rss
rss
rss

Pentru că tot se apropie teroarea perioadei Valentine’s Day, 1, 8 Martie, vin și eu cu o idee constructivă, culeasă dintr-o vitrină. Cu un asemenea cadou puteți face și dovada rafinamentului, iar duduia pare să se simtă destul de bine. Deși e posibil ca satisfacția să vină de la telefon, nu de la leduri.
romantic

Comentariile lui Traian Băsescu la raportul european pe Justiție mi s-au părut decente, în granițele normalității. Ar fi fost o reacție de om normal să spui „astea sunt disfuncțiile, hai să vedem ce putem face, sau iată ce avem de gând să facem”. Normalitatea e, ca de obicei, banală. Cum au reacționat membrii USL și organele lor de presă a fost adevărata ciudățenie: de la suspiciuni că mai marii Europei sunt manipulați de Monica Macovei, la zbârliri naționaliste.

Până și cei pe care îi credeam foarte decenți, gen Renate Weber, europarlamentarul PNL, au sărit în apărarea hoților, indicând tot felul de vicii procedurale. Revoluționarul marxist Costi Rogozanu, care acum câteva luni spunea că suntem un popor letargic și făcea apologia revoltei maselor, se îngrijora acum de posibilitatea abuzului de drept: „ce faci dacă ajungi într-o funcție și imediat ți se face dosar pentru corupție!?” Iar acestea sunt voci, care mai încearcă să păstreze cât de cât aparențele. Crin Antonescu și purtătorul de cuvânt al PSD, Cătălin Ivan, au luat direct în coarne Comisia Europeană pentru criticile aduse.

Situația mi-a stârnit o curiozitate. Nu prea mai văd pe internet susținători decenți ai USL. Văd postaci, văd radicali de stânga, ultrași ecologiști (din ce în ce mai tăcuți), nostalgici comuniști, naționaliști de nuanță xenofobă. Dar știu sigur că trebuie să existe (și ei ar trebui să fie majoritatea) simpatizanții moderați, care vor social-democrație, dar în cadrul Uniunii Europene. Cei care îi reproșau lui Băsescu că nu respectă la virgulă Constituția sau nu știu ce spirit al ei, puriștii și pedanții normelor de tot felul. Cei cu înclinații de stânga, dar care nu cer chiar linșaje publice și confiscări de averi fără judecată. Aceia unde au dispărut? Ei ce părere au, înghit pe nemestecate ideea că Europa ar cam trebui să ne lase în pace, că nu suntem colonia ei? Că Adrian Năstase, Vântu și, să sperăm, în curând, Dan Voiculescu sunt deținuți politici ai unui regim de persecuție?

Victor Ponta vorbea cu puțin timp în urmă despre modelul lui Tony Blair. În fine, discutabil model, pasibil de o condamnare pentru crime împotriva umanității și alta pentru corupție. Dar un „model de social-democrație modernă”. Are, prin urmare, public un asemenea partid al lui Victor Ponta sau e pierdere de vreme? Și atunci strategia de atac a lui Crin Antonescu e mai practică. Serios, aș fi curios cum apreciază problematica Justiției și corupției niște susținători moderați ai USL, capabili să nu vânture fără discernământ lucruri spuse la Antena 3.

Astăzi am constatat pentru prima dată schimbarea aspectului paginii de căutare pentru imagini a motorului de căutare Google. Aparent, un pas înainte, căutarea e fluidă, te poți mișca printre fotografii, cu ajutorul unui script Ajax sau Java, fără a părăsi pagina. Utilizatorul e fericit. Atunci unde e problema?

Orice site, care are și imagini proprii, va beneficia la un moment dat și de trafic provenit din căutarea de imagini. Pentru unele site-uri, căutarea de imagini poate aduce chiar mai mulți vizitatori decât căutarea de text, cum e cazul bazelor de imagini sau al unor site-uri cu galerii foto. Până acum, pe site-ul Google se aflau doar copii miniaturale ale imaginilor indexate, de dimensiunea unui timbru. Îți atrăgea o imagine atenția, dădeai click pe ea și ajungeai pe site-ul care o conține. Acolo puteai să citești un articol, să treci și la alte pagini, eventual să dai click și pe o reclamă sau pe un buton de Facebook. În tot cazul, orice asemenea vizită conta ca trafic.

În noua formulă, omul dă click, se deschide un preview de dimensiuni destul de mari, tot în pagina Google, cu trei butoane: „Vizitează pagina”, „Vezi imaginea întreagă” și „Detalii”. Ultimul buton ajunge la o pagină a Google, care nu pare diferită de vechea pagină de căutare, care îți permite căutări mai detaliate, după dimensiuni și tipul fișierului. Primul buton te duce pe site-ul unde se află poza, în timp ce butonul „vezi imaginea întreagă” te duce direct la fișier, la dimensiuni complete, doar să îl copiezi în calculator, fără a mai afla de unde provine. Oricum, datele privind site-urile proprietare sunt foarte discrete, apar doar dacă treci mouse-ul peste, în căutarea inițială.

Să spunem că eu sunt un utilizator obișnuit, vreau să văd cum arată un oraș, un animal sau o persoană. Am dat căutare și am dintr-o dată acces la o imagine aproape cât ecranul, fără să părăsesc site-ul Google, respectiv la imaginea întreagă, fără să intru deloc pe site-ul proprietar, doar accesând serverul. Ce nevoie aș mai avea să vizitez site-ul respectiv, să interacționez cu el, dacă pe mine imaginea mă interesa și o are deja Google la el acasă?

Nu vorbim aici de cazul meu particular. La urma urmei, pozele mele sunt mediocre, iar traficul, unul modest. Dar vorbim de imaginile unor adevărați fotografi, de la bloggeri de talent, la profesioniști, care lucrează pentru diverse reviste și publicații. Practic, nebăgat în seamă de nimeni, am asistat la cel mai discret și mai mare furt de conținut petrecut vreodată. Google a devenit, în fapt, proprietar pe toată producția de imagine a planetei, indexată vreodată. Iar utilizatorii au la îndemână opțiunea foarte comodă de a se bucura de acel conținut pe site-ul Google, întocmai ca și cum toți fotografii de pe fața Pământului ar fi muncit fără știrea lor, pentru a-și dona munca gigantului deținut de Serghei Mihailovici Brin și Larry Page. Acest tip de utilizare depășește cu mult limitele decente ale citării sau indexării într-o bază de date, cum a fost până acum, și când beneficiul era reciproc între producătorii conținutului și cei care îl inventariau.

Dacă eu m-aș apuca să fac astăzi un site, care să se comporte la fel ca motorul de căutare pentru imagini al Google, probabil că aș fi inundat de procese. Să spunem că aș alege un domeniu restrâns, aș descărca fotografii și le-aș pune într-un film Flash, care nu e mult diferit de scriptul Java, Ajax sau HTML5, ca rezultate. Ori Google face asta cu toate fotografiile de pe internet, indiferent de notificările de copyright, care le-ar putea însoți, fără să întrebe pe nimeni.

Schimbarea poate avea efecte nu doar asupra veniturilor din publicitate ale producătorilor de conținut, dar și asupra felului în care este el receptat, altfel decât a fost gândit. Dacă, să spunem, eu fac un reportaj monden, în care sunt ironic în prezentarea unei vedete de carton, în lipsa textului din articol, receptarea va fi alterată, iar mesajul autorului nu va ajunge la vizitator, care își va lua informația text de la trusturile centrale și imaginea de la mine. La fel, să spunem că particip la un eveniment politic, iar textul însoțitor e unul relevant, neregăsindu-se în acea imagine sau regăsindu-se într-o imagine alăturată, neselectată de Google: mesajul articolului, compus din text, imagini, poate și linkuri către alte articole și site-uri, a fost denaturat și nu mai ajunge la potențialul cititor.

Există, desigur, posibilitatea de a nu permite accesul pe site pentru fișierul direct. Probabil, mai meșterind puțin la setările serverului, ai putea bloca de tot indexarea sau crawlerele Google, care perie web-ul pentru text și imagini. Dar nimeni nu își permite să taie legătura cu motorul, care aduce poate și 90% din trafic. Ai putea la fel de bine să renunți cu totul la încercarea de a mai atinge audiențe largi și să arăți pozele doar cunoscuților. Compania, al cărei slogan e „Don’t be evil!” („Nu fi rău!”), nu contribuie nici măcar la costurile de stocare pentru imaginile cu care se servește, din moment ce butonul duce direct pe serverul proprietarului, și cu nimic la costurile de producție. Este ca și cum o librărie s-ar transforma în xerox.

În trecut, magnatul Rupert Murdoch, patron al Fox și Wall Street Journal, a dus unele bătălii cu gigantul internetului, amenințând chiar cu interdicția de indexare a conținutului produs de ziarele sale. Din câte știu, tentativa lui de a introduce plata pentru accesul pe site nu a avut mari reușite. Vorbim, după părerea mea, de un abuz de poziție dominantă, de o practică imposibil de repetat de companii cu cote de piață mai mici.

Această adevărată „preluare ostilă” de conținut poate fi un semnal pentru cum ar putea arăta viitorul, după adoptarea cloud computingului. Probabil, tehnologia în care se investesc în prezent miliarde de dolari, va începe superb: ai putea avea acces, poate chiar gratuit, la capacități de stocare gigantice, poate chiar nelimitate, pe care să le accesezi instantaneu de pe toate dispozitivele pe care le deții, de la telefon, tabletă, computer, televizor, GPS-ul din mașină și cine știe ce alte minuni ale tehnicii. Apoi, după ce se va fi petrecut schimbarea de generație a produselor, și vechile computere, cu hard disk propriu, vor părea la fel de învechite ca un gramofon, vor începe să dispară bucăți de conținut indezirabil, sau cel disponibil va fi consultat de diverse entități, ale unor firme sau guverne.

Discuția despre proprietatea conținutului și drepturile de autor e una lungă și complicată. Aplicând dictonul „să arunce primul cu piatra, cel care e fără păcat”, sigur că și eu am folosit de la imagini ale altora în montaje, sau în articole pe site, străduindu-mă, pe cât posibil, să indic sursa cu link, și eu am ascultat muzică piratată, am descărcat filme sau am folosit programe fără licență. Știu și proprietarii marilor companii de soft că fără acestea, prăpastia digitală dintre Vest și noi nu s-ar fi micșorat niciodată. Nici nu sunt adeptul unor drepturi de autor întinse în perpetuitate și lăsate moștenire, cum se întâmplă în cazul unor cărți, care nu mai pot fi citate azi în manualele de literatură, pentru că urmașii autorilor pretind sume exagerate de la autorii de manuale.

Din partea mea, am invitat mereu vizitatorii site-ului să folosească imaginile pe site-urile lor, dacă doresc, păstrând sigla. Sigur că un link sau o indicare a sursei ar fi cu atât mai drăguț. Unii nu au avut nici măcar bunul simț să păstreze sigla, dar am zis că nu are rost să îmi bat capul.
Mai mult, m-am trezit că un deștept de voluntar de la Wikipedia a fost și „decorat” cu nu știu ce grade interne, pentru că „a descoperit baza gratuită de imagini webphoto.ro”! Așa se face că pe Wikipedia există personalități și clădiri, care au la prezentare fotografii făcute de mine, „libere de licență” și maiestuos cropuite încât să dispară sigla. Evident, de acolo, se poate servi oricine poftește. Mi-am zis că e ca și cum aș fi donat efortul meu pentru binele omenirii 🙂 și că, la urma urmei, și eu m-am informat și inspirat (chiar dacă nu la modul copy-paste) din bătrâna enciclopedie, încât n-are rost să mă supăr, și mă pot considera chiar onorat.

Nu cred că alții vor reacționa la fel ca mine, și că de această împroprietărire a Google cu conținutul întregului internet, deocamdată pentru cel imagistic, vom mai auzi pe viitor.

Am rămas, așadar, a doua oară fără „reprezentant” în Parlament. Pentru că, da, stau în acest Teleorman al Bucureștiului, unde Dan Voiculescu, securistul, care fuge de pușcărie, a fost ales, reales, cu 70%. Data trecută a mințit ca un porc că își dă demisia pentru nu știu ce lege fiscală, pe care nu-l lasă pretenarii lui să o treacă prin Parlament. Acum nici nu s-a mai obosit să mintă ceva, pentru că știe că alegătorii lui nu merită atâta considerație. A recunoscut deschis că își dă demisia din cauza dosarului de la Înalta Curte. Pentru că e o victimă a lui Traian Băsescu, evident.

Minciunica de acum e cel mult una firavă, gen, „renunț la imunitate”, deși etapa asta fusese deja depășită prin simplul fapt că era în fața unei instanțe de judecată. Dacă am pomenit cuvântul ăsta, orice om cu judecată își dă seama că dacă te știi cinstit, ataci dosarul pe fond, vii cu dovezi, demontezi probele acuzării etc. Dacă te știi vinovat, mergi pe formă, ataci procedura, invoci excepții, ceri amânări, încerci să obții măcar prescripția. Voiculescu își recunoaște prin atitudine culpa.

S-a prins până și CTP:

“o dată la câteva luni, îşi dă demisia din Senat şi îl suspendă pe T. Băsescu.
Evident, suspensorul lui Băsescu joacă leapşa cu instanţele de judecată, vrând să scape de ÎCCJ, evident îşi bate joc sistematic de amărâţii care l-au votat.”

Corect, dar, ca un făcut, de fiecare dată când infractorul mai pune în scenă o suspendare, Popescu se comportă „imparțial, ca tot românul”, adică pretinde că analizează motivele farsei, ca pe o cerere onestă, ce trebuie judecată, întrucât are suficiente justificări valide. După cum nici votanții păcăliți nu au un moment de revelație, în care să realizeze că au fost trași pe sfoară, nici Popescu, nici alți complici, nu au un moment în care să își ceară scuze pentru contribuția lor. Poate tocmai de-aia, că își cunosc prea bine marfa (adică publicul).

Operațiunea de cosmetizare a continuat și după această nouă culme a penibilului. La Pro TV, știrea a fost prezentată discret și neutru, ca o simplă procedură parlamentară. La Realitatea, Bogdan Chirieac îi dă înainte cu deținutul politic Adrian Năstase și sistemul infernal. Până unde poate merge nerușinarea acestor oameni? Foarte simplu, atât cât e de scurtă memoria colectivă. Și ei au grijă să fie foarte scurtă. Au grijă să nu mai țină minte cât circ au făcut cu suspendarea din senin, doar pentru că Adrian Năstase își trăsese o zgârietură în gușă. Câți ONG-iști gen Pârvulescu de la Pro Democrația, câți analiști nu au jucat în comedia asta, ca și cum ar fi fost ceva real, nu o farsă pusă în mișcare de frica de pușcărie a unor oameni mărunți.

Tot mecanismul construit în ultimii opt ani funcționează ca uns. Nu mai există adevăr, totul e chestiune de opțiune partizană: a mințit al nostru, dar și al vostru a mințit și e așa și pe dincolo. Totul e doar o dispută între găști. Prin urmare, nimeni nu mai poate fi convins de nimic prin argumente. Rămân doar emoțiile negative: ura pe care ți se transmite că trebuie să o simți pentru cei din echipa cealaltă. Atât. Dacă ura pentru adversar e suficientă, orice poate fi scuzat și trecut sub tăcere, nimic nu penibilizează suficient. Nimic nu discreditează definitiv, pentru că lipsește criteriul de judecată.

Între timp, în cartier s-a inaugurat Piața Progresul. O hărdughie mare acoperită cu tablă verde. E momentan goală, sunt ocupate doar tarabele cu legume și fructe. Standurile sunt goale, se văd muncitori agitându-se. Două lucruri funcționează: scările rulante și televizoarele. În niște LCD-uri puse din loc în loc pe pereți rulează necontenit imagini ca în Coreea de Nord: primarul Piedone dând mâna cu alegătorii, primarul Piedone inaugurând piața, primarul Piedone inspectând șantierul, primarul Piedone vorbind în ședința de Consiliu Local. Șansele realegerii lui Dan Voiculescu, fie și cu un scor puțin mai mic sub 70% sunt reale.

Google s-a apucat să numere toate cărțile existene în lume în această clipă. 129.864.880 e rezultatul numărătorii lor aproximative, incluzând doar cărți propriu-zise, fără exemplare duplicat. Dacă adăugăm și alte tipărituri înregistrate cu ISBN, gen hărți, schițe și microfilme, pe care Google ar vrea să le scaneze pe viitor, sunt cam 210 milioane la numărătoare.

Având în vedere rata mare în care se publică (doar în Statele Unite se tinde spre circa 15.000.000 de noi cărți publicat într-un singur an, 2012! Cam o zecime din ce există deja. Asta după ce în 2003 se publicaseră doar 300.000 de cărți în SUA) Cifrele sunt mult mai moderate după estimările UNESCO pentru 2011, 328.000 pentru SUA și 2.200.000 pentru întreaga lume. Deci cel puțin două milioane de cărți noi pe an tot se publică pe glob.

Cu o rată a alfabetismului în creștere și ușurarea accesului la computere, măcar în format electronic, e de așteptat ca ritumul să crească exploziv. Ca să nu mai vorbim de apariția unor noi tehnologii revoluționare, precum copy-paste! Numai copaci pentru hârtie să mai existe, că scriitori se vor găsi.

Peisajul e absolut descurajant pentru oricine s-ar apuca acum de scris. Ideea mi-a trecut prin cap, recunosc. Mă gândeam să public o carte la bătrânețe. O carte serioasă, pentru care să mă documentez 20-40 de ani. Altfel n-ai cum să scrii ceva semnificativ, nu? Probabil până atunci cărțile deja disponibile (poate chiar tuturor, în format digital), vor fi trecut deja de 1 miliard de titluri, pe puțin.

Dar să abordăm altfel problema. Cine mai citește toate lucrurile astea? Din cele 7 miliarde de pământeni, dacă îi excludem pe cei aproape 800 de milioane neștiutori de carte, copiii sub 15 și bătrânii peste 65, rămânem cu un bazin de cititori de 3,7 miliarde. Ca să nu rămână neutilizată toată știința din cele 129 de milioane de cărți disponibile deja, ar trebui să i se dea fiecăruia, cam 30 de cărți, pe care să le parcurgă (eventual, să le și conspecteze) pe parcursul vieții.

O viziune stranie a unui membru CNA: Valentin Jucan, la discuțiile privind ridicarea licenței OTV

”Ce este mai deranjat este că în pofida încercării CNA de a avea o relație normală cu radiodifuzorii, în permanență am observat din partea Ocram (OTV) această sfidare și neglijență în ceea ce privește Consiliul. Ați ajuns să ne consideraţi niște furnizori de servicii în condiţiile în care licența obținută este un bun al statului, este un drept care a fost câștigat cu greu la Revoluție”

Eu nu-mi aduc aminte ca statul să fi luptat la Revoluție și să fi câștigat ceva pentru stat. Culmea e că amenzile respective nu au fost date pentru obscenități, pentru informațiile fără acoperire, pentru încălcarea vieții private sau a bunului simți. Nu, s-au dat pentru prezentarea masivă a reprezentanților PPDD și propagandă politică în afara campaniei electorale.

De ce ar fi interzis să existe o televiziune de partid? Așa cum există canale numai de pescuit, de teleshopping, numai de modă, numai de fotbal, dacă cineva vrea să se uite de dimineață până seara la Condurățeanu și Tudor Barbu făcând politică la un nivel imbecil, de ce ar trebui să treacă în ilegalitate? Doar ziare de partid și site-uri de partid există, nu?

Cred că OTV va continua să existe, mutat probabil pe frecvența DDTV, oricum țeparul Diaconescu nu avea de gând să își plătească datoriile firmei aflate în insolvență. Deci postul nu dispare, pentru că nefericiții lui telespectatori fideli trebuie cumva ținuți în frâu de cine trebuie. Dar precedentul mi se pare unul periculos, prin invocare principiului cu statul, care ar fi deținător de licențe și de drepturi. Nu, doar oamenii sunt deținători de drepturi naturale, acelea trebuie apărate, nu presupuse drepturi ale statului, câștigate la Revoluție.

Pe Wikipedia există doar parcul și stația de metrou Bazilescu, nu și persoana de la care se trage numele. Se pare că a existat o familie de moșieri, proprietari de vii, care au fondat cartierul Bucureștii Noi și producătorul de vinuri Zarea. Au ctitorit biserici, au avut un decan al Facultății de Drept și un deținut politic în linia familiei, dar pe toți îi chema Basilescu! (nici în varianta asta nu există o pagină)
Oare primăria a schimbat numele unui parc din Bălcescu în Bazilescu, fără să aibă idee cine a fost și cum se scria?

parcul Bazilescu gazon parc bucurestii_noiparc Bazilescubanca arbori alee Bazilescu

Pentru concertul lui Mark Knopfler s-au vândut deja toate biletele. Cred că acesta va fi cel mai tare concert al anului, chiar mai tare decât istoricul „The Wall”, adus de Roger Waters, partea mai poetică dar și mai cerebrală (deci mai puțin muzicală) a trupei Pink Floyd. În rest, nu stăm chiar rău, pentru cât producem, dacă vin totuși Rammstein, Satriani și Depeche Mode (a doua oară).

25 ian – Mungo Jerry (celebru pentru melodia Summertime)

5 feb – Slash (chitaristul de la Guns ‘n’ Roses)

26 feb – Ricchi e Poveri

2 mar – Smokie

15 mar – Vaya con Dios


16 mar – Helloween (hard rock)

21 mar – Richard Clayderman

30 mar – Yanni

30 mar – Edvin Marton (violonist) & Evgheni Plushenko (patinator pe gheață)

31 mar – Paul Gilbert (Mr Big)

25 apr – Mark Knopfler (Dire Straits)

15 mai – Depeche Mode

20 mai – Joe Satriani

25 mai – Andrea Bocelli

23 iun – Patricia Kaas

28 iul – Rammstein

28 aug – Roger Waters (Pink Floyd) “The Wall”

1-30 sept – festivalul de muzică clasică George Enescu

5 sept – Cirque du Soleil

14 nov – Jennifer Lopez

N-ar fi frumos să existe așa ceva? De fapt, ar fi mult mai frumos și mai util decât sediul din sticlă de pe malul Dâmboviței, pe care scrie momentan Samsung. Dacă tot se preocupă de susținerea culturii, prin înghițitorul de resurse și sinecuri Institut Cultural Român, statul și-ar putea propune digitalizarea tuturor scrierilor produse vreodată în spațiul românesc. Sună ambițios, nu? Dar beneficiile sunt incalculabile. Chiar nu putem ști ce ar putea face, având acces la informație de cea mai bună calitate, mințile curioase ale noilor generații.

Și nu vorbim aici doar de literatură, ci de cele mai diverse domenii de nișă, monografii și studii pentru care cineva poate investi multă pasiune. Chiar și pentru un cititor din București, mersul la sala de lectură e un efort mare consumator de timp, iar pentru un cercetător din Vișeul de Sus sau Dorohoi, e o aventură total inaccesibilă. Dacă paginile scanate ar fi dublate și de o versiune de text cules, textele rezultate ar putea fi folosite în motoare de căutare, care să îl conducă pe omul spre surse necunoscute.

Cât ar putea să coste un asemenea efort de scanare, eventual culegere și cu niște softuri de recunoaștere a caracterelor? Probabil mai puțin decât glorioasele cheltuieli de traducere a unor contemporani ale ICR sau de promovare a caloriferului ardelenesc. Cu 100, 200, 300 de studenți și pensionari se poate scana și culege orice text tipărit în România, de la Scrisoarea lui Neacșu încoace. De foarte mare interes ar fi și punerea online a publicațiilor, reviste și ziare de epocă. Volumul de informație ar fi atât de mare, încât operațiunea nu ar fi exclus să se poată susține singură din publicitate pe site.

Ce ar putea face statul, pe lângă investiția inițială, ar fi o necesară ajustare a legii drepturilor de autor, care să treacă în rândul patrimoniului public, accesibil gratuit, orice creație literară mai veche de 50 sau 20 de ani. Chiar și pentru retipărire de către edituri private, textele ar deveni accesibile și tentante. Dar să spunem că excepția ar putea să se aplice doar spațiului virtual, eventual doar pentru acel site al statului, pe care să se regăsească de la cărți și ziare, până la documente din Arhivele Naționale.

Dar, așa cum spuneam și despre TVR, autoritățile continuă să păstreze accentul pe instituții și metode de transmitere, decât pe conținut. Se supără că difuzorii privați de informație nu transmit mai multe produse culturale, în loc să încurajeze producția de conținut cultural și disponibilitatea lui pentru public.

În loc să se plângă că fug copiii de carte și stau pe net toată ziua, autoritățile ar putea să mute pe internet conținutul, la care, poate din întâmplare, să ajungă într-o bună zi și tânărul internaut. Am văzut cândva un olimpic la informatică mărturisind că el n-a citit niciodată o carte de literatură. Devora, în schimb, cursuri ale unor universități străine, cu mult înainte de a avea vârsta facultății. Cine știe ce ar fi putut face un om atât de pasionat, dacă ar fi avut acces la orice oră din zi și din noapte la materiale legate de domeniul care îl pasiona.

Ceea ce lipsește acum e un personaj, procuror sau judecător, care să convingă omul obișnuit de totala lui bună credință, că duce o luptă dreaptă, de care depinde viitorul omului de rând. Că lupta respectivă nu îi privește doar pe politicieni, că se duce independent de găștile politice, chiar împotriva lor. Că de câștigarea bătăliei depinde nu doar ideea abstractă de justiție, ci chiar bunăstarea fiecăruia.

Pentru sistemul de sănătate, acel personaj a fost Raed Arafat. Nu discut acum, dacă ideile lui erau cele mai practice (înclin să cred că nu), sau cât din imaginea lui era autentic (aici chiar n-am idee). Vorbesc de personajul public, capabil să scoată niște oameni spontan pe stradă (înainte ca protestele să fie preluate de Hrebenciuc și televiziuni). Vorbesc de cineva, care și acum se bucură de respect și încredere, a cărui competență nu e pusă la îndoială.

Până acum, un asemenea personaj nu a existat pentru domeniul juridic. Judecătorul Cristi Dănileți și produroarele Oana Hăineală sau Codruța Kovesi au apariții insolite și nu foarte convingătoare, Daniel Morar s-ar apropia, poate, ca atitudine tranșantă, dar e departe de a aduna măcar notorietate, că de popularitate nici nu poate fi vorba. Și peste toți trei stă umbra ștampilei de procurori ai lui Băsescu. Antenele au lăsat aproape orice altă temă, de când dosarele lui Dan Voiculescu au ajuns să îl strângă atât de tare, încât a renunțat la un mandat de parlamentar și nu se grăbește să și-l preia pe al doilea de frică. Nu mai există alt ordin pe unitate, decât tocarea judecătorilor și procurorilor incomozi șefului. Până și obsesia Băsescu se estompează, în comparație.

E o luptă inegală, unul din viciile structurale ale democrației: o minoritate motivată și cu resurse poate dicta peste o majoritate apatică.

Omul obișnuit nu poate trece peste senzația de distanță, de răceală din altă lume, pe care orice contact cu sistemul judiciar i-a produs-o. Într-un spital, tot se mai găsește un medic sufletist, care să te ajute și fără bani, sau care să te scape când ți-e mai greu. Prin tribunale, prea puțini își amintesc să-și fi găsit dreptatea. Cei care au întocmit rechizitorii și au dat verdicte în puținele cazuri de răsunet, gen Năstase sau Vântu, nu au devenit nume cunoscute (poate nici nu era firesc să devină). Procuroarea Luminița Șega, otrăvită în timp ce instrumenta dosarul FNI, a rămas un nume complet necunoscut public, în timp ce avocații și complicii infractorului, inclusiv un fost ministru de interne, au devenit analiști cu mare vizibilitate.

Tot o minoritate motivată e și minoritatea judecătorilor oportuniști, care dau semnale de aliniere la dorințele ministrului Mina Pivniceru, împotriva CSM. Vom afla cât de curând, dacă ei reprezintă o minoritate sau o majoritate. Știți cumva vreun palestinian prin instanțele românești? Până când nu va apărea un Arafat, care să lupte pentru justiție și să atragă atenția celor mulți că subiectul e unul major, subiectul va fi îngropat în confuzie de minoritatea activă a presei, care își apără patronii de pușcărie.

Pagina 9 of 174« Prima...7891011...203040...Ultima »

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica