Ovidiu Nahoi a reuşit să descrie cel mai bine scandalul din PSD comparându-l cu un episod din Seinfeld: nu e despre nimic, dar e distractiv şi nu te poţi dezlipi de el.
În acest scandal, CTP a luat poziţia unui soldat disciplinat, ba chiar a unui pluton de execuţie care l-a mitraliat pe nefericitul Geoană. Dacă de la Victor Ponta n-am putut să mă dumiresc ce îi reproşează concret celui căruia i-a fost purtător de cuvânt în campanie, Cristian Tudor Popescu a servit un adevărat rechizitoriu. În direct la televiziunea lui Felix, unde apare rar, dar se pare că nu-i displace, CTP a măturat pe jos cu biata păpuşă (cum i-a spus Crin Antonescu în campanie). Cu memorie, documentat şi cu binecunoscutele propoziţii scurte şi percutante. Cu aşa şofer, să tot fii copilot la fruntea PSD-ului.
Ciudăţenia a apărut doar în stânjenitorul moment în care CTP i-a cerut demonstrativ lui Mihai Gâdea să contracareze lungul rechizitoriul al lui Geoană cu o listă de calităţi ale eternului candidat. Predicatorul lui Voiculescu a bâjbâit încurcat între glumiţe despre politeţea lui Mircea Geoană, după care a trebuit să se recunoacă înfrânt. După ce ani de zile a ciocănit în cap telespectatorul cu necesitatea înlocuirii lui Băsescu cu speranţa Geoană, nici măcar fostul său propagandist numărul unu nu putea spune dacă senatorul de Dăbuleni are măcar vreo calitate certă.
Sigur, clientul s-a schimbat. Acum manechinul ce trebuie lustruit în vitrină e Crin Antonescu sau Victor Ponta. Dar întrebarea rămâne: la ce bun atâta talent şi atatea energii irosite pentru a pompa un balon despre care să nu poţi spune cinstit mai nimic?
Într-un editorial din Gândul, Cristian Tudor Popescu spune că a fost prieten cu Mircea Geoană, dar că a rupt prietenia după ce Prostănacul i-a preferat pe Vântu şi pe Guşă. Surprinzător, dar n-am auzit ca Emil Hurezeanu sau Mircea Dinescu să fi beneficiat de un tratament la fel de tranşant. Eu credeam că deschiderea lui Popescu faţă de Vântu s-a mai stins pe măsură ce şi banii s-au împuţinat.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înÅŸelătoare supoziÅ£ie legată de China e că are o economie bazată pe export. ÃŽn realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie ÅŸi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiÅ£i cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naÅ£ional. ÃŽn cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producÅ£ie e de fapt relocare a unor investiÅ£ii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină ÅŸi de disciplinată, fără a furniza o imigraÅ£ie care ar înspăimânta Occidentul. ÃŽn felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menÅ£ine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
ÃŽn istorie singurele civilizaÅ£ii care au avut creÅŸteri economice de durată au fost cele susÅ£inute de creÅŸtere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susÅ£ine copiii ÅŸi bătrânii. ComuniÅŸtii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat ÅŸi oraÅŸ, care asigură un flux constant de personal activ ÅŸi dispus să accepte orice condiÅ£ii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiÅŸtilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulÅ£i strămoÅŸi în viaţă decât urmaÅŸi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaÅ£ie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) ÅŸi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcÅ£ii sau în manufactură, de aici genul de ÅŸomaj bizar cunoscut deja de Vest: ÅŸomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor ÅŸi penurie de meseriaÅŸi ÅŸi salahori. Pare halucinant, dar chiar ÅŸi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forÅ£ei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaÅ£ie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieÅ£i pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron ÅŸi atâta frustrare orice Å£ară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluÅ£ionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naÅ£ionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer ÅŸi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziÅ£ie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Reprezentanţii FRF sunt de părere că Steaua nu ar trebui să mai joace atât de des pe Arena Naţională, şi să poată folosi stadionul doar pentru derby-urile cu Dinamo şi CFR Cluj, pentru a proteja preţiosul gazon. La prima vedere, e o reacţie bizară din partea unui proprietar care nu vrea să aibă muşterii la închiriere (deşi proprietar e mai curând primăria decât federaţia). De aici o dezbatere aprinsă între simpatizanţii lui Becali, care cred că gazonul nu e de unică folosinţă şi trebuie utilizat din plin, respectiv antipatizanţii lui, care cred că Steaua ar trebui să se întoarcă în Ghencea.
Pentru mine e clar că autorităţile de stat nu pot gândi în termeni economici. DeÅŸi cheltuiala cu exagerat de scumpul stadion e prezentată ca “investiÅ£ie publică”, nimeni nu îşi pune problema recuperării ei sau realizării unui profit.
Potrivit unei estimari EVZ, dacă stadionul are chiriaşi, în 40 de ani va recupera 10% din cheltuială! Evident că în 400, va fi ca nou, se ştie că AS Roma joacă meciurile de acasă pe Coloseum.
Becali a constatat ca e mai profitabil să închirieze noul stadion decât să plătească datoriile şi întreţinerea celui din Ghencea. E ca şi cum cineva ţi-ar cere mai puţini bani să îţi închirieze o cameră în Peleş decât o garsonieră în Balta Albă.
Cu siguranţă primăria nu pune în preÅ£ul chiriei ÅŸi amortizarea investiÅ£iei, probabil îl pune să acopere curentul pentru nocturnă, paza ÅŸi tunsul ierbii. Cum să nu ai tupeu să spui atunci “dacă se strică gazonul, să pună altul”, când chiria nu acoperă nici măcar al doilea gazon?
Dacă singura care ar juca la preţ subventionat ar fi naţionala, iar privaţii care închiriază ar plăti chirii piperate, ei ar fi motivaţi să-şi îngrijească propriile stadioane.
Aşa, tot ce s-a realizat e că din banii tuturor i-au făcut stadion unui particular, care se foloseşte de el la preţ de sală de nunţi şi obţine profit inclusiv la meciurile cu echipele cele mai modeste, unde publicul vine mai mult ca să vadă stadionul decât meciul.

Am auzit această melodie cu totul întâmplător într-o emisiune de umor făcută de băieţii de la Kamikaze la radio şi mi s-a părut că sună absolut impresionant. Cei care cântă sunt o formaţie care îşi spune Rugul Aprins, iar cei din sală cel mai probabil enoriaşii din satul Toflea (pe undeva prin Moldova, lângă Adjud).
Cultul penticostal e foarte popular în rândul romilor, realizând, spre lauda lor, o activitate misionară susţinută în rândul unor comunităţi dificile, evitate sau tratate cu suspiciune de clerul şi comunităţile ortodoxe. Dacă mulţi se vor bucura să îi vadă pe romi pocăiţi, eu mă bucur să îi văd cântând un fel de gospel. Visez în continuare la clipa când aceştia vor renunţa la manele pentru jazz şi soul, dar asta e deja o fantezie.
Grupul muzical condus de Vasile Oprea şi-a luat numele Rugul Aprins, cu referire la episodul biblic al misteriorului foc care arde dar nu se mistuie, arătat lui Moise. Cel mai probabil, adepţii penticostali nu au avut ştiinţă când au ales denumirea de foarte importanta mişcare religioasă şi politică, desfăşurată în primii ani ai ocupaţiei sovietice.
IniÅ£iatorul miÅŸcării originale Rugul Aprins, apărută în sânul bisericii ortodoxe, a fost gazetarul Sandu Tudor, introdus în monahism de părintele Cleopa. Proaspătul călugăr Sandu Tudor a intrat în contact cu patriarhul Kievului, refugiat în timpul războiului în România încă liberă. Din cercurile acestuia, Sandu Tudor a aflat despre isihasmul rus, o miÅŸcare spirituală în sânul monahismului, ce practica rugăciunea inimii (“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieÅŸte-mă pe mine păcătosul”), rostită în gând necontenit printr-o tehnică meditativă ÅŸi de control al respiraÅ£iei, împreună cu un regim de viaţă foarte strict. MiÅŸcarea aceasta mistică a evoluat spre o formă de rezistenţă spirituală, prin credinţă, în faÅ£a comunismului ateu. Era o formă de luptă ce se desfăşura simultan cu rezistenÅ£a armată din munÅ£i, dar cu alte arme.
Această mişcare spirituală a adunat în jurul ei elita mirenilor şi monahilor ortodocşi, ajungând la o mare emulaţie intelectuală. Au participat la întrunirile clandestine ale Rugului Aprins: Vasile Voiculescu, Mircea Vulcănescu, Dumitru Stăniloae, Arsenie Papacioc, Bartolomeu Anania, Andrei Scrima, Sofian Boghiu, Adrian Făgeţeanu. Toţi au fost închişi perioade îndelungate, Mircea Vulcănescu şi Sandu Tudor chiar murind în închisoarea de la Aiud.

Un punct de vedere susÅ£inut coerent ÅŸi pe un ton moderat, deÅŸi foarte îngrijorător, din partea unui tânăr economist. Tom O’Brian leagă amploarea actualei crize financiare de împuÅ£inarea rezervelor de petrocarburi, sursa de energie a economiei moderne. La aceasta se adaugă efectul de levier al sistemului bancar fracÅ£ionar, care produce bogăţie prin asigurarea capitalului necesar dezvoltării, dar obligă la participarea într-o cursă în care creÅŸterea economică devine vitală pentru supravieÅ£uire nu pentru prosperitate.

Nu îi împărtăşesc neîncrederea în puterea pieţelor de a regla lucrurile în situaţii de criză şi tocmai de aici cred că vine şi concluzia înfricoşătoare cu privire la iminenţa unor conflicte armate. Mă tem că trăim într-adevăr ultimele luni sau ani de pace la nivel mondial, dar nu pentru că războiul ar fi inevitabil, ci pentru că în paradigma dominantă în rândul elitelor politico-financiare nu există altă explicaţie pentru ieşirea din criză decât prin mobilizare generală şi conflict armat. În mod aberant, cea mai distructivă şi catastrofică activitate a omului e tratată ca sursă de creştere economică.

Un articol publicitar a apărut pe Hotnews, în care paznicii de la meciul Petrolul – Steaua sunt criticaÅ£i de specialiÅŸtii de la BGS. ÃŽi spun publicitar întrucât comentariul meu critic a fost ÅŸters ÅŸi nici alte păreri similare n-am văzut să treacă de filtru. ÃŽn mare firma BGS avusese contract de pază la respectivul stadion, iar acum râdea ca un ciob de-o oală spartă de incompetenÅ£ii de la altă firmă de pază.
Critica lor era legitimă, atâta vreme cât un dezaxat a putut intra pe gazon pentru a lua la pumni fotbaliştii, fără să fie alergat măcar de agenţii de pază. Numai că imaginile foarte violente de la Ploieşti sunt întrecute în bestialitate de filmările în care patronul firmei BGS sau alţi angajaţi ai săi sunt surprinşi bătând ba un suspect imobilizat într-o benzinărie, ba un potenţial competitor la taxa de protecţie, într-un mall din Bucureşti.
Cum opinia publică are memorie scurtă şi reţine doar ultimele ştiri şocante, nu ştiu ca respectivele acte golăneşti să fi fost finalizate cu sentinţe penale sau cu suspendări de licenţă. Domeniul rămâne în continuare sub controlul relaţiilor securisto-miliţieneşti, iar siguranţa cetăţenilor, în grija fiecăruia.

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susÅ£inere pentru muncitorii de la BraÅŸov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care ÅŸi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susÅ£inere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea ÅŸi a celor mai curajoÅŸi dintr-o Românie umilită ÅŸi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy ÅŸi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Å¢ara nu e ceva ce am moÅŸtenit de la părinÅ£ii noÅŸtri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noÅŸtri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Scena politică e în curs de clarificare ideologică, în sensul că dreapta are iniţiative stângiste, iar stânga se aşează de-a curmezişul, de pe poziţii de dreapta.
Un deputat a găsit o metodă ingenioasă de a ciuguli nişte voturi, meşterind o lege împotriva cămătăriei. Cum întâmplător deputatul e din PDL, Ponta şi Antonescu s-au opus, ocazie pentru presa favorabilă puterii să îi arate cu degetul. De unde rezultă că pe votul ignoranţilor e mare bătaie.
Legea nu face altceva decât să elimine un concurent incomod pentru băncile, care au adeseori ele însele apucături cămătăreşti. Sunt vizate în mod eronat efecte perverse şi nu cauze reale. E adevărat că mulţi practicanţi de azi ai cămătăriei sunt indivizi dubioşi, că recurg la violenţă şi la terorizarea creditorilor, modificând clauze ale înţelegerii (uneori nici nu există o formă scrisă, un contract). Cu ajutorul unor notari, au fost numeroase cazuri de oameni deposedaţi de casă ori spoliaţi de asemenea infractori. Dar toate acestea sunt pur şi simplu infracţiuni de înşelăciune, şantaj, escrocherie şi alte asemenea, deja găsite în codul penal. Împotriva lor se putea lupta mai bine printr-o lege care să reglementeze mai explicit cămătăria, decât să o interzică.
O lege care să permită cât mai multor oameni să intre pe această piaţă ar fi fost cu adevărat o măsură de dreapta, pentru că ar fi creat concurenţă pentru bănci, instituţii de credit şi case de amanet, apărând debitorii şi creditorii de abuzuri şi escroci.
E uimitor cum persoane care se declară (ÅŸi cred despre sine că sunt) de dreapta aplaudă o lege care practic consfinÅ£eÅŸte un monopol (pe piaÅ£a ÅŸi aÅŸa neprimitoare a băncilor). AceÅŸtia nici măcar nu realizează că trec pe lângă piatra de temelie a capitalismului: acceptarea sau neacceptarea ca legitimă a obÅ£inerea unui profit dintr-un capital. Dacă timpul nu e recunoscut ca fiind purtător de valoare, atunci ne întoarcem la ideile lui Marx ÅŸi nu avem decât să împărÅ£im “mijloacele de producÅ£ie” între muncitori, pentru a opri patronul să mai obÅ£ină vreun “câştig nemuncit” de pe urma investiÅ£iei lui.

religia şi cămătăria
Cămătăria a fost condamnată în mai multe religii, în încercarea de a opri o practică realemnte abuzivă (dobânzi de zeci de ori pe perioade scurte de timp). Referirile la camătă se opresc în cazul creştinismului la Vechiul Testament, lucrul nefiind practic menţionat în cărţile propriu-zis creştine, dar fiind urmărit cu stricteţe în Occidentul medieval. În înţelegerea mea, rostul revelaţiei biblice e acela de a îndrepta omul pe o cale spirituală şi de a-i pune în faţă adevărurile ultime la care ar fi ajuns cu neputinţă bizuindu-se pe propria raţiune. Biblia nu e un îndreptar politic, economic sau de altă natură. Sfaturile practice menţionate în diferitele cărţi biblice sunt rodul unei înţelepciuni colective, dar nu ţin de nucleul dur al revelaţiei. Referirile la cămătărie sunt asemănătoare indicaţiilor de igienă şi convieţuire între soţi, îşi au rolul lor într-un anumit stadiu al societăţii. Tot la fel există referiri la comportamentul pe care credinciosul să îl aibă faţă de sclavi. Nu înseamnă că Biblia susţine sclavia, curentul favorabil abolirii ei fiind născut tocmai în spaţiul de spiritualitate creştină. Pur şi simplu, Biblia are obiective mai înalte decât schimbarea socială sau de guvern, deşi conţine şi recomandări de conduită într-un context dat.
Cu aceste precizări, iată ce ne spune despre cămătărie:

“De vei împrumuta bani fratelui sărac din poporul Meu, să nu-l strâmtorezi ÅŸi să nu-i pui camătă.” (IeÅŸirea, cap 22 vs 25)

sau

“Banii ÅŸi-i dă cu dobândă ÅŸi ia camătă; unul ca acesta va trăi oare? Nu! De va face asemenea ticăloÅŸii nu va trăi, ci sigur va muri ÅŸi sângele lui va fi asupra lui.” (Iezechiel cap 18 vs 13)

Cum spuneam, referinţele la această faptă se opresc la Noul Testament, dacă nu considerăm cumva că episodul răsturnării meselor schimbătorilor de bani din Templu de către Hristos se referă cumva şi la această ocupaţie. Cămătăria dispare aşa cum dispar referirile la jertfele animale, de pildă, ca nenecesară în noua etapă.
Pericolul social reprezentat de cămătărie e evident: apariÅ£ia trândăviei, a unei clase care să paraziteze munca altora, în condiÅ£iile unei productivităţi minimale ÅŸi în absenÅ£a diviziunii muncii. Chestiunea se învecinează cu altă problemă insolvabilă a capitalismului, aceea a legitimităţii moÅŸtenirii – o problemă spinoasă din punct de vedere moral, dar de neevitat din raÅ£iuni practice. ÃŽn contextul economiei primitive a antichităţii ÅŸi a lipsei unui cod moral, Vechiul Testament recomandă aÅŸadar agonisirea prin muncă ÅŸi ajutarea semenului presat de nevoi. ÃŽn lipsa diviziunii muncii, fiecare lucrător era ÅŸi agricultor, depinzând de recolta ÅŸi de capriciile vremii. Un ban împrumutat putea fi o chestiune de supravieÅ£uire alimentară. Cu totul altfel se pune problema într-o societate modernă, când intervine motorul profitului nu nevoia minimală de hrană.
Un ban împrumutat poate reprezenta o modalitate de a sări peste etapa agonisirii, înainte de a demara o afacere care se doreşte profitabilă. A face profit din agoniseala altuia nu mai e o chestiune umanitară, ci o sustragere din proprietatea creditorului.
În Evanghelia după Luca apare retoric o formulare care practic anulează interdicţiile vetero-testamentare. În Pilda Talantului, sluga care a restituit exact suma primită e judecată cu asprime:

“Zis-a lui stăpânul: Din cuvintele tale te voi judeca, slugă vicleană. Ai ÅŸtiut că sunt om aspru: iau ce nu am pus ÅŸi secer ce nu am semănat;
Pentru ce deci n-ai dat banul meu schimbătorilor de bani? Åži eu, venind, l-aÅŸ fi luat cu dobândă.” (Luca, cap 19 vs 22-23)

Ucenicilor săi, Iisus le cere să meargă fără bani, deci într-o austeritate totală. E calea monahilor, a celor retraşi din această lume în aşteptarea celei de apoi. Pentru ceilalţi, încă nehotărâţi să abandoneze cele lumeşti, legile economiei, ca şi cele ale fizicii, nu sunt anulate. Cezarului i se dă ce e al cezarului.

“în apărarea lucrurilor de neapărat”
Pledoaria în favoarea legitimităţii veniturilor din folosinÅ£a unui bun sau a unui capital au făcut-o numeroÅŸi economiÅŸti liberali. Walter Block a scris o carte, “ÃŽn apărarea lucrurilor de neapărat”, în care tratează inclusiv teme ca specula ÅŸi cămătăria, arătând că oriunde aceste lucruri se petrec printr-un schimb voluntar ele sunt rodul unei nevoi reale.
Cei care apelează la un cămătar au o nevoie stringentă de bani şi calculează că riscul merită asumat pentru acoperirea în termen scurt a respectivei nevoi. De cele mai multe ori ei sunt neeligibili pentru instituţiile bancare, cu mecanisme lente. Fie nu au venituri certe, nu au garanţii sau nu au un trecut fiscal prea bun. Aceste lucruri înseamnă un risc suplimentar pentru creditor, deci o dobândă mai mare. Când un guvern decide să se interpună şi să dea o lege prin care stabileşte dobânda maximă, peste care un împrumut e socotit cămătărie, săracii sunt cei mai loviţi, pentru că nu vor mai putea lua împrumuturi de niciun fel, urmând să trăiască de pe o zi pe alta din ce adună.
La fel de nociv este când statul intervine pentru a face toţi cetăţenii eligibili la creditare. Lucrul a fost făcut deja de administraţia Clinton în America (un fel de social-democrat, după standardele lor). Persoane de culoare, văduve şi persoane cu handicap au fost împinşi spre ipoteci pe care orice bancă li le-ar fi refuzat. Creditele lor erau garantate de un fel de ANL-uri americane, mega-companiile de stat Fannie May şi Freddie Mac. Falimentul de facto al acestora e unul din declanşatorii actualei crize globale.

Ne-am despărţit în decurs de o săptămână de două personalităţi foarte diferite, care nu s-au întâlnit vreodată. De Steve Jobs au auzit toţi puştii: era tânăr, genial şi foarte bogat. Probabil singurul capitalist îndrăgit şi de socialişti, deşi mulţi întreprinzători inovatori ar merita acelaşi respect şi aceeaşi faimă, fie doar şi pentru bunăstarea pe care o aduc în lume.
Ion Diaconescu era bătrân, lipsit de carismă, sărac lipit şi destul de mediocru ca politician. Avea toate calităţile care condamnă la nefericire şi nenoroc: era onest, credea în idealuri impopulare şi îşi urma cu fidelitate o cauză pierdută.
N-avem cum să ne imaginăm suferinţa îndurată de acest om, dacă am pune între paranteze perioada petrecută în închisoare, perioadă în care mărturisea că bătaia era cea mai blândă dintre pedepse, tinereţea sa ar putea fi rezumată aşa: Eşti ridicat pentru vina de a fi membru într-un partid oarecare la 30 de ani şi ţi se dă drumul la 47 de ani. După care începi să îţi croieşti un trai oarecare, pornind de la meserii necalificate, pentru că altceva nu ai dreptul să încerci.
Dacă ar trebui să îi explic unui tânăr din generaÅ£ia cu iPad ÅŸi IPhone de ce trebuie să se oprească cu luare aminte la exemplul acestui om simplu, zdrobit de un sistem regretat cu insolenţă de unii, aÅŸ spune că libertatea e ca o aplicaÅ£ie de iPhone. Toate gadgeturile astea mai inteligente decât posesorii lor ne pot permite – teoretic – să facem lucruri fantastice. Uneori ele te fac mai liber, pentru că îţi permit să faci lucruri pe care nu le-ai fi făcut fără ele, să afli lucruri la care nu ai fi avut acces. Dar ele mai au nevoie ÅŸi de aplicaÅ£ii ÅŸi de conÅ£inut pentru a fi bune de ceva. E bine că învăţăm să îi admirăm pe cei care le inventează, fatalmente, miile de programatori care vin efectiv cu ideile pentru gadgeturi rămân în anonimat. Ar fi frumos să avem acelaÅŸi respect ÅŸi pentru cei care au intrat într-o închisoare la 30 de ani, ca să iasă la 47, pentru simplul fapt că nu acceptaseră să dea delete aplicaÅ£iei “libertate de conÅŸtiinţă” sau “demnitate” sau “ideal” de pe hardul propriu. Pur ÅŸi simplu nu au acceptat să se reformateze după cerinÅ£ele “omului nou”. Să ne amintim de ei data viitoare când scriem ceva pe Facebook fără să ne gândim de două ori că am mai putea fi ridicaÅ£i de acasă la 30 de ani ÅŸi eliberaÅ£i la 47.

Corectitudinea politică a ajuns în comuna (oraşul?) Sinteşti, celebru pentru palatele cu turnuleţe. Între groapa de gunoi şi cimitirul urbei, nu departe de strada Zlătari, o stradă a fost rebotezată Strada Rromi. Cu doi de R şi fără genitiv. Nu ştiu cum se numise strada înainte, dar cei de la primărie puteau să facă un efort să schimbe măcar strada cu care se intersectează, din Strada Ciorilor în Strada Privighetorilor.