rss
rss

Coronavirus a adus multe lucruri, pe care nu credeam că o să le vedem vreodată. De pildă, petrolul cu preț negativ, adică vânzătorul care plătește clienții să-i cumpere marfa. Mă rog, asta e versiunea oficială, că virusul e la originea necazurilor economice. Cum am explicat pe larg, de la declanșarea crizei, convingerea mea e că lucrurile stau exact pe dos: adică întâi a fost criza de sistem economic, după care a apărut „lebăda neagră”, apoi guvernele au luat niște măsuri aberante și abia în a treia etapă au început să se simtă efectele dezastrului economic. Un simplu argument: cu mult timp înainte de virus ne familiarizasem cu altă bizarerie – dobânda negativă, creditorul, care îl plătește pe creditat să îi riște banii.

Dar și dobânzile negative și petrolul de minus 40 de dolari barilul sunt în lumea „lor”. A marilor speculatori. La peco nu te plătește nimeni să faci plinul și nici la bancă nu îți îndeasă nimeni bani în sacoșă, cu promisiunea să le aduci mai puțini înapoi, peste un număr de ani. Totuși, minunea se întâmplă pentru niște muncitori americani – dintre cei mai amărâți. „Cele 2 trilioane de dolari în ajutor de stat fac ca șomajul să fie mai mare decât salariul”. Pentru un segment din salariații americani, cumulul dintre ajutorul de șomaj uzual și cei 600 de dolari de la stat pe timp de criză depășește salariul lor. Patronii deja se întreabă cum îi vor convinge pe acei angajați să se întoarcă la lucru, dacă asta presupune să renunțe la Netflix și să încaseze mai puțin.

Patroana unui mic lanț cosmetic cu 35 de angajați a apelat la un alt pachet de salvare, tot de la statul american, care îi permite să își plătească în continuare salariații. Reacția angajaților? O urăsc! Asta pentru că, dacă i-ar fi trimis în șomaj tehnic, în loc să ceară pentru firmă colacul de salvare de peste 200.000 de $ în împrumuturi (cele mai multe nerambursabile) – ei ar fi câștigat mai mult.

Să fim înțeleși: aceștia sunt oameni de la talpa țării, la ei acolo. Ce li se dă lor e praf în ochi, pe lângă ce li se dă marilor bănci, companiilor petroliere, marilor investitori în industrie și pe bursă în general. În vremea romanilor, ei ar fi intrat la cheltuieli pentru „pâine și circ”. Cu toate astea, mulți își pun întrebarea: cum e posibil să funcționeze un asemenea sistem!? Poate el să dureze pe termen lung? Cum vine aia statul să plătească și patronii și angajații și nu oricum, ci mai bine decât îi plăteau angajatorii, când le mergeau afacerile?

Aceste întrebări îi lasă în perplexitate doar pe cei care nu înțeleg cum funcționează imperiile. Nici la ce sunt bune armatele lor sau rețelele lor de propagandă. Există și pe Dâmbovița genul de naivi care repetă de ani de zile aberații lansate cu tupeu de Trump gen: „America plătește pentru apărarea Germaniei sau a Europei”…. „E timpul să plătim și noi cota pentru apărarea furnizată de America…” Repet, ei nu înțeleg cum funcționează imperiile. Și dacă se uită atât în gura lui Trump, îi avertizez totuși să nu-și injecteze Domestos, ca să se imunizeze la gripa produsă de Covid-19.

cum funcționează imperiile

Neștiind carte, naivii nu au repere istorice și repetă sloganurile propagandistice. Dacă ar ști, ar gândi. Să luăm de pildă cel mai glorios imperiu care a existat vreodată: Imperiul Roman. Nu unul de care să te rușinezi că te-a stăpânit, ca Imperiul Otoman, Țarist sau Mongol, ci unul cu care toți ne mândrim să îi avem între strămoși. Da, imperiul care aducea „pax romana” pe unde trecea, amfiteatrele, termele, drumurile încă utilizabile pe alocuri după 2000 de ani, geniul juridic, oratoria și câte și mai câte. Doar că toate acestea veneau cu un preț și erau concentrate la centru, nu la periferie – v-ați întrebat de ce nu avem un Colosseum, un Panteon sau măcar o columnă a lui Traian în vechea Dacie, să le arătăm turiștilor?

Între împărații Romei, Tiberius a prezentat un rar moment de luciditate, vorbind pe șleau despre dependența Peninsulei Italice de coloniile ei, atât pentru săraci, cât și pentru bogați. Într-o scrisoare adresată Senatului, împăratul Tiberius descrie cum funcționează imperiul:

„Dependența Italiei de resursele externe, subzistența Romei, aflată mereu la cheremul mării și al furtunii, acestea sunt probleme la care nici o cuvântare nu se referă. Și totuși, fără resursele provinciilor din care se înfruptă deopotrivă stăpânul și sclavul, și care completează pe cele ale agriculturii noastre, pădurile și casele de la țară nu ne-ar putea hrăni. Aceasta este, senatori, grija de căpetenie a împăratului. Nesocotirea ei ar însemna ruina națională”.

(Niels Hannestad – Monumente publice ale artei romane, vol 1, p 197)

Propagandă rusească, vor sări unii să zică. E clar că Tiberius era omul lui Putin. (La fel ca Trump.) Nicio grijă, tot strămoșii noștri romani ne învață cum funcționează propaganda și chiar coruperea moravurilor prin consumerism. Să cităm din aceeași lucrare, ceva mai jos, unde ni se istorisește cum Britania a fost transformată în provincie imperială.

Cu această ocazie, Tacit scrie cum a pus sistemul în funcțiune socrul său, Agricola, guvernatorul provinciei, care acoperea viitoarele Anglia și Țara Galilor:

„În scopul obișnuirii unei populații împrăștiate și necivilizate, gata în egală măsură să pună mâna pe arme, cu confortul și prin acesta cu pacea și linștea, el i-a îndemnat pe indivizi, a ajutat comunitățile să ridice temple, piețe, case; i-a răsplătit pe cei energici, i-a dojenit pe indolenți și emulația stârnită de laudele sale a luat locul constrângerii. Mai mult încă, a început să formeze pe fiii căpeteniilor în spiritul educației școlare a artelor liberale, dând preferință talentelor native ale britanicilor în comparație cu cele modelate ale galilor. Drept rezultat, populația care până atunci nu voia să audă de limba latină a început să aspire la retorică și apoi să poarte îmbrăcămintea noastră ca semn al purtării distinse; toga a devenit astfel la modă și încetul cu încetul britanicii au apucat-o pe calea luneacoasă a viciilor ademenitoare: plimbările, mersul la baie, mesele îmbelșugate. Oamenii simpli ai locului dădeau numele de „cultură” acestui factor al înrobirii lor”.

Tacit – „Agricola”

Frumos, nu? Parcă îl și vezi pe Iohannis înveșmântat în toga de guvernator, purtând șapca roșie cu „Să facem America grozavă din nou!”. Parcă începi să înțelegi de ce s-au închis bisericile, micile magazine, și au duduit supermarketurile. Sau de ce PornHub a dat italienilor acces nelimitat, în timp ce carabinierii opreau slujbele preoților catolici.

exportul de inflație

Revenim, așadar, în vremurile noastre. Nici imperiile de azi nu funcționează diferit de cele din trecut, indiferent că se numesc SUA sau UE sau Imperiul Offshore. Pur și simplu nu s-a inventat imperiul, care să subvenționeze populațiile cucerite în detrimentul centrului. Ar fi un nonsens. Chiar dacă, pe termen scurt, pot exista aparente fluxuri de acest tip – în același mod în care o investiție pierde bani până să își arate roadele. Și chiar dacă organizarea imperială creează nedreptăți și pe plan intern. În sensul că tinde să distrugă clasa de mijloc și să facă foarte dependentă pătura săracă. Da, aceia pot fi striviți și umiliți, dar doar în raport cu concetățenii lor, care profită mult mai mult de existența imperiului.

Avantajele imperiului sunt mai mult decât evidente și sunt multiple. Prin sistemul de la Bretton Woods, înțelegerea parafată înainte de capitularea Germaniei, cât armatele americane se aflau în Europa și războiul putea continua în multe feluri, America are partea leului. Patrioții americani pot fi agitați cât de mult împotriva Chinei, care „le-a furat industria” sau „își manipulează moneda”. Realitatea e simplă: unii dau mărfuri tangibile, alții dau hârtii, pe care le tipăresc singuri. Mărfurile tangibile costă sudoare, materii prime, timp, să fie produse. Bancnotele se pot tipări și electronic, tastând zero-uri în calculatoarele băncilor.

Al doilea avantaj al imperiului e că și negoțul celorlalți e prețuit tot în dolarii emiși de hegemon. E sistemul petro-dolarului, care face ca, România, Japonia sau China să facă mai întâi rost de dolari de la Unchiul Sam (vânzându-i ceva sau contractând un împrumut), dacă vor, de pildă, să cumpere petrol din Emiratele Arabe Unite.

Al treilea avantaj e că statele își leagă direct cotația monedei naționale de dolar și își țin tot în dolari cea mai mare parte din rezervele băncii naționale. Și tot în dolari vor contracta împrumuturile de la FMI, Banca Mondială și alte bănci transnaționale, imediat ce va deveni evident că oprirea economiei le-a cocoșat grav și le-a aruncat deficitele naționale în tavan. Cumulate, aceste avantaje înseamnă că imperiul are privilegiul de a face export de inflație. Poate să își extindă mult masa monetară, fără ca prețurile să îi explodeze pe piața internă, la alimente și servicii, ca urmare a nesăbuitului șuvoi de dolari emiși.

Tot la avantaje intră și privilegiul de a trăi regește, cu deliciile pe care le oferă o economie axată pe servicii. 67% din economia Americii e în domeniul serviciilor, dar aproape 80% din forța de muncă e angajată în acest sector. Ce înseamnă asta, concret? Comerțul e inima capitalismului și ni se tot spune cum cei foarte productivi exportă celor nătângi și leneși, care nu sunt la fel de competitivi. De-alde noi. Dar statisticile de mai sus înseamnă că foarte puțini dintre americani își ocupă timpul cu producția de bunuri, pe care să le vândă altor țări. Cei mai mulți trudesc pentru a asigura o viață cât mai comodă și îmbelșugată semenilor americani. Adică lucrează în restaurante, în hoteluri, cazinouri, magazine, săli de gimnastică, în spitale și azile, pe șantiere, construind locuințe și birouri pentru aceiași. Ocupații precum: plimbător de cîini, antrenor de fitness, influenceriță pe Instagram, curățător de mașini sau de haine, grădinar tăietor de gazon, menajeră, bucătar, taximetrist, pedichiuristă, decorator de locuințe, comic de stand-up – sunt cât se poate de onorabile și implică efort și talent. Dar existența lor pe scară largă, în detrimentul celor de textilistă, miner, lucrător la bandă, fermier – reprezintă un privilegiu al economiilor foarte avansate. Și al celor care beneficiază de serviciile lor.

Da, o parte din cei angajați în servicii fac export. E cazul celor in turism sau din servicii financiare, media și informatice. Dar și aici, ca să existe e nevoie de greutatea imperiului în negocieri. Vezi intervențiile în contracte comerciale care implică Huawei, împrumuturi bancare sau energie. Dacă imperiul se schimbă, clientela se mută și ea, pentru aceste servicii delocalizate. Că d-aia sunt state-client. Sau ar începe să și le asigure singuri, de exemplu, cu propriul sistem bancar.

Tot un privilegiu imperial e și accesul facil la resursele naturale ale altora. Noi le-am dat gratis, să știm o treabă. Cu alții, au trebuit să facă război. Tot acces la resurse se cheamă și când privatizezi pe nimic o întreprindere, când preiei o ramură strategică, precum industria bancară, telecomunicații, energie. Tot privilegiu e și când ai acces favorizat la contracte ridicol de avantajoase pentru lucrări publice, gen autostrăzi care nu se fac decât pe hârtie, servicii de IT la care se abonează toate instituțiile statului colonizat. Și tot la privilegii intră și imunitatea în fața legii penale, în colonii, dacă se mai află ce-i prin contractele alea.

Desigur, pentru toate astea trebuie să ai o armată mare și costisitoare, răspândită pe tot globul 800 de baze în 70 de țări. De eliberare, nu de ocupație. Pentru care o să-i convingi pe ocupați chiar să plătească în mod direct, dacă ai terminat colonizarea mentală.

Articole asemanatoare: