rss
rss
rss

Și nu mă refer aici la detergentul preferat de Magda Catone, ci la „îndrăgitul solist de muzică ușoară”, Bono de la U2. Cel mai reprezentativ al culturii pop militante, în curs de sanctificare.

Am remarcat că în decurs de doar două săptămâni s-au succedat două atitudini privitoare la Biserica Catolică în presa internațională. Sigur, ceea ce produce această presă e mereu în exces, e ca un bâzâit de informații, care vin fără oprire spre privitor. Dar în norul ăla de informații irelevante, de cuvinte, se disting mereu câteva cuvinte cheie. Trucul funcționează, pentru că presa e mereu ceva foarte scump și nu-și justifică efortul, dacă nu rămâne ceva în sită, când zgomotul se mai temperează.

În săptămâna alegerii Papei, din bâzâitul informațional răzbăteau câteva cuvinte cheie foarte nasoale: scandaluri de pedofilie, biserică în criză, căsătorii homosexuale. (Pe asta din urmă n-am înțeles-o niciodată. De ce oare presa stângist-liberală ține morțiș să își impună propriile obsesii și Bisericii. De ce ar trebui să fie presat un cleric să admită așa ceva, sau să emită păreri, reconsiderări, pe marginea unor dogme, de parcă principala grijă a unei biserici de orice fel poate fi aceea dacă bărbații să se însoare cu bărbații?! Dar, în fine.) Pe scurt, era foarte de rău, instituția era cam decrepită, exista o mică șansă de „a se da pe brazdă”, dar mare lucru nu era de așteptat de la catolicism.

Semn că alegerea noului papă nu putea fi ghicită. (Aici n-ai cum să nu-i respecți, în materie de organizare, catolicii sunt ireproșabili, iese din calcul ideea trucării votului.) Tradiționalul atac al presei internaționale împotriva bisericii avea toate armele în dispozitiv, gata de tragere.

Numai că n-a fost să fie. Noul papă e pe gustul presei, care a întors instantaneu foaia. Toate problemele și prăpăstiile de o săptămână mai devreme au amuțit. Cred că asistăm la una din cele mai mari operațiuni de construire a unui brand personal. Nu-i vorbă, și argentinianul Jorge Mario Bergoglio are simțul marketingului, cum au conaționalii lui, Maradona și Messi, driblingul în sânge. Și-a ales ca „nume de scenă”, numele celui mai umil dintre călugării catolici, cel al lui Francisc de Assisi, ocrotitorul săracilor, negustorul de stofe, care și-a vândut partea lui de moștenire pentru a umbla desculț prin lume și a trăi din mila publică.

În primul său discurs, noul papă a pus punctul pe i, în mod admirabil: dacă renunță la mărturisirea lui Hristos, biserica devine un ONG. Este exact ce vor, conștient sau nu, cei care îi crează acum imaginea de star popular fostului cardinal Bergoglio. Și, lumește, biserica catolică e mai slabă decât presa mondială, decât establishmentul planetei, cu ideile sale fixe, pretins progresiste. O fi reușit un predecesor de-al papei Francisc să îl întoarcă din drum pe Attila, conducătorul hunilor, cu vorba bună, iar pe Robert Guiscard, conducătorul normanzilor, l-a făcut să îngenuncheze cu armata lui. Ambii mari cuceritori ar fi putut lua Roma în stăpânire fără opoziție, dar vorbele câte unui papă i-au oprit, nimeni nu știe cum. Dar de data asta, lucrurile stau altfel, mă tem că a venit vremea papilor să se plece în fața armatelor lumii.

Iar biserica tot mai popularului papă Francisc I ar putea deveni, dacă nu un ONG, un sindicat, o asociație caritabilă, cu programe sociale, mai abitir ca guvernele. Ăsta e târgul. Brand personal și o biserică pe gustul lui Iuda, cel căruia Mântuitorul i-a retezat scurt elanul populist: „pe săraci îi aveți tot timpul cu voi!” Biserica vie și militantă e denesuportat pentru elitele internaționale, în schimb, o biserică mai aproape de cultura pop, mai aproape de proiectul lor de societate, poate fi un aliat interesant, dacă e suficient de docil și își respectă rolul. Încă un Obama stă să fie produs, și are suficient talent nativ, ca să nu fie nevoie să-l ajuți cu un Nobel pentru pace și promisiuni electorale.

Într-o poză, spală picioarele credincioșilor, după model biblic, în alta face băi de mulțime. În alta e microbist, ca orice italo-argentinian, fan al unei echipe locale. În altă poză, papa aprinde menora, într-un ritual al religiei iudaice, comemorând una din bătăliile soldate cu distrugerea templului. Dacă a putut lua parte la ritualurile altei religii, vor mai urma și altele, sigur îl vom vedea descălțându-se într-o moschee sau aprinzând bețișoare într-un templu budist. La fel de comercialul Dalai Lama l-a și felicitat pentru alegere, ca mai toți liderii lumii.

sursă foto: abc.ne.au
papa spaland picioarele

papa microbist

papa_menora
sursa foto: yourjewishnews.com

Iar papa Francisc manifestă deja o aplecare specific sud-americană pentru spectacol. Iată-l de pildă, oficiind un fel de slujbă pe un stadion, cot la cot cu o mascotă a lui Pinocchio, cu o vervă, care i-ar surclasa și pe tele-evangheliștii nord-americani. Nu vă impacientați, după Pinocchio, își fac apariția pe stadion și mascote cu personajele din Biblie (pe la minutul 7, 8), când e mai bine dispus publicul.

UPDATE: M-am mutat și de pe Netvibes, care are un bun site de mobil, dar încă nu dezvoltă o aplicație separată pentru Android. Am ales Feedly, cu ajutorul căruia poți organiza listele de feed-uri și le poți importa / exporta în format OPML/XML.

O modalitate foarte bună de a fi în contact cu blogurile interesante, peste care dai întâmplător, sau cu site-urile de știri ori de nișă, pentru subiecte de interes, este să te abonezi la fluxul RSS (celebrul icon portocaliu).

Cea mai populară unealtă pentru citit feed-uri, adică fluxuri de știri și articole postate pe site-urile la care ești abonat, așa cum primești pe mail newsletter-uri, era Google Reader. Zilele astea, cei de la Google au anunțat fără motiv că suprimă acest serviciu, deci până în iunie, milioanele de utilizatori Google Reader trebuie să își caute altă platformă.

Care ar fi alternativele? Cititul unor titluri nu e cine știe ce tehnologie, deci variantele sunt numeroase, dar două categorii se disting. Fie un cititor integrat în browser, fie un cititor aflat pe un site. Mai toate browserele au așa ceva, deci indiferent că folosești Mozilla Firefox, Google Chrome sau Opera, ai și cititor RSS. (Internet Explorer e tot mai bun de la IE 9 și IE 10 încoace, dar coșmarurile anterioare nu pot fi uitate ușor.)

Avantajul folosirii RSS-ului din browser e evident. Nu trebuie să-ți mai amintești să te loghezi pe un site, te abonezi dând doar un click, acolo unde vezi iconul portocaliu RSS, și primești notificări în timp real, oarecum ca notificările de e-mail din Yahoo Messenger. (Mi-aș fi dorit ca messengerul să fi integrat ca lumea această tehnologie, ca și conectarea cu rețelele sociale, gen Facebook, dar rezultatele au fost nesatisfăcătoare.)

Personal, nu mă împac cu un RSS integrat în browser. Ca să păstrezi toate listele create, ar trebui tot să ai un cont pe site și să faci sincronizări, ca să nu pierzi abonamentele între dezinstalări și reinstalări. Fluxul consider că ar îngreuna navigarea și te distrage de la alte activități, când nu ai chef de citit.

Așa că m-am decis pentru varianta online. Am dat târcoale mai multor site-uri și, fără să am pretenția că am făcut alegerea cea mai bună am decis: mă mut pe Netvibes.com. E site-ul firmei care are și Bloglines, n-am prea înțeles de ce l-au dublat și colo și colo, deci indiferent pe care din cele două îl alegeți, e același lucru. Serviciul e gratuit, chiar dacă oferă și părți contra cost, de care nu ar trebui să aveți nevoie în mod normal.

Și acum, partea frumoasă. Fiind un maniac, obsedat să pun toate lucrurile în ordine, în foldere împărțite meticulos, m-am trezit că adunasem vreo zece foldere în Google Reader, pe care tot le mai aranjam și regrupam. Inițial, m-am apucat să fac operațiunea de re-abonare la feed-uri manual, copiind adresa fiecărui site. Trecuse o jumătate de zi și nu eram mai departe de cel mai mic dintre foldere, că mă și oprisem să și citesc, ce vroiam să nu pierd. În ritumul ăsta, ar fi durat multe zile.

Până când am constatat că toată operațiunea se poate face într-un minut! Tot ce aveți de făcut este să mergeți la această pagină, (logat fiind în contul de Google) de unde puteți exporta abonamentele RSS. Acolo, apăsați pe CREATE ARCHIVE.

export google

Se va crea o mică arhivă .zip, conținând abonamentele și folderele lor. (Se pot exporta și alte date, dar nu ne preocupă acum.)

arhiva_rss

Din toată arhiva respectivă, noi nu vom folosi decât fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, pe care îl dezarhivăm undeva.

netvibes

Vom presupune că ne-am creat deja un cont pe Netvibes sau Bloglines (durează câteva zeci de secunde). Foarte importantă e comutarea din modul Widget, în modul RSS, care se face din banda de sus a paginii. (Modul widget e mai sofisticat, dar ceva mai aiuritor.) Apoi dăm click pe butonul verde: ADD CONTENT. De acolo se vor adăuga pagini noi, și tot de acolo vom face și importul.

import feed

În acea porțiune de ecran aveți linkul IMPORT, unde veți putea adăuga fișierul SUBSCRIPTIONS.XML, obținut anterior. Și tot acolo veți putea adăuga orice feed RSS, de pildă, feed-ul pentru blogul meu.

Am mai citat o dată recent din cartea asta a lui Mircea Eliade, „Arta de a muri”, o fac a doua (promit că-i ultima oară!). Cartea are pasaje geniale, deși cea mai mare parte din ea e destul de neinteresantă, fiind, probabil, încropită din articole disparate, cine știe, la sugestia vreunui editor. M-am regăsit în câteva dintre concepțiile astea, care leagă înțelepciunea și stilul de o bună relație cu lumea de dincolo și cu momentul trecerii.

„Cât ești tânăr, ești ursit parcă unei inconsistențe funciare; nu poți realiza nimic, dacă nu poți naște din tine nimic organic, ci numai fragmente (chiar de geniu, dar numai fragmente) de viață discontinue, inegale, fără stil. Inutil te zbați, inutil gândești; nu înțelegi mai niciodată nimic, nu iei contact cu realitățile, nu respiri viața. (…) tinerețea aduce cu sine un milion de superstiții, de idei gata, de sugestii și iluzii – pe care le interpune întotdeauna între ea și viață.”

„Nu începi să trăiești real decât în jurul vârstei de patruzeci de ani. Până atunci nu trăiești decât în gesturi, în intenții, în nostalgia viitorului și amintirea trecutului.”

„Este ciudat că tinerii au mai decis simțul trecutului decât oamenii maturi. Un tânăr trăiește mult mai mult cu amintirile decât trăiește un om de cincizeci – șaizeci de ani. Nu numai atât: la un tânăr, trecutul este un element întotdeauna prezent, cât de paradoxal ar părea aceasta. (..) Nu s-a detașat încă de amintirile lui.”

„Ceea ce e deprimant în spectacolul tinereții manifestate este totala ei lipsă de originalitate. (…) Originalitatea lor constă în faptul că nu înțeleg bine anumite lucruri, pe care mai târziu le vor înțelege precis; și atunci nu le vor mai spune, pentru că nu îi vor mai interesa. Tinerii sunt un soi de lăutari care trag cu urechea și apoi reproduc „adevărurile” după ureche, dând impresia de originalitate.”

„Cereți unui tânăr să scrie o carte asupra vieții și vă va aduce un manuscris de o mie de pagini, într-atât știe de multe și atât de importante, de noi, de semnificative i se par toate. Un om matur va scrie o sută de pagini; un bătrân, cel mult douăzeci.” (..)

„Obișnuiesc tinerii să-și bată joc de frica de moarte a bătrânilor și să se laude cu curajul cu care ei, de pildă, ar înfrunta moartea. Nu e greu să sacrifici ceea ce n-ai avut încă timpul să prețuiești. Ce-ar putea pierde un tânăr murind? Ce cunoaște el din viață ca s-o iubească?

Dar mai este ceva: este definitiva opacitate a tinereții față de sentimentul morții, față de agonie, față de trecere. Și această opacitate trădează mediocritatea; căci o conștiință în care nu s-a zbătut, într-un fel sau altul, problema morții, mai are încă de crescut până să se atingă acel minim de elevație indispensabil contemplației și înțelegerii vieții.”

„Cineva îmi spunea că tinerețea e mediocră pentru lipsa ei de experiențe (…) nu experiențele lipsesc unui tânăr, ci înțelegerea lor.

(…)

Și cu toate acestea, tinerețea are întotdeauna dreptate. Să te împotrivești unei mediocrități tinerești pentru a susține o perfecțiune bătrânească – e cea mai mare crimă a spiritului. Adevărații creatori sunt maturii și bătrânii, desigur, și adevărații impotenți sunt tinerii; totuși cei dintâi nu inventează, iar cei din urmă trebuie întotdeauna să ne intereseze. Nu pentru că sunt viitorul culturii …

Ci pur și simplu pentru că nu îi cunoaștem, încă, pe când pe maturi și bătrâni îi cunoaștem. (…) Într-o perfecțiune, într-o certitudine – gestul vieții s=a împlinit; prin însuși faptul că e „perfectă” și „certă”, a murit, a înghețat; ceva nou nu se mai poate naște de acolo. Și prefer să asist și să ajut la nașterea umilă și mediocră a unei forme pasagere, imperfecte – decât să contemplu la nesfârșit o formă magnifică dar moartă, desăvârșită.”

(…)

„Specimenele acestea îmi repugnă profund. Nu pot suferi un tânăr prea înțelept sau un bătrân zurbagiu, „băiat de viață”, afemeiat, nebunatec sau tandru. Nu mai vorbesc de femei, care atunci când încearcă să pară altfel decât au dreptul să pară – sunt absolut dezgustătoare.”

Ca forme spirituale, tinerețea și bătrânețea pot fi armonizate, „când nu te mai interesează nici una nici alta, când nu te mai stăpânește timpul, nu te mai obsedează istoria.”

„Dacă știi să faci dintr-un singur ceas, și tinerețea și bătrânețea, apoi nu mai ai nicio teamă de nici una din ele. Când nici mediocritatea nici perfecțiunea, nici eroarea, nici certitudine nu te mai interesează – te-ai eliberat de aceste destine, pentru că ai rămas numai tu însuți, fără tinerețe și fără de moarte.”

Uneori mă apucă pur și simplu o mare lehamite, pentru toată această ipocrizie numită lume civilizată, și un dor nebun de barbari. Lehamitea asta, la un moment dat, va transforma tinerii în barbari ai propriilor lor patrii și atunci lucruri minunate se vor prăbuși, distruse de o violență tâmpă. Pentru că asta e mereu legea barbarilor, să aibă de partea lor viața și instinctul de a duce la groapă cadavrele cu pretenții de vitalitate.

De pildă, comunismul, care a fost la vremea lui barbaria însăși, a murit la interior, a putrezit în totalitate, nu-l mai propune nimeni în forma lui clasică. Dar a rămas ca o idee romantică, o nostalgie îndepărtată, în mințile unei elite continentale auto-impusă și la fel de găunoasă. Vigilenții gardieni ai apărării istoriei de judecata critică sunt aceiași care consideră propaganda comunistă ca fiind legitimă și un drept al omului. A scrie cărți istorice, în afara liniei oficiale, despre socialismul brun, te poate duce direct după gratii în multe țări ale Europei. Dar a purta cu mândrie însemnele socialismului roșu intră la drepturile omului. Raportul matematic între crimele celor două ideologii odioase e cam de 1 la 10, „în favoarea” comunismului, dar limitarea propagandei comuniste se poate solda cu sancțiuni severe pentru țara, care ar face așa ceva:

Comisia de la Veneţia consideră că interzicerea simbolurilor comuniste pe teritoriul Moldovei contravine articolelor 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la libertartea de exprimare, a declarat pentru publika.md reprezentantul Republicii Moldova la Comisia de la Veneţia, Nicolae Eşanu, ex-viceministru al Justiţiei.
Eşanu mai susţine că, magistraţii Comisiei europeane pentru democraţie prin drept recomandă ca legea să fie recunoscută drept neconstituţională şi abrogată, pentru a evita o condamnare a Moldovei la CEDO.”

Ca în Orwell: 4 picioare, bun, 2 picioare, rău. Judecata comunismului se amână pe termen nedefinit, până vor apărea generații cu mai multă judecată, sau altele complet lipsite de judecată. Caz în care, nu va mai conta.

Întâmplare strict autentică, dintr-un cartier bucureștean, preponderent de pensionari:

„Doamnă, nu vreau să vă supărați pe mine, dar m-au bătut la cap vecinele astea. Dumneavoastră aveți tot timpul rufe la uscat, cum faceți să consumați așa puțină apă?”

„Domnule, poftiți, intrați să vă convingeți și în baie și în bucătărie. Cifrele sunt exact așa cum vi le-am dat.
Și, dacă vă întreabă cineva, am mașină cu bule, care consumă foarte puțină apă!”

Dacă Titus Corlățean, ministrul de externe, ar fi avut măcar o brumă de carismă, declarația lui recentă ar fi trecut ca profilarea unei personalități puternice. Dar în loc să facă Europa să ia aminte la fermitatea și spatele drept al unui politician de la București, amenințarea sa cu dezinteresul pentru Schengen a sunat mai mult ca bancul cu „dacă nu vă potoliți, fac ce-a făcut tata!”.

Cel care profită acum cu maximă plăcere de ridicarea de ton pițigăiat a lui Corlățean, Traian Băsescu, a făcut el însuși tumbe similare. I-a amenințat pe olandezi că n-o să le mai cumpere nimeni lalelele și crizantemele, pentru că ne amână fără motiv la intrarea în Schengen. Ba, când era în opoziție, râdea de occidentali că își iau tainul din contractele noastre de securizare a frontierelor, pe care am aruncat fără să crâcnim halucinanta sumă de 1 miliard de euro. „Quod licet Iovi, non licet bovi”, spuneau latinii. „Ce-i permis lui Jupiter, nu-i permis și vițelului”! Trebuie să mai știi și cum și când să faci unele afirmații, dar numai dacă te țin și curelele să nu clipești după aia. Deci, unde greșește și unde are dreptate Titus Corlățean?

Tehnic, ministrul are dreptate să spună că unele țări vestice ne tratează ca și cum n-am avea șapcă. Nu își respectă partea lor, dintr-o înțelegere birocratic-administrativă, ba se mai folosesc de pretext și pentru unele puncte populiste pentru uz intern. Tehnic, are dreptate, iar ipocriții de la Bruxelles ar merita demascați ca atare, dacă asta nu ar însemna periclitarea unor interese mai înalte decât orgoliul personal. Ca să râzi în nas birocraților și politrucilor europeni, trebuie să ai genă de mare lider. Dacă ai face-o în baza unor convingeri și propunând ceva mai bun, lumea te-ar și urma, în actuala conjunctură. Dar nu poți să o faci, când n-ai anvergură de om politic, nici cât să iei cinciul, la examenul de capacitate al școlii de politicieni.

Pe partea lui, Corlățean și-a făcut treaba, nu e în puterea lui să reformeze sistemul de justiție sau să combată corupția. Ar avea justificări să se simtă frustrat (în sensul cel mai nepeiorativ cu putință). Dar nu mai e vina europenilor lipsiți de cuvânt, că el s-a înhăitat cu hoții și face parte dintr-o gașcă politică, al cărui principal scop e să taie colții și ghearele Procuraturii, ca să poată fura în liniște. Firește că personajul nu are anvergura să înțeleagă că noile cerințe ale europenilor, privind independența Justiției, deși nu erau stipulate inițial în acord, sunt în interesul nostru, mai mult decât al lor.

Dar, ca sincronizare, Titus Corlățean gafează grav, spunând înaintea verdictului că am putea să nu mai fim interesați să fim primiți în spațiul liberei circulații europene. Se întâmplă uneori să îți depui CV-ul pentru un job oarecare. Și constați că îndeplinești absolut toate cerințele din anunț: ai diplome de studiu, ai numărul de ani de experiență, dar ți se spune să mai aștepti, pentru că ai o reputație proastă, ești suspect, pentru că te vorbește lumea de rău. Poate pe nedrept. Sau nu ai pantalonii călcați cu dungă în ziua interviului. Și atunci, ce faci, în calitate de candidat? Începi să anunți pe toată lumea că tu îndeplineai toate criteriile și, pentru că ai fost nedreptățit, n-o să-ți mai trimiți CV-ul nicăieri? Și cine o vrea, știe unde să te găsească! E o purtare destul de absurdă. Nu cred că angajatorii vor începe brusc să te respecte, să te caute și să zică: „da, domne, nu trebuia să-l tratăm așa, că uite ce ne-a dat peste nas!”.

