rss
rss
rss

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

Chiar dacă scriu din an în Paște, nefiind bugetar, când scriu, se întâmplă să le nimeresc. De pildă, când au apărut primele zvonuri despre un posibil partid în care Traian Băsescu să-și ducă bătrânețile, am comparat inițiativa cu implantul de păr al lui Berlusconi. Genul de nebunie ușor penibilă, pe care o fac bărbații după o anumită vârstă, pe care nu vor să și-o admită. Un orgoliu gol de a suprima apariția unei noi generații, nelăsând dreptul decât biologiei să te înlăture cu lipsa ei de milă. Dar pe zi ce trece, bătrânețea bărbatului alfa al politicii de pe Dâmbovița e tot mai zglobie și mai tristă în veselia ei.

E nedrept să spui că Traian Băsescu nu se îngrijește de creșterea unei generații de moștenitori politici (că la moștenitoarea biologică nici nu vreau să mă gândesc). Dar epigonii celui mai abil politician din ultimul deceniu au o singură calitate de căpătâi: fidelitatea fără dubii pentru Băsescu, pe care îl vor transformat în drapel, program politic, efigie, far călăuzitor și tot ce mai vreți. Cel mai greu rol în care poți fi distribuit într-un asemenea context e cel de eminență cenușie, cu veleități de vedetă, și fix ăsta i s-a dat micuțului Sebastian Lăzăroiu. Cam de înălțimea lui Florentin Petre, Lăzăroiu e printre entuziaștii Mișcării Populare tot atât de demn de adulat ca Băsescu însuși. Pentru fani, Lăzăroiu e chiar așa cum s-a autointitulat arogant acum un an: „un îmblânzitor al viitorului”, iar panseurile lui de pe Facebook sunt savurate cu nesaț. Peste ceva vreme poate vor apărea și adepți ai Mișcării Populare, capabili să descifreze semnificații numerologice în statusurile lui Lăzăroiu, după vibrația numărului total de litere conținute. Ce păcat că sunt puțini fanii atât de entuziaști! Că dacă ar fi fost mai mulți, televiziunea facultății Spiru Haret, TV H2O, condusă de Sebastian Lăzăroiu, ar fi mișcat măcar acul audiențelor, în loc să intre în moarte clinică. Altă ironie a sorții, să iei o leafă babană de la fostul dinozaur comunist Bondrea, rectorul cu școală puțină al celei mai nocive universități, ca să „repornești România” (așa suna sloganul) și România să rămână tot nepornită.

Dar poate o repornește noua generație. De pildă, această domnișoară, pe nume Andreea Cruceanu, care va fi purtătoarea de cuvânt pe Facebook a purtătorului de cuvânt neoficial al lui Băsescu. Cum ar veni, viitoarea Mișcare Populară va urma să se propage ca folclorul: din gură-n gură. Și dacă se propagă bine, devine și partid, dacă nu, rămâne fundație, sau asociație, sau fan-club.

De unde a pornit toată tărășenia? Păi de la o altă figură de pomină a dreptei: Mihail Neamțu, one man show-ul Partidului Noua Republică. Turuitorul a constatat curajos o anomalie: deși la lege zice că Administrația Prezidențială e echidistantă politic, mai mulți angajați ai ei freacă menta pe Facebook toată ziulica, exact ca niște bugetari. Păi cu ce să construiești capitalismul în România, dacă nu cu funcționarii statului? Și cu cine să ridici un partid curat de dreapta, dacă nu cu un socialist sadea cum e Cristi Diaconescu și cu toată pletora de securiști filo-prezidențiali? Că fac politică, mai treacă-meargă, dar o fac și în timpul programului, pe banii noștri. Cam ca angajații din administrația locală, care călăresc mașinile instituțiilor în campanie sau trimit salariații la mitinguri electorale, lipit afișe și împărțit pungi votanților. Reformă totală, așadar.

Luat prin surprindere de această observație, venită din partea adormitei opoziții, Sebastian Lăzăroiu a venit cu soluția. N-o să mai folosească internetul în timpul programului de lucru, ci telefonul. De unde deducem că lui Lăzăroiu îi ia mult mai mult timp să tasteze un status, decât o conversație cu minimă politețe, în care să dicteze panseul, dacă îl consideră un așa câștig de timp. Că, vorba aia, când o suni pe fată, mai dai un bună ziua, te mai întinzi la vorbă, că așa e de bun simț, nu dictezi pur și simplu ca la centralista de la taxi. Și poate fata nu găsește pixul la îndemână, când îți vine ție panseul crucial pentru soarta dreptei române, poate să fie pe stradă, în cadă sau în Marele Bazar. Pentru că am uitat să vă spun, tânăra Andreea Cruceanu își duce viața în frumosul Istanbul, unde le bucură ochii turcilor cu frumusețile românești neacoperite, sperăm, de văl sau batic. Păi dacă Lăzăroiu are chef să fie dictator (în sensul că să dicteze statusul) fix când fata se dă cu o loțiune și nu are foaia la îndemână să noteze, se duce naibii șansa reconstrucției dreptei. Ca să nu mai zic de factura la telefon, care sper că nu e fixul de la Cotroceni.

Pentru ocaziile când tânăra asistentă de Facebook a lui Lăzăroiu e pe stradă, „îmblânzitorul viitorului” ar putea, eventual, să sune la muezinul Moscheii Albastre, care să îi reproducă statusul în portavoce, pe un ton tărăgănat, destul de lent, ca să poată fi memorat până ajunge fata la un calculator cu internet să îl posteze maselor însetate de cunoaștere.

Altfel, dacă o prinzi la telefon să îi dictezi statusul, sunt sigur că ai o conversație agreabilă cu ea, cel puțin judecânt după aceste poze de pe pagina domnișoarei de Facebook, care par făcute în webcam.

andreea_cruceanu_3

andreea_cruceanu_2

andreea_cruceanu_1

Probabil e ordin de partid să ai măcar o lucrare plagiată în CV, ca să nu se simtă prost președintele Victor Ponta. Dar Radu Mazăre ce să plagieze? Că el n-a mai deschis o carte de dinainte să facă primul milion. Însă pentru el plagiază alții, și nu pe bani puțini. Imnul stațiunii Mamaia, cântat de Loredana, Alex Velea, Cabron și Radu Mazăre, e un furt ordinar, ca teza de doctorat a premierului.
Culmea tupeului e că e copiat după croați, care au unul din cele mai îngrijite și mai invidiate litoraluri din Europa. Măscăriciul național Mazăre putea și el să fi imitat curățenia, bunul gust sau cinstea croaților, nu cântecele. De fapt, nu puteai suspecta de decență pe autorul acestui imn plătit de la buget cu zeci de mii de euro, în care se compară Mamaia, un fel de capitală a prostului gust estival, cu Ibiza sau Saint Tropez.

versiunea originală a cântecului după care e plagiat imnul stațiunii Mamaia

Dar cred că putem merge mai departe cu săpăturile. Cred că nici personajul interpretat de Radu Mazăre nu e chiar original. Dungile de pe costum sunt de pe cel nepurtat de Adrian Năstase, dar așezate, la derută, invers, orizontal nu vertical, cum ar fi normal. Fuga pe plajă e plagiată de la Pamela Anderson, iar fizicul bufonului e copiat de la Fernandel sau Louis de Funes. Ce-a rezultat din încrucișare știți foarte bine, dar constănțenilor le place, că îl votează de fiecare dată.


Deși Joaquin Rodrigo a compus în perioada interbelică a secolului XX, această bucată muzicală e atât de sublimă încât trece drept un pasaj dintr-o compoziție a unui mare clasic.

catinca tabacaru

După cum se vede, bugetarii de la Libertatea au început să aibă amețeli numărând zerouri de dolari, cu gândul la zâmbetul Catincăi Tăbăcaru, despre care aflăm că e avocat în New York, probabil interesată de o relație stabilă cu un redactor de tabloid din țara natală.

Preocupări și îngrijorări mai importante și mai personale m-au ținut departe de eternul scandal politic. Așa că voi spune o părere despre ultimul congres PDL, soldat cu realegerea lui Blaga și cuvântul de adio al lui Băsescu, dar de departe, și ca informație și ca implicare afectivă. Cum s-ar zice, așa s-au potrivit lucrurile, că eu îmi luasem adio de la trandafirul portocaliu mult înaintea președintelui. Ba, dacă mă gândesc bine, de votat i-am votat, la pachet cu alte partide aliate, de două ori, dar de simpatizat nu i-am simpatizat niciodată.

Așadar, un partid învechit l-a reconfirmat în funcție pe cel mai ponosit dintre liderii politici interni. Perfect banal. Câte parale făcea gruparea politico-economică PDL? Fix cât cele aproximativ 200 de voturi, primite de gruparea Monica Macovei. Acei votanți chiar veniseră în sala Romexpo să facă politică națională, nu învârteli, ca restul de până la 5.000 de delegați.

Cum alegerea lui Vasile Blaga e o non-știre, la fel ca alegerea lui Aurelian Pavelescu la PNȚCD, rămâne celălalt eveniment. Președintele României, Traian Băsescu, se filmează anunțând că se desparte definitiv de PDL (mai curând a fost invers) și că pornește planul de reconstrucție a dreptei. Știți bărbații ăia, care pe la 60 de ani încep să se vopsească brunet, ca să curteze o studentă mai de la țară, dar plină de viață? O simți Băsescu încă un elan al tinereții, când o are în dreapta pe blonda cea mai absorbantă de fonduri europene, dar noi ce vină avem, că președintele nostru se apucă să se joace de-a Adrian Enache la vârsta asta?

Chiar așa blestem să fie pe noi să alegem între mai mulți feseniști sau între două versiuni de USL? Unul făcut ca să-l dea jos pe Băsescu, altul făcut ca să-l pună la loc, dar ambele fără alte idei de pus în practică. OK, e mult mai carismatic decât Vasile Blaga, ne place când vorbește. Dar cine îl ia în seamă pe Vasile Blaga? De când e gușatul ăla termen de comparație pentru orice? OK, vorbește cu sens președintele, e mult mai rațional în comparație cu Ponta și Antonescu. Dar și un copil de grădiniță în poarta parcului de distracții e mai cu scaun la cap decât ăia doi! Noi ce vină avem?

Și nu-mi vorbiți de reformarea statului, de instituțiile pe care le are de construit Băsescu. A făcut foarte mult, Justiția, atâta cătă e, chiar trebuie apărată de mafioții USL și PDL, chiar trebuie susținută să meargă mai în adâncime. Dar personalizarea instituțiilor, legarea lor de numele președintelui ar fi calea sigură de a le compromite. Mai mult, la fel de compromisă ar fi și o mișcare de tineri, un partid nou care s-ar naște acum pe partea dreaptă, de atingerea strategului Băsescu. Să îl credem pe cuvânt și să zicem că PDL sau Forța Civică sau Noua Republică, sau cine o mai fi, au deja un prezidențiabil valid, un candidat bun, cinstit, serios și cu forță. Atingerea lui Băsescu l-ar transforma în secunda doi într-un Geoană ridicol. Mai țineți minte, desigur, replica genială: „românii au nevoie de un președinte jucător, nu de un președinte – jucărie!”.

Ceea ce face acum Traian Băsescu nu e operă de bărbat de stat. A făcut asta când a acceptat să nu negocieze cu niște ticăloși mai mari, să nu le dea Justiția pe mână, în schimbul unei păci reciproc avantajoase. Acum joacă hormonii bătrâneții în el. Se comportă dizgrațios, ca un bătrân egoist, care nu lasă generațiile viitoare să apară, chiar să-l mătrășească, dacă altfel nu pot. Cineva ar trebui să îi explice că împotriva USL se poate lupta și se poate și câștiga, cu șanse reale. Ar fi spre binele acestei țări să o și facă cineva. Dar împotriva biologiei nu te poți lupta.

Și nu mă refer aici la detergentul preferat de Magda Catone, ci la „îndrăgitul solist de muzică ușoară”, Bono de la U2. Cel mai reprezentativ al culturii pop militante, în curs de sanctificare.

Am remarcat că în decurs de doar două săptămâni s-au succedat două atitudini privitoare la Biserica Catolică în presa internațională. Sigur, ceea ce produce această presă e mereu în exces, e ca un bâzâit de informații, care vin fără oprire spre privitor. Dar în norul ăla de informații irelevante, de cuvinte, se disting mereu câteva cuvinte cheie. Trucul funcționează, pentru că presa e mereu ceva foarte scump și nu-și justifică efortul, dacă nu rămâne ceva în sită, când zgomotul se mai temperează.

În săptămâna alegerii Papei, din bâzâitul informațional răzbăteau câteva cuvinte cheie foarte nasoale: scandaluri de pedofilie, biserică în criză, căsătorii homosexuale. (Pe asta din urmă n-am înțeles-o niciodată. De ce oare presa stângist-liberală ține morțiș să își impună propriile obsesii și Bisericii. De ce ar trebui să fie presat un cleric să admită așa ceva, sau să emită păreri, reconsiderări, pe marginea unor dogme, de parcă principala grijă a unei biserici de orice fel poate fi aceea dacă bărbații să se însoare cu bărbații?! Dar, în fine.) Pe scurt, era foarte de rău, instituția era cam decrepită, exista o mică șansă de „a se da pe brazdă”, dar mare lucru nu era de așteptat de la catolicism.

Semn că alegerea noului papă nu putea fi ghicită. (Aici n-ai cum să nu-i respecți, în materie de organizare, catolicii sunt ireproșabili, iese din calcul ideea trucării votului.) Tradiționalul atac al presei internaționale împotriva bisericii avea toate armele în dispozitiv, gata de tragere.

Numai că n-a fost să fie. Noul papă e pe gustul presei, care a întors instantaneu foaia. Toate problemele și prăpăstiile de o săptămână mai devreme au amuțit. Cred că asistăm la una din cele mai mari operațiuni de construire a unui brand personal. Nu-i vorbă, și argentinianul Jorge Mario Bergoglio are simțul marketingului, cum au conaționalii lui, Maradona și Messi, driblingul în sânge. Și-a ales ca „nume de scenă”, numele celui mai umil dintre călugării catolici, cel al lui Francisc de Assisi, ocrotitorul săracilor, negustorul de stofe, care și-a vândut partea lui de moștenire pentru a umbla desculț prin lume și a trăi din mila publică.

În primul său discurs, noul papă a pus punctul pe i, în mod admirabil: dacă renunță la mărturisirea lui Hristos, biserica devine un ONG. Este exact ce vor, conștient sau nu, cei care îi crează acum imaginea de star popular fostului cardinal Bergoglio. Și, lumește, biserica catolică e mai slabă decât presa mondială, decât establishmentul planetei, cu ideile sale fixe, pretins progresiste. O fi reușit un predecesor de-al papei Francisc să îl întoarcă din drum pe Attila, conducătorul hunilor, cu vorba bună, iar pe Robert Guiscard, conducătorul normanzilor, l-a făcut să îngenuncheze cu armata lui. Ambii mari cuceritori ar fi putut lua Roma în stăpânire fără opoziție, dar vorbele câte unui papă i-au oprit, nimeni nu știe cum. Dar de data asta, lucrurile stau altfel, mă tem că a venit vremea papilor să se plece în fața armatelor lumii.

Iar biserica tot mai popularului papă Francisc I ar putea deveni, dacă nu un ONG, un sindicat, o asociație caritabilă, cu programe sociale, mai abitir ca guvernele. Ăsta e târgul. Brand personal și o biserică pe gustul lui Iuda, cel căruia Mântuitorul i-a retezat scurt elanul populist: „pe săraci îi aveți tot timpul cu voi!” Biserica vie și militantă e denesuportat pentru elitele internaționale, în schimb, o biserică mai aproape de cultura pop, mai aproape de proiectul lor de societate, poate fi un aliat interesant, dacă e suficient de docil și își respectă rolul. Încă un Obama stă să fie produs, și are suficient talent nativ, ca să nu fie nevoie să-l ajuți cu un Nobel pentru pace și promisiuni electorale.

Într-o poză, spală picioarele credincioșilor, după model biblic, în alta face băi de mulțime. În alta e microbist, ca orice italo-argentinian, fan al unei echipe locale. În altă poză, papa aprinde menora, într-un ritual al religiei iudaice, comemorând una din bătăliile soldate cu distrugerea templului. Dacă a putut lua parte la ritualurile altei religii, vor mai urma și altele, sigur îl vom vedea descălțându-se într-o moschee sau aprinzând bețișoare într-un templu budist. La fel de comercialul Dalai Lama l-a și felicitat pentru alegere, ca mai toți liderii lumii.

sursă foto: abc.ne.au
papa spaland picioarele

papa microbist

papa_menora
sursa foto: yourjewishnews.com

Iar papa Francisc manifestă deja o aplecare specific sud-americană pentru spectacol. Iată-l de pildă, oficiind un fel de slujbă pe un stadion, cot la cot cu o mascotă a lui Pinocchio, cu o vervă, care i-ar surclasa și pe tele-evangheliștii nord-americani. Nu vă impacientați, după Pinocchio, își fac apariția pe stadion și mascote cu personajele din Biblie (pe la minutul 7, 8), când e mai bine dispus publicul.

UPDATE: M-am mutat și de pe Netvibes, care are un bun site de mobil, dar încă nu dezvoltă o aplicație separată pentru Android. Am ales Feedly, cu ajutorul căruia poți organiza listele de feed-uri și le poți importa / exporta în format OPML/XML.

O modalitate foarte bună de a fi în contact cu blogurile interesante, peste care dai întâmplător, sau cu site-urile de știri ori de nișă, pentru subiecte de interes, este să te abonezi la fluxul RSS (celebrul icon portocaliu).

Cea mai populară unealtă pentru citit feed-uri, adică fluxuri de știri și articole postate pe site-urile la care ești abonat, așa cum primești pe mail newsletter-uri, era Google Reader. Zilele astea, cei de la Google au anunțat fără motiv că suprimă acest serviciu, deci până în iunie, milioanele de utilizatori Google Reader trebuie să își caute altă platformă.

Care ar fi alternativele? Cititul unor titluri nu e cine știe ce tehnologie, deci variantele sunt numeroase, dar două categorii se disting. Fie un cititor integrat în browser, fie un cititor aflat pe un site. Mai toate browserele au așa ceva, deci indiferent că folosești Mozilla Firefox, Google Chrome sau Opera, ai și cititor RSS. (Internet Explorer e tot mai bun de la IE 9 și IE 10 încoace, dar coșmarurile anterioare nu pot fi uitate ușor.)

Avantajul folosirii RSS-ului din browser e evident. Nu trebuie să-ți mai amintești să te loghezi pe un site, te abonezi dând doar un click, acolo unde vezi iconul portocaliu RSS, și primești notificări în timp real, oarecum ca notificările de e-mail din Yahoo Messenger. (Mi-aș fi dorit ca messengerul să fi integrat ca lumea această tehnologie, ca și conectarea cu rețelele sociale, gen Facebook, dar rezultatele au fost nesatisfăcătoare.)

Personal, nu mă împac cu un RSS integrat în browser. Ca să păstrezi toate listele create, ar trebui tot să ai un cont pe site și să faci sincronizări, ca să nu pierzi abonamentele între dezinstalări și reinstalări. Fluxul consider că ar îngreuna navigarea și te distrage de la alte activități, când nu ai chef de citit.

Așa că m-am decis pentru varianta online. Am dat târcoale mai multor site-uri și, fără să am pretenția că am făcut alegerea cea mai bună am decis: mă mut pe Netvibes.com. E site-ul firmei care are și Bloglines, n-am prea înțeles de ce l-au dublat și colo și colo, deci indiferent pe care din cele două îl alegeți, e același lucru. Serviciul e gratuit, chiar dacă oferă și părți contra cost, de care nu ar trebui să aveți nevoie în mod normal.

Și acum, partea frumoasă. Fiind un maniac, obsedat să pun toate lucrurile în ordine, în foldere împărțite meticulos, m-am trezit că adunasem vreo zece foldere în Google Reader, pe care tot le mai aranjam și regrupam. Inițial, m-am apucat să fac operațiunea de re-abonare la feed-uri manual, copiind adresa fiecărui site. Trecuse o jumătate de zi și nu eram mai departe de cel mai mic dintre foldere, că mă și oprisem să și citesc, ce vroiam să nu pierd. În ritumul ăsta, ar fi durat multe zile.

Până când am constatat că toată operațiunea se poate face într-un minut! Tot ce aveți de făcut este să mergeți la această pagină, (logat fiind în contul de Google) de unde puteți exporta abonamentele RSS. Acolo, apăsați pe CREATE ARCHIVE.

export google

Se va crea o mică arhivă .zip, conținând abonamentele și folderele lor. (Se pot exporta și alte date, dar nu ne preocupă acum.)

arhiva_rss

Din toată arhiva respectivă, noi nu vom folosi decât fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, pe care îl dezarhivăm undeva.

netvibes

Vom presupune că ne-am creat deja un cont pe Netvibes sau Bloglines (durează câteva zeci de secunde). Foarte importantă e comutarea din modul Widget, în modul RSS, care se face din banda de sus a paginii. (Modul widget e mai sofisticat, dar ceva mai aiuritor.) Apoi dăm click pe butonul verde: ADD CONTENT. De acolo se vor adăuga pagini noi, și tot de acolo vom face și importul.

import feed

În acea porțiune de ecran aveți linkul IMPORT, unde veți putea adăuga fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, obținut anterior. Și tot acolo veți putea adăuga orice feed RSS, de pildă, feed-ul pentru blogul meu.

Am mai citat o dată recent din cartea asta a lui Mircea Eliade, „Arta de a muri”, o fac a doua (promit că-i ultima oară!). Cartea are pasaje geniale, deși cea mai mare parte din ea e destul de neinteresantă, fiind, probabil, încropită din articole disparate, cine știe, la sugestia vreunui editor. M-am regăsit în câteva dintre concepțiile astea, care leagă înțelepciunea și stilul de o bună relație cu lumea de dincolo și cu momentul trecerii.

„Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; nu poți realiza nimic, dacă nu poți naște din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viață discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața. (…) tinerețea aduce cu sine un milion de superstiții, de idei gata, de sugestii și iluzii – pe care le interpune întotdeauna între ea și viață.”

„Nu începi să trăiești real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci nu trăiești decât în gesturi, în intenții, în nostalgia viitorului și amintirea trecutului.”

„Este ciudat că tinerii au mai decis simțul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăiește mult mai mult cu amintirile decât trăiește un om de cincizeci – șaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. (..) Nu s-a detașat încă de amintirile lui.”

„Ceea ce e deprimant în spectacolul tinereții manifestate este totala ei lipsă de originalitate. (…) Originalitatea lor constă în faptul că nu înțeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înțelege precis; și atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sunt un soi de lăutari care trag cu urechea și apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.”

„Cereți unui tânăr să scrie o carte asupra vieții și vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât știe de multe și atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci.” (..)

„Obișnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de moarte a bătrânilor și să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să prețuiești. Ce-ar putea pierde un tânăr murind? Ce cunoaște el din viață ca s-o iubească?

Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereții față de sentimentul morții, față de agonie, față de trecere. Și această opacitate trădează mediocritatea; căci o conștiință în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morții, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevație indispensabil contemplației și înțelegerii vieții.”

„Cineva îmi spunea că tinerețea e mediocră pentru lipsa ei de experiențe (…) nu experiențele lipsesc unui tânăr, ci înțelegerea lor.

(…)

Și cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna dreptate. Să te împotrivești unei mediocrități tinerești pentru a susține o perfecțiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevărații creatori sunt maturii și bătrânii, desigur, și adevărații impotenți sunt tinerii; totuși cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii …

Ci pur și simplu pentru că nu îi cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni îi cunoaștem. (…) Într-o perfecțiune, într-o certitudine – gestul vieții s=a împlinit; prin însuși faptul că e „perfectă” și „certă”, a murit, a înghețat; ceva nou nu se mai poate naște de acolo. Și prefer să asist și să ajut la nașterea umilă și mediocră a unei forme pasagere, imperfecte – decât să contemplu la nesfârșit o formă magnifică dar moartă, desăvârșită.”

(…)

„Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înțelept sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viață”, afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară – sunt absolut dezgustătoare.”

Ca forme spirituale, tinerețea și bătrânețea pot fi armonizate, „când nu te mai interesează nici una nici alta, când nu te mai stăpânește timpul, nu te mai obsedează istoria.”

„Dacă știi să faci dintr-un singur ceas, și tinerețea și bătrânețea, apoi nu mai ai nicio teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea nici perfecțiunea, nici eroarea, nici certitudine nu te mai interesează – te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuți, fără tinerețe și fără de moarte.”

Uneori mă apucă pur și simplu o mare lehamite, pentru toată această ipocrizie numită lume civilizată, și un dor nebun de barbari. Lehamitea asta, la un moment dat, va transforma tinerii în barbari ai propriilor lor patrii și atunci lucruri minunate se vor prăbuși, distruse de o violență tâmpă. Pentru că asta e mereu legea barbarilor, să aibă de partea lor viața și instinctul de a duce la groapă cadavrele cu pretenții de vitalitate.

De pildă, comunismul, care a fost la vremea lui barbaria însăși, a murit la interior, a putrezit în totalitate, nu-l mai propune nimeni în forma lui clasică. Dar a rămas ca o idee romantică, o nostalgie îndepărtată, în mințile unei elite continentale auto-impusă și la fel de găunoasă. Vigilenții gardieni ai apărării istoriei de judecata critică sunt aceiași care consideră propaganda comunistă ca fiind legitimă și un drept al omului. A scrie cărți istorice, în afara liniei oficiale, despre socialismul brun, te poate duce direct după gratii în multe țări ale Europei. Dar a purta cu mândrie însemnele socialismului roșu intră la drepturile omului. Raportul matematic între crimele celor două ideologii odioase e cam de 1 la 10, „în favoarea” comunismului, dar limitarea propagandei comuniste se poate solda cu sancțiuni severe pentru țara, care ar face așa ceva:

Comisia de la Veneţia consideră că interzicerea simbolurilor comuniste pe teritoriul Moldovei contravine articolelor 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la libertartea de exprimare, a declarat pentru publika.md reprezentantul Republicii Moldova la Comisia de la Veneţia, Nicolae Eşanu, ex-viceministru al Justiţiei.
Eşanu mai susţine că, magistraţii Comisiei europeane pentru democraţie prin drept recomandă ca legea să fie recunoscută drept neconstituţională şi abrogată, pentru a evita o condamnare a Moldovei la CEDO.”

Ca în Orwell: 4 picioare, bun, 2 picioare, rău. Judecata comunismului se amână pe termen nedefinit, până vor apărea generații cu mai multă judecată, sau altele complet lipsite de judecată. Caz în care, nu va mai conta.

Pagina 8 of 175« Prima...678910...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica