rss
rss
rss

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala

“Comunismul de omenie” da recitalul de adio
Pe vremea cand visa sa intre in istoria comunismului mondial, Ceausescu a lansat un oximoron, tintit catre credulitatea occidentala: “comunismul de omenie”. (Paul Niculescu-Mizil si Dumitru Popescu au fost printre scriitorii de discursuri prezidentiale in epoca; inclin sa cred ca sintagma e creatia lui Dumitru Popescu.)
Ca de obicei, realitatea din tara era exact pe dos decat cea pentru export: pentru romani, cei 45 de ani de comunism s-au sfarsit asa cum incepusera: printr-o baie de sange.
Doua idei trebuie subliniate, dat fiind ca ele au ajuns sa fie ocultate in prezentarile mai recente ale evenimentelor, sub pretextul unor dezvaluiri mai frapante:
1) Chiar daca numeric victimele inregistrate dupa 22 decembrie sunt mai numeroase, responsabilitatea cuplului dictatorial este dincolo de orice indoiala. Nicolae si Elena Ceausescu au decis in deplina cunostinta de cauza sa apeleze la crima pentru a se mentine la putere. Orice consideratii privitoare la perceptia deformata pe care o aveau asupra realitatii sau la motivatiile pe care le atribuiau actiunii sunt doar marginale.
2) Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat raspicat e ca toate institutiile de putere ale regimului comunist au acceptat aceasta alegere si au aplicat fara proteste planul de reprimare a revolutiei pana in momentul in care a devenit evident ca batalia este pierduta prin suportul popular coplesitor de care se bucura miscarea. Nu a existat nicio falie intre conducerea Partidului Comunist, Securitate, Armata sau Militie in decizia de a apara regimul prin participarea la represiune. Participarea nu era motivata ideologic, caci intregul estabishment nu mai era demult purtatorul unui proiect social, ci o expresie a lasitatii si oportunismului. Daca pe strazile marilor orase s-ar fi aflat doar grupuri razlete de protestatari, nu multimi imposibil de infruntat, reprezentantii suprastructurii de partid si de stat ar fi admis orice metoda pentru a-si prezerva privilegiile, indiferent de scenariile prin care incearca sa acopere aceasta realitate.
Atat Militia, cat si trupele de Securitate au tras in plin inainte de fuga lui Ceausescu. In Timisoara, au fost cazuri de protestatari impuscati chiar si in scarile de bloc, unde se ascunsesera. Cadavrele celor ucisi au fost ridicate din spitale si incinerate pentru a sterge urmele, dupa o idee a Elenei Ceausescu. In Bucuresti primele victime ale revolutiei nu au fost impuscati de nevazutii “teroristi” ci calcati de TAB-urile Armatei. Asemenea mostre de exces de zel fac din teoria comunismului tradat de activisti ori de unul din bratele sale armate simple fabulatii convenabile. Bucurestenii inca isi mai aduc aminte ca in zorii zilei de 22 decembrie, dupa ce armata intrase cu tancul in baricada de la Inter, sangele de pe trotuare si din pasajul de la Universitate a fost spalat cu furtunul, in asteptarea ca lucrurile vor reintra “in normal”.

In aceasta filmare realizata de Paul Cozighian in 21 decembrie se vad taburile armatei incercand sa intimideze multimea. In alt clip din serie e surprins si momentul in care transportoarele trec in plina viteza. La lasarea intunericului, armata avea sa foloseasca si munitia de razboi si tancuri cu senile. Trupele cu scuturi albe sunt USLA-sii de la Securitate si nu par deloc a mima doar apararea dictaturii. Secventa in care o multime imensa rupe zidul de scuturi albe e una dintre cele mai frumoase imagini din istoria acestui popor. Intr-un fel, atunci s-a decis schimbarea de destin a Romaniei si nu in birourile vreunor conspiratori.

Asadar, abia cand numarul mare de participanti a facut nerealist planul represiunii, oamenii sistemului s-au repliat in diverse strategii de supravietuire personala. In adevarata revolutie, cea desfasurata in strada nu a fost nimic ridicol, dimpotriva au fost chiar momente cand curajul, solidaritate si entuziasmul au atins limite ale sublimului. Daca exista lucruri, petrecute in acele zile, de care se poate rade, ele tin mai curand de partitura jucata stangaci de comunistii cu veleitati revolutionare.
Ion Iliescu, un revolutionar din tata in fiu
Intrarea lui Ion Iliescu in revolutie i-ar face invidiosi si pe cei mai mari maestri ai absurdului. Dupa propriile declaratii, inainte de a veni la Televiziune, directorul Editurii Tehnice a telefonat la Ministerul Apararii pentru a obtine confirmarea fugii dictatorului si a se interesa daca situatia e sub control. Gurile rele spun ca ar mai fi telefonat si la ambasada Moscovei, dar chiar si fara acest ultim telefon, Iliescu tot marcheaza o premiera, fiind primul participant la o revolutie cu voia autoritatilor.
Cei mai multi dintre romani aveau sa il vada pentru prima data pe Ion Iliescu in 22 decembrie, prezentat de TVR-istul Aurel Dragos Munteanu. Acesta il prezinta ca pe “fiul unui revolutionar”. In continuarea prezentarii, probabil realizeaza absurdul situatiei si spune “el insusi…. un mare patriot”. Pentru cei mai tineri trebuie spus ca in istoria deformata de propaganda comunista, actul de la 23 august 1944 ajunsese sa fie denumit o “revolutie anti-hitlerista”. Prin urmare, agentii Comintern de pe teritoriul Romaniei, comunistii din ilegalitate, purtau titlul pompos de revolutionari. Iata-l asadar pe fiul lui Alexandru Iliescu, prezentat cu un pedigree de toata isprava: era fiul cuiva care adusese comunismul in Romania printr-o asa zisa revolutie, deci era perfect calificat sa participe si la revolutia de rasturnare a comunismului. Sau la o revolutie care sa aduca abia acum comunismul de-a binelea! (Pentru a atinge un absurd similar, ar trebui sa ni-l inchipuim pe Robespierre prezentat ca descendent al Regelui Soare.)

o revolutie cu dintii scosi, dar zambitoare
Daca Iliescu fusese prea tanar pentru a lua parte la instaurarea comunismului, pentru Silviu Brucan sau Alexandru Barladeanu, (im)postura era chiar halucinanta. Uimitoare era renasterea generatiei cominterniste, usor marginalizata (dar nu persecutata, cum pretindea) in anii cand Ceausescu se travestise intr-un nationalist legionaroid. Chiar si tanarul Petre Roman venea din lumea “inalta” a nomenclaturii, ca fiu al fostului director de Scanteia. De altfel, oamenii aparatului au supravietuit si s-au (re)orientat dupa cum le-a fost norocul:
Cele mai de succes voci ale propagandei de partid au avut un feed-back divers. Adrian Paunescu, cel care, prin talentul sau, facuse din propaganda comunista pentru prima data un produs gustat de mase, a fost scuipat si la un pas de a fi linsat. Sergiu Nicolaescu, fauritorul epopeii cinematografice national-comuniste, a fost, in schimb, primit cu entuziasm de multime. Avea sa fie si omul care il va salva pe Ion Iliescu in balconul CC-ului, cand multimea i-a raspuns la apelativul “tovarasi” cu scandarea “Fara comunisti!”.
Si totusi, cel care le-a oferit tuturor celor din aparatul comunist solutia salvatoare a fost Ion Iliescu. Acesta a operat o evidenta deturnare a unei revolutii anti-comuniste, transformand-o intr-o rascoala cam primitiva impotriva unui tiran.
Cu studii la Moscova si trecut prin toate treptele aparatului de partid, Ion Iliescu avea toate datele pentru a deveni succesorul lui Ceausescu, in cazul in care acesta ar fi murit de moarte buna. Fusese sef al Departamentului de Propaganda al Comitetului Central, deci cunostea toate trucurile “lucrurlui cu masele” pe care Gorbaciov dorea sa le puna in practica. Detinuse sefia organizatiei de tineret a PCR si functia de prim-secretar (un fel de baron local de astazi, dar cu o putere incomparabil mai mare, caci pe atunci primul secretar avea in subordine nu doar uriasele intreprinderi comuniste, dar si institutiile locale ale statului, inclusiv temuta Securitate.) Printr-o ironie a istoriei, in Comitetul Central fusese adus chiar de Ceausescu, prin inlaturarea rivalului Alexandru Draghici, caruia, ca ministru de interne, i se imputasera crimele din mandatul Dej. Chiar si in perioada caderii in dizgratie, Iliescu fusese mentinut in elita de partid, cu sofer personal si secretara. In aprilie 1986, revista americana Time il indica drept succesorul logic al lui Ceausescu:

“In Romania, Nicolae Ceausescu, in varsta de 68 de ani, pare a avea o sanatate subreda, iar Gorbaciov s-ar putea sa aiba deja pregatit un alt protejat. Acesta ar putea fi Ion Iliescu, in varsta de 56 de ani, despre care se spune ca a studiat la Moscova impreuna cu liderul sovietic.” (Time, 28 aprilie, 1986)

Daca aceasta schimbare de generatie s-ar fi petrecut in 1986, ba chiar si in noiembrie ’89, ea ar fi fost cu siguranta salutata de populatie ca o sansa nesperata. Un tanar inteligent si educat, cu dotari mult peste gerontocratii din jurul lui Ceausescu, si deschis la oarece reforme ar fi fost un pas inainte. Dar cu totul altele erau datele problemei cu un Ceausescu alungat de o revolutie anticomunista si nu de colegii din Biroul Politic. Intoarcerea la un proiect de tip Gorbaciov, cu o tara care cerea intoarcerea la valorile occidentale nu mai era o simpla deturnare de sens. Era o contra-revolutie in toata regula.

Inca din zilele de dinaintea fugii lui Ceausescu, pe strazi se strigase de nenumarate ori “Jos comunismul!” si toti participantii la Revolutie adoptasera spontan ca simbol al miscarii lor steagul cu gaura in mijloc. De ce ar fi inlaturat stema Republicii Socialiste Romania de pe drapelul national, daca si-ar fi dorit doar plecarea conducatorului si un altfel de socialism? De fapt, la nivelul maselor nici nu se poate exprima orientarea ideologica altfel decat prin intermediul simbolurilor, iar acestea nu puteau fi negate.
Chiar daca la prima aparitie evaluase eronat adeziunea populatiei la socialism, Ion Iliescu s-a repliat din mers si nu a mai gresit la calculul sociologic. Deturnand revolutia de la directia sa anti-comunista, Iliescu se adresa calculat exact acelei Romanii care nu participase la Revolutie, adica exact “omului nou” produs de cei 45 de ani: taranul pasiv-temator si oraseanul proletarizat-resentimentar. Jongland ca un maestru cu aceasta uriasa masa de manevra, care raspundea la stimuli in virtutea unui comportament invatat, Iliescu crea si ideologia fesenista. FSN se revendica formal de la revolutie, dar de la o revolutie incheiata odata cu impuscarea sotilor Ceausescu. Orice ajustare se sistem si act de reflectie starneau ostilitatea si activau un mecanism de atac impotriva categoriile identificate ca periculoase: intelectualii, tinerii, revolutionarii, disidentii, cei intorsi din diaspora.

Chiar daca unele tentative de complot si implicari ale Moscovei in organizarea unei echipe care sa preia puterea au fost dezvaluite ulterior cu suficiente dovezi, conspiratia anterioara fugii lui Ceausescu a fost destul de firava si nu poate fi socotita factorul decisiv. Dar ralierea imediata a fostilor nomenclaturisti si securisti in jurul platformei FSN propuse abil de Ion Iliescu a fost una masiva. Ea avea atat justificari ideologice, cat mai ales temeiuri pragmatice. Mutand discutia de la o analiza lucida a dictaturii comuniste si de la chestiunea vinovatiei decidentilor acelei epoci, FSN ii salva pe toti de probleme de constiinta.
o (contra)revolutie leninista
Prin aceasta manevra, comunismul nu mai era opera unei oligarhii restranse lipsite de scrupule si un act de tradare nationala, ci o fatalitate a istoriei, infaptuita de intreg poporul, de vreme ce peste 4 milioane de cetateni fusesera membri de partid. Si, un fenomen unic in istoria lumii, o organizatie cu peste 4 milioane de membri disparea instantaneu, fara sa isi anunte in vreun fel dizolvarea. Politic, PCR isi inceta existenta prin neprezentarea membrilor. Administrativ, partidul isi vedea de treaba bine mersi.
Revolutia lui Brucan si Iliescu era una de tip leninist, fiind singura pentru care erau instruiti. FSN-urile semanau izbitor cu “sovietele” infiintate de Lenin. Acestea erau in teorie niste comitete in cadrul carora se manifesta o forma descentralizata de democratie; in practica, erau organe ale partidului, prin care se transpunea politica in teritoriu. Fireste, pentru spatiul romanesc, numele de “soviet” ar fi sunat bizar. S-a preferat denumirea ambigua si oarecum eroica de Front. Numele de front fusese nascocit in laboratoarele Comintern de la Moscova si folosit pentru prima data de Michel Torez, presedintele comunistilor francezi, care crea “Frontul Popular al Muncii, Libertatii si Pacii”.
Senzatia de balamuc organizat era si ea o tactica bine exersata inca de pe vremea sovietelor lui Lenin, unde “oamenii muncii” erau lasati sa enunte idei dintre cele mai nastrusnice in cadrul unor sedinte fara miza reala. Din harmalaia si sentimentul de insecuritate, “emana”, de obicei, vocea calma si condescendenta a comunistului stapan pe situatie. In CPUN-ul infiintat dupa revolutie ca parlament integral televizat glasuiau nu mai putin de 37 de partide!
teroristii evoluau la vedere
Dar inainte de a se oferi telespectatorului un surogat de parlament, s-a consumat exercitiul haosului organizat de la TVR. Accesul pe micul ecran se facea in mod controlat, institutia fiind sub paza armata, interventiile fiind atent regizate. Senzatia de insecuritate creata de indivizi care frizau instabilitatea psihica era atent cautata. Asa incepe diversiunea teroristilor, aflata la originea a peste o mie de morti incepand cu seara zilei de 22 decembrie.
Primit cu ostilitate de multimea de la CC, unde se scandeaza “Fara comunisti!”, Ion Iliescu intelege ca nu va putea intruni suportul popular, daca se va declara deschis un adversar al ideilor Revolutiei. Impotriva unei tinte false abominabile, insa, Iliescu putea castiga batalia. Iar “teroristii” aveau si uriasul avantaj de a goni poporul inapoi in case, restabilindu-se astfel monopolul asupra activitatii politice al activistilor “de profesie”. De altfel, in cele doua decenii de dupa Revolutie, descurajarea participarii a fost una din tintele constante ale celor ce au detinut puterea.
Cu actualul nivel de cunostere, e imposibil de spus in ce moment si in ce laboratoare s-a nascut diversiunea teroristilor, nici cat din cele intamplate au fost premeditate sau rod al hazardului. Putem spune, insa, ca grupul care controla accesul pe ecranul TVR (si care includea capi ai armatei, securitatii si agenti KGB) a sustinut cu buna stiinta diversiunea pentru a induce o stare de teroare in randul populatiei si a crea singura justificare posibila pentru ca puterea sa ramana dupa ’45 de ani in mainile celor care sustinusera dictatura comunista.
De pe ecranul TVR s-au dat ordine militare adresate populatiei proaspat inarmate, ordine ce nu aveau mare legatura cu ordinele transmise prin canalele uzuale ale armatei. Tot de aici s-au lansat apeluri privind apa otravita, teroristi arabi in combinezoane speciale, orfani crescuti de Ceausescu pentru a-l apara, elicoptere ale altor tari, care survolau teritoriul Romaniei, ba chiar si vestea unei batrane cu un pistol ascuns in coliva.
In acest bombardament de zvonuri fabuloase sau veridice, vestea capturarii lui Nicolae Ceausescu a fost atent ingropata intre alte incertitudini. Prin crearea artificiala a unui mister apasator pentru romani, soarta fizica a lui Ceausescu e transformata intr-o miza. Timp de patru zile, in marile orase se moare de-adevaratelea intr-o simulare de razboi civil intre populatie si presupusi salvatori ai lui Ceausescu. Desi dictatorul fusese la discretia noii puteri inca din momentul imbarcarii in elicopter inainte de pranzul zilei de 22, abia tarziu in noapte pe data de 25, populatiei i se livreaza o certitudine deja consumata, respectiv caseta procesului si executiei. Aceasta manipulare a fost o piesa centrala in cadrul diversiunii teroristilor, ce avea ca scop deturnarea sensului revolutiei si construirea unei legitimitati pentru noua putere.
Procesul sotilor Ceausescu a fost unul tipic stalinist, din nou, pentru ca era singurul tip de justitie pe care o cunosteau activistii PCR. Acuzele erau bazate pe zvonuri neconfirmate, chiar daca o cercetare riguroasa ar putea proba si acuzatia de genocid si pe cea de subminare a economiei nationale. Era un act de justitie legitim, dar faptuit din cu totul alte ratiuni decat cele care ar fi fost normale.
restauratia comunista
Daca pe prima lista a CFSN, citita de Ion Iliescu, figurau si nume de disidenti, impreuna cu activisti trecuti pe linie moarta (Silviu Brucan, Dan Desliu, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu), in guvernul format cateva zile mai tarziu de Petre Roman, continuitatea cu vechiul regim e absolut frapanta. Exceptand doua figuri de intelectuali (Mihai Sora, la Educatie si Andrei Plesu, la Cultura) mai toate functiile sunt detinute fie de fosti nomenclaturisti, fie de agenti ai Securitatii. Fostul spion Liviu Turcu sustine ca a recunoscut 14 agenti in acel guvern, in vreme ce dupa statistica Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului trei sferturi erau fost membri ai nomenclaturii PCR.
Socheaza, mai ales, prezenta in guvernul Roman a celor implicati direct in reprimarea Revolutiei: Nicolae Militaru, agent KGB si autor al unor diversiuni criminale in decembrie ’89, (la MApN), Victor Atanasie Stanculescu, criminal dovedit la Timisoara si om de incredere al lui Ceausescu (la Min. Industriei, apoi la MApN), Mihai Chitac, cu implicare dovedita atat in crimele din Revolutie, cat si la mineriada din 13-15 iunie ’90 (la MI).

Iata si alte nume de ministri din primul guvern alcatuit de echipa Iliescu-Roman:

  • Ion Aurel Stoica (vicePM) – fusese sef cu propaganda la Cluj,
  • Anton Vatasescu (vicePM) – suspectat de apartenenta la Securitate,
  • Segiu Celac (MAE) – fusesese translator personal al lui Ceausescu,
  • Gheorghe Caranfil (Ind. Petrochimica) – detinuse acelasi minister si intr-un guvern Verdet,
  • Stelian Pintilie (Min Postelor) – general de Securitate,
  • Ioan Folea (Min Geologiei) – aceeasi functie intr-un cabinet Dascalescu,
  • Mihai Lupoi (Turism) – suspectat de apartenenta la Securitate, a pus umarul la diversiunile generalului Militaru de la TVR,
  • Dan Enachescu (Sanatate) – ocupase aceeasi functie intr-un guvern Maurer.
  • De altfel, gerontocratii PCR erau bine reprezentati intr-un guvern condus de un tanar seducator, scolit in Occident. Un ministru si-a depus dosarul de pensionare la trei luni de la preluarea mandatului, ocazie cu care s-a si retras.
    In esalonul secund al acestui guvern, acolo unde se perfecteaza cele mai multe decizii, situatia era similara. Ii regasim pe: Vasile Ionel, prezumat a fi fost seful retelei KGB de la Bucuresti, Corneliu Bogdan – fost ambasador al lui Ceausescu in SUA, Ion Columbeanu (tatal mai celebrului Irinel), care isi incepuse cariera guvernamentala pe vremea lui Dej.

    lupta comunistilor cu Revolutia, un razboi de doua decenii
    Fiind la origine o utopie, comunismul obliga aderentii sai la numeroase ajustari, pentru punerea de acord cu realitatile vietii. Pentru schimbarile indezirabile, la varful sistemului s-a inventat si un termen care sa ii taxeze pe “eretici”: deviationism. O anecdota a epocii definea un deviationist ca un alergator aflat in fruntea plutonului, care nu observa ca partidul a schimbat directia intr-o parte sau alta.
    Daca Romania ar fi avut granita cu o China prospera, nu cu o Rusie in metastaza, cu siguranta ca socialismul si monopartidismul ar fi fost optiuni asumate fara echivoc de activistii de rang doi care au compus cea mai mare parte a clasei politice din era FSN-ului. Nici astazi, ratiunile care ii anima pe cei mai multi nu cred sa treaca de acelea ale unei oportuniste “invarteli”.
    “Nenorocul” generatiei de perstroikisti a lui Ion Iliescu a fost expansiunea Europei Unite si forta ei de atractie. Si totusi, schimbarea transanta de optiune in randul ultimei generatii comuniste s-a petrecut doar dupa ce au avut confirmarea prabusirii totale a blocului rasaritean, produsa la ani de zile dupa Revolutie.
    Prima data cand FSN-ul lui Iliescu si Roman e somat sa se defineasca ideologic e la comemorarea martirilor Revolutiei, in 12 ianuarie 1990. In fata unei multimi impresionante, dar dezorganizate si pestrite, Ion Iliescu e fortat sa anunte un decret de scoatere in afara legii a PCR, decret la care va renunta apoi fara sa mai anunte public.
    Forma cea mai coerenta de contestare a deturnarii revolutiei de catre fostii comunisti e Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 1990. Un text mai putin succint decat cel intocmit si aclamat public in zilele Revolutiei in acelasi oras, Proclamatia era totusi recuperarea de drept a sensului politic al revolutiei. Cu puternic colorit local, textul proclamatiei era un apel la civism, la morala publica si la revenirea Romaniei la firescul sau statut european. Intr-o vreme in care Iliescu inca se pronunta pentru “o democratie originala”, care sa nu semene in toate aspectele cu “democratia burgheza”, Proclamatia chema raspicat la pluripartidism. Intr-o perioada in care FSN si satelitii sai (PUNR, mai tarziu PRM) rascoleau resentimente etnice, Proclamatia vorbea despre civism si toleranta.
    La acea data, FSN tocmai anuntase ca se transforma dintr-o organizatie temporara cu rol administrativ in partid politic. Se incalca o promisiune facuta in timpul revolutiei, al carui prestigiu era astfel furat, dar mai ales se evita definirea ideologica a gruparii de la putere. FSN devenea, asemeni partidului unic chipurile o reunire a tuturor tendintelor din societate. Frontul lui Ion Iliescu evita sa se pronunte si in privinta orientarii pro-europene a Romaniei. Daca Ungaria va adera la Consiliul Europei in 1990, Romania intra in aceeasi institutie abia in octombri 1993, la doi ani dupa prabusirea Uniunii Sovietice. In privinta NATO, mai multi membri ai PDSR si PRM-ul lui Vadim Tudor avansau tema unei “neutralitati” de tip elvetian ani buni dupa aceea.
    In contrast cu acest joc facut in asteptarea Moscovei de catre echipa de la putere, Proclamatia de la Timisoara pomenea inca din martie 1990 de Casa Comuna Europeana. In raspar cu aspiratia europeana a populatiei romanesti, gruparea lui Iliescu (prin mana lui Adrian Nastase si a lui Ioan Mircea Pascu) semna in primavara lui 1991 un tradator tratat de prietenie cu muribunda URSS. Pactul consfintea renuntarea la drepturile istorice asupra Basarabiei, ratand sansa istorica a reunificarii, si promitea ca timp de 15 ani Romania sa nu adere la vreo organizatie militara, respectiv la NATO. Doar falimentul si disparitia Uniunii Sovietice au facut ca Romania sa nu fie aruncata pe orbita unei altfel de aliante, de tipul Comunitatii Statelor Independente, ca Moldova lui Snegur si Voronin.
    Dar punctul cel mai nevralgic al Proclamatiei de la Timisoara era, fireste, celebrul punct 8, care cerea interdictia de participare la viata politica a fostilor activisti de partid, pentru primele trei legislaturi. Documentul punea impreuna comunismul si nazismul, ideologii ce trebuiau marginalizate nu pentru a limita dreptul la libera alegere, ci pentru a plasa in afara societatii acele ideologii care s-au compromis iremediabil prin recurgerea sistematica la crima ca arma politica. Proclamatia de la Timisoara a fost primita cu entuziasm la Bucuresti, unde incepea demonstratia maraton din Piata Universitatii, in semn de solidaritate.
    De notat, dincolo de aceste cerinte care decurgeau logic din programul Revolutiei Romane, surprinzatorul punct 9 al Proclamatiei de la Timisoara. Intr-o Romanie complet neinitiata in privinta mecanismelor economice, acest punct al apelului cerea puterii sa nu foloseasca discretionar resursele statului pentru a cumpara voturi prin mariri de salarii. Era contestat astfel populismul, care devenea o componenta de baza a noii puteri. Cu o formulare aproape profetica, Proclamatia averitza ca “inflatia odata pornita necesita ani de eforturi pentru a fi stopata”.
    Reactia sistemului la rechizitoriul facut de Proclamatia de la Timisoara a fost una extrem de violenta, dezlantuind o diversiune la fel de periculoasa ca aceea a teroristilor. La o saptamana dupa aparitia Proclamatiei, Romania e zguduita de conflictul interetnic dintre romani si unguri de la Targu Mures. Cu pretul unor vieti mutilate, al transformarii tarii intr-un taram locuit de salbatici in ochii strainilor si chiar al unui scenariu de tip iugoslav, puterea reuseste deturnarea de atentie de la procesul de decomunizare, subiectul cel mai natural la cateva luni de la rasturnarea unui regim opresiv de aproape jumatate de secol.
    Aceeasi reactie, de o violenta gratuita, e preferata si pentru anihilarea nucleului de contestare din Piata Universitatii, sfarsita prin cea mai violenta dintre mineriade.
    Dupa ce URSS isi anunta si public dezintegrarea, in sanul puterii de la Bucuresti se declanseaza o lupta catalogata drept intre “conservatori” si “reformisti”. Intr-un fel, catalogarea e corecta, dupa cum trebuie spus ca inclusiv in primii ani de la Revolutie se luasera o serie de masuri reformiste. Multe erau chiar peste ceea ce era pregatita societate sa accepte si sa suporte, dar erau in mare parte urmarea unei presiuni din partea Occidentului. Mineriada din septembrie 1991, la doar o luna dupa prabusirea URSS, poate fi interpretata si ca o lovitura de eliminare a concurentei. Desi in plan intern, Iliescu avea o mai buna comunicare cu votantul de tranzitie, in fata Occidentului ar fi fost greu ca gruparea sa sa concureze gruparea lui Petre Roman, impotriva caruia a folosit aceleasi detasamente muncitoresti folosite impotriva opozitiei. Ramas temporar fara stapanul de la Moscova, Iliescu intuia probabil ca va trebui sa invete sa graviteze in jurul Occidentului. Abia eliminandu-si competitia, gruparea sa politica se putea prezenta in fata Vestului drept singura elita capabila sa gestioneze procesul de tranzitie si ca partener de negociere ce trebuia acceptat de voie de nevoie.
    Va trebui ca istoria sa retina meritul deosebit pe care mandatul lui Emil Constantinescu l-a avut in a plasa Romania fara orice echivoc in tabara Vestului. Chiar daca a fost la un pas de a fi el insusi rasturnat de alte doua mineriade orchestrate de fortele reactiunii, situarea lui Emil Constantinescu a fortat pana si echipa Iliescu-Nastase, reintoarsa la putere, sa se mentina pe drumul occidentalizarii.
    In aceste momente dramatice de la inceputul tranzitiei romanesti, institutiile si gruparile care au mostenit aparatul represiv comunist au participat activ, dar au acceptat un rol de subordonare ideologica, in raport cu decidentii politici. “Bratul inarmat” al Partidului a urmat docil programul politic al echipei care se dovedise atat de ingenioase in orchestrarea unei contra-revolutii. Parteneriatul era reciproc avantajos si oferea, cum am spus, o strategie de salvare la nivel de grup.
    Dupa realizarea acestui obiectiv, Securitatea a trecut la construirea unui adevarat proiect politic de sine statator si la o rescriere a istoriei, cu o ostilitate vadita la adresa Revolutiei Romane. Dar despre aceasta, separat, in episodul urmator.

    (va urma)

    Articole asemanatoare:

    By schmoukiz, 04.10.2010 in Politica

    Tags: , , , , , ,