rss
rss
rss

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice

alianta dintre patricieni si pretorieni
Spuneam in episodul anterior ca, in primii ani de dupa Revolutie, institutiile militarizate ale lui Ceausescu au strans randurile in jurul fostilor comunisti. Ralierea s-a facut spontan, in primul rand din frica si din presimtirea unui interes comun de lunga durata. Confruntati cu o revolta spontana, care avea simpatia unanima a populatiei de rand, devenea destul de previzibil ca “pretorienii” vor avea de dat socoteala pentru violenta represiunii si chiar pentru restul crimelor comise in deceniile de dinainte, la fel cum activistii Partidului, “patricienii”, aveau de justificat o dictatura de jumatate de secol. Acestia din urma insa au fost capabili sa produca prin fesenismul lui Iliescu o platforma politica salvatoare pentru ambele categorii.
Noua platforma politica folosea prejudecatile si spaimele diseminate in randul populatiei in decenii de propaganda necontestata si ridica paturile cele mai defavorizate, ca resurse si educatie, chiar impotriva ideilor care insufletisera Revolutia. Pe scena geopolitica, noua echipa, a “patricienilor” din activul PCR, opta pentru o reintoarcerea tacita la servitutea fata de interesele Moscovei, care fusese totala in primul deceniu de comunism romanesc. Desi atat in Armata cat si in Securitate fronda anti-sovietica a lui Ceausescu era ingredientul incitatoriu cel mai gustat, ambele clase de pretorieni au acceptat sa puna intre paranteze sloganurile national-comunismului si au sustinut ambiguitatea profesata de echipa lui Iliescu in privinta optiunii Est-Vest ca model cultural.
Miscarea CADA (un comitet pentru democratizarea armatei) a fost inabusita in fasa, singura victorie notabila fiind inlocuirea din fruntea Ministerului Apararii a unui asasin cu apartenenta certa la KGB/GRU (Nicolae Militaru) cu un alt asasin din timpul Revolutiei, (Victor Atanasie Stanculescu) si el cu legaturi in zona serviciilor secrete, dar neprobate. In Securitate nicio miscare similara de reinoire nu a iesit la suprafata. In schimb, s-a optat pentru o cale mult mai anevoioasa dar de succes, mizand pe stergerea memoriei colective si rescrierea istoriei.
un scurt istoric al Securitatii
Un securist scapatat (mai exista si asa ceva!) isi amintea recent intr-un interviu cat de tulburi erau pentru el si colegii lui primele luni de dupa ’90. Nu stiau prea clar daca vor fi trasi la raspundere ori, din contra, recuperati de noul sistem intr-o forma sau alta, iar pe strazi se scanda: “Securistii-n mina, sa ne dea lumina!”, isi aminteste Nicolae Camarasescu. Dar care era originea acestei institutii si ce o facuse atat de detestata in randul oamenilor?
Veniti de peste granita, impreuna cu trupele Armatei Rosii in 1944, cei care au transformat Siguranta in Securitate nu se deosebeau foarte mult de restul agentilor Comintern, desi erau ceva mai specializati. Conspirativitatea si secretomania erau traditii pastrate de comunisti din perioada ilegalista, pe cand visau la rasturnarea ordinii de drept prin orice mijloace. O sumedenie de lideri comunisti au trait intreaga viata sub identitati false, urmand o agenda perfect opusa celei afirmate in public: de la Vladimir Ilici Lenin (nascut Ulianov), la Iosif Visarionivici Stalin (Djugasvili), la Leon Trotki (Lev Bronstein) sau Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Valter Roman (Erno Neulander) si nenumarate alte exemple. Pseudonimul trebuia sa ascunda originea purtatorului (evreiasca sau din regiuni mai indepartate ale imperiului rus), implicarea in diverse acte antisociale pentru cei urmariti de autoritati sau pur si simplu sa asigure un “nume de scena” cu rezonanta (Stalin provine de la cuvantul “otel”).
In tarile Europei de Est acesti agenti de influenta ascultau cu sfintenie de ordinele comisarilor sovietici si de directivele secrete ale NKVD. Documente a caror autenticitate nu a fost inca infirmata de nimeni, directivele NKVD, gasite in mai multe tari rasaritene, detaliau un plan in 45 de puncte de destructurare a organizarii unei tari si de infeudare fata de Moscova. Directivele prevedeau instituirea unor foruri de conducere de fatada, fara putere reala, compromiterea si anihilarea opozitiei si a elitei, falimentarea micii proprietati taranesti si a oricaror forme de independenta economica, promovarea unei administratii corupte si santajabile, degradarea sistemului de invatamant prin inversarea criteriilor de admitere si promovare etc. Cum spuneam, e inca greu de dovedit daca directivele NKVD sunt un document autentic ori fals, dar efectele urmarite au devenit de multa vreme o realitate.
In primii ani ai ocupatiei sovietice, operatiunile specifice Securitatii au fost derulate de Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu (alias Burah Tescovich). In cadrul acestui minister exista o asa zisa Brigada Mobila, codusa de Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), care imita structura stalinista SMERSH (un acronim care continea si sloganul edificator “Moarte spionilor!”). Nicolschi era el insusi un spion ratat, arestat in ’41, la doar cateva ore dupa ce patrunsese in Romania, tara a carei limba o invatase aproximativ pentru a putea derula misiunea incredintata.
Abia in august 1948 e emis un decret de infiintare in cadrul MI a unei institutii distincte, Directia Securitatii Statului, condusa de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko). Teohari Georgescu a fost considerat de colegii lui prea bland, iar pentru a se disculpa acesta aminteste ca in timpul mandatului sau au fost arestati 100.000 de “dusmani ai poporului”. Succesorul sau ca ministru de interne, Alexandru Draghici, scoate DSS din subordinea Internelor. Cazut si el in dizgratie si inlocuit in Comitetul Central chiar de Ion Iliescu, Draghici e acuzat de echipa lui Ceausescu de abuzuri si i se atribuie alte 80.000 de victime. Ambele cifre sunt cat se poate de aproximative, securistii insisi recunoscand in diverse ocazii ca nu au o evidenta stricta a arestatilor sau decedatilor din sistemul penitenciar. De fapt, evidenta era atat de precara incat in acea perioada era inca posibil ca un urmarit sa fie pierdut pur si simplu printr-o schimbare de domiciliu.
In anii marii terori Securitatea a functionat intr-un mod total diferit de ceea ce inseamna acum un serviciu de informatii, avand dreptul sa aresteze, sa ancheteze recurgand fara teama de urmari la tortura si crima, sa supravegheze si sa controleze practic mersul justitiei. Aceasta putere discretionara s-a mentinut sub forma capacitatii de influentare pe toata perioada sistemului comunist si este inca suficient de viguroasa si astazi. Originea primilor capi ai aparatului represiv comunist nu trebuie sa ne induca in eroare: chiar daca modelul de functionare era CEKA, institutie creata si perfectionata in Uniunea Sovietica de Felix Dzerjinski si urmasii sai ca Lavrenti Beria, totusi ea a luat repede o coloratura romaneasca. Incepand cu Alexandru Draghici conducatorii Securitatii au fost cat se poate de roamani, dar au continuat sa aplice schemele de gandire si comportament inventate de rusi si de organismele similare din tari asiatice. Formele de control si persuasiune au devenit si ele din ce in ce mai elaborate in ultimele decenii ale dictaturii, fata de perioada cand trupele de securitate se luptau cu arma in mana cu gruparile de partizani din munti.
Sub Ceausescu, Securitatea a ajuns sa aiba circa 7 departamente distincte. Intentia lui Ceausescu de a readuce Securitatea sub controlul Partidului a reusit doar la nivel formal. Posibilitatea de a calatori, accesul la informatii din strainatate si la informatii sensibile din viata activistilor, eludarea cadrelor gandirii marxiste, o selectie a cadrelor bazata in multe cazuri pe criterii de eficienta si performanta, precum si posibilitatea de a derula activitati economice internationale chiar dincolo de cadrul legal au fost motive pentru care Securitatea a ajuns in anii ’80 sa aiba o putere reala superioara activului de Partid.
Desi angajatii Securitatii se mandresc cu furtul de tehnologie vestica si cu acte de eroism impotriva unor state NATO, si in anii ’80 principala ratiune de existenta a institutiei era apararea dictaturii. Chiar si spionajul, componenta de elita a institutiei, condus de un individ rudimentar si grobian ca Nicolae Plesita, avea ca tinta principala anihilarea elitei romanesti din exil prin atentate cu bomba, scrisori de amenintare sau batai aplicate in plina strada celor fugiti din paradisul comunist. Alteori, persuasiunea lua forme ceva ma blande, chiar hilare. Andrei Plesu povesteste ca securistul care se ocupa de cazul sau l-a avertizat ca occidentalii vor sa strice imaginea Romaniei si ca probabil vor incerca sa ii introduca produse in buzunar cand intra intr-un mare magazin, ca sa poata spune despre romani ca sunt hoti.
Dezvaluirile facute de generalul Mihai Pacepa, adjunct al DIE, au avut meritul de a arata continuitatea colaborarii dintre Securitate si KGB, incalcari ale drepturilor omului si implicari in terorismul arab. Totusi, desi multi securisti inca il urasc de moarte pe Pacepa, trebuie subliniat ca acesta fusese la randul lui partas la actele criminale ale institutiei din perioada stalinista si ca dezvaluirile sale sunt nesistematice si se mentin intr-o zona a cancanului, incapabil sa descrie adevarata natura odioasa a regimului.
In momentul declansarii Revolutiei efectivele Securitatii pot fi estimate la peste 15.000 de ofiteri, care dispuneau de 23.000 de luptatori in cadrul trupelor de Securitate si de o retea activa de circa 400.000 de informatori. Estimarea facuta mai recent de generalul Pacepa e inca si mai ametitoare. Pacepa sustine ca fiecare dintre cei 15.000 de ofiteri ar fi trebuit sa aiba 50 de colaboratori (din randul PCR) si 50 de informatori (nemembri PCR), iar ofiterii de Militie ar fi fost obligati sa lucreze la randul lor cu aproximativ 150 de asemenea surse, ceea ce ar face ca numarul colaboratorilor sa treaca de 2 milioane.
matrioska, inmultirea serviciilor secrete
Dupa modelul papusilor rusesti, structurile redenumite ale Securitatii s-au inmultit dupa 1989. Daca actiunile din timpul Revolutiei sunt mai greu de marturisit, fiind inca fapte penale neprescrise, exista relatari ale altor fapte care atesta ca securistii lucrau organizat inca din primele zile ale lui 1990. La vedere, bodyguarzii lui Ion Iliescu din zilele Revolutiei, condusi de Dumitru Iliescu, vor constitui SPP, care lua locul Directiei a 5-a, oficial la inceputul lui februarie ’90.
Primul serviciu secret post-decembrist in toata puterea cuvantului a fost creat de Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei trimisi de Iliescu sa se ocupe de executia lui Ceausescu. Structura creata de Voican Voiculescu in cadrul Ministerului de Interne includea o multime de fosti securisti prea compromisi chiar si pentru viitorul SRI. UM 0215, sau “Doi si un sfert” cum a devenit ea cunoscuta, era condusa de Dan Gheorghe si derulase actiuni de diversiune inclusiv la manifestatia din Piata Universitatii. Cu denumirea schimbata in UM 0962 si apoi in Directia Generala de Protectie Interna (DGIPI), serviciul secret al politiei contine in continuare o arhiva exploziva si propria retea de agenti de influenta raspanditi in presa. DGIPI reprezinta o miza atat de mare incat nu mai putin de trei ministri au fost rapusi in luptele de putere pentru controlul ei in ultimii doi ani.
Mihai Caraman, un spion galonat de misiuni in statele NATO pe timpul lui Ceausescu, era desemnat tot in februarie 1990 sa infiinteze Serviciul de Informatii Externe. Dezvaluirile de presa despre ispravile retelei Caraman, ofiter decorat de KGB, si presiunile publice facute de conducerea NATO l-au determinat pe Ion Iliescu sa il inlocuiasca la conducerea SIE cu generalul Ioan Talpes, un istoric crescut sub pulpana lui Marin Ceausescu.
Un alt participant la procesul lui Ceausescu, Virgil Magureanu, avea sa reinfiinteze in martie ’90 institutia desemnata ca mostenitoare a Securitatii sub denumirea de SRI. Evenimentul venea in replica la citirea Proclamatiei de la Timisoara, adevarat act de continuare a spiritului Revolutiei si la lansarea protestului maraton din Piata Universitatii. Pentru ascunderea acestei conexiuni securistii au folosit cea mai puternica si mai periculoasa dintre diversiunile din arsenalul lor: conflictul interetnic de la Targu-Mures. Virgil Magureanu a ascuns initial faptul ca predase atat la Stefan Gheorghiu cat si la scoala de la Baneasa, ca avusese gradul de capitan si ca fusesese in colimatorul diviziei anti-KGB pentru intalnirile anterioare Revolutiei cu membri ai echipei lui Ion Iliescu.
Distrugerea probelor a fost o preocupare de capatai a celor ce au preluat arhivele si personalul Securitatii. Fenomenul s-a intamplat inca din timpul Revolutiei si prin inscenari ale altor evenimente violente, ce au permis devastari si sustrageri. La doar doua saptamani dupa cea mai violenta dintre mineriade, in iunie ’90, SRI era surprins in fapt incercand sa incinereze sapte tone de documente in celebrul scandal Berevoiesti.
In afara acestor structuri principale, si alte institutii si-au creat propriile retele informative, cum ar fi serviciul de informatii al Armatei (DGIA) sau cel al Justitiei (SIPA). Acesta din urma a fost desfiintat in urma numeroaselor scandaluri si la presiunea autoritatilor europene, dar uriasul material de santaj, cu informatii compromitatoare despre judecatori si procurori, e inca disputat. In ultima vreme o influenta tot mai mare o are Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS), cu un buget dublu fata de SIE, de pilda. In total, joaca de-a spionii costa bugetul de stat peste 2 miliarde lei noi doar in anul de criza 2010. Cheltuim asadar peste 470 milioane de euro pentru a avea cam de 10 ori mai multi agenti secreti la mia de locuitori decat Marea Britanie, mai multi chiar decat in ultimii ani ai lui Ceausescu, un aparat care apasa serios un buget firav.
securistii, luati prin surprindere de Revolutie
Desi securistii sunt foarte constiinciosi in ultima vreme in rescrierea istoriei, cei mai multi dintre ei nu au fost departe in zilele Revolutiei de “curajul” piciorului in ghips al lui Stanculescu. Cei mai multi s-au internat ori s-au ascuns pur si simplu pe la rude de teama unor arestari sau pentru a nu fi linsati de populatie. Unii au avut norocul de a se afla in preajma evenimentelor, iar versatilitatea specifica meseriei le-a permis sa se integreze cu mult talent in peisaj. De pilda, cand coloana de revolutionari s-a indreptat catre televiziune, traseul trecea si prin Piata Dorobanti unde, pe intrarea Bitolia, in inima cartierului rezidential, isi avea domiciliul obligatoriu Mircea Dinescu. Cei de pe tanc si-l amintesc pe Dinescu incadrat de securistii care trebuiau sa-l pazeasca, alaturandu-se coloanei ce mergea la Televiziune.
Tot la locul potrivit s-au aflat si cei din dispozitivul de paza al Comitetului Central. Pe seama lor, revolutionarii fac haz de necaz cand povestesc ca in CC au intrat trei categorii de revolutionari: revolutionarii intrati sa-l dea jos pe Ceausescu, revolutionarii intrati sa puna mana pe cate ceva si revolutionarii care se aflau deja acolo.
Dar pentru alti securisti Revolutia nu a fost deloc o experienta vesela. In cartea sa, “Mostenitorii Securitatii”, Marius Oprea grupeaza mai multe marturii la cald facute inainte tentativei actuale de rastalmacire a faptelor pentru eroizarea Securitatii. Colonelul Dumitru Burlan povesteste cum timp de mai multe zile 80-90 de securisti au stat ascunsi intr-un garaj din centru unde erau masinile folosite de Ceausescu. Seful spionilor, generalul Nicolae Plesita marturiseste si el starea de perplexitate a colegilor: “Nu ne-am inchipuit ca s-ar putea darama sandramaua asa usor.”
Pe langa aceste puseuri de sinceritate, o si mai mare greutate are marturia data de adjunctul sefului Securitatii Timis, Filip Florescu, in timpul procesului din 1991:

“Eu si ofiterii de contraspionaj de la Timisoara nu am reusit atunci sa evidentiem amestecul strain. Este meritul presei in general, al unor gazetari iscoditori in special, ca au gasit dovezi indubitabile ale amestecului strain in evenimentele din decembrie 1989.”

Cu alte cuvinte, avand la dispozitie intregul aparat de ofiteri si informatori, alertati dupa revolta de la Brasov din ’87, Securitatea recunostea ca nu a putut produce nici macar o dovada de actiune a unor servicii secrete. “Eliberati” de povara de a-si proba afirmatiile, raspandacii din presa aveau sa razbune aceasta situatie oferind “pe surse” si prin insinuari informatiile convenabile citate cu satisfactie de respectivul securist.
Alex Mihai Stoenescu, sau istoria rescrisa chiar de omul Securitatii
Pentru ca fostii securisti sa aiba o istorie pe placul lor era nevoie in primul rand ca martorii evenimentelor sa dispara fizic ori sa fie redusi la tacere prin marginalizare, lucru care s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Abia recent au putut fi enuntate pe sleau teorii dintre cele mai insultatoare la adresa Revolutiei Romane. Daca la procesul de tip stalinist al lui Ceausescu intreaga tara a socotit ridicole scuzele cu “agenturile straine”, pentru ca toti stiau ca nu era nevoie de niciun serviciu strain ca sa-i convinga sa il rastoarne pe Ceausescu, astazi aceleasi fantasmagorii sunt vandute pe post de dezvaluiri unui public needucat si mare consumator de tabloide.
Un adevarat performer al teoriilor conspirationiste despre Revolutie (si nu numai) este Alex Mihai Stoenescu. Perseverent si inteligent, inginerul Stoenescu a reusit sa vanda drept credibile teorii care in urma cu doua decenii i-ar fi facut sa roseasca pana si pe generalii care “semnau anonim” in revista Romania Mare. Si, asa cum amintita revista de partid beneficia din plin de toleranta justitiei lui Iliescu si era alimentata cu file din dosare si note informative, nici investigatiile lui Alex Mihai Stoenescu nu s-ar zice ca nu beneficiaza de suportul sistemului. Mediatizarea de care se bucura din partea trusturilor de presa detinute de alti turnatori e cat se poate de insistenta si nici institutiile statului nu stau cu mana in san. Pentru a sustine una din tezele lui Stoenescu, generalul Victor Stanculescu a fost invoit din penitenciar si dus cu alai la sediul unei televiziuni. Dupa stiinta mea, e singurul detinut din Romania care a beneficiat vreodata de un asemenea tratament, deci miza e cat se poate de importanta.
Din palpitantele povesti depanate de Alex Mihai Stoenescu, mai cunoscut securistilor sub numele de cod Gavrilescu, toata lumea iese bine, mai putin poporul roman. Revolutia e pornita de agenti maghiari, care pacalesc cativa huligani romani sa sparga vitrine, scandarile din strada sunt dictate de turistii sovietici, aparent vorbitori fluenti de limba romana, care se deplaseaza in autoturisme lada, securistii nu trag decat din greseala, militarii nu il apara nici ei pe Ceausescu si preiau comanda chiar inainte de fuga acestuia. Cu niste forte de represiune atat de patriotice si de dornice sa vada Romania trecand la democratie te si intrebi cum de s-a mentinut la putere regimul vreme de 45 de ani! Si daca populatia era atat de multumita cu Ceausescu, incat aveau nevoie de agenti sovietici care sa-i pacaleasca sa se revolte, oare de ce nu o fi sarit nimeni sa-l apere in acele zile si nici macar in lunile care au urmat?
“Masele nu fac istoria, asta e o teorie marxista”, ne spune cu emfaza Alex Mihai Stoenescu, pentru a justifica minimalizarea rolului protestului spontan al populatiei. Afirmatia e in buna masura adevarata, numai ca personalitatile reale, care sa exprime ideile revoltei populare, nu inseamna ca nu au existat daca nu au putut trece de zidul mediatizarii selective, ridicat imediat. Cati dintre liderii din strada sau dintre autorii celor doua proclamatii de la Timisoara (din timpul Revolutiei si din primavara lui ’90) au avut sansa macar de a se adresa in mod direct publicului larg?
O observatie inca si mai importanta e facuta de Marius Mioc pe marginea popularitatii teoriilor conspirationiste lansate de Mihai Stoenescu. In primii ani de dupa revolutie, s-au derulat mai multe procese televizate, ce i-au avut in boxa acuzatilor pe membrii CPEx si diversi comandanti ai Armatei si Securitatii. Judecati in stare de arest si cu perspectiva palpabila a unei detentii indelungate, liderii comunisti si securistii s-au aparat cum au putut mai bine, cei mai multi invocand respectarea unor ordine primite. Totusi, nici macar unul nu a avut tupeul de a spune ca a fost parte dintr-o conspiratie care a rasturnat dictatura, dezvaluire care nu doar ca l-ar fi scapat de inchisoare, dar l-ar fi transformat intr-un erou, pentru simplul fapt ca auditoriul avea inca o memorie prea proaspata pentru a fi insultat cu asemenea inventii.
Alex Mihai Stoenescu, care in anii ’80 scria note catre Securitate cu numele de cod Gavrilescu, se adreseaza acum unui public nou, crescut de o presa bine controlata. Mai bine de un deceniu, Mihai Stoenescu a lucrat in biroul de presa al Ministerului Apararii, in cadrul caruia functiona un fel de celula de propaganda a armatei. Evident ca problema participarii armatei la Revolutie era una cat se poate de presanta pentru capii armatei in 1992, cand Stoenescu s-a alaturat respectivului departament, dar teoriile amintite mai aveau de asteptat pentru a putea fi lansate pe piata.
Doua puternice cercuri de influenta au sustinut fulminanta ascensiune a lui Alex Mihai Stoenescu. Primul e o factiune din asa numitul club Trocadero, botezat dupa carciuma unde se intalneau inainte de ’89 eminentele cenusii din GUVR (“un viitor pentru Romania), care ii includea pe Dorel Sandor, Vladimir Pasti, Adrian Nastase, Vasile Secares. Dupa ce l-au consiliat cu mai mult sau mai putin succes pe Ion Iliescu, o parte din membri mai putin notorii ai acestui “think tank” se vor regasi fie in biroul de presa al MApN fie in randul profesorilor experti in imagologie sau manipulare la universitatea fondata dupa revolutie de Secares. Al doilea cerc de influenta e cel creat de “generosul” om de afaceri Sorin Ovidiu Vantu, caruia Stoenescu promite de mai multa vreme sa ii dedice o carte biografica. Volumul ar urma sa arate, dupa dezvaluirile autorului, ca SOV a fost doar victima unui FNI orchestrat de forte oculte si chiar sa documenteze un trecut de disident anti-comunist pentru Vantu, despre care aflam ca participa la revolutie si tragea de limba agenti KGB. Nimic mai palpitant. La urma urmei, daca Stoenescu a fost atat de eficient in rasturnarea perspectivei asupra revolutiei, de ce nu si-ar exersa talentele de imagolog si pentru clienti privati? Influenta gruparii lui SOV l-a adus pe Stoenescu pana in preajma presedintiei sub Emil Constantinescu, iar impreuna cu un alt deconspirat de pe statul de plata al lui Vantu, Varujan Vosganian, a fondat si un partid zice-se de dreapta.
a doua confiscare a Revolutiei
Dupa ce Ion Iliescu a deturnat Revolutia de la sensul ei democratic si explicit anticomunist catre derizoriul unei rascoale indreptate impotriva unui dictator scapat de sub control, asistam acum la a doua operatiune majora de golire de sens a unui eveniment istoric fundamental. De aceasta data, romanilor li se neaga pana si meritul revoltei, fiind doar cobaii unui experiment secret petrecut peste capul lor. Prima deturnare isi propunea o schimbare de garnitura si dezideologizarea, cea de-a doua profita tocmai de disparitia interesului pentru ideile politice. Mult mai comerciala decat prima operatiune manipulatorie, cea de-a doua are si calitatea de a fi salutata si de nostalgicii carora ideea de dictatura nu li se pare deloc reprobabila.
Am amintit mai sus tentativa perseverenta a lui Alex Mihai Stoenescu de a deforma in sens conspirationist istoria Revolutiei. E doar cea mai coerenta si explicita intreprindere de acest fel, dar nici pe departe singura. Cel mai departe a mers Vadim Tudor, care, dupa ce si-a deschis publicatiile catre activisti de rang inalt ai regimului Ceausescu, anul acesta a renuntat la jumatati de masura si a denuntat Revolutia ca pe “o crima anticrestina”. Ceva mai rezervate, alte canale au ales o optica similara din ratiuni comerciale: in plina criza si cu un public fara educatie istorica, nostalgia pentru ceausism se vinde bine si aduce audienta. Postul OTV face de multa vreme apologia “Epocii de Aur”, gasind in acest populism un limbaj comun cu masele; pana si tabloidul Libertatea a preluat dupa Jurnalul national ideea unor editii speciale dedicate comunismului.
Cum spuneam, unele dintre aceste goliri de sens si rescrieri ale istoriei au doar ratiuni mercantile si nu pot fi considerate parte a unui plan. Totusi, nu putem ignora ca ele apar intr-o etapa istorica in care se produce o schimbare a raporturilor de putere, de la esaloanele secunde ale Partidului catre casta mai pragmatica a fostilor securisti. Schimbarea urmeaza indeaproape transformarea ce se petrece in Rusia. Daca in primii ani ai lui Iliescu modelul era unul perestroikist, de cosmetizare a regimului, actuala stare de fapt imita etapa moscovita a capitalismului oligarhic. Platforma FSN a fost acceptata printr-un consens spontan atat de nomenclaturisti cat si de securisti. Cum cei din urma au fost mult mai apti si mai prolifici in a trage foloasele numeroaselor scandaluri financiare, in extinderea controlului asupra presei si institutiilor statului, in clipa de fata nu poate fi identificata o forta care sa ii impiedice sa preia si formal puterea pe care o au de facto asupra intregii societati. Iar oferirea unei versiuni proprii asupra Revolutiei poate fi considerata parte a procesului de definire ideologica a actualei / viitoarei puteri politice a unei securitati care va conduce fara intermediari. Caci, oricat de rudimentara ar fi ea, nicio putere nu conduce fara o ideologie si nicio ideologie nu exista fara a oferi propria viziune asupra trecutului si a lumii actuale.
politicienii si Revolutia
Daca nu am sti aceasta ni s-ar parea bizar ca doi din cei trei presedinti ai Romaniei de dupa 1989 au gasit necesar sa scrie carti in care descriu Revolutia. Primul, Ion Iliescu, a facut-o pentru a se disculpa si pentru a oferi propria interpretare politica a unui eveniment pe care l-a confiscat. Al doilea, Emil Constantinescu, a facut-o pentru a-si insera un mandat dezamagitor in naratiunea mai ampla a destinului national, in raport cu care e mai bine pozitionat decat predecesorul sau, chiar daca acesta a avut un rol de protagonist in eveniment.
Fara ambitiile livresti ale predecesorilor sai, Traian Basescu a preferat sa aiba o relatie de natura administrativa cu o revolutie la care, de altfel, recunoaste ca nu a luat parte. A comandat un raport unei comisii de experti si si-a asumat concluziile respectivei comisii. Vazut ca act birocratic al unui politician, care are nevoie de specialisti sa ii spuna ca regimul comunist, in care a trait ca adult, a fost “ilegitim si criminal”, gestul condamnarii publice a comunismului nu are multa valoare; vazut ca pozitie intemeietoare a unui altfel de stat si citit in fata unui parlament care reactioneaza violent la concluziile de bun simt ale textului, gestul e de maxima insemnatate. Si totusi, in afara campaniei electorale, Traian Basescu e incapabil sa realizeze o legatura emotionala cu amintirea si semnificatia Revolutiei. Un impostor descurcaret pe taramul moral al anticomunismului, Basescu simte instinctual ca are mai mult de castigat de pe urma noii forme de populism reprezentata de zeflemisirea securista a revolutiei. Fie ca e el insusi o rotita a sistemului sau doar captivul sau neputincios, Basescu nu pare a avea o problema nici in colaborarea cu “serviciile” ori cu anumiti oligarhi si nici cu rescrierea istoriei de catre securisti atata timp cat i se ofera satisfactia unor dezvaluiri (reale) care il ating pe rivalul Iliescu.
De fapt, tranzitia ne-a dat doar doi politicieni capabili sa comunice cu poporul la nivel simbolic, prin intermediul miturilor politice: Ion Iliescu si Traian Basescu. Intre ei s-a interpus un politician care marcheaza debutul unei ere post-mitologice: Adrian Nastase.
Ion Iliescu a jonglat cu un talent neegalat cu mitologia comunista, gasind astfel o cale simbolica de comunicare cu un popor inoculat timp de mai multe generatii cu schemele marxiste de gandire. Arsenalul mitologic al lui Ion Iliescu era completat de unele elemente nationaliste, adoptate mai curand din ratiuni tactice decat din porniri intime. Cu acest cocktail ideologic, pe care l-as denumi un “neo-ceausism de stanga”, Iliescu si-a asigurat suportul atat al clasei birocratice cat si al majoritatii populatiei, care raspundea la stimulii exersati sub Ceausescu.
In raport cu propria lui birocratie, Basescu nu se sfieste sa profeseze ce as numi un “neo-ceausism de dreapta”, punand un accent mai mare pe valorile autoritarist-nationaliste. Ambii presedinti sunt prea inzestrati cu instincte politice pentru a intelege ca in maruntaiele actuale ale statului modelul paternalist al ceausismului e adevarata ideologie si ambii sunt prea putin idealisti sa isi propuna sa o contrazica. Vorbiti in particular cu orice primar de comuna sau cu orice sef de post si veti constata ca rezoneaza cu national-comunismul si anti-occidentalismul lui Ceausescu infinit mai bine decat cu oricare dintre idealurile europene. Basescu stie foarte bine ca ultimul politician care a ales sa sustina o alta mitologie politica, in raspar cu mentalitatea post-ceausista, respectiv Emil Constantinescu, a sfarsit destul de prost. Dar lui Emil Constantinescu i-au lipsit de la bun inceput datele personale pentru o buna comunicare cu masele precum la nivelul meta-limbajului si forta de a le aduna in jurul lui catre o destinatie nesigura.
Un alt politician lipsit de date personale la nivel simbolic, dar compensand prin ambitie, Adrian Nastase, a incercat sa iasa cu totul din logica mitologiei politice. Fara o ideologie in care sa creada si fara carisma, care sa ii asigure priza la public, Nastase a incercat sa se impuna exclusiv prin intermediul retelei oligarho-securiste. Ascensiunea sa a coincis cu epuizarea puterii miturilor socialiste, care il sustinusera pe Ion Iliescu. Neputand sa comunice la nivel emotional cu masele prin gesturi simbolice, dar foarte exersat in manevrarea parghiilor de putere, Nastase a ales sa instituie o dictatura mediatica si sa se impuna prin supra-mediatizare. Intr-o erotica politica, strategia sa era mai mult un viol al multimilor decat un act de seductie.
Cu Nastase, Romania a pasit in zodia puterii fara perdea a oligarhiei securiste. Era epoca in care un pensionar, care participase la revolta de la Brasov, il recunostea la televizor pe securistul care il schingiuise, ajuns consilierul guvernamental Ristea Priboi. Cu Nastase ca exponent al oligarhiei, fostii securisti demonstrau ca deprinsesera perfect noul limbaj de lemn al birocratiei europene si ca il puteau folosi pentru a masca insituirea unui regim de tip sud-american. In consecinta, si-au investit resursele financiare si mediatice in propulsarea unui Nastase comercial, pentru noua generatie de alegatori traitori in lumea consumerismului pragmatic. Si ceilalti politicieni creati in laboratoarele mediatice ale oligarhiei securiste din acelasi plastic ca Adrian Nastase (Mircea Geoana, Crin Antonescu, Victor Ponta) au palit pana acum in fata gumelastului din care e construit mult mai intuitivul Basescu.
Razboiul personal cu o parte dintre moguli e poate singurul punct in care Traian Basescu recupereaza credibil sensul politic al Revolutiei. Totusi, partidul sau a absorbit mini-partidul infiintat de Virgil Magureanu, un alt sef de serviciu (Ioan Talpes) i-a devenit purtator neoficial de cuvant, fratii Paunescu (ale caror origini vin din comertul exterior ceausist) ii slujesc ca porta-voce, la fel si cativa dintre cei mai dubiosi raspandaci ai serviciilor din presa, ca sa nu mai vorbim de buna intelegere cu o parte a oligarhiei economice, ori de partidul cu epoleti al lui Gabriel Oprea. Chiar daca presedintele se minte ca acestea sunt doar compromisuri tactice, din lipsa de alte resurse, nu se poate sa nu observe fundatura constitutionala in care se mentine incercand un dialog civilizat cu “structurile”. Reprosul cel mai mare pe care i l-as face suna paradoxal, caci nu se refera la absurdele veleitati dictatoriale pe care i le atribuie presa ostila. As spune ca in raport cu structurile, care tin captiva Romania sub actualul aranjament constitutional, Basescu e chiar catastrofal de democratic. In fata unei suprastructuri care isi eternizeaza prin justificari legal-procedurale abuzul in forma continuata asupra majoritatii populatiei, nu te poti multumi sa ai actiunile unui petitionar. Iar daca Traian Basescu crede ca a descoperit rezervoare de patriotism in randul fostilor sau actualilor securisti si ca si-i poate lua aliati intr-un proiect de modernizare nationala, amagirea e cu atat mai mare.

(va urma)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 12.10.2010 in Politica

Tags: , , , , , , ,