rss
rss
rss

Întâmplare strict autentică, dintr-un cartier bucureștean, preponderent de pensionari:

„Doamnă, nu vreau să vă supărați pe mine, dar m-au bătut la cap vecinele astea. Dumneavoastră aveți tot timpul rufe la uscat, cum faceți să consumați așa puțină apă?”

„Domnule, poftiți, intrați să vă convingeți și în baie și în bucătărie. Cifrele sunt exact așa cum vi le-am dat.
Și, dacă vă întreabă cineva, am mașină cu bule, care consumă foarte puțină apă!”

Dacă Titus Corlățean, ministrul de externe, ar fi avut măcar o brumă de carismă, declarația lui recentă ar fi trecut ca profilarea unei personalități puternice. Dar în loc să facă Europa să ia aminte la fermitatea și spatele drept al unui politician de la București, amenințarea sa cu dezinteresul pentru Schengen a sunat mai mult ca bancul cu „dacă nu vă potoliți, fac ce-a făcut tata!”.

Cel care profită acum cu maximă plăcere de ridicarea de ton pițigăiat a lui Corlățean, Traian Băsescu, a făcut el însuși tumbe similare. I-a amenințat pe olandezi că n-o să le mai cumpere nimeni lalelele și crizantemele, pentru că ne amână fără motiv la intrarea în Schengen. Ba, când era în opoziție, râdea de occidentali că își iau tainul din contractele noastre de securizare a frontierelor, pe care am aruncat fără să crâcnim halucinanta sumă de 1 miliard de euro. „Quod licet Iovi, non licet bovi”, spuneau latinii. „Ce-i permis lui Jupiter, nu-i permis și vițelului”! Trebuie să mai știi și cum și când să faci unele afirmații, dar numai dacă te țin și curelele să nu clipești după aia. Deci, unde greșește și unde are dreptate Titus Corlățean?

Tehnic, ministrul are dreptate să spună că unele țări vestice ne tratează ca și cum n-am avea șapcă. Nu își respectă partea lor, dintr-o înțelegere birocratic-administrativă, ba se mai folosesc de pretext și pentru unele puncte populiste pentru uz intern. Tehnic, are dreptate, iar ipocriții de la Bruxelles ar merita demascați ca atare, dacă asta nu ar însemna periclitarea unor interese mai înalte decât orgoliul personal. Ca să râzi în nas birocraților și politrucilor europeni, trebuie să ai genă de mare lider. Dacă ai face-o în baza unor convingeri și propunând ceva mai bun, lumea te-ar și urma, în actuala conjunctură. Dar nu poți să o faci, când n-ai anvergură de om politic, nici cât să iei cinciul, la examenul de capacitate al școlii de politicieni.

Pe partea lui, Corlățean și-a făcut treaba, nu e în puterea lui să reformeze sistemul de justiție sau să combată corupția. Ar avea justificări să se simtă frustrat (în sensul cel mai nepeiorativ cu putință). Dar nu mai e vina europenilor lipsiți de cuvânt, că el s-a înhăitat cu hoții și face parte dintr-o gașcă politică, al cărui principal scop e să taie colții și ghearele Procuraturii, ca să poată fura în liniște. Firește că personajul nu are anvergura să înțeleagă că noile cerințe ale europenilor, privind independența Justiției, deși nu erau stipulate inițial în acord, sunt în interesul nostru, mai mult decât al lor.

Dar, ca sincronizare, Titus Corlățean gafează grav, spunând înaintea verdictului că am putea să nu mai fim interesați să fim primiți în spațiul liberei circulații europene. Se întâmplă uneori să îți depui CV-ul pentru un job oarecare. Și constați că îndeplinești absolut toate cerințele din anunț: ai diplome de studiu, ai numărul de ani de experiență, dar ți se spune să mai aștepti, pentru că ai o reputație proastă, ești suspect, pentru că te vorbește lumea de rău. Poate pe nedrept. Sau nu ai pantalonii călcați cu dungă în ziua interviului. Și atunci, ce faci, în calitate de candidat? Începi să anunți pe toată lumea că tu îndeplineai toate criteriile și, pentru că ai fost nedreptățit, n-o să-ți mai trimiți CV-ul nicăieri? Și cine o vrea, știe unde să te găsească! E o purtare destul de absurdă. Nu cred că angajatorii vor începe brusc să te respecte, să te caute și să zică: „da, domne, nu trebuia să-l tratăm așa, că uite ce ne-a dat peste nas!”.

Mai departe de aici, cred că Băsescu nu a făcut decât să speculeze cu instinct inabilitatea unui păcălici de a juca la cacealma, fără să fie pregătit mental pentru asta. Nu cred că Titus Corlățean sau Victor Ponta au un plan ascuns să ne scoată de pe șinele europene, spre cine știe ce haltă rusofonă. Mai degrabă, dau amândoi dovadă că se află în funcții mult peste nivelul lor. Funcții din care se trezesc să anunțe, nemandatați de nimeni, că România nu mai e interesată de aderarea la Schengen. Singuri se pun în posturi atât de vulnerabile, încât până și Partidul Poporului anunță, prin Dan Diaconescu, depunerea unei moțiuni în Parlament, împotriva lui Corlățean, în urma declarației în cauză. Să nu-mi spuneți că a devenit Dan Diaconescu brusc un europenist convins și un politician de anvergură. Nu, dar Corlățean e o pradă așa de ușoară, încât inventivul măscărici de televiziune nu-și putea refuza plăcerea de a se distra sadic pe seama lui.

Și încă un exemplu că dreptul de a deschide gura în public nu e egal distribuit, cum s-ar crede. Anul trecut, Mugur Isărescu anunța că trecerea României la euro rămâne un deziderat, dar înfăptuirea lui se amână, pentru câțiva ani, sau pentru o dată incertă. Întreaga clasă politică a avut o părere oarecum similară, și Guvernul actual a spus-o într-un document oficial. Impactul celor două, Schengen vs trecerea la euro, e incomparabil, ca importanță în favoarea adoptării monedei comune. Cu toate astea, nu s-a stârnit nicio vâlvă. Renunțarea României la acest obiectiv major, poate cel mai mare din viitorul previzibil, s-a făcut pe mutește și de comun acord. De ce? Pentru că tuturor politicienilor de la București le convine să avem o inflație mai mare decât în Europa și să nu intre în constrângerea de seriozitate impusă de moneda euro. Pentru că se știu mai neserioși decât grecii și mai incapabili să creeze climatul economic, pe care moneda comună îl reclamă. Sigur că e mult mai simplu să râzi de sărmanul Corlățean că n-are bască, sau că s-a dus la Bruxelles cal și s-a întors vacă.

PS: Hai, că i-am pus la respect măcar pe nemți:

“Nici posibilitatea de aderare partiala cu frontierele aeriene si maritime nu mai este de actualitate”, a declarat Friedrich pentru revista germana. “Extinderea spatiului Schengen va fi acceptata de cetatenii nostri numai daca vor fi indeplinite conditiile esentiale pentru acest pas, ceea ce acum nu este cazul”.

Deci Germania transmite oficial că va folosi dreptul de veto împotriva noastră. Am reușit să evoluăm de la propunerea de aderare parțială, la aderare deloc, și de la Olanda împotrivă, la Franța și Germania împotrivă.

Se spune despre generația actuală de copii de vârsta școlii că sunt scăpați din mână, că sunt obraznici, că nu știu absolut nimic din ce ni se părea nouă normal să știm la vârsta lor. Că e prea multă debandadă în școli și puștii ăștia iresponsabili și răsfățați nu mai știu nici de frică, nici de rușine. Toate lucrurile astea, și multe altele, sunt adevărate, dar încep să am și o impresie de sens contrar. Mi se pare că, dimpotrivă, copiii sunt prea puțin liberi, că sunt supuși unor experimente sadice de control și de malformare.

Am semnalat foarte recent o excelentă analiză despre sistemul educațional românesc, despre cum corupția și ineficiența lui sunt deliberate, calculate pentru a menține sistemul în viață, sacrificând copiii. Dar am posibilitatea să văd lucrul ăsta pe viu, în felul în care școala a început să îi transforme pe nepoții mei, aflați la vârsta claselor I-IV. Probabil că sunt subiectiv, dar sunt niște copii din cale afară de simpatici, foarte isteți, fără să fie genul ăla enervant de copii supra-dotați și genialoizi. Sunt doar doi, dar pot duce lejer la casa de nebuni, pe cineva care ar sta fără întrerupere în hărmălaia lor, când amuzantă, când epuizantă. Mie îmi plăcea balamucul pe care îl crea neastâmpărul lor, chiar dacă i-am considerat mereu răsfățați și nedisciplinați. Ăsta era și hazul lor, vivacitatea asta, imaginația ciudată, de care dădeau pe dinafară.

Când s-a dus prima dată în clasa I, cel mic a avut o intuiție extraordinară. A revăzut programul, ce are de făcut în fiecare moment al zilei, și a exclamat: a, păi și eu când mă mai joc !? Noi am râs atunci de el, dar să știți că avea mare dreptate. Școala îi dezvață să se mai joace cu aceeași naturalețe, să mai fie spontani și creativi.

De fiecare dată când îi vizitez, îi găsesc tot mai schimbați și mai ocupați. De fapt, ei ar fi la fel de interesați să asculte poveștile mele de unchi, cu veleități de bunic, dar nu mai e timp. Niciodată nu mai e timp, de parcă școala mi i-ar fi furat cu totul. Deși, culmea, și părinții se plâng că nu găsesc o fărâmă de timp sau că n-au cu cine îi lăsa, măcar o jumătate de zi. Copiii au intrat într-o rutină, demnă de cel mai obtuz corporatist. Trezit, școală, lecții, dormit, meditații, lecții, dormit, trezit, școală.

Dintr-o ambiție exagerată, dar bine intenționată, a părinților, puștii au trecut și pe la toate cercurile și cluburile imaginabile. Au fost la baschet, la înot, la ore suplimentare de engleză, la nu mai știu ce cluburi, de unde au învățat tot felul de lucruri. Fetița a devenit atât de pasionată de engleză, încât într-o excursie la Londra au întrebat-o din ce regiune a țării e, că părea vorbitor nativ. Mai nou face niște cursuri online cu un profesor ambițios, cel puțin drumul dus întors e scutit. Dar toate astea vin cu un cost îngrozitor, dincolo de cel în bani: sunt o suprasolicitare continuă.

Însă nimic din activitățile suplimentare, care au multe părți distractive și la care își pot face prieteni, nu seamănă cu coșmarul temelor. Pot să depun mărturie: inclusiv la clasa a doua, temele sunt înfiorătoare, te obosesc numai să le citești. Sunt foarte repetitive și alambicate, calcule peste calcule, exerciții peste exerciții. Nu le văd nici ei rostul și încep să nu le mai văd nici eu. De ce obosim copiii cu atâtea probleme de calcul, fără să îi învățăm să gândească și să simtă?

Aproape din nicio lecție de literatură sau alt obiect umanist nu se desprind învățăminte, toate sunt atât de false și de fade în didacticismul lor, încât copilul înțelege că i se cere ipocrizie și formalism, că i se cere să se prefacă la rândul lui. Nimic nu îl pune pe gânduri. Poate doar lecțiile de la ora de religie, unde își mai pot imagina o poveste cu un tâlc, dar și acolo mă tem că volumul va genera o reacție de saturație, cum ne săturam noi pe nedrept să comentăm ani de zile poezii de Eminescu.

Îi văd sub ochii mei pe acești copii, care ar fi foarte deschiși să învețe lucruri și să pună întrebări, să formuleze propriile păreri, îi văd că se transformă în mici corporatiști, în roboței, care nu se mai întreabă de ce fac un lucru sau altul. Îl fac pur și simplu, pentru că așa trebuie. Ce mare păcat e că le distrugem bucuria de a trăi și de a se juca acestor copii, care ar fi avut șansa să născocească o lume mai bună decât am fost noi în stare, dacă nu ar fi fost presați să se modeleze după tiparul nostru!

Această generație, care va avea acces la pornografie violentă, la vârsta la care noi ne înroșeam la față, gândindu-ne la cel mai nevinovat sărut, această generație are nevoie de mai multă libertate, nu de mai puțină. Dacă li s-ar explica felul în care funcționează lumea, dacă lecțiile pe care le primesc i-ar împinge spre curiozitatea de a-și urma o pasiune, ar descoperi ei înșiși că disciplina are propriile ei delicii, că rigoarea e necesară, nu pentru a fi nesuferit, ci pentru a te exprima mai bine și pentru a cunoaște mai mult. Sunt atât de multe lucruri, pe care le-ar putea afla, care chiar i-ar interesa, dacă nu ar deveni deja niște copii obosiți și plictisiți.

Când vedeți copii de vârsta liceului, care se filmează făcând lucruri imbecile în clasă, gândiți-vă că societatea noastră i-a stricat deja, nu a lor e vina. N-aveți decât să comparați cum arată distracțiile corporatiștilor reali: la fel de fade, aceeași goană după senzații trăite rapid și la comandă. Cât de stupid arată cluburile cu muzică pentru decerebrați, în care tinerii cu bani trăiesc cu impresia că se distrează.

De când cu criza, americanii au descoperit că mare parte din marii jucători de pe Wall Street, care au transformat economia mondială într-un cazinou, erau consumatori serioși de droguri, la petreceri cu prostituate, decontate de marile bănci și fonduri de investiții. Stresul constant și absurdul rutinei îi împingeau tocmai spre căutarea disperată a unor distracții, a unor doze tot mai mari de adrenalină, care să compenseze o viață lipsită de sens. Mai la periferie și cu posibilități mai modeste, elevii noștri de liceu au folosit și ei ce au avut la dispoziție: în loc de cocaină, etnobotanice sau băutură. Nu-i vorbă, mereu a existat curiozitatea pentru lucruri interzise, teribilismul ș.a., dar acum se adaugă și acest sentiment al lipsei de sens, al unei vieții, care fuge pe lângă tine, asupra căreia nu mai ai niciun control, și din care te reprezi să prinzi măcar o parte de distracție, cât se poate de multă într-un timp foarte scurt, până a doua zi dimineață, când intri iar în program.

Desigur, astea sunt doar consecințe extreme. Nu înseamnă că orice copil va ajunge consumator de droguri, pentru că a avut prea multe teme când era mic. Cei mai mulți vor deveni doar adulții plicticoși și anoști, pe care îi vedem peste tot în jur. Care se vor întreba de ce nu îi ajută statul să facă nu știu ce, unde să depună cerere pentru cutare lucru. E mare păcat că irosim niște resurse fantastice, pe care acești copii le au, că îi chinuim inutil, fără să îi învățăm ceva folositor, cu un fel de tortură, pe care ne-o vor întoarce, inconștient, mai târziu, când vor avea ocazia.

Astă vară am putut vedea față în față cum arată votantul PDL, „băsiștii” în viu, nu pe Facebook, nucleul convins, nu masa celor care se hotărăsc în ultima săptămână de campanie dacă merg la vot și pentru cine. Adică genul de alegător sensibil la ideologie (nu la ce se dă), care are convingeri, e tobă de informație politică, într-atât de avizat și de pasionat, încât poate să influențeze în cercul lui și pe alții, interesați doar sporadic de fenomen. Sunt, dacă vreți, echivalentul galeriilor, pentru masa de suporteri ai unei echipe. În mod normal, orice partid ar trebui să îi aibă în vedere pe acești susținători activi și implicați, iar o grupare, care pierde contactul și cu nucleul dur de simpatizanți poate la fel de bine să se și desființeze.

Cei care au ieșit din convingere la mitingurile împotriva suspendării președintelui de astă vară sunt acel nucleu dur al PDL, un nucleu mai important decât activul de partid însuși. Iar din amintirea mea acel nucleu de simpatizanți merge înspre Monica Macovei și gruparea „reformiștilor” din PDL. Impresia asta am avut-o chiar de atunci, cu multe luni deci înainte să existe o asemenea moțiune, mi-a rămas undeva în minte ca o surpriză, pentru care nu aveam o explicație. La data respectivă, bătălia părea deja pierdută, șansele ca Băsescu să mai revină la Cotroceni erau aproape nule, sistemul USL se așeza lent dar sigur peste Justiție și țară. La data respectivă, Mihai Răzvan Ungureanu avea aura succesorului desemnat, al virtualului candidat la prezidențiale. Era primit cu speranță de amintiții surprinzători, avea aureola funcției, dar nu stârnea sentimente. Emoție mult mai multă stârneau declamațiile patetice ale puștiului Mihail Neamțu. Era singurul, care vibra o coardă sensibilă, se referea la martirii închisorilor, la credință, la istorie, era ce aștepta o mulțime să audă.

Dar singura care stârnea cu adevărat sentimente era Monica Macovei. Din câte îmi amintesc n-a vorbit atunci, sau n-a spus nimic memorabil. Dar felul cum îi țineau pumnii mai mulți din public mi-l amintesc limpede. Nu exagerez, era felul în care un părinte își vede copilul pe scenă la serbare. „Să stea mai dreaptă, of!”, se frămâna o doamnă în mulțime. „S-o lase și pe ea să vorbească!”, zicea altcineva. Iar când s-a asigurat că a stabilit contact vizual cu persoana de pe scenă, o alta i-a strigat cu deznădejde: „Fiți mai curajoasă, doamnă Macovei!”. Genul ăsta de simpatie și căldură cu care e înconjurată Monica Macovei de susținătorii fostei puteri e ceva ce ar putea ține loc de carisma pe care europarlamentarul PDL e clar că nu o are. S-au câștigat alegeri pe asemenea valuri de simpatie, când oamenii vor cu tot dinadinsul să creadă pe cineva, încă dinainte de a-l auzi vorbind. Ar vrea să îi încurajeze pe față pe unii: spune-ți-ne ceva să ne amăgim și noi, că tare avem nevoie!

Macovei

Cristian Preda, Monica Macovei, Adrian Papahagi

Dacă activul de partid al PDL, care va vota efectiv la congres noua conducere, nu va înțelege că votanții partidului sunt sufletește alături de gruparea Macovei, își pot semna singuri desființarea sau ieșirea din scenă. La următoarele alegeri, când USL-ul va fi devenit general nesuferit, locul acestei alianțe va fi luat de cine va capitaliza mai bine ideea de opoziție la tot ce reprezintă actuala putere. Valul ăsta se construiește în timp, nu sunt de ajuns postacii plătiți ai partidului, ei pot fi chiar contra-productivi. Acum câteva luni, internetul vuia de freamătul celor care vedeau în Băsescu, Boc, Udrea, tot ce poate fi mai odios. De la ecologiști, care vroiau să salveze Roșia Montană, la profesori cu salarii prea mici, nostalgici ceaușiști, naționaliști anti Uniunea Europeană, asaltul se dădea din toate direcțiile. Omul de rând era nemulțumit, nu mai avea chef să mai suporte și nici fanii prezidențiali nu mai aveau argumente cu care să-l contrazică. Acum toți acești revoltați au amuțit, nu le vine să recunoască alegerea făcută, nici s-o conteste sau să-i vadă petele. Tac și se prefac că au alte priorități.

Așa se va întâmpla și în sens contrar. Dar nici Blaga nici Udrea nu vor putea capitaliza acest val de indignare cinstită. Din PDL, doar gruparea Macovei e socotită a merita acest cadou: a fi beneficiarul nemulțumirilor de zi cu zi, fără să faci mare lucru pentru asta. Deocamdată, gruparea va pierde probabil alegerile în PDL, dar le va câștiva pe Facebook. Numai că de aici încolo va avea culoar deschis pentru câștigarea unei bătălii naționale, pe termen lung.

Personal nu am o simpatie pentru doamna Macovei, nu împărtășesc sentimentele descrise mai sus, nu o văd înzestrată în mod special pentru politică. Cel puțin nu pentru politica televizivă, cum se face azi. Dar de votat, aș vota-o. În primul rând pentru că intră în logica după care votez de când am putut vota prima dată, că țara trebuie să iasă de sub zodia ceaușismului și să se întoarcă în sânul civilizației europene. Văzută dinspre Europa, îmbrățișarea dată de electorat unora ca Voiculescu sau Becali și juniorii lor, Ponta și Antonescu, e ceva de neînțeles. La fel și respingerea, chiar antipatia cu care o persoană ca Monica Macovei e tratată. E genul de ciudățenie, care îi face pe occidentali să se uite pieziș la noi, ca la un animal ciudat. Deși noi putem găsi multe explicații de ce votăm cu hoții și îi respingem pe cei care cer domnia legii, un străin occidental nu va putea birui acest mister. Un vot pentru Monica Macovei ar fi deci și din perspectiva asta un pas către normalitatea europeană.

De la un timp încoace problema corupției n-a mai fost interesantă pentru votantul nostru. Deși chestiunea îi macină nervii zilnic și-l sărăcește la fiecare pas. Totuși, mai simpatice au fost echipele de zgomot, care au spus că astea sunt mofturi, că altele sunt calitățile esențiale. Ori, mie cinstea mi se pare calitate indispensabilă în politică, proba eliminatorie. Nu îți asigură nimic, dar nici nu ajungi nicăieri fără ea. Nu văd la ce ar fi bune competența, istețimea, hazul cuiva, elocința, dacă toate astea ar fi calitățile unui personaj cariat de necinste, disponibil, dacă nu pentru furt, măcar pentru asocieri și combinații cu hoții. Domnia legii nu e un moft pedant, e prima cărămidă în orice stat, care vrea să fie mai mult decât asocierea unor găști de mafioți.

Săptămâna trecută, când se anunțaseră doar candidaturile lui Blaga și Udrea, spuneam despre gruparea intelectualilor din PDL că sunt o cauză pierdută, mereu în umbra unor tabere, fără capacitatea de a-și asuma riscul de a ieși în față pentru propria bătălie. Faptul că Monica Macovei iese chiar ea la luptă, deschis, nu susținând un alt candidat mai carismatic din grupare, mi-a făcut-o pentru prima dată simpatică. Acest curaj merită respectat și susținut, indiferent care ar fi șansele. Dimpotrivă, cred că pedeliștii cu pretenții intelectuale și de integritate, ca Toader Paleologu sau Andreea Paul, care se complac în ambiguitate și în a nu susține nicio tabără, sunt cei care se compromit grav cu această ocazie. De această dată bătălia chiar contează, poziționarea chiar spune ceva despre fiecare. Gândiți-vă că trompetele Antenei 3 au botezat sistemul judiciar, care le-a speriat de moarte patronul demisionar, „sistemul Macovei”. Cu mult înainte să existe perspectiva unei asemenea candidaturi. Hoții singuri și-au identificat „dușmanul”. Inamicii europenizării și ai unei curățenii în politică și afaceri au înzestrat-o deja pe Monica Macovei cu o forță simbolică mai mult sau mai puțin meritată. Dar au făcut-o să încarneze niște idei, într-o vreme în care unii cred că politicienii pot fi de acum înainte simpli cititori simpatici de prompter, vedete de televiziune ca Gabriela Firea sau cântăreți de șlagăre, ca Mihai de la HiQ.

Și mai cred ceva. Că fanii președintelui Băsescu urmează să aibă ei înșiși o mare surpriză, când îl vor vedea pe eroul lor atacând-o în modul cel mai mârșav pe Monica Macovei. Așa cum unii dintre pediști (Cezar Preda) au început să o facă deja, citând aluzii anteniste, gen „procurorul comunist Monica Macovei”. Presimt că momentul acela nu e departe. Caracterul lamentabil al președintelui va ieși încă o dată la rampă, nedumerindu-i pe cei nelămuriți. Preventiv, unii deja lansează teorii alambicate, prin care Băsescu e scos tot erou: susținând-o pe Elena Udrea, Băsescu i-a dat „sărutul morții”, eliberând echipa Macovei de „greaua moștenire” a milioanelor de votanți de la referendum, care poartă încă în piept ura pentru Traian Băsescu. Frumoasă teoria, dar eu unul nu-l cred în stare pe Băsescu de asemenea acte de sacrificiu de sine. Cred că gruparea reformistă va avea de dat la un moment dat și o bătălie pentru ruperea de ce a fost rău în timpul lui Băsescu și că doar o asemenea bătălie îi va aduce finalmente la putere.

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

Un articol lung (pentru internet), dar captivant, mi-a atras atenția asupra nedreptății care i se face gânditorului și criticului de artă Edgar Papu. Numele acestui român de origine evreiască a rămas asociat cu noțiunea de „protocronism”, acea teorie, potrivit căreia românii au avut în istoria lor momente în care s-au situat „înaintea timpului”. Vulgarizată, ideea a ajuns să susțină anterioritatea creativității românești în multe domenii. Românii au ajuns să fie, în mintea unora, inventatori ai scrisului, ai limbii latine sau a nenumărate alte premiere.

Theodor Codreanu explică de ce naționalismul protocronist nu este reprezentativ pentru gândirea mult mai subtilă a acestui erudit. Pentru Edgar Papu, noțiunea de protocronism era complementară cu aceea de sincronism, iar progresul apărea tocmai prin asimilarea unor idei contemporane, cărora li se dădea propria lectură.

„Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin.”

Iată un bemol cu suficient bun simț, pus teoriei protocroniste. Dar unii dintre cei care au contestat ca absurdă pretenția de a fi avut prioritatea într-un domeniu sau altul, ori ambiția de a deschide anumite curente, nu conced culturii române decât rolul de importator pasiv de idei, într-o perpetuă cursă de aducere la zi. Ironic, și teoria oarecum concurentă a lui Eugen Lovinescu, privind sincronismul, a fost adoptată la fel de trunchiat, prin eliminarea din discuție a conceptului complementar de diferențiere.
Interbelicul efervescent a fost urmat de perioada comunistă, căreia nu i se poate acorda în nicun caz statutul de produs național:

„Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite.”

Citându-l pe Kant, autorul articolului, Theodor Codreanu, constată că starea de minorat, de inferioritate a unei culturi periferice în raport cu un centru imperial, se poate prelungi din comoditate, chiar și când centrul se schimbă:

„Minoratul devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”.

Dincolo de o pedantă discuție despre soarta culturii, pe marginea unei teorii, situația mi se pare de natură să explice lipsa de contribuții românești în discuția privind construcția europeană. Reacțiile rămân primitive, fie de adoptare docilă, fie de respingere trufașă.

Marile reușite culturale ale românilor au apărut tocmai din asimilarea ideilor vremii, prin sincronizare, dar ieșind din postura umilă pe care o dă aculturația. Iată cum descrie Mircea Eliade această atitudine sănătoasă, în secolul XIX:

„Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hașdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă.
(…) cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hașdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.”

Edgar Papu e pus în descendența unui program mai amplu, care începe în perioada pașoptistă, cu Mihail Kogălniceanu, care condamnă imitațiile și cere ieșirea din postura de cultură minoră, tocmai prin sincronizarea cu Vestul European, program continuat polemic de junimiștii lui Maiorescu și de cercul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu. Ca și teoria formelor fără fond, a lui Maiorescu, teoria protocronistă a lui Edgar Papu a fost uneori înțeleasă eronat ca ostilitate la adresa Occidentului, ca atitudine refractară și de închidere în sine.

De multă vreme ignor cu echidistanță și filmele pentru mase și pe cele pentru elite (unde elite înseamnă juriile CNC și ale festivalurilor). Am mai multă răbdare să ascult pe cineva vorbind două ore despre ceva, filmat cu o singură cameră, decât să urmăresc tot atâta timp o intrigă banală, urmăriri cu mașini sau, și mai rău, aberațiile regizorale ale noului val. Cu excepția lui Nae Caranfil, care n-a prea dat greș cu ultimele lui pelicule, cred că noul val e prea mult băgat în seamă. Mă refer la comentariile, de care beneficiază, pentru că publicul îl tratează cu un binemeritat dezinteres.

De la această inteligență a omului obișnuit, de a-și conserva nervii și timpul, nebăgând în seamă producțiile ultra-promovate, a apărut și noua lor nișă de piață: festivalurile. Pur și simplu, cu infrastructura existentă – săli puține și mici – piraterie covârșitoare, preț mic al unui bilet acceptabil, televiziuni zgârcite, nu există șanse prea mari ca un film să își recupereze banii aruncați pe el de contribuabili, prin stipendiile de la buget. Atunci, inventivii regizori români (inventivi doar în soluții de supraviețuire, nu și în film) au găsit această cale de supraviețuire. S-au transformat în prestatori de servicii culturale, pentru un public specializat. Așa cum Nicolaescu făcea filme pentru propaganda Partidului.

Pretenția că producțiile lor ar fi filme de artă, neînțelese de omul de rând, e o minciună sfruntată. Filmele pentru festival nu sunt filme de artă, sunt calculate metodic să placă juriului, țintite să servească o agendă ideologică. Sigur, îți trebuie și noroc și pricepere, să țintești un trofeu oarecare, dar știi din start cam ce ai de făcut. Întâi, filmul trebuie să nu semene deloc cu un film normal, suportabil, la care să se poată uita toată familia, ar fi prea banal. Când alegi subiectul, știi că dacă e despre povestea unui supraviețuitor al Holocaustului, are mai multe șanse, decât dacă e despre un luptător anticomunist. Dacă e pe o temă religioasă, e bine să nu fie vreo meditație existențială, mergi la sigur dacă îl faci cu două călugărițe lesbiene. Produce Hollywoodul pe bandă povești de dragoste cu happy end? Foarte bine, torni și tu cea mai sordidă poveste, cu oameni de la boschetar în jos, în care să se înjure de la un capăt la altul, când nu se soarbe o ciorbă în bucătăria unei garsoniere, o jumătate de film.

De exemplu, Occident, al lui Cristian Mungiu, e un film chiar simpatic și cu haz. Evident, regizorul nu s-a îmbogățit din asta, ecoul debutului s-a stins fără prea mult folos pentru el. Așa că a trecut cu avânt la făcut mizerii pentru festivaluri, gen 4,3,2 și După dealuri, dezolante, dar elogiate de critică și răsplătite în consecință. Artiștii noului val s-au împuiat cu voioșie, în disprețul unui popor prea mic și prea nerecunoscător, ca să-i aprecieze. Tocmai prezența acelorași clișee, a acelorași trucuri a făcut să fie inventată și expresia de noul val pentru acești cineaști descurcăreți, care s-au bătut cu bătrânii dinozauri comuniști pentru finanțare de la stat. Dar doar calitatea de a fi de neprivit și de nesuportat de un om normal și de bun simț, nu e suficientă să le câștige acestor creații numele de filme de artă. Statutul lor e de pelicule comerciale, cu vânzări modeste și atâta tot.

Iar criticii pot să nu se mai mire că părerile au ajuns să le fie contestate sau ignorate de necunoscători. Ca și jurnaliștii, și criticii de artă (în acest caz, de film) și-au pierdut rațiunea de a exista din clipa în care au devenit ei înșiși niște activiști culturali, luând parte la respectivele farse. Și părerea lor, ca a editorialiștilor vânduți, s-a devalorizat galopant, ca moneda din Zimbabwe, ajungând să nu mai facă nici două parale, fără onestitate, din momentul în care și nespecialiștii au putut să își facă auzită părerea.

La nunta cu un Dorin Cocoș mai rotofei, mai bogat și mai trecut prin viață, Elena Udrea se prezenta ca pițipoanca perfectă. Cizme mai înalte de genunchi, rochiță cu două degete sub poponeț și balcoanele revărsate din corset, așa cum s-ar îmbrăca orice profesoară universitară pentru întâlnirea cu destinul și cu omul cu tricolor pe piept. Era mai tânără, nu știa de regele Norvegiei și n-avea nicio treabă cu Partidul Democrat. Pe vremea aia, PD nici nu era o partidă bună, fiind un pârlit partid de câteva procente în opoziție, într-un regim Adrian Năstase, care părea veșnic și de neînvins.

udrea pitipoanca

Mulți ani mai târziu, Elena Udrea a devenit un politician redutabil, vorbește excelent, clar și percutant, își alege ținutele cu grijă, în ton cu funcția. Indiferent cât ar jigni-o sau ar ironiza-o, mi-e greu să mă gândesc la un bărbat din politica noastră, care să nu se teamă de o confruntare 1 la 1 cu Elena Udrea. Ascensiunea acestei doamne e ceva rar în politica ultimilor ani: Elena Băsescu a rămas tot agramată și străină de domeniu, Marian Vanghelie tot cu acordul între subiect și predicat dă cele mai crâncene bătălii, în timp ce Crin Antonescu demonstrează că se poate face drumul și în sens invers, printr-o galopantă degenerare și îmbătrânire, direct din statutul de tânără speranță.

elena-udrea_office

Posibila câștigare a președinției PDL de către Elena Udrea e intersecția dintre o traiectorie balistică ascendentă și prăbușirea generală a politicii noastre. Punctul de intersecție va fi limita superioară a ascensiunii doamnei Udrea și limita de jos a PDL-ului. Partidul s-a întors la ce era pe vremea când nu prezenta interes nici pentru afaceristul Dorin Cocoș, nici pentru ambițioasa avocată Elena Udrea. După ce a cunoscut gloria de a fi partidul numărul 1 al administrației, cu baroni putred de bogați și funcții de împărțit, cu electorat numeros și entuziast, acum e într-o stare jalnică, de găină tăvălită de tren. Sau de buldog, dacă preferați. Mai rău nu poate fi, aici are dreptate și președintele Băsescu. Dar nu înseamnă că va fi neapărat mai bine.

Spectaculoasa evoluție pozitivă a Elenei Udrea seamănă mult cu principiul lui Peters, în care oamenii sunt promovați din post în post, tot mai sus, doar pentru că au făcut față sarcinilor anterioare, până își ating limita, și își dovedesc incompetența. De pildă, Roberta Anastase n-ar fi trebuit niciodată să fi trecut de statutul de secretară, poate într-o multinațională. Cineva s-a încăpățânat să o convingă că merită mai mult. Mi-e greu să spun care ar fi limita de (in)competență a Elenei Udrea, care dovedește reale capacități de adaptare și combativitate. Dar mă îndoiesc că acea limită include statutul de lider al unui partid, care să reformeze România.

Da, alegerea lui Vasile Blaga a fost din capul locului o fundătură și lespedea pe mormântul acestui partid, cel puțin la acest tur electoral. Omul e reprezentativ pentru partid, și tocmai asta e printre lucrurile cele mai rele, care se pot spune despre gruparea portocalie. Cu atât mai rușinos, pentru cei ca Traian Ungureanu sau Radu Feldman Alexandru, care s-au compromis girând un personaj șters, cu interese de afaceri transparinice și fără ecou la public.

La fel de jenantă e și reacția în sens invers a oportuniștilor tăcuți. Pe primarul de Arad, Gheorghe Falcă, l-am văzut pentru prima dată la o televiziune națională acum, imediat după semnalul dat de Traian Băsescu, reproșându-i lui Blaga că n-a făcut opoziție destulă. Să nu-mi spuneți că a fost cenzurat până acum și nu putea apărea el însuși, să facă dorita opoziție activă. Iar ca el sunt mulți, care au întors armele în noaptea atacului frontal (și curat neconstituțional) al președintelui. Probabil ei sunt grosul partidului, cei care îi vor asigura victoria doamnei Udrea.

Undeva la mijloc sunt tocmai intelectualii și speranțele partidului, gen Andreea Paul sau Cristian Preda, Teodor Baconschi, imparțiali ca tot românul, să nu supere pe nimeni, dar fără curaj să ceară ceva ce le-ar fi fost la îndemână. Monica Macovei a spus lucrurilor pe nume, cu fermitate: „Nici Blaga nici Udrea nu sunt în stare să reformeze PDL”. Dar asaltul s-a oprit la această constatare justă. Istoria e făcută de cei curajoși, deși e, poate, povestită de cei reflexivi. Mai înzestrat cu haz, Toader Paleologu a dat dovadă că nu e interesat nici de făcutul nici de scrisul istoriei, ci mai curând de literatură, cu formula descriptivă: în PDL „se bat calicii pe ceaunul gol”.

De victoria în partid, Elena Udrea poate fi aproape sigură. Vine din urmă o nouă generație, spune Băsescu. Da, e generația care a votat-o în unainimitate pe EBA șefa organizației de tineret! Lăsați la intrare orice speranță. Realist vorbind, intelectualii au și dreptate să nu se aștepte la mari izbânzi. M-a întrebat pe acest blog acum câțiva ani o comentatoare, probabil sinceră, de la nu știu ce organizație locală PDL, ce-ar trebui să facă ei să fie destul. Și i-am trimis să se comporte ca niște comuniști în ilegalitate: adică să facă apostolat, să se instruiască mai întâi, pe urmă să convingă pe oricine prind de justețea ideilor lor. Să dea bătălia pentru mințile și inimile oamenilor. Niciun intelectual de partid n-a făcut asta. Atunci, la ce bun un intelectual umanist, activ politic, dar care nu-și bate capul să convingă pe nimeni de nimic, care nu are pasiunea de a ridica măcar un milimetru din ignoranță pe altcineva? Foarte bine, vă meritați soarta, stimați intelectuali de partid, vă va purta Elena Udrea din martie în piept ca pe mărțișoare. Veți fi zorzoanele cele mai poleite. Deși țara v-a luat-o mult înainte, disputa ideologică e câștigată de stânga, și în orice campanie vă veți implica de acum încolo va trebui să păreți mai populiști și mai mârlani decât Victor Ponta, ca să sperați la orice câștig. Aveți și aici părticica voastră de vină, deci, iarăși, nu veți avea parte de compasiune.

Președintele Băsescu mai spune că într-o, întrecere cu Victor Ponta sau Crin Antonescu, Elena Udrea are mai multe șanse decât Vasile Blaga. Și are dreptate. Dar astea să fie etaloanele reușitei, everesturile spre care să te avânți? Îi consider pe amândoi accidente jenante de parcurs, creații nereușite ale unei prese, care nu mai e presă. S-au ridicat pe un val irațional de ură și vor dispărea, probabil, la fel de furtunos, fără să lase ceva în urmă. Dacă te adresezi celor care îi disprețuiesc pe cei doi, pentru obrăznicia și nulitatea lor de personaj colectiv, nu vii cu cineva, care e doar cu câteva degete peste nivelul lor. Nu restabilești normalitatea rânduielii în societate, înlocuindu-l pe impostorul nesimțit, doctor în plagiat, Victor Ponta, cu doctoranda în Geopolitică de la Dimitrie Cantemir, Elena Udrea, care și-a lăsat baltă studiile înalte, că s-a plictisit de ele și au început să fie căutați politicienii la lucrări copiate. Vrei să mături scena de generația puber-impertinentă a lui Dănuț Șova, Remus Florinel Cernea, Liviu Pop sau Nicu Bănicioiu? Nu vii cu propuneri, al căror parcurs profesional va fi mereu însoțit de un zâmbet cu subînțeles.

Mi-a displăcut mereu felul murdar în care e atacată Elena Udrea, chiar și când nu mai e cazul. Cu mult mai multă asprime, decât multe nulități masculine din politică. Nu cred nici că rolul femeii e la cratiță, nici că trebuie să arate ca Norica Nicolai sau Mariana Câmpeanu, dacă vor în politică. Altele sunt lucrurile, care ridică suspiciuni în cazul acestei doamne, cum ar fi afacerile familiei, nu ținutele mai mult sau mai puțin decoltate. Cu ea, PDL câștigă poate o atenție nesperată, iar Victor Ponta și Antonescu, un adversar de temut. Dar de aici până la statutul de speranță a dreptei, e cale lungă, pe care Elena Udrea, cu toată ascensiunea sa de aplaudat, nu cred să mai aibă suflu să o mai facă.

PS: După scrierea articolului, am văzut și părerea unui membru PDL, Ionuț Popescu: „Cu Vasile Blaga președinte, PDL nu are nicio perspectivă; în schimb, cu Elena Udrea nu are absolut niciun viitor, ca să zic așa… Traian Băsescu greșește profund implicându-se fățiș de partea Elenei Udrea, o variantă care, chiar dacă ar avea câștig de cauză, ar înmormanta partidul…”

Ca de obicei, Andrei Pleșu vine cu puncte de vedere exprimate cu limpezime, naturalețe și haz, într-un interviu realizat de George Rădulescu.

„Eu nu cunosc în momentul acesta un politician capabil să uite de sine. Toţi sunt umflaţi de sinele propriu. De cariera lor, de imaginea lor, de duşmăniile lor şi de ambiţiile lor. Eu nu recunosc în niciunul un interes real pentru binele ţării. Problemele ţării sunt doar un material pentru un discurs electoral.”

Primul exemplu de politicianism și narcisism e al favoritului la prezidențiale, Crin Antonescu:

„Când îl văd pe domnul Crin Antonescu, ştiu sigur că nu are în cap nimic altceva decât să ajungă preşedintele ţării. Competenţele lui economice, juridice, culturale, politice sunt cvasinule.
(…) e un mic ambalaj demagogic sub care se află lucruri rudimentare.”

În partea a doua a interviului, e reluată tema identității, în context global.

„Europa are la temelia ei o combinaţie între imperiul muribund al Romei şi prospeţimea devastatoare a unor triburi fără portret. Noi suntem urmaşii acestui amestec.”

Afluxul de ne-europeni, care tind să devină minorități semnificative sau chiar majorități, nu e deci ceva rău, atâta timp cât noii veniți nu au tendințe agresive sau distructive la adresa civilizației gazdă.

„Problema pe care noi o avem este că noi am produs o ideologie care ne împiedică să funcţionăm raţional în această nouă situaţie – ideologia corectitudinii politice. Noi nu mai avem voie să ţinem la un discurs identitar, fiindcă este urât, este discriminatoriu. Noi trebuie să dispărem surâzând.”

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu ramâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume sa te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în lături,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimica,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Pagina 8 of 174« Prima...678910...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica