rss
rss
rss

Într-o țară de cultură occidentală, ora 23 ne-ar fi adus vestea a trei retrageri din viața publică. Traian Băsescu, Crin Antonescu și Victor Ponta ar fi anunțat electoratul că lasă locul altora, pentru că nu mai au suport popular, pentru că nu mai pot oferi un proiect pozitiv, la care să subscrie mai mult de jumătate dintre români.

Desigur, nu se va întâmpla asta, deși toți trei au promis fie răspicat, fie sugerat, că nu pot rămâne fără susținere în joc. Uitați promisiunile, toți trei vor rămâne, detestați de hălci mari de populație, disprețuiți, dar mândri nevoie mare să fie cu câteva procente mai puțin urâți decât celălalt. Și asta pentru că în jurul lor e un deșert, nu există generații care să facă schimbul. Există copii palide și clone mai obraznice, dar prea puține variante practice. Pe ăștia îi avem, cu ăștia vom defila.

Ne-am întors așadar fix în situația în care eram cu o lună și jumătate în urmă. Ne-a costat câteva procente din puterea de cumpărare a leului, câteva miliarde pentru organizare și propagandă, mare parte din credibilitatea noastră internațională s-a evaporat. Suntem comparați cu state vesele din America de Sud, dar Crin Antonescu ne anunță că „a fost o zi mare”. (S-o fi trezit el devreme și i s-a părut lungă ziua.) A meritat tot efortul?

Într-un fel, admiratorul dictatorilor comuniști și al revoluționarilor patetici, Victor Ponta, ne-a oferit o mostră de comunism în orânduirea capitalistă. Căci Petre Țuțea numea comunismul „cea mai mare aflare în treabă a omenirii”. O lună de zile am avut un asemenea comunism de Disneyland. A meritat?

Probabil Dan Voiculescu nu e foarte fericit nici el. Angajații săi, cu fețe plouate, au tot încercat să arunce vina pentru ineficiența trustului, pe unguri. Data trecută erau românii, care muncesc în străinătate, și trimit în țară, de câteva ori mai mulți bani decât dă statul pentru alocațiile copiilor. Niște trădători de țară. Cetățenii români de etnie maghiară, și ăia, niște venetici, ne-am răcit gura de pomană cu ei. Trebuia să fi făcut o televiziune și-n limba lor, să fi concurat Duna TV!

Atâtea investiții în flașnetari și zero rezultate. S-au zbătut, au încercat să dea prezență de 50% la ora zece seară, doar doar or mușca gălușca susținătorii președintelui și nimic. N-or mai fi fost ei ciuruiți, dar oamenii lui Nea Viorică Hrebenciuc iar n-au avut noroc, chit că l-au transferat pe ultima sută și pe magicianul Aliodor Manolea.

Ce-o să se facă Radu Tudor și Mircea Badea, dacă la manipulări n-au fost buni?

E drept, că nici Traian Băsescu n-ar trebui să se umfle în pene. Poporul l-a tratat în cel mai bun caz cu lehamite. Îl lasă să-și termine mandatul, dar fără glorie.

cum stăm cu cifrele
Înainte de prefigurarea rezultatului am avansat niște cifre, care ar fi însemnat victorie sau înfrângere politică pentru Băsescu. Spuneam că un scor de prezență de 30-35% ar fi fost o adevărată victorie, ar fi însemnat că poporul a răspuns chemării sale la boicot și le-a trântit ușa în nas lui Ponta și Crin. În schimb, dacă prezența e undeva între 40-45%, spuneam, adică în limitele unei prezențe tipice, boicotul a fost doar o șmecherie, cei care au boicotat sunt mult mai puțini decât indiferenții și neafiliații. Băsescu câștigă decizia în acest caz, dar pierde onoarea. Are două milioane și jumătate mai mulți oameni, care au votat pentru demitere, decât cei care au votat pentru înscăunare.

Desigur, din participanții la vot ar trebui scăzuți cei care au votat NU. Rezultă cu aproximație că 39-40% din populația țării îi cere demisia lui Băsescu. Enorm, din punct de vedere numeric, circa 8 milioane, dar procentual nu departe de bazinut tipic electoral al USL.

Restul e șovinism iresponsabil, nu poți scoate în afara bilanțului românii de orice etnie și din orice regiune a globului, care nu voteaza cum îți convine ție, cum a făcut în discursul de la ora 23 Crin Antonescu. Încă o dată a dovedit că pentru el e o pălărie prea mare chiar și interimatul de „președinte al tuturor românilor”. Cu atât mai mare rușinea televiziunilor, care au ales să îl difuzeze pe el la ora la care vorbea simultan cu un președinte ales și reconfirmat de vot (fie și printr-un viciu de procedură). Rolul său de interimar era unul doar funcționăresc, temporar, cum ar fi fost ca în 2007 să-l fi văzut pe nea Nicu Văcăroiu ținând discursuri noaptea peste președintele reconfirmat? Cu gestica lui grandilocventă, inerimarul părea, cât vorbea într-o fereastră, peste sonorul din cealaltă jumătate de ecran, că a apărut doar ca să traducă pentru surdo-muți discursul lui Băsescu.

pe cine a refuzat majoritatea românilor

Dar să ne întoarcem la cifre. Nu știu la ora la care scriu, dacă listele suplimentare ale lui Dragnea, Oprișan și Mazăre au creat o răsturnare de situație. Sau dacă Dan Șova a fost trimis să comunice victoria, pentru că se bazează pe ceva sau doar pentru că nu are ce credibilitate să piardă. Cifrele parțiale pe care le am spun că 53-54% dintre români nu au luat parte la referendum. Nici chiar Băsescu nu poate pretinde că toți aceștia au boicotat în mod activ referendumul la chemarea lui.

Totuși, pe cine au respins acești ne-votanți? Tehnic, riscul respingerii și-l asumă cel care pune o întrebare sau lansează o ofertă, ca atunci când inviți o domnișoară la dans. Deși foarte multă lume a înțeles greșit, la referendum nu se măsura popularitatea președintelui Băsescu. Popularitatea, de fapt e pentru participantele la concursuri de frumusețe, nu e motiv de întrerupere a unui mandat. La urne, românii au fost chemați de echipa Ponta și Crin și întrebați dacă sunt de acord cu decizia Parlamentului de a-l demite pe Traian Băsescu. Neparticipând, electorii pot transmite mesaje multiple: fie că întrebarea e inoportună sau nefondată. De pildă, eu pot să nu-l mai agreez pe președinte, dar consider că alungarea lui nu e o prioritate națională sau că motivele juridice („încălcări grave al Constituției”) nu se susțin prin probe („dincolo de o îndoială rezonabilă”, cum ar spune americanii).

Pe buza validării referendumului, Băsescu scapă oarecum ca OJ Simpson. L-a văzut lumea fugind de la locul faptei, dar jurații nu se pot pune de acord că e vinovat, prin urmare, în lipsa unanimității e declarat achitat.

Lăsând baltă temporar problemele guvernării (de care oricum se ocupau în proporție de 25% din timp, potrivit lui V Ponta), tandemul Ponta și Crin ne-a pus în față o întrebare. Riscul refuzului le aparține, după cum le aparține și perspectiva gloriei, care i-a motivat. Susținuți de o echipă de zgomote, cei doi ne-au convins că nu guvernarea, ci răzbunarea e problema numărul unu a națiunii. Și chiar au sărit puțin peste Constituție spunând că simt fără greș că poporul le va da dreptate, că doar o mână de oameni îl mai pot răbda pe Traian Băsescu încă un an și jumătate. Ei bine, acei „o mână de oameni”, care îl mai puteau răbda, fără să-l iubească, pentru care demiterea nu era o prioritate și nu merita nici efortul de a ieși din casă, s-au dovedit fix majoritatea populației. Nu înseamnă că Traian Băsescu a fost reconfirmat, reales sau re-legitimat. Pur și simplu, cei mai mulți români au ridicat din umeri la întrebarea lui Ponta și Crin și și-au văzut de viață, lăsându-l tacit pe Băsescu să-și termine mandatul.

de ce Băsescu a fost răul mai mic

Acum doi ani, când Victor Ponta intra în guvernul Boc, Băsescu era suportabil. Tot suportabil părea și când îi încredința mandatul de premier. Ce a intervenit între timp? Singurul eveniment major a fost atacul de panică declanșat între greii din politică, după arestarea lui Adrian Năstase. Sistemul s-a mobilizat ca un arici.

Desigur, Băsescu însuși e produsul Sistemului cu majusculă. Acel sistem pe care nu-l vom vedea dispărut în decursul vieții noastre, creat pe relațiile și resursele acumulate din 48 încoace. Nu îl vom vedea dispărut, dar îl putem vedea slăbit. Există soluțiile de durată, care sunt mai ales individuale: cum ne construim, cum ne educăm, câtă libertate ne luăm, ce ștachete morale ne impunem. Dar mai există și trei antidoturi pentru răpunerea sistemului.

1: capitalism (competiție netrucată de intervenția statului). De el pier lent băieții sistemului, pentru că nu știu să lucreze nefavorizați, nu știu să fie inventivi sau să creeze produse și servicii pe placul publicului.
2: justiție (predictibilă și echitabilă pentru sărac și bogat, un loc unde să știi că ți se face dreptate sau îți primești pedeapsa). E absolut indispensabilă punctului 1, care are la bază relații contractuale.
3: globalizare (conectarea la instituțiile și piețele internaționale). Includ aici marele noroc al includerii în viitorul proiect federal european și parteneriatul cu americanii, dar chiar cuplarea cu restul lumii globalizate e un ingredient de bază împotriva băieților din Sistem. Alipirea la marile cicluri de producție ale corporațiilor multinaționale înseamnă prosperitate și altă civilizație pentru România (cu neajunsuri, dar cea mai bună opțiune). Exigențele Uniunii Europene și ale SUA în materie de justiție și orice alt aspect al societății, ne pot enerva când și când, dar sunt marea șansă pe termen lung pentru noi. Ieșim din cadrele astea și recădem în barbarie. În starea în care suntem, orice ar deveni posibil, ca în Belarus sau mai rău.

E Traian Băsescu un susținător sincer, din convingere al acestor puncte? Evident că nu. Dar a devenit un excelent susținător de conjunctură al lor. Dintr-o formație oarecum cazonă, a ținut cu strictețe de parteneriatele noastre vestice și a făcut pași mari și pentru primele două puncte, sub influența acestora. Spre punctul 1 a fost mânat, iarăși, mai mult de criză decât de convingeri intime. Dar rezultatele palpabile rămân, cum rămân în închisori primii mari condamnați din lumea politică și financiară.

La antipod, USL s-a manifestat sistematic împotriva tuturor celor 3 puncte. Susțin populisme socialiste, economia de stat și redistribuția resurselor. Sunt pentru o justiție aservită politic și știrbă, ca pe vremea Rodicăi Stănoiu sau a lui Tănase Joița. Iar cu Vestul (e drept că, poate doar din incompetență și pripeală) au reușit să ne strice relația, dând europenilor un pretext să ne cam lase din brațe.

Altfel, să îi dăm ultimul cuvânt marelui analist politic George Carlin, care ne explică teoria boicotului. Dacă stai acasă, poți să te plângi după aia, dacă te-ai dus la vot, să nu te aud!

Articole asemanatoare: