cea mai importantă veste bună pentru România și cea mai consistentă speranță. Iar Monica Macovei s-a afirmat luptându-se cu încăpățânare pentru un sistem de justiție independent și rupt de influența politicienilor. Atât de mult încât e persoana împotriva căreia s-a îndreptat cea mai multă ură din partea celor care apără mediatic hoții. Ură pur și simplu, fără altă justificare. Adrian Năstase îi scrie din pușcărie pe blog chiar săptămâna asta un articol în care își îndeamnă simpatizanții să n-o ierte, adică să n-o voteze duminică. Intră și scrisul pe blog între drepturile anumitor deținuți din țară, dar important e că Năstase o urăște pe Macovei de dincolo nu de dincoace de gratii. Iar ăsta e un mare pas înainte pentru societatea noastră.

un parlament decorativ
De la depărtare, progresul ăsta s-a văzut cel mai bine. L-a remarcat Joe Biden, vicepreședintele american, care aproape doar despre asta a vorbit când ne-a vizitat. Îl remarcă și liderii europeni, ca Viviane Reding, cărora Monica Macovei le-a câștigat încrederea. Și asta e cea mai mare reușită pe care un trimis al nostru la Bruxelles o poate avea în acest moment. Parlamentul European e o instituție ciudată – are puteri excesive pe termen lung, dar neglijabile pe termen scurt. Europa e condusă din altă parte, prin întâlniri nedemocratice, de culise, pentru că nimeni nu are chef să dea decizia pe mâna ignorantului de pe stradă. Prin urmare, pentru actuala etapă, cred că nici n-a fost mare supărare în Vest că noi am trimis acolo neveste ratate, ca Daciana și Adina, fiice ușor retardate, ca EBA, și clovni ca Becali și Vadim.
Din Parlamentul European nu poți schimba cursul politic al Europei, dar poți cel puțin să îți creezi o influență. Asta dacă le câștigi mai întâi încrederea celor mai bine înșurubați. Și Monica Macovei a fost de departe cel mai influent euro-parlamentar al nostru. Nici nu se poate face vreo comparație cu fostul lider al euro-parlamentarilor PSD, Adrian Severin, ajuns rușine națională după ce a fost filmat negociind șpăgi pentru vot. Iată că nu merge să spui că sunt toți la fel sau că toți ne vor reprezenta în același mod.

la pachet cu securiști
Mi-am propus să nu votez vreodată securiști și foști nomenclaturiști. Dar uite că e imposibil, la un vot pe listă. În capul listei PDL se va găsi Theodor Stolojan. Ce pot să mai spun despre acest cadavru politic, care se încăpățânează să consume aerul bruxellez? În mod normal, rușinea ar trebui să îl oprească să mai apară public pentru a cere votul, dar e țațoș în capul listei și pe afișe. Omul n-a explicat nici acum cine îl șantaja când s-a retras din cursa prezidențială, dacă a mințit că e bolnav, aproape muribund. Nici de ce a renunțat la mandatul de prim-ministru, la două zile după ce i s-a reîncredințat, prin 2009. Nici de unde are averea considerabilă.

Tot votând-o pe Monica Macovei îi fac o bucurie și antipaticului activist Vasile Blaga, cel care n-ar putea aduna nici 2% pe cont propriu, dar mișcă mașinăria de profitori de partid la fiecare scrutin. În fine, îl târăsc în Parlamentul European pe cândva talentatul Traian Ungureanu, un descurcăreț de al cărui caracter mă îndoiesc acum din ce în ce mai mult.

celelalte variante
Dar care ar fi fost celelalte opțiuni? Pentru că e mai mult un vot prin eliminare.
Mai întâi, gigantul PSD, aliat cu toxinele politice PC (Voiculescu) și UNPR (Gabriel Oprea). E un partid creat și perpetuat de mafia nomenclatuii PCR. Un partid care are ca obiectiv stagnarea, blocarea Justiției și extinderea păturii de amărâți dependenți. De departe, cel mai nociv conglomerat politic existent.
Anul acesta, au avut de două ori mai multă publicitate stradală decât toate celelalte partide la un loc. Deci sursa de bani e guvernarea însăși. Un vot pentru ei e un vot împotriva oricărui viitor normal pentru țara asta, e un vot pentru un proiect de țară tip Belarus.

PNL a devenit prin epurările găștii lui Crin Antonescu din ultimii ani o clonă mai tinerească a PSD. S-au definit singuri într-o stenogramă ca „grup infracțional organizat”. Victor Ponta a avut dreptate să îl tachineze pe Antonescu spunând că e mai la stânga decât el. Au reușit performanța de a fi la guvernare fără să propună o singură măsură de dreapta și să bată câteva recorduri (își merită sloganul de euro-campioni) : au avut în Fenechiu primul ministru arestat în timpul mandatului, în Remeș primul fost ministru dus la închisoare și nici Chițoiu sau Chiuariu nu se simt prea bine. Ca să nu mai spunem de finanțatorii din eșalonul doi, ca Radu Rușanu sau Mihai Vlasov.

În PNL n-a mai rămas spirit liberal nici de sămânță. Lista e deschisă de clona Anei Pauker, Norica Nicolau, și continuată de o mare dezamăgire. Renate Weber a reușit să devină din activistă pentru europenizare, în apărătoare lovită de orbire a penalilor Voiculescu și Năstase. Mi-e pur și simplu imposibil s-o înțeleg.

Ca și la PSD, unde Iliescu a împins-o în față pe Corina Crețu, iar Victor Ponta, pe Daciana Sârbu, și la PNL nepotismul face lege, prin Adina Vălean, soția lui Victor Ponta. E o impresie execrabilă de ciubucari mărunți, care-și îming rudele în posturi bine plătite. Și mai rău e că din moment ce nevestelel lor vor continua să aibă lefuri de 6-7000 de euro pe lună și buget pentru asistenți de sute de mii de euro, și soților le va fi stimulat orgoliul masculin să rotunjească din furat banii aduși în casă.

outsiderii
Întrucât sistemul electoral are prag, deci nu favorizează apariția unor partide noi, m-am ferit să risc votul pe soluții mai exotice, care ar putea trece sau nu pragul. Care ar fi fost opțiunile?

Mișcarea Populară se conturează ca un partid făcut doar din ambiție pentru o singură persoană, Elena Udrea, din slăbiciunea de bătrân a lui Băsescu. Au pe listă câțiva oameni bine pregătiți ca Baconschi și Cristian Preda. Au și meritul de a fi renunțat să o mai includă pe listă pe Elena Băsescu. Dar au abuzat legea folosindu-se de președinte în campanie, contrar prevederilor din Constituție. Și ce e mai grav, nu au propus absolut nimic nou de la înființare. Ori politica ar trebui să fie despre idei, nu despre ambiția de a te rupe dintr-un partid, ca să promiți unificarea cu acel partid după câteva luni. Pentru aroganța și agresivitatea susținătorilor săi, PMP merită să se întoarcă umilit la PDL după alegerile astea. Dacă nu cumva vor merge până în pânzele albe cu ambiția.

Două alte partide mici sunt creații de orgoliu ale unor lideri fără priză la publicul larg. E vorba de Forța Civică și Noua Republică. Cel din urmă s-a disociat cel mai mult de sistemul actual de partide și de moștenirea ceaușistă. Dar ca și la partidul lui MRU, în afară de Mihail Neamțu, nu cunosc pe nimeni de acolo. Iar șansele să nu treacă pragul sunt majore în cazul celor două. Lipsa de realism, de înțelegere a simpatiilor electoratului larg, intră tot la lipsă de viziune, un păcat major pentru politicieni cu ambiții de prezidențiabili. E valabil și pentru PNȚ-CD, un partid căruia îi respect moștenirea istorică, dar care ar trebui să se decidă ori pentru a fi absorbit în altă grupare, ori să devină o sursă de informație intelectuală, cu bătaie pentru mulți ani după (o soluție cam nerealistă.)
Despre partidele etnice UDMR și PRM, nu cred că are sens să discut, aparțin unui trecut destul de primitiv, deși UDMR are un capital uman respectabil, ce ar putea ajuta celelalte partide, dacă s-ar răspândi în ele după afinități ideologice.

Acest cântec al pianistului Sebastian Piana a fost îmbunătățit de părintele tangoului, Carlos Gardel. Cea mai cunoscută interpretare e a lui Julio Iglesias, dar cum îl cântă Maria Dolores Pradera e demențial. Milonga e un stil muzical argentinian, derivat din habanera.

Milonga pa’ recordarte.
Milonga sentimental.
Otros se quejan llorando
yo canto pa’ no llorar.
Tu amor se secó de golpe
nunca dijiste por qué.
Yo me consuelo pensando
que fue traición de mujer.

Refren:

Varón, pa’ quererte mucho,
varón, pa’ desearte el bien,
varón, pa’ olvidar agravios
porque ya te perdoné.
Tal vez no lo sepas nunca,
tal vez no lo puedas creer,
tal vez te provoque risa
¡verme tirao a tus pies!

Es facil pegar un tajo
pa’ cobrar una traición
o jugar en una daga
la suerte de una pasión.
Pero no es fácil cortarse
los tientos de un metejón
cuando están bien amarrados
al palo del corazón.

Milonga que hizo tu ausencia.
Milonga de evocación.
Milonga para que nunca
la canten en tu balcón.
Pa’ que vuelvas con la noche
y te vayas con el sol.
Pa’ decirte que sí, a veces,
o pa’ gritarte que no.

O traducere aproximativă:

O milonga sentimentală
Prin care să mi te-amintesc,
Când unii se plâng cu lacrimi
Eu cânt ca să nu plâng.
Iubirea ta s-a stins
Nu mi-ai spus niciodată de ce
Mă amăgesc doar cu gândul
Că a fost trădarea unei femei.

Un bărbat, care te iubește cu adevărat,
Un bărbat, da sunt acela,
Un bărbat, care uită răul făcut.
Poate nu vei ști vreodată
Poate nici nu o să crezi
Poate o să râzi
Când o să mă vezi la picioarele tale.

E ușor cu un pumnal
Să răscumperi o trădare
Să joci soarta unei patimi
Pe lama unui cuțit.
Dar când dragostea te ține,
E greu să tai tentaculele
Atât de strânse în jurul inimii.

Milonga pentru a aduce înapoi amintiri,
Un cântec în lipsa ta.
Nu vei auzi această milonga
Cântată ca o serenadă.
Vei apărea într-o noapte
Și la răsărit vei pleca.
Uneori voi șopti un da,
Alteori voi striga un nu.

Îi invidiez pe cei care se mai pot indigna cu naturalețe, ca pe cei ce se entuziasmează sincer când e și nu e cazul. Aș vrea să scriu ceva înverșunat despre cum hoții din spatele lui Ponta și Antonescu au început să taie paragrafe din legi, ca niște elevi chiulangii, pe mâna cărora a încăput catalogul și își motivează într-o veselie absențele. Dacă s-au sesizat și ambasadele vestice de la București, ar trebui să fiu chiar furios. Și totuși nu sunt, pentru că această guvernare nu are capacitatea să îmi ofere surprize. E incompetentă până și la acest capitol.

Recunosc, Ponta are încă resurse să mă enerveze cu obrăznicia lui, cu insolența cu care întoarce faptele cu căptușeala pe afară. Mă intrigă felul lui de a fi, mă tot întreb cum l-au răbdat cei din jur cu un asemenea caracter. Dar surprize reale nu cred să îmi ofere. Cam toată realitatea lui e ficționară, poate fi croită cum ai chef. Nu văd de ce ar face excepție legile statului, anume acele paragrafe, care te împiedică să furi și să scapi nepedepsit. Ca atunci când participi la o licitație pentru ceva ce administrezi și rău-voitorii ar bombăni că ești în conflict de interese. Prostii. Poți să nu mai fii, dacă schimbi legea sau schimbi cum ești definit în lege. Și dacă tot e la promoție, poți lăsa și alți hoți în libertate printr-o amnistie. Asta n-a fost să fie, a picat la vot, iar celelalte probabil că se vor întoarce iar în sala de vot, pentru că a ieșit prea mare deranj cu tutorii noștri occidentali.

Dacă toate aceste aberații legislative se retrag, să spunem că singura pagubă ar fi că am aflat încă o dată cine sunt cei care ne conduc și ce griji au. Dar, cum spuneam, asta nu e nicio surpriză, pentru cine a fost atent la ce s-a întâmplat până acum. Să se apere de închisoare și să se poată îmbogăți mai departe e prioritatea lor de grad zero. Din opoziție, nu ne apără decât alții care au aproximativ aceleași priorități, dar care n-au mers atât de departe în a-și pune poftele în aplicare. Acum se bate un nou record de tupeu și egoism al clasei pricopsite.

În răstimp, continuăm să ne săpăm groapa spre subdezvoltare. Școala livrează resursă umană total nepregătită, direcționată tot spre sectoarele real neproductive, un fel de economie paralelă, care o asfixiază pe cea productivă, din ce în ce mai firavă. Exportăm de zece ori mai mult decât în 89, cu toată destructurarea industrială ce a urmat, dar insuficient ca să se simtă într-un elan de dezvoltare în societate. Știm că pe politicieni nu ne putem baza, și ne uităm unii la alții, în timp ce oxigenul ni se împuținează. Ne resemnăm că am fost luați în grijă de alți stăpâni, de prin agențiile și comisiile europene, care îi pot chema la ordine pe neobrăzații noștri parlamentari. Dar habar n-avem dacă și aceia au vreun gând cu noi, vreun plan de dezvoltare, o preocupare, sau așteaptă să ne facem între noi o selecție darwinistă și să vadă dacă se poate face ceva cu cei rămași.

Prin intermediul fiicei sale Ioana, Traian Băsescu iese tiptil din cartea de istorie, pentru a rămâne în cartea funciară. Președintele a încercat să prezinte marea împroprietărire a familiei sale ca pe expresia unui hobby, ilustrat de mâna plină cu roșii de grădină sau povești despre bobul de grâu pus în pământ fără a mai ara brazda. Dar 290 de hectare nu sunt o distracție pentru un orășean ieșit la pensie, proaspăt bunic, ce își descoperă o plăcere lăudabilă. Poate unora la e și greu să își reprezinte în minte cele aproape 300 de hectare de pământ arabil, adică aproape trei milioane de metri pătrați de pământ! Pentru curtea unei case în oraș, 200 de metri pătrați sunt destui, acum imaginați-vă la un loc 3 milioane. Vorbim de o adevărată avere, care nu se lucrează în week-end de un bunic harnic, ci cu tractoare, investiții, paznici, angajați.

Traian Băsescu intră astfel în galeria masivă a politicienilor pentru care tranziția nu a însemnat un urcuș, la capătul căruia să își propună să schimbe țara, ci o șansă care apare o dată într-un secol. Șansa de a-ți aranja toate rubedeniile și urmașii pe multe generații. Semne mai fuseseră, de la casa dată de primărie, la împingerea fiicei mai inepte într-o demnitate europeană. Acum se dă marele tun agricol. Un milion de euro, după estimarea băncii, probabil mai mult în termeni reali, ca la orice activ gajat. Asta presupunând că n-a fost nimic preferențial în acordarea creditului. Dat unui notar oarecare, pe care CEC-ul îl crede că va avea venituri fabuloase 30 de ani de acum încolo, lună de lună. Chit că piața imobiliară e blocată și nici măcar mașini nu se mai tranzacționează într-un ritm care să asigure bunăstarea castei notarilor pe termen lung.

Afacere cu câștig sigur, doar din subvenția anuală la hectar, care acoperă deja o treime din rată. În condițiile în care altor cumpărători li se pregătesc opreliști legislative, care să împiedice apariția unei piețe libere a terenurilor, și un preț ridicat pentru cei ce s-ar trezi că aspiră și ei la agoniseli similare.

Ciudățenia e că bătrânul președinte, care face o prioritate din chivernisirea familiei, nu lasă nici politica din mână. Aici îl surclasează pe Ion Iliescu, care măcar nu deținea și un cumul de pasiuni, și alunecă spre „modelul” Năstase. Politicienii mai tineri sau mai bătrâni sunt pocniți pe rând de Băsescu, pe diverse temeiuri (de cele mai multe ori reale), împiedicați și să se nască, numai să arate o loialitate soră cu fanatismul, o docilitate totală. Până când grupul loial, care va nega orice evidență, va putea încăpea nu în marja de eroare a sondajelor, ci într-un autobuz. Pe care președintele să îl lase cu o roată dezumflată în lanul de grâu al moșiei sale de proaspăt milionar prin interpuși.

Scriu probabil pentru prima dată despre Roșia Montană și gazele de șist, nu pentru că subiectele nu ar fi fost importante, ci pentru că am avut mereu o neîncredere în pasiunea pusă de taberele oponente. Și pentru că nu m-am regăsit în această dezbatere, cumva niciuna din părți nu m-a convins până la capăt, iar participarea mi s-a părut suspect de disproporționată. Ceva tot fals îmi sună la cele două coruri, dar mi-a atras atenția o evoluție.

Acum un deceniu, tehnocratul devenise speranța celor dezamăgiți de politică. Cineva care se pricepe, știe ce are de făcut, dar nu e părtinitor cu vreo grupare, nu e omul nimănui, aplică rece niște rețete sigure desprinse din cărți și e surd la orice încercare de corupere și orb la tentația populismului. Ne-a luat ceva să ne lămurim că așa ceva nu există. Pentru că viața și economia sunt prea complexe să fie sistematizate, controlate și corectate de rețete deja scrise. Iar orice intervenție implică o gândire de ansamblu, deci o opțiune politică, indiferent că nu ai habar de ideologie, ca și la proză, cel mai probabil le faci fără să îți dai seama. Și chiar dacă partizanii unor asemenea idei nu se vor grupa formal în partide, ci în grupări de susținere și influență ale tehnocraților, tot la un sistem politic s-ar ajunge.

Dar speranța tehnocrată părea să rezolve nu doar problemele practice ale vieții de zi cu zi, ci și reticența publică de a participa la politic. Un fel de a nu te murdări pe mâini. Pentru că din moștenirea comunistă a rămas reflexul că politicul e monopolul exclusiv al „cadrelor”. În alte domenii – private, artistice – se mai putea face câte ceva, dar atingerea sferei politice însemna ori înregimentare ori risc major. Prin urmare, oamenii cumsecade, oamenii care nu vroiau să aibă probleme, nu făceau politică. Își vedeau de treabă. Munceau, nu comentau. Și s-au declarat ca atare și după 90, când același reflex a început să fie îmbrățișat de noi generații din ignoranță și comoditate.

Era firesc ca noua generație, integrată tot mai mult într-o cultură corporatistă, care are metode încă mai sofisticate de control și asigurare a conformismului, să îmbrățișeze cu mulțumire apolitismul. Și parcă pentru ei s-au inventat subiecte civice aparent apolitice, cum ar fi ecologia. Iată ceva ce n-ar trebui să supere pe nimeni. Poți s-o susții și să rămâi prieten cu toți clienții și partenerii de afaceri. Și poți manifesta aceeași dezaprobare pentru politicieni ca orice om normal, prin formula standard – „toată clasa politică”.

Numai că în multe cazuri nu avem de-a face cu o decentă dragoste pentru mediul înconjurător, ci cu un activism foarte agresiv. Care în cazul activiștilor de profesie nu poate fi nici dezinteresat. Aici nu vorbim de plantat copaci și adunat peturi, acțiuni lăudabile, ci de fixație pe un subiect care cere mai mult implicare online decât fapte. Și încă unul potențial, din viitor. Care ar putea fi o catastrofă sau ar putea să nu fie deloc, dacă nu se mai demarează. N-am văzut niciun ONG care să își propună să salveze localitatea Glina și pe năpăstuiții vecini ai tuturor gunoaielor deversate de bucureșteni în respectiva groapă. Sau o fundație care să salveze Hunedoara de sub haldele de steril, să facă mai puțin apocaliptic măcar drumul spre castelul huniazilor, un obiectiv turistic de top. Sau acțiuni de salvare a zonelor de pe Valea Prahovei sufocate de turismul necivilizat. Și aproape că nu-i loc în jur, care n-ar putea fi ecologizat sau colțuri de natură, pentru care merită să te bați.

Cu toate astea, activismul eco rămâne doar în zona unde e rost de oarece finanțare, unde sunt interesele economice mai mari. Și răspicat „apolitic”, să nu deranjăm Guvernul. Un fel de mercenari ai cauzelor sociale, dar rupți de societate. Pentru că mare lucru nici nu ar rezolva o victorie în cazul Roșia Montană. Pentru un grup restrâns, da, miza e uriașă, vorbim de miliarde de euro, poate și de interese geo-strategice. Dar pentru societate în ansamblu, efectele ar fi destul de restrânse, și ca aport la PIB și ca locuri de muncă. Viața omului de rând s-ar schimba prea puțin, poate chiar deloc. Grijile celor mai mulți au treabă cu un loc de muncă, întreținerea de la iarnă, supraviețuirea cu un salariu minim sau mediu, viitorul copiilor, îngrijirea bătrânilor. Sunt teme cu adevărat grele, pe care încep să cred că și guvernanții le-ar vrea acoperite chiar și cu un protest ecologist, care le-ar putea fi fatal. Dar pe care poți spera că îl mai uită lumea până la următoarele alegeri, până la care mai poți trage de timp întreținându-l.

Pentru problemele reale, de dezvoltare ale României, nici ecologiștii nici guvernanții nu au soluții. Pentru că nu au în general un proiect și o direcție, doar planuri de salvare personală și conformare la cerințele altora mai puternici.

În cazul politicienilor, mercenariatul e în văzul tuturor. Aici nu mai e nevoie să faci supoziții de conspirații cu George Soros și Gazprom, că se văd cu ochiul liber piruetele făcute între campania electorală și guvernare, nu poate crede nimeni că sunt dezinteresate. Tot ce îi acuză strada e perfect real: au scos la tarabă orice fel de resursă și sunt deschiși la orice fel de negociere pentru bani și putere. Ar deschide mine și în centrul vechi din București, dacă le-ar face cineva o ofertă. Dublul discurs cu care încearcă să mai liniștească huiduielile nu mai păcălește absolut pe nimeni. Îi putem cataloga de fanarioți, niște mercenari veniți să se chivernisească ei și rubedeniile pentru câteva generații de acum înainte, cu orice mijloace.

Și aici vine partea frumoasă. Dacă noi ca societate suntem dezintegrați la nivelul civismului, dacă nu avem niciun proiect comun, nimic nu ne poate scoate din blocaj și apatie, n-ar fi oare o idee să lăsăm conducerea în seama mercenarilor? Dar un sistem în care mercenarii să se poată concura, măcar să se pârască unii pe alții în public, să încerce să-și facă rău, să nu se carteleze, adică. Gândiți-vă la hectarele nesfârșite de pământ cu buruieni, pe care le vezi străbătând țara de la un capăt la altul. Unii sunt îngroziți că această bogăție abandonată ar putea încăpea de la anul pe mâini străine, deși ce a fost de vândut s-a cumpărat deja. Cam la fel s-ar putea proceda și cu administrarea altor resurse, doar să ne bucurăm că există încă interese care ne includ, că sunt grupuri economice sau oculte, care ar da măcar o șpagă sau o subvenție unor mercenari autohtonic, ca să îi pună să producă orice. Normal că nu-i o idee de vis să lași un organism pe mâna unor virusuri sau paraziți. Dar dacă altă idee de progres nu putem produce, măcar să fim conectați prin mercenarii noștri din politică și din societatea civilă, la mersul ideilor și intereselor în lume. Ca și cum ne-am conecta la marile cicluri de producție globale, prin primirea unor multinaționale.

Am tradus de aici câteva din cele mai bune bancuri pentru tocilari. Găsiți cea mai sexy bibliotecară și o veți da gata cu ele.

Cum se sinucide un homeopat? Înghite a cinzecea parte din doza mortală.

*

Un fizician, un matematician și un inginer sunt rugați să estimeze volumul unei bile roșii de cauciuc. Fizicianul o scufundă într-un lichid și măsoară volumul dispersat. Matematicianul îi măsoară diametrul și calculează o integrală. Inginerul caută volumul în tabelul lui cu dimensiunile bilelor roșii de cauciuc.

*

Werner Heisenberg, Kurt Gödel, și Noam Chomsky intră într-un bar. Heisenberg zice: „E clar că ăsta e un banc, dar cum să ne dăm seama dacă e amuzant sau nu?”
Gödel răspunde: „Nu putem ști, pentru că suntem în interiorul bancului”.
Chomsky zice: „Sigur că e amuzant, dar îl spuneți greșit”.

*

La o întrunire a Asociaţiei Filosofilor Americani se arată un înger. Îi salută pe cei de faţă şi se oferă să le răspundă la o întrebare, una singură. Filosofii încep imediat să se contrazică. “Gândiţi-vă şi luaţi o decizie. Mă întorc mâine”, le zice îngerul şi-i lasă să discute.

Câţiva filosofi sunt de părere că ar trebui să-i adreseze o întrebare multiplă, dar alţii se opun vehement, pe motiv că îngerul nu va accepta decât o întrebare simplă. Unul propune să-l întrebe “Care e cea mai bună întrebare?”, în speranţa că un alt înger li se va arăta cândva şi le va face o ofertă similară, iar atunci ei îi vor putea pune “cea mai bună întrebare”. Dar ideea lui e respinsă de cei care se tem că o asemenea ocazie nu se va mai ivi.

În cele din urmă, filosofii cad de acord asupra acestei întrebări: “Care este perechea ordonată al cărei prim element îl reprezintă cea mai bună întrebare care poate fi adresată şi al cărei element secund este răspunsul la acea întrebare?”.

Satisfăcuţi de această hotărâre, filosofii aşteaptă întoarcerea îngerului şi îi pun întrebarea. Îngerul le răspunde: “Este perechea ordonată al cărei prim termen este întrebarea pe care mi-aţi pus-o şi al cărei element secund este răspunsul pe care tocmai vi-l dau”. Şi dispare.

*
Există două tipuri de oameni: cei care pot extrapola pornind de la un set incomplet de date…

*

Un inginer, un economist și un filosof ajung în Scoția și văd o oaie neagră. „Ia te uită, în Scoția oile sunt negre!”, zice inginerul.
„Nu, cel puțin o oaie e neagră în Scoția”, zice economistul.
Filosoful se gândește și spune: „Nu, cel puțin o oaie din Scoția e neagră pe o parte”.

Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.

Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.

Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.

Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.

Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.

Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.

Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.

Pagina 5 of 173« Prima...34567...102030...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica