rss
rss
rss

Articolul face parte din seria:
(1) Revolutia Romana si dusmanii ei
(2) Sensul spiritual al Revolutiei Romane
(3) Revolutia nu s-a televizat

omul cu sacosa
In seara de 21 decembrie 1989, libertatea celor mai curajosi dintre romani semana in buna masura cu aceea a internautilor zilelor noastre. Anonimi si foarte diferiti, fara un lider si fara sa se cunoasca intre ei, raspanditi in mai multe orase ale tarii, puteau face istorie impreuna sau vocea lor putea sa se stearga din memorii, ca buletinul meteo al unei zile oarecare de acum cativa ani. Dar asemanarile cu puterea reala si efemera a lumii virtuale se opresc aici. Riscul pe care si-l asumau cei care ieseau in strada cu o zi inainte de fuga lui Ceausescu era urias si cat se poate de real. In varianta cea mai blanda riscau exmatricularea din scoli, ostracizarea sociala, intr-o societate in care angajarile depindeau de referintele de la sindicat, excluderea de la micile beneficii controlate de sistem: repartitii de case, repartitii la un loc de munca la oras nu la tara, aprobare pentru Dacie, aprobare pentru excursie in Polonia etc. In varianta mai aspra, daca nu mureau impuscati, urmau sa dea explicatii ce cautau pe strada in ziua in care au fost raniti, procesul si inchisoarea pe termen nedefinit.
Celor care debordeaza de desteptaciune post factum, cu trimitere la mersul geopolitic al prabusirii comunismului in Europa, le-as aminti nu numai ca URSS a continuat sa mai existe aproape doi ani dupa aceea, ca regimurile din Coreea de Nord si Cuba supravietuiesc si azi, inconjurate de tari capitaliste, dar si o imagine, pe care o consider una dintre cele mai dramatice imagini din intreg secolul XX. Un om firav cu doua sacose in mana se aseaza in fata unui tanc urias, cu care pare sa aiba un dialog ireal. Nimeni nu poate spune astazi care a fost soarta tanarului chinez care a protestat in iunie 1989 in Piata Tienanmen. Dar, desi a reusit sa devina un simbol universal al curajului si libertatii, stim cu siguranta ca protestul la care a luat parte s-a sfarsit intr-o baie de sange.

Dupa discursul televizat al lui Nicolae Ceausescu si decretarea legii martiale, protestele de la Timisoara s-au raspandit in mai multe orase, in special Bucuresti, Cluj si Sibiu, unde s-a ajuns la confruntari sangeroase cu trupele de Militie si Securitate. Cum, din cauza penuriei generalizate, in epoca orice om purta la el cate o sacosa, pentru eventualitatea ca pe drumul spre serviciu se nimereste langa un magazin la care “se baga marfa”, ne putem imagina protestatarii zilei de 21 decembrie ca pe variante anonime ale chinezului cu sacose din Tienanmen Square. Daca nu la propriu, cel putin la figurat.
Iata o cronologie a raspandirii Revolutiei in ziua de 21 decembrie, dupa ce Timisoara se declarase oras liber cu o zi inainte, realizata de zf.ro:

“Arad (ora 8.00), Buzias – jud. Timis (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45), Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Targu-Mures (ora 11.30), Caransebes – jud. Caras Severin, Resita (ora 12.00), Bucuresti (ora 12.40 – mitingul organizat de Ceausescu se va intoarce impotriva acestuia), Brasov (ora 13.00 – dupa ce de dimineata fusesera framantari in intreprinderi), Ghimbav – jud. Brasov, Fagaras – jud. Brasov, Cluj (ora 15.00), Cisnadie – jud. Sibiu (ora 18.00), Nadrag – jud. Timis (ora 18.45), Alba Iulia (ora 22.30).”

Impreuna cu Timisoara, acestea ar fi localitatile in care nimeni nu ar trebui sa se intrebe daca “A fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?”.
Dar intrebarea care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat ar fi care era ideologia impotriva careia se ridicasera acesti anonimi oameni cu sacosa? Pe ce idei se intemeia un regim capabil sa ucida pentru a se mentine la putere si pentru rasturnarea caruia existau oameni care considerau ca merita sa si mori? Contrarevolutia, care a inceput din ziua de 22 decembrie, a reusit sa intrerupa sirul logic al intrebarilor, care ar fi descoperit cum se ajunsese aici si ar fi dezvoltat anticorpii intoarcerii in aceeasi postura. In mod foarte abil, aceasta contrarevolutie a acreditat ideea absentei unei ideologii a ceausismului, coborand o revolutie pornita cu un idealism vecin cu inconstienta in derizoriul unei rafuieli personale pentru putere.
Analizata, aceasta ideologie este si astazi ideologia dominanta, singurul mod de a intelege si de a face politica pentru o buna parte din societate.
o ideologie bicefala
Redusa la esenta, ideologia lui Nicolae Ceausescu e o combinatie de comunism si nationalism, deloc originala, experimentata cu diverse coloraturi de Stalin in URSS, Kim Ir Sen in Coreea de Nord, Pol Poth in Cambodgia, Enver Hodja in Albania.
Initial, doua concepte incompatibile, nationalismul si fostul “internationalism proletar” s-au intalnit in combinatia national-comunismului, pe masura ce proiectul marxist a esuat. Si a esuat peste tot, pe mai bine de jumatate din suprafata locuita a Globului. Intre cele doua e un raport de vase comunicante. Cu cat ideile marxiste se dovedesc mai rupte de realitate, cu atat aliajul national-comunist imprumuta mai mult din materialitatea bruta a nationalismului. Autodiscreditarea marxismului i-a transformat pe mai toti liderii amintiti in figuri mai apropiate de nationalism decat de socialism. Si sustinatorii lui Ceausescu nu fac exceptie; pentru ei, acesta e amintit mai curand ca un “patriot” decat ca un comunist. Dar el nu a iesit niciodata din profilul activistului de partid si nu a parasit niciodata cadrele mentale comuniste.
Nationalismul si comunismul apar aproape concomitent, in secolul XIX, ca raspunsuri la crizele modernitatii. Prin ele, modul religios de intelegere a lumii e inlocuit de o mentalitate magica in haine laice. Limbajul politic se schimba si el, pentru a asigura legatura intre lideri si un auditoriu de masa, caruia nu i se puteau adresa decat prin intermediul simbolurilor si sloganurilor. Pentru a intelege felul dramatic in care lumea se schimba in acel secol, trebuie spus ca in tara cea mai democratica a Europei, Marea Britanie, cu un deceniu inainte de anul in care Marx si Engels semnau “Manifestul comunist”, abia daca 10% din populatia adulta avea drept de vot! De aici incolo, intra in scena masele si ideologiile adresate lor.
marxismul pe intelesul tuturor
Ca majoritatea comunistilor romani, Ceausescu se formase citind cel mult brosuri de popularizare, cu citate propagandistice din Lenin, asa cum era “Cursul scurt…”, publicat de Stalin insusi. E cert ca nu il citise niciodata pe Marx, dar isi insusise deplin schema de gandire a acestuia. La temelia marxismului sta filosofia istorica, a epocilor ce se succed dinspre sclavagism spre comunism, trecand prin epocile intermediare – feudalismul si capitalismul. Legea care guverneaza toate aceste epoci e “lupta de clasa”, razboiul perpetuu dintre saraci si bogati. De la Hegel, intreg secolul se molipsise de boala cautarii unor legi simple, care sa explice realitatea si istoria, iar Marx pretindea ca a gasit tocmai o asemenea lege universala, cu ajutorul careia istoria se limpezea.
Pentru ca secolul XIX era inca un secol in care stiinta de carte aducea respect, o foarte stufoasa demonstratie cu pretentii stiintifice imbraca religia seculara marxista. (Daca lumea va mai trai vreodata o perioada de asemenea efervescenta ideologica, incep sa cred ca ea va lua direct forma unui kitsch eterogen, fara a se mai formaliza cu asemenea complexe culturale.)
Marx insusi nu s-a multumit sa ramana un savant, ci a preferat statutul de ideolog, care furnizeaza justificari teoretice actiunii politice. Toti cei care i-au devenit discipoli au nutrit aceeasi dorinta secreta de a transforma lumea dupa un proiect presupus stiintific. Din pacate pentru ei, scrierile lui Marx sunt ca un ghid care promite sa te invete cum sa-ti transformi automobilul intr-un avion ce zboara fara combustibil: iti spun in detaliu de ce masina ta e o rabla, cum sa o demontezi pana la ultima piesa si sa impusti soferul, cat de frumos are sa fie zborul in avionul care nu va consuma nimic, dar uita sa te invete cum sa reasamblezi mormanul de piese rezultat.
Rolul prescris de Marx comunistului e de a accelera mersul istoriei. Prabusirea iminenta a capitalismului, semnalata de crize economice, de cresterea ecartului dintre clasele sociale, razboaie si alte “semne rele”, trebuia ajutata cumva, si anume prin revolutii proletare. Proletarii, “care nu mai au de pierdut decat lanturile”, se ridica la lupta, dar nu oricum, ci sub conducerea comunistilor, singurii inzestrati cu “constiinta de clasa”. Mai departe, planul prevede rasturnarea puterii exploatatoare “burghezo-mosieresti”, dar nu o eliberare directa a nefericitilor asupriti, asa cum ne-am astepta. Chiar dimpotriva, caci Marx era un sociolog suficient de inzestrat, ca sa realizeze ca deposedarea de putere si proprietate a unei clase nu se poate face decat prin violenta si teroare. Dupa dobandirea puterii, in proiectul marxist urmeaza asadar etapa de “dictatura a proletariatului”. Aceasta e insotita, in viziunea lui Marx de “disparitia statului”, considerat o perfida constructie burgheza.
In mare, aici se incheie si manualul de utilizare a comunismului scris de Marx pentru adeptii lui. Utopia prospera in golul dintre instaurarea dictaturii proletariatului si raiul comunist (“de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi”). Nici macar faza socialista, intermediara, in care se redistribuie ce s-a furat, nu e prea clara si, cum s-a putut constata, deloc functionala.
bolsevismul, sau marxismul pentru oameni practici
Exista doar doua cai de a pune in practica o utopie: prin mitomanie si schizofrenie. In primul caz, proiectul e ajustat prin golirea de continut a conceptelor declamate si prin falsificarea grosolana a rezultatelor obtinute. In al doilea caz, realitatea insasi e negata, obligata sa se supuna directivelor utopiei. Peste tot unde s-a trecut la punerea in practica a utopiei comuniste cele doua metode au fost adoptate pe scara larga, prin dublu limbaj, devenind natura insasi a ideologiei.
O grupare nesemnificativa dar radicala de pe scena politica a Rusiei tariste, bolsevicii lui Lenin au trecut la o energica reformare a marxismului, care de aici inainte va purta pe drept denumirea de marxism-leninism. Aportul lui Lenin, continuat de Stalin, a fost un accent nemaintalnit pe teoretizarea violentei in politica (pusa ulterior in practica). I-au urmat alte aduceri ale utopiei cu picioarele pe pamant: cultivarea unei birocratii uriase pentru administrarea economiei planificate, restrangerea deciziei la nivelul unui cerc restrans pe modelul unui clan mafiot, dezvoltarea unui urias aparat de intimidare si represiune.
La nivel social atat in Rusia cat si in Romania, proiectul marxist se lovea de o majora problema, semnalata de Marx insusi, care prevazuse o revolutie socialista pentru Marea Britanie si, cel mult, Germania. Problema era ca proletariatul nu era nici majoritar numeric nici in stare revolutionara. Pentru a justifica aducerea Rusiei (o tara cu 4% proletariat, inainte de “Revolutia” bolsevica!) la carma revolutiei proletare mondiale, Lenin a trecut la justificarea teoretica a “rolului conducator al Partidului”. Revolutiile comuniste nu mai trebuiau lasate de acum inainte in seama poporului nemultumit, ci deveneau ocupatia de baza a unor profesionisti.
Preluarea puterii de catre Lenin se inscrie perfect in descrierea unei conspiratii reusite. Evenimentul se petrece in timpul primului razboi mondial, la un an dupa intrarea in razboi a americanilor impotriva Puterilor Centrale. Rezultatul: Lenin incheie pacea separata cu nemtii, renuntand temporar cam la jumatate din teritoriul Imperiului Tarist. Detaliile acestui joc geopolitic nu fac obiectul acestui articol, dar caracterul conspirativ si antidemocratic trebuie retinut, ca o caracteristica durabila a miscarii comuniste la care avea sa adere la scurt timp si tanarul Ceausescu.
“agenturili straine” si oamenii lor de influenta
Cand vorbea la procesul sau de agenturile straine, care (se intelege) i-ar fi manipulat poporul sa iasa in strada si sa-l alunge, Ceausescu nu parasea logica acelui comunism pe care il cunoscuse inca din adolescenta. In 1919 (cand Ceausescu avea doar 1 an), Lenin infiinta Cominternul. Aparent, o uniune a partidelor socialiste si comuniste din intreaga lume, aceasta organizatie s-a devoalat rapid ca un veritabil serviciu secret prin care Uniunea Sovietica isi impunea politica la nivel global. Cum apartenenta la comunism era ilegala in multe tari (vom vedea imediat de ce), membrii Comintern treceau prin stagii de instruire specifice spionajului international, isi abandonau frecvent familiile si isi insuseau acte si identitati multiple cu sprijinul Moscovei. Cominternul era atat de departe de o asociatie de tineri idealisti uniti de un ideal, incat dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov cu Hitler, Stalin nu a ezitat sa isi predea propriii agenti autoritatilor naziste sau sa ii lichideze pe cei din vechea garda.
Activitatile pentru care erau cel mai ades instruiti cominternistii erau cele de agitatie, propaganda si infiltrare in sindicate si alte partide politice.
de ce era interzis de lege partidul in care se inscrisese Ceausescu
In cadrul Comintern, partidele nu aveau autonomia pe care o asociem astazi unui partid national (comunismul nu facuse inca pirueta ideologica de la internationalism la nationalism), deci supunerea fata de interesele Kremlinului era totala. Partidele membre Comintern erau mai curand filiale ale partidului lui Lenin. De aceea, PCR nu s-a numit pana in anul 1965 Partidul Comunist Roman, ci Partidul Comunist din Romania, apoi Partidul Muncitoresc Roman.
Daca in alte tari adeziunea la comunism era semnificativa in perioada interbelica, in Romania proaspat reintregita tovarasii detineau un record nedorit. Chiar liderii comunisti se plangeau de lipsa de aderenta a acestei linii in randul romanilor: inainte de ocupatia sovietica, partidul Anei Pauker si al lui Gheorghiu Dej abia daca numara 1000 de membri. (Spre comparatie, PNT, PNL si Garda de Fier aveau fiecare cateva sute de mii de membri.)
Explicatia vine din faptul ca PCR lovea in cele mai importante valori ale romanului interbelic: religia crestina si sentimentul national.
In 1918, Romania isi recuperase practic pentru prima data toate teritoriile, ajungand la cea mai mare suprafata proprie din epoca moderna. Era meritul regelui Carol I, al unei clase politice sclipitoare, al unei elite intelectuale iubitoare de tara si de semeni, dar si rodul unui concurs de imprejurari. Puternic sustinuta de Franta, dar mai ales de presedintele american Woodrow Wilson, care a supervizat tratatul de pace de la Versailles. Romanii vedeau astfel reunite Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banatul, ba chiar si Cadrilaterul dobrogean in cel mai norocos moment al existentei ei si se puteau bucura impreuna de independenta obtinuta pe campul de lupta de Ferdinand I.
Reactia Comintern la aparitia pe harta Europei a Romaniei Mari a fost una nervoasa si plina de ura. Printr-o declaratie semnata de toate partidele componente, Romania era descrisa ca un “stat imperialist”, care asupreste natiunile conlocuitoare. In aceeasi declaratie, semnata si de comunistii romani, se cerea dezmembrarea Romaniei in mai multe republici socialiste (soviete), urmand in mare parte regiunile istorice amintite. Nu e de mirare ca autoritatile romanesti ale vremii au luat act de acest pericol evident la siguranta nationala si au scos in afara legii PCdR in afara legii in 1924.
Aceasta pozitionare anti-nationala a generat o componenta etnica pestrita pentru cei 1000 de membri PCdR din epoca, preponderent evrei si maghiari. Iata de pilda numele celor care au condus Partidul Comunist din Romania pana la ocupatia sovietica de la finele celui de-al doilea razboi mondial:

Gheorghe Cristescu Plapumaru’ (’21-’24), Elek Koblos (’24-’28), Vitali Holostenko (’28-’31), Aleksandr Danieluk (’31-’35), Boris Stefanov (’35-’39), Bela Brainer (’39-’40), Istvan (Stefan) Foris (’40-’44)

Aceste nume, ale celor care au condus Partidul Comunist in perioada interbelica au fost foarte abil trecute in uitare de propaganda de partid, ca o jenanta amintire de familie. Oare cati comunisti de azi i-ar putea indica printre conducatorii istorici ai partidului lor?
La acest caracter explicit anti-national al comunistilor romani se adauga si problema structurii sociale interbelice, la fel de neprielnica popularitatii acestei grupari. Departe de a fi o societate perfecta, Romania interbelica era inca destinatie de imigratie si nu o tara in pericola de a se depopula. (In perioada regala apare in Bucuresti o modesta minoritate italiana, in vreme ce etnicii sasi din Transilvania sau evrei din Moldova nu vor parasi tara decat incepand cu al doilea razboi mondial.) Muncitorimea, baza sociala tintita de socialisti, era aproape la fel de firav reprezentata ca in Rusia tarista. Si, desi conditiile de lucru erau deseori grele (inacceptabile, dupa standardele din secolul XXI), muncitorii proaspat mutati la oras se bucurau oricum de standarde simtitor crescute fata de generatia anterioara lor. In fine, taranimea ducea cam acelasi trai greu dintotdeauna, dar era si ea departe de a fi ajuns intr-o stare exploziv-revolutionara. Pamantul se impartise deja prin doua reforme agrare ample, in 1864 (sub Cuza) si in 1921 (sub Ferdinand). Se rasplatea astfel sacrificiul facut de taranul roman in Razboiul de independenta si in primul razboi mondial, mica proprietate devenind dominanta.
si Ceausescu avea studii la Moscova
Adolescentul Nicolae Ceausescu, proaspat separat de casa parinteasca din Scornicesti pentru a deveni ucenic al unui cizmar cu simpatii comuniste din Bucuresti, e cucerit de ideile “nonconformiste” ale lui Lenin si Stalin. Ceausescu adera, asadar la Partidul Comunist din Romania, condus de ucraineanul Aleksandr Danieluk. Partidul la care adera Ceausescu era, cum am aratat anterior, o filiala Comintern cu agenda anti-nationala.
Wikipedia noteaza eronat anul intrarii lui Ceausescu in partid (bizuindu-se pe un articol din tabloidul Libertatea!). In 1932 Ceausescu nu avea cum sa fie membru decat al UTC, intrucat nu avea decat 14 ani. Intrarea cu acte in regula in partid s-a produs abia in 1936, desi hagiografii Epocii de Aur nu uitau sa inceapa legenda tanarului comunist chiar de la varsta primului buletin.
Dar cea mai mare reusita a propagandei comuniste (activa si astazi, cu alte obiective si mijloace) a fost asocierea lui Ceausescu cu valorile nationale, zugravind un Ceausescu patriot. Pentru aceasta, istoricii si oamenii de presa ai regimului au creat mitul rupturii de Moscova si al unui Ceausescu anti-sovietic.
Realitatea e ceva mai intortocheata si categoric mai defavorabila Marelui Carmaci. Nu numai ca partidul la care aderase milita public pentru destramarea teritoriala a Romaniei (fapt ce avea sa il aduca in inchisoarea de la Doftana), dar ascensiunea sa politica ar fi fost imposibila fara sprijinul Armatei Rosii.
Intr-o societate asezata, in care clasa politica ii avea ca repere pe Maniu, pe Bratieni, pe Carp ori pe Titulescu, preluarea puterii de catre un individ agramat cu doar patru clase primare de scoala ar fi fost o fantasmagorie. Si totusi, ea a fost posibila dupa intrarea tancurilor sovietice in tara, stationate aici pana dupa moartea lui Stalin.
De asemenea, o competitie directa intre, sa spunem, Gheorghe Bratianu si Nicolae Ceausescu ar fi fost greu de castigat de acesta din urma, daca primul n-ar fi fost lichidat fizic in inchisoare. La intregul genocid impotriva elitei politice, culturale si economice a Romaniei Ceausescu a participat din calitatea de inalt demnitar comunist, bucurandu-se pe deplin de toate beneficiile acestei “eliminari” a concurentei.
Zugravind portretul unui Ceausescu patriot, care ne apara de rusi, propagandistii sai s-au straduit sa ascunda legatura cu stapanul de la Rasarit. Dupa Revolutie, chiar si nostalgicii au fost intrigati de facultatea facuta de Iliescu la Moscova. Foarte putina lume stie insa ca si Ceausescu avusese un stadiu de pregatire in Uniunea Sovietica, unde absolvise asa numita Academie Militara. Popular numita “Academia Frunze”, scoala moscovita purta numele unui bolsevic (Mihail Vasilievici Frunze) si era mai curand o “scoala de baieti veseli” decat o academie. Pe calapodul Academiei “Stefan Gheorghiu”, Academia “Frunze” era o scoala de indoctrinare, care “dadea bine la dosar”. Dupa ce comunistii romani s-au distantat de Moscova, diploma respectiva a devenit un detaliu peste era bine sa se sara.
Oricat de superficiala (cat de serioasa putea fi o “academie” care primea cursanti ce nu absolvisera nici scoala generala?), scoala de la Moscova l-a ajutat pe ambitiosul Nicolae Ceausescu sa promoveze rapid in regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La doar 26 de ani, Ceausescu devine prim-secretar al UTC (ca adjunct al tortionarului Alexandru Draghici), dupa care urmeaza o “stralucita” cariera militara. Primeste in mod scandalos gradul de general maior (adevaratii generali, care dusesera al doilea razboi mondial fusesera epurati) si conduce din punct de vedere politic armata. Deja in 1950 Ceausescu devine adjunctul ministrului Fortelor Armate.
tovarasul Ceausescu de la Cadre
Mitul unui Ceausescu rebel, a carui ascensiune surprinde pe toata lumea, e inca sustinut in pofida adevarului istoric. Cine are habar cum functiona uriasa masinarie birocratica a Partidului stie ca ascensiunea unui tanar era mai curand o chestiune de loialitate fata de un protector. Comentand masa de birocrati si politruci, care acaparase administratia sovietica, Lenin exclamase cu regret fata de idealurile sale revolutionare: “Am merita sa fim spanzurati cu totii!”.
Si totusi, in lumea de intrigi si interese a birocratiei de partid, Ceausescu s-a simtit ca pestele in apa. A inteles destul de rapid ca puterea regimului statea in aparatul de propaganda si represiune si ca ascensiunea sau decaderea membrilor depindea de cei care detineau dosarul fiecaruia.
Inceputul a fost la secretariatul Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar apogeul l-a atins dupa 1954, cand e primit in cercul restrans al Biroului Politic (organul decizional real al Partidului) si insarcinat cu supravegherea interna de partid, din 1955. Astfel, la 37 de ani, in perioada celei mai mari represiuni de tip stalinist, Nicolae Ceausescu detinea privilegiul de a supraveghea ativul de partid si de a controla politic institutii cheie precum Securitatea, Procuratura, Militia sau Justitia.
In raport cu aceasta uriasa putere politica si de influenta, functiile executive deveneau simple amanunte. Nu e totusi nesemnificativ ca, sub Gheorghiu-Dej, Ceausescu detinuse atat functia de subsecretar la Ministerul Agriculturii si prim adjunct la Ministerul Apararii. Delimitarea post-factum de regimul lui Dej a fost doar o dovada de urias instinct politic al lui Ceausescu, imposibila fara sprijinul masinariei de propaganda.
Ceausescu si colectivizarea
In decembrie 1989 nu era pentru prima data cand Ceausescu ordona deschiderea focului impotriva unei mase de manifestanti. Faptul se mai petrecuse pe vremea cand Ceausescu era subsecretar la Ministerul Agriculturii si proaspat general, cand satenii din Vadu Rosca s-au revoltat impotriva politicii de colectivizare.
Dupa preluarea puterii, comunistii incercasera sa isi atraga taranimea de partea lor printr-o inselatoare reforma agrara (1945). Dar dupa securizarea puterii au trecut la o politica de tip stalinist. Au fost impuse “cote” de produse ce trebuiau predate statului si care depaseau productia normala a unei agriculturi inapoiate. Apoi s-a trecut la colectivizare, adica furtul pamantului detinut de tarani. Confruntati cu revolte in foarte multe sate, comunistii au arestat si schingiut peste 80.000 de tarani (dupa propriul bilant, desigur mult subevaluat), deportand chiar acele comunitati care opuneau o rezistenta mai indarjita. Putem avea dimensiunea acestui veritabil razboi civil, dus cu o populatie neinarmata, daca ne gandim ca nationalizarea de la oras (fabrici, mici afaceri, dispensare, farmacii, apoi locuinte) s-a incheiat in decursul unui an, in vreme ce la sate colectivizarea a durat 13 ani.
Tanarul Ceausescu a condus personal o asemenea actiune de represiune, in urma careia 9 tarani neinarmati sunt asasinati, dar a fost cat se poate de implicat in intregul proces.
revolutiile altor, revolutia noastra
Am remarcat un bizar scurtcircuit care se produce in mintile celor care continua si post-mortem cultul lui Ceausescu (Adrian Paunescu e un bun exemplu, din pacate, nu singurul). In versiunea lor, Nicolae Ceausescu a fost un erou, care a infruntat Uniunea Sovietica (eventual si alte puteri), iar momentul sau de apogeu a fost discursul de condamnare a invaziei sovietice in Cehoslovacia.
Ciudat e ca acesti adulatori se considera si patrioti, dar nu par sa puna mare pret pe propriul popor, cand il compara cu altele. De ce ar fi mai pretioasa tentativa revolutionara ceha, decat Revolutia Romana? Daca e sa le comparam, nu cred ca ungurii in ’56, sau cehii, in ’68, ar avea alte argumente in plus decat anterioritatea.
Atat revolta maghiara, cat si Primavara de la Praga au fost revolte aparute in sanul elitei comuniste si au avut cel mult un caracter reformist. Chiar si cu cerinte moderate, ambele au esuat rapid. In schimb, revolutia din 1989 a fost una deschis anti-comunista, cu o insemnata jertfa de sange, cu un masiv suport popular in numeroase orase concomitent si (de bine de rau) relativ incununata de succes, prin rasturnarea regimului.
Trebuie sa-ti dispretuiesti tare mult poporul ca sa il lauzi pe Ceausescu doar pentru sustinerea Primaverii de la Praga, dar sa-l scuzi pentru crimele de la Timisoara.
Dincolo de aceasta evidenta dubla masura, ramane problema incompatibilitatii dintre politica lui Ceausescu si cele doua revolte pomenite. In 1956, cand ungurii se rascoala impotriva sovieticilor, Ceausescu participa activ la reprimarea studentilor ardeleni, care incercau o solidarizare. (La Cluj, e arestat un lot insemnat de studenti, intre care se numara si actualul mitropolit, Bartolomeu Anania.) Cand initiatorii Primaverii de la Praga (gruparea lui Dubcek), au publicat apelul-program, stirea a fost cenzurata complet de comunistii de la Bucuresti in frunte cu Ceausescu, deci nu putea fi vorba de nicio solidaritate de idei cand, peste cateva luni, Ceausescu juca celebra scena a balconului, de la care condamna interventia rusilor. In realitate, directia urmata de Ceausescu a fost perfect opusa liberalizarii din Cehoslovacia.
continuitatea dintre epocile “moscovita” si “nationalista”
Si totusi, o perioada de destindere a existat in Romania, timp de aproximativ un deceniu, in anii ’60-’70. Economia a resimtit o fireasca redresare, la o generatie dupa incheierea razboiului si ca urmare a unor masive investitii industriale. Dupa lichidarea fizica a oricarei competitii politice, puterea isi putea permite sa fie generoasa si cu noua elita culturala. Prin comparatie cu teroarea staliniste de dinainte si de dupa, un aer de libertate si speranta ca se poate gasi o coabitare cu regimul au inceput sa adie. Oportunistii care cautasera un pretext aveau acum o scuza pentru a se alatura unei puteri lipsite de orice legitimitate populara. Printre ei, probabil si cativa oameni de buna credinta se alaturau Partidului-stat, cu credinta ca doar asa pot accede la un statut social la care ii indreptatea pregatirea si ca regimul era un fel de fatalitate cu care trebuia sa gasesti o cale de acceptare. Aceasta minoritate firava din anii ’60-’70, care nu a ajuns niciodata la functii semnificative, e probabil singura generatie de membri care nu a aderat la PCR din lichelismul cel mai pur.
Pornind de la aceasta realitate sociala, a dezghetului de la finalul dictaturii lui Dej si inceputul celei a lui Ceausescu, s-a brodat mitul rupturii radicale dintre epoci. Altminteri, “Epoca de Aur” nu s-ar fi putut naste. In realitate, primii pasi spre destindere s-au facut sub Dej, dar mereu in directia prezervarii “puritatii” sistemului, nu spre liberalizare.
misterioasa plecare a Armatei Rosii din Romania
Intre 1955 si 1958, Romania (care, urmare a procesului de slavizare, ajunsese sa se numeasca Republica Populara Romînia, cu î din i), obtine plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul sau. Circumstantele retragerii raman neelucidate. In stilul neserios care ii caracterizeaza, comunistii romani povestesc chiar legenda cu Hrusciov imbatat la o vanatoare si convins de Dej sa semneze ordinul. Ipoteza e totusi exagerata. N-ar trebui neglijat faptul ca Romania avea granita directa cu URSS si era inconjurata terestru de tari ale Pactului de la Varsovia. Un gest de marinimie ca retragerea trupelor din Romania nu facea decat sa mai spele din imaginea lui Hrusciov dupa invadarea Ungariei in ’56.
Competitia dintre China si URSS in interiorul lumii comuniste a fost speculata inca de pe vremea lui Dej. In ’58 se acorda compensatii companiilor straine pagubite de nationalizare, sunt invitate sa investeasca pana la 49% in firme romanesti. (Investitii care se vor sfarsi destul de prost pentru companii ca Renault, Citroen sau Pepsi).
In 1960, delegatia chineza critica virulent politica URSS de la o conferinta desfasurata in Bucuresti, iar trei ani mai tarziu, tot sub Dej, incep lucrarile la hidrocentrala Portile de Fier, in parteneriat cu Iugoslavia lui Tito, copilul teribil al lagarului, ostracizat de rusi. Deja cea mai mare parte a comertului Romaniei se derula cu Occidentul, nu cu Rasaritul, situatie care avea sa se rastoarne in anii ’80, dupa esecul politicii economice a lui Nicolae Ceausescu.
cum a dat faliment Romania sub Ceausescu
Pe durata celor 45 de ani de comunism romanesc au existat si realizari, cum e firesc sa existe in orice epoca istorica atat de intinsa. Ma voi referi doar la acele puncte care raspundeau nevoii de modernizare a Romaniei, o cerinta care tine aproape de destinul istoric al acestei natiuni, asa cum s-a definit el de la iesirea de sub tutela otomana si pana in prezent. Insa toate aceste tentative de modernizare au luat forme perverse ori s-au facut cu costuri inacceptabile. In ciuda unor bune intentii si ambitii admirabile, rezultatul final a fost cresterea decalajului dintre noi si orice tara vestica.
Din punct de vedere cultural, accesul la educatie devenise mai lesnicios decat inainte de razboi, tehnic se eliminase si analfabetismul. Practic, obiectivul principal era mai buna inregimentare prin propaganda si modelare a mentalitatii. Exceptand cateva domenii tehnico-speculative, lumea intelectuala romaneasca a fost rupta de circulatia ideilor la nivel mondial.
Paradoxal, se poate spune ca a crescut si gradul de participare politica. Teoretic, un sfert din adultii Romaniei faceau politica in mod activ, si mai multi erau implicati in organizatii sindicale ori de alt gen. Practic, aceste inregimentari nu ofereau decat iluzia participarii la un socialism facut “cu poporul si pentru popor”. Realitatea era instituirea unui monopol politic al unei minoritati insignifiante demografic. Pentru ceilalti, “participarea” era doar o forma de impartire a vinovatiei, prin castigurile meschine pe care le aducea colaborationismul.
Tot la capitolul bune intentii sfarsite prost putem trece eforturile de industrializare si de crestere a populatiei urbane. Ultima e poate cea mai remarcabila reusita a epocii lui Ceausescu. Da, Romania avea nevoie sa isi depaseasca statutul de tara agrara subdezvoltata, dar transformarea s-a produs printr-un genocid (la colectivizare) si transferand taranii nu in orase, ci in mahalalele suburbane ale cartierelor-dormitor.
Ratarea ambitiosului proiect de industrializare ceausista s-a produs tocmai din cauza filosofiei staliniste, care il nutrise. La finele anilor ’20, Stalin lansase Noua Politica Economica. Simplificat, planul suna in felul urmator: prin teroare, se rapesc resursele materiale de la diverse categorii sociale, pentru ca tot ce se obtine sa fie canalizat spre proiecte gigantesti de infrastructura si industriale. Canalele, barajele, liniile trans-siberiene si uzinele costau milioane de vieti omenesti, mentineau o uriasa birocratie de partid, fara sa se poata spune daca aduceau beneficii pe masura cheltuielilor. Dar aveau cateva avantaje clare: erau vizibile pentru propaganda, ajutau la intarirea controlului social si creau senzatia unui progres care sfida si fortele naturii. Tarile din Est au renuntat la acest model economic, apoi chinezii lui Deng Xiao Ping, intr-un final si sovieticii, dar Ceausescu a adoptat acest model economic pentru ca i se potrivea si pentru ca pur si simplu nu cunostea altul, ramanandu-i fidel pana la capat.
Ceausescu a mizat aproape toate resursele interne pe asemenea proiecte gigantice nesustenabile in siderurgie, constructia de masini si petrochimie. Pentru niciuna dintre ele nu avea nici materie prima, nici tehnologie, nici piata de desfacere.
Ca urmare, la un deceniu de la preluarea puterii totale, Ceausescu se confrunta cu o majora lipsa de lichiditati. Neobositi in creatia de legende urbane, securistii de ultima generatie continua sa adauge si post-mortem la mitul lui Ceausescu. Daca in ’69 se laudau cu vizita lui Nixon (care avea sa viziteze apoi si China si URSS, dar asta nu mai conta), in ultimul timp a aparut legenda unui Ceausescu anti-american, rebelul “Noii ordini mondiale” avant la letre. Potrivit acestei insailari folclorice, Nicolae Ceausescu nu a cazut rapus de proasta guvernare si urmare a rabufnirii populare, ci a fost victima unor masinatiuni a marii finante. In realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cand s-a adresat institutiilor occidentale, Ceausescu avea deja delicate probleme financiare, dupa cum o recunosc discret chiar si ministrii lui de Finante.
Romania a aderat la FMI in decembrie 1972, iar Ceausescu s-a intalnit personal la Washington cu seful FMI, institutie cu care a derulat doua acorduri stand-by dupa 1975. La acea data, Romania epuizase cam toate variantele de creditori bancari catre care s-ar fi putut adresa. Vreme de mai multi ani, la finalul anilor ’70, inceputul anilor ’80, Romania s-a aflat tehnic in incapacitate de plata.
Pentru ca mai multe imprumuturi la banci internationale depasisera data scadenta, s-a trecut la blocarea de conturi, ca in cazul oricarei companii care intra in faliment. Demnitarii comunisti ai vremii isi amintesc jenati cum Romania nu isi mai putea plati prin banci nici macar personalul diplomatic din afara granitelor, ca sa nu mai vorbim de achitarea unor comenzi de import. In acea perioada, Romania a facut mai multe plati trimitand pur si simplu sacose cu bani in interiorul bagajului diplomatic, pentru ca orice dolar pe care l-ar fi depus in banci ar fi fost oprit in contul datoriilor.
In disperare de cauza, Ceausescu solicita in 1981 un nou acord cu FMI. Tara avea deja 9,5 miliarde de dolari datorii, pe care lumea financiara se indoia ca le poate plati. Bancile straine se retrageau una cate una de pe piata romaneasca aflata in colaps. Platile scadente imposibil de returnat ajunsesera la 3 miliarde de dolari in 1982. Reprezentantii FMI sunt de acord sa dea unda verde imprumutarii Romaniei, doar dupa ce primesc garantii din partea Clubului de la Paris (organizatie neoficiala a mai multor tari, care intervine pentru ajutorarea statelor aflate in faliment). Cu acest semnal simbolic, comunistii au reusit sa ajunga la acorduri de restructurare a datoriei si cu alte banci (reesalonarea e practic un alt instrument folosit cand un datornic intra in incapacitate de plata).
Umilit, de situatia din 1982, Ceausescu ia masuri care ii socheaza pe cei de la Fond: taie drastic ratiile alimentare si orice alte bunuri destinate consumului intern, exporta absolut tot si plateste unele rate chiar si in avans. In martie 1989, cu sacrificii inimaginabile pentru populatie, Romania achita intreaga datorie externa. Chiar si dupa acest moment, pe tot parcursul anului, conditiile de trai continua sa se degradeze atingand un prag al disperarii.
delirul negarii evidentei
In mod normal, orice regim care atinge limita de jos (a falimentului) este inlocuit, daca nu printr-o schimbare totala de sistem, macar printr-o schimbare a echipei de la varf. Faptul ca in sanul Partidului Comunist nu a aparut nici cea mai vaga forma de opozitie si contestare, dupa falimentul de la inceputul anilor ’80, vorbeste despre natura reala a partidului.
Pierderile reale ale esecului implementarii unei politici economice de tip stalinist, bazata pe o falimentara industrie grea, sunt incalculabile. Chiar si investitiile bune, incepute inca din anii ’50, ’60 au fost ruinate de lipsa de retehnologizare si de finantare.
Dupa criza petrolului din anii ’70, pentru intreg Occidentul a urmat o perioada de boom economic fara precedent in istorie. Saracita si izolata aproape complet de restul lumii, Romania rata cea mai prospera perioada mondiala. Fenomenul are in continuare urmari atat de grave incat poate fi comparat cu neparticiparea la revolutia industriala.
In acei ani in uzinele occidentale se generaliza folosirea robotilor industriali, a tehnicii de calcul; Romania nu lua parte nici la revolutia din electronic si telecomunicatii, nici la revolutia marketingului, care aducea cu totul alte filosofii in comertul mondial. Produsele romanesti isi mai faceau loc doar pe pietele cele mai neconcurentiale. Daca in ’58, Romania ajunsese pentru prima data sa faca mai mult comert cu Vestul, in anii ’80, tara se intorcea din nou catre URSS, devenita din nou cel mai important partener comercial.
In politica externa, cacealmaua lui Ceausescu s-a incheiat cam in acelasi fel. De la plimbarile cu caleasca reginei la Londra, vizite la Casa Alba si pretentii de pacificator in Orientul Mijlociu, Ceausescu se scufunda intr-un izolationism total si la schimbul de vizite cu Mobutu Seseseko si Bokasa.
Practic, vreme de aproape un deceniu Romania traieste intr-o fantezie creata de Partid si Securitate. Un cult delirant se dezlantuie pentru a nega realitatea in stil nord-corean. La Bucuresti, un popor infometat si inspaimantat ridica cea mai mare constructie civila de pe Pamant, la fel de inutila ca multe dintre proiectele industriale ale epocii anterioare.
dictatura, forma suprema de coruptie
Multi dintre cei care astazi il regreta pe Ceausescu aduc ca argument explozia fenomenului coruptiei. Aruncati intr-o lume pentru care nu erau pregatiti, unii regreta felul pervers in care un regim totalitar stia sa aloce fiecaruia un loc si vremea in care furtul nu era ostentativ. Singurul motiv pentru care in dictaturi nu se vorbeste de coruptie e ca dictatura e coruptia insasi: raptul tuturor resurselor unei societati si dispunerea de ele dupa bunul plac. In anii ’80, regimul comunist al lui Ceausescu se transforma galopant intr-o forma orientala de despotism: un cerc de curteni cu acces la privilegii nevisate de omul de rand si un clan cu drepturi ereditare in centru. Iata, de pilda, functiile importante pe care le ocupau rudele lui Nicolae Ceausescu:

Nicolae Ceausescu – cumula practic toate functiile de varf, secretar general al partidului unic, presedinte si comandant al fortelor armate; Elena Ceausescu – era al doilea om in stat, prim-viceprim-ministru, membru al Academiei, superviza direct promovarea cadrelor Partidului; Nicu Ceausescu – mostenitorul neoficial al “tronului”, prim-secretar al judetului Sibiu; Valentin Ceausescu – membru supleant al Comitetului Central, conducator de facto al clubului Steaua; Marin Ceausescu – superviza operatiunile de comert exterior ale Securitatii in Occident, a fost gasit spanzurat la Revolutie; Ilie Ceausescu – adjunct al ministrului Apararii, conducea colectivul de istorici oficiali ai Partidului, trecuti dupa Revolutie in zona PRM; Nicolae Andruta Ceausescu – fratele cu acelasi nume fusese legionar in tinerete, ulterior general in MI si sef la Cadre; Ion Ceausescu – ministru secretar de stat la Comitetul Planificarii; Elena Barbulescu (nascuta Ceausescu) – adjunct al ministrului Educatiei; Florea Ceausescu – redactor la ziarul Partidului

Aceasta alunecare catre cutume si mismasuri orientale se petrecea in aplauzele si incurajarile frenetice ale activului de partid, care pierdea el insusi contactul cu realitatea. Conducerea partidului cadea in corpore in decrepitudine, activisti tot mai rudimentari alcatuiau un alai tragicomic. Cu Emil Bobu, Tudor Postenicu, Ilie Verdet sau Ion Dinca nu putea fi vorba de niciun fel de ideologie, asa cum nu se putea vorbi de academie in cazul Elenei Ceausescu. Si totusi o intreaga clasa politica nu poate cadea prada ramolismentului si sa detina puterea deplina cateva decenii. In spatele acestei suprastructuri, o patura venala de oportunisti mereu orientati adoptasera national-comunismul ca justificare a unei parveniri nesperate. Instinctul de supravietuire al acestei paturi se va dovedi fara gres si dupa 1989.
Ceausescu era in mai mare masura produsul acestei clase sociale decat creatorul ei, desi se dovedise stralucit in eliminarea oricarui pericol de competitie la putere. Lucru neobisnuit pentru dictatori, care sunt de obicei figuri carismatice, Nicolae Ceausescu era un orator lamentabil, iar in anii ’80 niciun sustinator al sau nu mai putea fi suspectat de buna credinta.
“o Etiopie a Europei”
Mica rebeliune a lui Nicolae Ceausescu fata de Uniunea Sovietica ii descumpaneste pe istorici. La nivel instinctual, Ceausescu nutrea probabil sentimente patriotice, trecute printr-o intelegere rudimentara a ideii de natiune. Fratele sau, Nicolae Andruta, fusese legionar in tinerete si e cat se poate de probabil ca si celalalt Nicolae sa fi frunzarit macar Carticica sefului de cuib. Colectivismul si antiliberalismul erau punctele in care cele doua extreme se intalneau, iar retorica exaltata a Garzii trebuie sa fi ramas in amintirea oricarui tanar din epoca. De altfel, oricine asculta repertoriul Cantarii Romaniei si melodiile Garzii de Fier va sesiza asemanari izbitoare. Daca excludem dimensiunea mistica din acestea din urma, vom obtine exact aceeasi combinatie de irational, patetism si hiperbola.
Si totusi e greu de spus daca micile harjoneli cu marele urs de la Rasarit ar mai fi semanat cu un joc de-a soarecele si pisica, daca ambitiile economice ale lui Ceausescu n-ar fi esuat atat de jalnic. Exista si voci care spun acum ca fronda din 1968 a lui Ceausescu a fost de la bun inceput un joc cu acceptul Moscovei, prin care aceasta realiza un cap de pod dincolo de cortina de fier si apoi catre lumea a treia. In anii ’80, cand cativa disidenti basarabeni i-au scris lui Ceausescu pentru ajutor, Securitatea acestuia nu a ezitat sa informeze KGB, eveniment urmat cu deportarea respectivilor.
In plus, “pierderile” rusilor cauzate de curajul verbal al lui Ceausescu erau nesemnificative. Daca reformismul lui Imre Nagy din Ungaria, al lui Alexander Dubcek in Cehoslovacia erau pericole mortale pentru lagarul sovietic, stalinismul pur si falimentar al lui Ceausescu n-ar fi putut deveni model de urmat in regiune. Iar dupa ce chinezii incep sa adopte deschis capitalismul ca model economic, iar sovieticii trec la perestroika, pana si Rasaritul era mai reformist si mai novator decat “rebelul” de la Bucuresti.
Pentru Ceausescu, ultimul model fata de care fusese deschis la experimente fusese maoismul. Inovatia lui Mao era tocmai combinarea marxism-leninismului cu o filosofie geopolitica: exista lupta de clasa si intre state, nu doar intre paturi de cetateni. Statele inapoiate si asuprite sunt chemate sa se ridice impotriva statelor exploatatoare. (Iata inca o idee pe care post-ceausistii o pot folosi cu mare entuziasm azi.) Iar ca ridicarea sa fie mai temeinica, Mao mai oferea un concept vital: revolutia culturala, o miscare de indoctrinare si transformare brutala a societatii pana in strafundurile mentalitatii.
Pe Ceausescu vizitele in China si mai ales Coreea de Nord l-au fascinat mai mult decat oricare alte vizite facute pe mapamond, fiind exact genul de societate la care poate visa un dictator. Despre catastrofa aplicarii modelului nord-corean de societate intr-o tara cu aspiratii si traditii europene nu mai e cazul sa mai vorbesc.
O tara care avea ambitii industriale, dar isi indemna cetatenii sa renunte la curentul electric, la incalzire, ori sa se intoarca la folosirea carutelor la sate nu putea fi decat o butaforie construita pentru a nega esecul total. Cu privire la ratiile introduse la alimentele de baza, ce nu se mai puteau cumpara decat dupa cozi imense si legitimarea cu buletinul, ambasadorul francez din epoca spunea ca nici macar sub ocupatia nazista parizienii nu cunoscusera atatea lipsuri.
Spre finalul anilor ’80, Romania a incetat sa mai trimita la ONU statistici privind rata anuala a sinuciderilor, intrucat acestea ar fi situat-o pe prima pozitie pe continent. Era esecul deplin al unui regim care cunoscuse gloria diplomatica si ajunsese sa fie catalogat de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept “o Etiopie a Estului”. Despre cat de mult se marise decalajul dintre Romania si Europa, romanii aveau sa afle abia cand au putut calatori peste granita, in cazul unora la niste ani dupa Revolutie. Occidentalii aflau si ei cu mila de insula nord-coreana din Carpati, spre care aveau sa se indrepte in tot anul ’90 camioane cu ajutoare constand in hrana si imbracaminte.

(va urma)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 28.09.2010 in Politica

Tags: , , , , , , , , ,