Mai departe de aici, cred că Băsescu nu a făcut decât să speculeze cu instinct inabilitatea unui păcălici de a juca la cacealma, fără să fie pregătit mental pentru asta. Nu cred că Titus Corlățean sau Victor Ponta au un plan ascuns să ne scoată de pe șinele europene, spre cine știe ce haltă rusofonă. Mai degrabă, dau amândoi dovadă că se află în funcții mult peste nivelul lor. Funcții din care se trezesc să anunțe, nemandatați de nimeni, că România nu mai e interesată de aderarea la Schengen. Singuri se pun în posturi atât de vulnerabile, încât până și Partidul Poporului anunță, prin Dan Diaconescu, depunerea unei moțiuni în Parlament, împotriva lui Corlățean, în urma declarației în cauză. Să nu-mi spuneți că a devenit Dan Diaconescu brusc un europenist convins și un politician de anvergură. Nu, dar Corlățean e o pradă așa de ușoară, încât inventivul măscărici de televiziune nu-și putea refuza plăcerea de a se distra sadic pe seama lui.

Și încă un exemplu că dreptul de a deschide gura în public nu e egal distribuit, cum s-ar crede. Anul trecut, Mugur Isărescu anunța că trecerea României la euro rămâne un deziderat, dar înfăptuirea lui se amână, pentru câțiva ani, sau pentru o dată incertă. Întreaga clasă politică a avut o părere oarecum similară, și Guvernul actual a spus-o într-un document oficial. Impactul celor două, Schengen vs trecerea la euro, e incomparabil, ca importanță în favoarea adoptării monedei comune. Cu toate astea, nu s-a stârnit nicio vâlvă. Renunțarea României la acest obiectiv major, poate cel mai mare din viitorul previzibil, s-a făcut pe mutește și de comun acord. De ce? Pentru că tuturor politicienilor de la București le convine să avem o inflație mai mare decât în Europa și să nu intre în constrângerea de seriozitate impusă de moneda euro. Pentru că se știu mai neserioși decât grecii și mai incapabili să creeze climatul economic, pe care moneda comună îl reclamă. Sigur că e mult mai simplu să râzi de sărmanul Corlățean că n-are bască, sau că s-a dus la Bruxelles cal și s-a întors vacă.

PS: Hai, că i-am pus la respect măcar pe nemți:

“Nici posibilitatea de aderare partiala cu frontierele aeriene si maritime nu mai este de actualitate”, a declarat Friedrich pentru revista germana. “Extinderea spatiului Schengen va fi acceptata de cetatenii nostri numai daca vor fi indeplinite conditiile esentiale pentru acest pas, ceea ce acum nu este cazul”.

Deci Germania transmite oficial că va folosi dreptul de veto împotriva noastră. Am reușit să evoluăm de la propunerea de aderare parțială, la aderare deloc, și de la Olanda împotrivă, la Franța și Germania împotrivă.

Se spune despre generația actuală de copii de vârsta școlii că sunt scăpați din mână, că sunt obraznici, că nu știu absolut nimic din ce ni se părea nouă normal să știm la vârsta lor. Că e prea multă debandadă în școli și puștii ăștia iresponsabili și răsfățați nu mai știu nici de frică, nici de rușine. Toate lucrurile astea, și multe altele, sunt adevărate, dar încep să am și o impresie de sens contrar. Mi se pare că, dimpotrivă, copiii sunt prea puțin liberi, că sunt supuși unor experimente sadice de control și de malformare.

Am semnalat foarte recent o excelentă analiză despre sistemul educațional românesc, despre cum corupția și ineficiența lui sunt deliberate, calculate pentru a menține sistemul în viață, sacrificând copiii. Dar am posibilitatea să văd lucrul ăsta pe viu, în felul în care școala a început să îi transforme pe nepoții mei, aflați la vârsta claselor I-IV. Probabil că sunt subiectiv, dar sunt niște copii din cale afară de simpatici, foarte isteți, fără să fie genul ăla enervant de copii supra-dotați și genialoizi. Sunt doar doi, dar pot duce lejer la casa de nebuni, pe cineva care ar sta fără întrerupere în hărmălaia lor, când amuzantă, când epuizantă. Mie îmi plăcea balamucul pe care îl crea neastâmpărul lor, chiar dacă i-am considerat mereu răsfățați și nedisciplinați. Ăsta era și hazul lor, vivacitatea asta, imaginația ciudată, de care dădeau pe dinafară.

Când s-a dus prima dată în clasa I, cel mic a avut o intuiție extraordinară. A revăzut programul, ce are de făcut în fiecare moment al zilei, și a exclamat: a, păi și eu când mă mai joc !? Noi am râs atunci de el, dar să știți că avea mare dreptate. Școala îi dezvață să se mai joace cu aceeași naturalețe, să mai fie spontani și creativi.

De fiecare dată când îi vizitez, îi găsesc tot mai schimbați și mai ocupați. De fapt, ei ar fi la fel de interesați să asculte poveștile mele de unchi, cu veleități de bunic, dar nu mai e timp. Niciodată nu mai e timp, de parcă școala mi i-ar fi furat cu totul. Deși, culmea, și părinții se plâng că nu găsesc o fărâmă de timp sau că n-au cu cine îi lăsa, măcar o jumătate de zi. Copiii au intrat într-o rutină, demnă de cel mai obtuz corporatist. Trezit, școală, lecții, dormit, meditații, lecții, dormit, trezit, școală.

Dintr-o ambiție exagerată, dar bine intenționată, a părinților, puștii au trecut și pe la toate cercurile și cluburile imaginabile. Au fost la baschet, la înot, la ore suplimentare de engleză, la nu mai știu ce cluburi, de unde au învățat tot felul de lucruri. Fetița a devenit atât de pasionată de engleză, încât într-o excursie la Londra au întrebat-o din ce regiune a țării e, că părea vorbitor nativ. Mai nou face niște cursuri online cu un profesor ambițios, cel puțin drumul dus întors e scutit. Dar toate astea vin cu un cost îngrozitor, dincolo de cel în bani: sunt o suprasolicitare continuă.

Însă nimic din activitățile suplimentare, care au multe părți distractive și la care își pot face prieteni, nu seamănă cu coșmarul temelor. Pot să depun mărturie: inclusiv la clasa a doua, temele sunt înfiorătoare, te obosesc numai să le citești. Sunt foarte repetitive și alambicate, calcule peste calcule, exerciții peste exerciții. Nu le văd nici ei rostul și încep să nu le mai văd nici eu. De ce obosim copiii cu atâtea probleme de calcul, fără să îi învățăm să gândească și să simtă?

Aproape din nicio lecție de literatură sau alt obiect umanist nu se desprind învățăminte, toate sunt atât de false și de fade în didacticismul lor, încât copilul înțelege că i se cere ipocrizie și formalism, că i se cere să se prefacă la rândul lui. Nimic nu îl pune pe gânduri. Poate doar lecțiile de la ora de religie, unde își mai pot imagina o poveste cu un tâlc, dar și acolo mă tem că volumul va genera o reacție de saturație, cum ne săturam noi pe nedrept să comentăm ani de zile poezii de Eminescu.

Îi văd sub ochii mei pe acești copii, care ar fi foarte deschiși să învețe lucruri și să pună întrebări, să formuleze propriile păreri, îi văd că se transformă în mici corporatiști, în roboței, care nu se mai întreabă de ce fac un lucru sau altul. Îl fac pur și simplu, pentru că așa trebuie. Ce mare păcat e că le distrugem bucuria de a trăi și de a se juca acestor copii, care ar fi avut șansa să născocească o lume mai bună decât am fost noi în stare, dacă nu ar fi fost presați să se modeleze după tiparul nostru!

Această generație, care va avea acces la pornografie violentă, la vârsta la care noi ne înroșeam la față, gândindu-ne la cel mai nevinovat sărut, această generație are nevoie de mai multă libertate, nu de mai puțină. Dacă li s-ar explica felul în care funcționează lumea, dacă lecțiile pe care le primesc i-ar împinge spre curiozitatea de a-și urma o pasiune, ar descoperi ei înșiși că disciplina are propriile ei delicii, că rigoarea e necesară, nu pentru a fi nesuferit, ci pentru a te exprima mai bine și pentru a cunoaște mai mult. Sunt atât de multe lucruri, pe care le-ar putea afla, care chiar i-ar interesa, dacă nu ar deveni deja niște copii obosiți și plictisiți.

Când vedeți copii de vârsta liceului, care se filmează făcând lucruri imbecile în clasă, gândiți-vă că societatea noastră i-a stricat deja, nu a lor e vina. N-aveți decât să comparați cum arată distracțiile corporatiștilor reali: la fel de fade, aceeași goană după senzații trăite rapid și la comandă. Cât de stupid arată cluburile cu muzică pentru decerebrați, în care tinerii cu bani trăiesc cu impresia că se distrează.

De când cu criza, americanii au descoperit că mare parte din marii jucători de pe Wall Street, care au transformat economia mondială într-un cazinou, erau consumatori serioși de droguri, la petreceri cu prostituate, decontate de marile bănci și fonduri de investiții. Stresul constant și absurdul rutinei îi împingeau tocmai spre căutarea disperată a unor distracții, a unor doze tot mai mari de adrenalină, care să compenseze o viață lipsită de sens. Mai la periferie și cu posibilități mai modeste, elevii noștri de liceu au folosit și ei ce au avut la dispoziție: în loc de cocaină, etnobotanice sau băutură. Nu-i vorbă, mereu a existat curiozitatea pentru lucruri interzise, teribilismul ș.a., dar acum se adaugă și acest sentiment al lipsei de sens, al unei vieții, care fuge pe lângă tine, asupra căreia nu mai ai niciun control, și din care te reprezi să prinzi măcar o parte de distracție, cât se poate de multă într-un timp foarte scurt, până a doua zi dimineață, când intri iar în program.

Desigur, astea sunt doar consecințe extreme. Nu înseamnă că orice copil va ajunge consumator de droguri, pentru că a avut prea multe teme când era mic. Cei mai mulți vor deveni doar adulții plicticoși și anoști, pe care îi vedem peste tot în jur. Care se vor întreba de ce nu îi ajută statul să facă nu știu ce, unde să depună cerere pentru cutare lucru. E mare păcat că irosim niște resurse fantastice, pe care acești copii le au, că îi chinuim inutil, fără să îi învățăm ceva folositor, cu un fel de tortură, pe care ne-o vor întoarce, inconștient, mai târziu, când vor avea ocazia.

Astă vară am putut vedea față în față cum arată votantul PDL, „băsiștii” în viu, nu pe Facebook, nucleul convins, nu masa celor care se hotărăsc în ultima săptămână de campanie dacă merg la vot și pentru cine. Adică genul de alegător sensibil la ideologie (nu la ce se dă), care are convingeri, e tobă de informație politică, într-atât de avizat și de pasionat, încât poate să influențeze în cercul lui și pe alții, interesați doar sporadic de fenomen. Sunt, dacă vreți, echivalentul galeriilor, pentru masa de suporteri ai unei echipe. În mod normal, orice partid ar trebui să îi aibă în vedere pe acești susținători activi și implicați, iar o grupare, care pierde contactul și cu nucleul dur de simpatizanți poate la fel de bine să se și desființeze.

Cei care au ieșit din convingere la mitingurile împotriva suspendării președintelui de astă vară sunt acel nucleu dur al PDL, un nucleu mai important decât activul de partid însuși. Iar din amintirea mea acel nucleu de simpatizanți merge înspre Monica Macovei și gruparea „reformiștilor” din PDL. Impresia asta am avut-o chiar de atunci, cu multe luni deci înainte să existe o asemenea moțiune, mi-a rămas undeva în minte ca o surpriză, pentru care nu aveam o explicație. La data respectivă, bătălia părea deja pierdută, șansele ca Băsescu să mai revină la Cotroceni erau aproape nule, sistemul USL se așeza lent dar sigur peste Justiție și țară. La data respectivă, Mihai Răzvan Ungureanu avea aura succesorului desemnat, al virtualului candidat la prezidențiale. Era primit cu speranță de amintiții surprinzători, avea aureola funcției, dar nu stârnea sentimente. Emoție mult mai multă stârneau declamațiile patetice ale puștiului Mihail Neamțu. Era singurul, care vibra o coardă sensibilă, se referea la martirii închisorilor, la credință, la istorie, era ce aștepta o mulțime să audă.

Dar singura care stârnea cu adevărat sentimente era Monica Macovei. Din câte îmi amintesc n-a vorbit atunci, sau n-a spus nimic memorabil. Dar felul cum îi țineau pumnii mai mulți din public mi-l amintesc limpede. Nu exagerez, era felul în care un părinte își vede copilul pe scenă la serbare. „Să stea mai dreaptă, of!”, se frămâna o doamnă în mulțime. „S-o lase și pe ea să vorbească!”, zicea altcineva. Iar când s-a asigurat că a stabilit contact vizual cu persoana de pe scenă, o alta i-a strigat cu deznădejde: „Fiți mai curajoasă, doamnă Macovei!”. Genul ăsta de simpatie și căldură cu care e înconjurată Monica Macovei de susținătorii fostei puteri e ceva ce ar putea ține loc de carisma pe care europarlamentarul PDL e clar că nu o are. S-au câștigat alegeri pe asemenea valuri de simpatie, când oamenii vor cu tot dinadinsul să creadă pe cineva, încă dinainte de a-l auzi vorbind. Ar vrea să îi încurajeze pe față pe unii: spune-ți-ne ceva să ne amăgim și noi, că tare avem nevoie!

Macovei

Cristian Preda, Monica Macovei, Adrian Papahagi

Dacă activul de partid al PDL, care va vota efectiv la congres noua conducere, nu va înțelege că votanții partidului sunt sufletește alături de gruparea Macovei, își pot semna singuri desființarea sau ieșirea din scenă. La următoarele alegeri, când USL-ul va fi devenit general nesuferit, locul acestei alianțe va fi luat de cine va capitaliza mai bine ideea de opoziție la tot ce reprezintă actuala putere. Valul ăsta se construiește în timp, nu sunt de ajuns postacii plătiți ai partidului, ei pot fi chiar contra-productivi. Acum câteva luni, internetul vuia de freamătul celor care vedeau în Băsescu, Boc, Udrea, tot ce poate fi mai odios. De la ecologiști, care vroiau să salveze Roșia Montană, la profesori cu salarii prea mici, nostalgici ceaușiști, naționaliști anti Uniunea Europeană, asaltul se dădea din toate direcțiile. Omul de rând era nemulțumit, nu mai avea chef să mai suporte și nici fanii prezidențiali nu mai aveau argumente cu care să-l contrazică. Acum toți acești revoltați au amuțit, nu le vine să recunoască alegerea făcută, nici s-o conteste sau să-i vadă petele. Tac și se prefac că au alte priorități.

Așa se va întâmpla și în sens contrar. Dar nici Blaga nici Udrea nu vor putea capitaliza acest val de indignare cinstită. Din PDL, doar gruparea Macovei e socotită a merita acest cadou: a fi beneficiarul nemulțumirilor de zi cu zi, fără să faci mare lucru pentru asta. Deocamdată, gruparea va pierde probabil alegerile în PDL, dar le va câștiva pe Facebook. Numai că de aici încolo va avea culoar deschis pentru câștigarea unei bătălii naționale, pe termen lung.

Personal nu am o simpatie pentru doamna Macovei, nu împărtășesc sentimentele descrise mai sus, nu o văd înzestrată în mod special pentru politică. Cel puțin nu pentru politica televizivă, cum se face azi. Dar de votat, aș vota-o. În primul rând pentru că intră în logica după care votez de când am putut vota prima dată, că țara trebuie să iasă de sub zodia ceaușismului și să se întoarcă în sânul civilizației europene. Văzută dinspre Europa, îmbrățișarea dată de electorat unora ca Voiculescu sau Becali și juniorii lor, Ponta și Antonescu, e ceva de neînțeles. La fel și respingerea, chiar antipatia cu care o persoană ca Monica Macovei e tratată. E genul de ciudățenie, care îi face pe occidentali să se uite pieziș la noi, ca la un animal ciudat. Deși noi putem găsi multe explicații de ce votăm cu hoții și îi respingem pe cei care cer domnia legii, un străin occidental nu va putea birui acest mister. Un vot pentru Monica Macovei ar fi deci și din perspectiva asta un pas către normalitatea europeană.

De la un timp încoace problema corupției n-a mai fost interesantă pentru votantul nostru. Deși chestiunea îi macină nervii zilnic și-l sărăcește la fiecare pas. Totuși, mai simpatice au fost echipele de zgomot, care au spus că astea sunt mofturi, că altele sunt calitățile esențiale. Ori, mie cinstea mi se pare calitate indispensabilă în politică, proba eliminatorie. Nu îți asigură nimic, dar nici nu ajungi nicăieri fără ea. Nu văd la ce ar fi bune competența, istețimea, hazul cuiva, elocința, dacă toate astea ar fi calitățile unui personaj cariat de necinste, disponibil, dacă nu pentru furt, măcar pentru asocieri și combinații cu hoții. Domnia legii nu e un moft pedant, e prima cărămidă în orice stat, care vrea să fie mai mult decât asocierea unor găști de mafioți.

Săptămâna trecută, când se anunțaseră doar candidaturile lui Blaga și Udrea, spuneam despre gruparea intelectualilor din PDL că sunt o cauză pierdută, mereu în umbra unor tabere, fără capacitatea de a-și asuma riscul de a ieși în față pentru propria bătălie. Faptul că Monica Macovei iese chiar ea la luptă, deschis, nu susținând un alt candidat mai carismatic din grupare, mi-a făcut-o pentru prima dată simpatică. Acest curaj merită respectat și susținut, indiferent care ar fi șansele. Dimpotrivă, cred că pedeliștii cu pretenții intelectuale și de integritate, ca Toader Paleologu sau Andreea Paul, care se complac în ambiguitate și în a nu susține nicio tabără, sunt cei care se compromit grav cu această ocazie. De această dată bătălia chiar contează, poziționarea chiar spune ceva despre fiecare. Gândiți-vă că trompetele Antenei 3 au botezat sistemul judiciar, care le-a speriat de moarte patronul demisionar, „sistemul Macovei”. Cu mult înainte să existe perspectiva unei asemenea candidaturi. Hoții singuri și-au identificat „dușmanul”. Inamicii europenizării și ai unei curățenii în politică și afaceri au înzestrat-o deja pe Monica Macovei cu o forță simbolică mai mult sau mai puțin meritată. Dar au făcut-o să încarneze niște idei, într-o vreme în care unii cred că politicienii pot fi de acum înainte simpli cititori simpatici de prompter, vedete de televiziune ca Gabriela Firea sau cântăreți de șlagăre, ca Mihai de la HiQ.

Și mai cred ceva. Că fanii președintelui Băsescu urmează să aibă ei înșiși o mare surpriză, când îl vor vedea pe eroul lor atacând-o în modul cel mai mârșav pe Monica Macovei. Așa cum unii dintre pediști (Cezar Preda) au început să o facă deja, citând aluzii anteniste, gen „procurorul comunist Monica Macovei”. Presimt că momentul acela nu e departe. Caracterul lamentabil al președintelui va ieși încă o dată la rampă, nedumerindu-i pe cei nelămuriți. Preventiv, unii deja lansează teorii alambicate, prin care Băsescu e scos tot erou: susținând-o pe Elena Udrea, Băsescu i-a dat „sărutul morții”, eliberând echipa Macovei de „greaua moștenire” a milioanelor de votanți de la referendum, care poartă încă în piept ura pentru Traian Băsescu. Frumoasă teoria, dar eu unul nu-l cred în stare pe Băsescu de asemenea acte de sacrificiu de sine. Cred că gruparea reformistă va avea de dat la un moment dat și o bătălie pentru ruperea de ce a fost rău în timpul lui Băsescu și că doar o asemenea bătălie îi va aduce finalmente la putere.

Mircea Eliade propune o modificare de perspectivă asupra morții, care, deși pleacă de la o meditație pe marginea sorții culturii vestice, poate fi de mare folos chiar și la nivel individual, pentru orice om confruntat cu frica de moarte sau cu gândul sinuciderii. Punctul de plecare e un detaliu în evoluția Occidentului: pasiunea pentru istorie. Privită cu ochii unui ne-european (și ne-europenizat), acest interes poate fi asemuit cu derularea episoadelor esențiale din existența cuiva, înaintea momentului fatal. Formele de raportare la istorie, pe care le cunoaște omul oriental sunt fie ritualizarea (întoarcerea periodică la o istorie sacră, cum se întâmplă la sărbătorile de peste an), fie referința moralizatoare, didactică (evenimente, din care se învață ceva). Pasiunea pentru trecut în sine, sau ca explicație pentru condiția prezentă (cum se întâmplă în marxism), e ceva inedit.

„Angoasa în fața Neantului Morții pare să fie un fenomen specific modern. Pentru toate celelalte culturi neeuropene, adică pentru celelalte religii, Moartea nu este niciodată înțeleasă ca un sfârșit absolut, ca un Neant: Moartea este mai degrabă un ritual de trecere către o altă modalitate de a fi și de aceea ea se află întotdeauna în relație cu simbolismele și ritualurile de inițiere, de renaștere sau de reînviere. Aceasta nu vrea să spună că lumea extraeuropeană nu cunoaște experiența angoasei în fața Morții: această experiență există bineînțeles, dar ea nu este nici absurdă, nici inutilă; dimpotrivă, este valorizată la un alt nivel de existență. Moartea este Marea Inițiere. Dar pentru lumea modernă, Moartea este vidată de sensul ei religios, și din cauza aceasta asimilată Neantului; și în fața Neantului omul modern este paralizat”.

(Mircea Eliade – Arta de a muri, p. 108, Editura Moldova, Iași 1993)

Antidotul pentru această spaimă de moarte îi e cunoscut „omului vechi”: reinserția în adăpostul actului ritual, trăirea religioasă, care îl orientează, dă sens și vieții și morții. Apoi, este experiența. Acolo unde contemporanul înghesuie fel de fel de experiențe, tocmai pentru a folosi cumva timpul rămas, pentru a exploata timpul cu profit, orientalul primitiv are experiența morții. O știe, s-a mai întâlnit cu ea. A făcut această experiență a spaimei de moarte în timpul ritualurilor de inițiere, experiențele care l-au făcut ceea ce e, matur și responsabil, experiențele care l-au ajutat să depășească vârsta copilăriei, să se desprindă de părinți.

„Și la creștini și în religiile necreștine, moartea nu este omologabilă ideii de neant. Moartea este, bineînțeles un sfârșit, dar un sfârșit urmat imediat de un nou început. Se moare la un mod de existență, ca să se poată accede la altul.”

Și iată cum au reușit indienii să răspundă problemei neantului, a neființei. Pentru ei, lumea văzută și experiențele psihologice sunt izvorâte din iluzia cosmică, din Maya. „Lumea fizică și experiența noastră umană sunt constituite prin devenirea universală, prin temporalitate; create și distruse de Timp, ele sunt deci iluzorii. Dar asta nu vrea să spună că ele nu există, că sunt o creație a imaginației mele. Lumea nu este un miraj sau o iluzie în sensul imediat al termenului: lumea fizică, experiența mea viatală și psihică există, dar există numai în Timp, ceea ce vrea să spună pentru gândirea indiană, că nu vor mai exista mâine sau peste o sută de milioane de ani; în consecință, judecate la scara Ființei absolute, lumea și cu ea toată experiența supusă temporalității sunt iluzorii.”

Viața trăită sub condiționalitatea istoriei, a fiziologiei și eredității e sub spectrul iluziei, o formă de neființă. Alternativa e preocuparea pentru Ființă, atât la modul absolut, prin întâlnirea cu Dumnezeu, cât și la modul relativ, prin întâlnirea cu umanul din celălalt și din tine.

Prin luciditate crudă și scepticism, omul contemporan face doar jumătatea drumului. Realizează că viața are o mulțime de limitări tragice, în primul rând ca durată, realizează că acestea sunt surse de suferință și tragism, dar se oprește la această auto-contemplare a condiției tragice, eșuând în nihilism și pesimism. A înțelege condiționarea și iluzia nu ajută la nimic, dacă nu e urmată de căutarea eliberării. Sinele nostru veritabil nu are nimic de-a face cu multiplele situații al istoricității noastre. Cea care moare e iluzia, învelișul de temporar, care ne învăluie și ne înlănțuie. Trebuie să fii mort pentru Istorie, ca să descoperi și să trăiești Ființa. Înțelegerea că traiul în istorie e iluzoriu nu are pentru indian același conținut absurd, înspăimântător, pentru că el o încadrează într-un plan divin, având ca scop experiența și eliberarea din această experiență.

După momentul conștientizării, hindusul nu se retrage pur și simplu din lume, nu comite un act de sinucidere socială, foarte puțini îmbrățișând o formă de asceză. Continuă să rămână în lume și să participe la Istorie, dar fără a-i acorda Istoriei o valoare absolută. Ia parte la Istorie, la viața socială, fără să o idolatrizeze. Învățații indieni insistă pe acest aspect: „ignoranța și iluzia nu constau în a trăi în Istorie, ci în a crede în realitatea ontologică a Istoriei.” Deși iluzorie, pentru că e în devenire, lumea nu e mai puțin o creație divină, tocmai în asta constă sacralitatea ei. A crede că totul se termină în și cu această lume, a disprețui eternitatea sunt chiar surse ale ignoranței și angoasei.

În cultura orientală, această apăsare a condiției de muribund e cea care anunță iminența renașterii. Situația e aceeași din riturile inițiatice. „Dar nici într-o altă cultură în afară de a noastră nu te poți opri în mijlocul unui ritual de trecere și instala într-o situație aparent fără ieșire. Căci ieșirea constă tocmai în terminarea ritualului de trecere și rezolvarea crizei, atingându-se un nivel superior, luându-se cunoștință de un nou mod de existență.” Dacă ar întrerupe ritualul, tânărul nu ar mai fi nici copilul de dinainte, nici adultul care ar fi trebuit să fie.

Precizare: Am citat mai mult decât se cade și am încercat să sintetizez din eseul mai amplu și foarte dens al lui Mircea Eliade. Nu am deci altă contribuție decât de a fi trunchiat, poate și denaturat ușor pe alocuri textul, dar problema mi se pare una de maximă importanță. Poate între cititorii ocazionali se vor găsi amatori de provocări filosofice, aceștia mă interesează mai puțin. Dar poate se vor găsi și oameni realmente frământați și apăsați de acel sentiment al inutilității, al absurdului și deznădejdei. De dragul lor, aș fi vrut să mă exprim mai limpede: dacă ai citit până aici, dragă cititorule necunoscut, află că ești un om special și că există în lume sensuri și acolo unde nu le vedem. Că viața are un rost, care e copleșitor, tocmai pentru că e peste ce putem înțelege.

Omul de azi nu mai știe să trăiască, pentru că nu a înțeles nici cum să moară. Plasa de siguranță, care îl apăra odată, era formată din mituri, prin care putea înțelege alegoric lumea și din ritualuri, prin care o putea experimenta. Acum nu mai are un ajutor, care să îi dea un sens vieții și morții, în fața cărora se lasă paralizat de frică. Reînarmat cu credință, urmând pașii bătătoriți ai civilizației, se poate salva, poate vedea că viața e doar o limită pusă între două etape ale vieții, pe care trebuie să o prețuiască și să caute să o înțeleagă fără teamă.

În final, voi mai cita câteva pasaje din alt eseu din lucrarea citată (p 229), intitulat „Despre un anumit sentiment al morții”:

„Miracolul morții nu constă în ceea ce sfârșește ea, ci în ceea ce începe. Nu mă înspăimântă nimic din faptul că moartea pune capăt biologiei, că încheie definitiv seria experiențelor organice, că, într-un cuvânt oprește pe loc viața. Sub acest aspect cunosct deja moartea; din experiențele mele, din ceea ce văd la alții; m-am întâlnit de nenumărate ori cu fenomenele morții, cu agonia, cu stingerea, cu oprirea pe loc. Am murit de atâtea ori până acum, ca orice om, încât moartea cea adevărată nu mă mai poate înspăimânta. Fiecare cunoaște moartea în acest sens. Ce nu cunoaște nimeni este începutul de după moarte.”

(…)

„Și ceea ce este miraculos în moarte este faptul că începe atunci „ceva” cu desăvârșire deosebit de tot ce cunoaștem noi, cu desăvârșire deosebit de ceea ce ne așteptăm să fie. Se continuă ceva pe care noi nu avem ochi să-l vedem în timpul vieții. Se continuă ceva pe care l-am fi putut cunoaște, dar pe care nu știm să-l căutăm în timpul vieții. (…) un imponderabil, o taină (…) Deși începe ceva complet deosebit de viață, moartea continuă totuși o conștiință pe care am fi putut s-o intuim încă din timpul vieții. Acesta e paradoxul central al morții: altceva decât viața și totuși ceva e care l-am putea cunoaște chiar cu ajutorul vieții.”

„Mă întreb chiar dacă adevărata esență a vieții nu este totuna cu esența morții. Dar nu în sensul pe care îl dați dumneavoastră morții și vieții. Pentru dumneavoastră viața este permanentă trecere, fluviu continuu, iar moartea este același lucru, cel puțin în faptul ei inițial, este o trecere, o pierdere dincolo. (…) Identificați viața și moartea în ceea ce au neesențial. Pentru mine, dimpotrivă, esența vieții nu este dinamismul ei exterior ci o saturare, ceva din care nu se mai poate scădea nimic, de la care nu se mai poate adăuga nimic. Și atunci mă întreb dacă moartea nu este același lucru.”

(..)

„Printre marile anomalii ale lumii moderne se numără și faptul că știința și filosofia ne învață viața și moartea. Gândiți-vă o clipă la absurditatea acestui lucru: oamenii care cunosc viața din laborator, prin analize, și oamenii care se gândesc asupra vieții dintr-un cabinet, tocmai aceștia sunt chemați să ne învețe cel mai esențial și cel mai decisiv fapt: existența noastră, moartea noastră. De altfel, ei nu fac decât să completeze și să articuleze experiențele noastre negative, neființa noastră.”

(..)

„Acesta este miracolul. Acesta este paradoxul; cheltuiești o viață întreagă pentru a te înălța, a te purifica și a cunoaște, ca să ajungi, în moarte, cine știe, la cea mai de jos treaptă a perfecțiunii. Prin simplul fapt al morții, o biată bătrână poate ajunge mult mai sus decât un Bergson, Einstein sau Rodin. Umbli pe stradă și întâlnești pe la colțuri cerșetori în zdrențe, femei sărmane sau auzi de oameni care suferă cele mai cumplite boli, care și-au pierdut tinerețea în spitale, și îi compătimești, fără să gândești o clipă că poate oamenii aceștia sunt îngeri printre noi, sunt arhangheli veniți să ne ispitească, sau sunt simple suflete, care atunci când își vor lua zborul, se vor afla mult mai aproape de lumină decât cei mai mari înțelepți, cei mai mari sfinți și filantropi ai noștri. E o simplă închipuire de-a mea, fără îndoială, dar paradoxul și miracolul morții ne dă dreptul la orice închipuire.”

Un articol lung (pentru internet), dar captivant, mi-a atras atenția asupra nedreptății care i se face gânditorului și criticului de artă Edgar Papu. Numele acestui român de origine evreiască a rămas asociat cu noțiunea de „protocronism”, acea teorie, potrivit căreia românii au avut în istoria lor momente în care s-au situat „înaintea timpului”. Vulgarizată, ideea a ajuns să susțină anterioritatea creativității românești în multe domenii. Românii au ajuns să fie, în mintea unora, inventatori ai scrisului, ai limbii latine sau a nenumărate alte premiere.

Theodor Codreanu explică de ce naționalismul protocronist nu este reprezentativ pentru gândirea mult mai subtilă a acestui erudit. Pentru Edgar Papu, noțiunea de protocronism era complementară cu aceea de sincronism, iar progresul apărea tocmai prin asimilarea unor idei contemporane, cărora li se dădea propria lectură.

„Om sau popor, individ sau neam – totul trebuie să aibă ferestrele deschise spre vecinătăţi mai apropiate sau mai îndepărtate. Numai astfel te poţi integra circuitului universal. Un om sau un popor închis în sine îşi reduce şansele de a exista deplin.”

Iată un bemol cu suficient bun simț, pus teoriei protocroniste. Dar unii dintre cei care au contestat ca absurdă pretenția de a fi avut prioritatea într-un domeniu sau altul, ori ambiția de a deschide anumite curente, nu conced culturii române decât rolul de importator pasiv de idei, într-o perpetuă cursă de aducere la zi. Ironic, și teoria oarecum concurentă a lui Eugen Lovinescu, privind sincronismul, a fost adoptată la fel de trunchiat, prin eliminarea din discuție a conceptului complementar de diferențiere.
Interbelicul efervescent a fost urmat de perioada comunistă, căreia nu i se poate acorda în nicun caz statutul de produs național:

„Prin esenţa lui, comunismul este ostil protocroniilor naţionale. Invadatorul sovietic a consacrat legea de fier a sincronizării cu noul centru imperial moscovit, care se pretindea a fi singurul depozitar de saeculum, cea mai înaintată ideologie, democraţie, cultură etc., pe când Occidentul burghez rămânea imaginea decadenţei. Proletcultismul de imitaţie sovietică a însemnat cea mai grea lovitură dată culturii naţionale, pe deplin competitivă (adică protocronică) în Europa între cele două războaie mondiale. Centrul imperial n-a invitat culturile din ţările anexate la stimularea protocroniilor naţionale, ci la un sincronism fără limite.”

Citându-l pe Kant, autorul articolului, Theodor Codreanu, constată că starea de minorat, de inferioritate a unei culturi periferice în raport cu un centru imperial, se poate prelungi din comoditate, chiar și când centrul se schimbă:

„Minoratul devine constitutiv naturii umane şi, mai cu seamă, popoarelor care nu s-au bucurat de libertate în istorie. Ba, iubesc minoratul şi după ce se văd în libertate: „Lenevia şi laşitatea constituie cauzele care explică de ce o aşa mare parte dintre oameni, după ce natura i-a dezlegat de multă vreme de orice conducere străină, rămân totuşi de bunăvoie întreaga viaţă în starea de minorat; aceasta şi explică de ce unora le este atât de lesne să-i ia sub tutorat”.

Dincolo de o pedantă discuție despre soarta culturii, pe marginea unei teorii, situația mi se pare de natură să explice lipsa de contribuții românești în discuția privind construcția europeană. Reacțiile rămân primitive, fie de adoptare docilă, fie de respingere trufașă.

Marile reușite culturale ale românilor au apărut tocmai din asimilarea ideilor vremii, prin sincronizare, dar ieșind din postura umilă pe care o dă aculturația. Iată cum descrie Mircea Eliade această atitudine sănătoasă, în secolul XIX:

„Nu copiam Europa, nici nu o respingeam – ci ne măsuram cu ea. Hasdeu, marele naţionalist, nu are nici un sentiment de inferioritate faţă de Europa. În articolele sale politice, compara adesea România cu Italia. Nu avea sentimentul că participă la o cultură mică, meschină sau modestă (aşa cum credeau, bunăoară, Maiorescu şi Caragiale). De aceea găsim la Bălcescu, Heliade Rădulescu şi Hașdeu cea mai bună atitudine spirituală şi politică faţă de Europa pe care o poate avea România modernă.
(…) cele mai româneşti genii creatoare (un Cantemir, un Hașdeu, un Eminescu, un Iorga) s-au realizat tocmai prin asimilarea uneia sau a mai multor culturi europene. Geniul românesc – ca orice geniu etnic – se manifestă rezistând, opunându-se, alegând şi respingând.”

Edgar Papu e pus în descendența unui program mai amplu, care începe în perioada pașoptistă, cu Mihail Kogălniceanu, care condamnă imitațiile și cere ieșirea din postura de cultură minoră, tocmai prin sincronizarea cu Vestul European, program continuat polemic de junimiștii lui Maiorescu și de cercul Sburătorul, al lui Eugen Lovinescu. Ca și teoria formelor fără fond, a lui Maiorescu, teoria protocronistă a lui Edgar Papu a fost uneori înțeleasă eronat ca ostilitate la adresa Occidentului, ca atitudine refractară și de închidere în sine.

Pagina 9 of 176« Prima...7891011...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica