rss
rss

„Eu n-am cerut să fiu român, am avut noroc” (se pare că a spus Ionel Teodoreanu). Dar ceilalți, care nu avut acest noroc, pot deveni români? Cei care consideră „neajunsul de a te fi născut” român nu un noroc, ci un blestem, își pot da demisia din calitatea de român? Am să încerc să dau răspunsul unui om simplu, la o problemă foarte complicată a timpului nostru. Fără pretenția că epuizez problematica.

Cuprins:
1. Fotbalul și cele două înțelegeri ale identității
2. Ingredientele unui român
3 Turnul Babel, diversitatea ca blestem și binecuvântare
4. Neamul românesc, formula organică a identității
5. Un tabu: cum poate exista rasismul, dar rasele nu
6. Există o rasă românească?
7. Statul național, statul cetățeniei, statul multicultural
8. Identitatea actuală: prin naștere sau prin alegere?

Fotbalul în era globalizării, din două perspective

Voi porni de la ceva ce înțelege toată lumea: jocul de fotbal. Adevărata înfruntare nu e între cele două echipe de pe teren, ci între două concepții despre lume. Ea se dă între tribune și teren. În tribune, pulsează ultima trăire primară a sentimentului identitar. Nu e neobișnuit să vezi o masă compactă de tineri la bustul gol, ținându-se de umeri și sărind la unison. Nu e neobișnuit să auzi tobe, ca în ritualurile tribale, nici efuziuni de masculinitate neobișnuite pentru efeminarea societății „civilizate”. Nu e neobișnuit să vezi cele mai patetice exprimări ale patriotismului: lacrimi, imnuri intonate cu patos și evident steaguri fluturând. Nu e din cale afară că în galerii există și sporadice manifestări ale extremei drepte, se mai aud scandări rasiste, se mai văd saluturi „avântate”. Într-o combinație de simțire, iubire și violență potențială, în tribune se trăiește deplin identitatea.

Echipa națională a Franței, foto: iconsport.com

Dar tot sportul e și avanpostul concepției opuse: a globalismului. Prin natura lui, presupune călătorii: meciuri în deplasare și campionate mondiale, care adună împreună toate semințiile planetei. Fotbalul a fost primul care a experimentat ideea „identității construite”. Victoria modelului cosmopolit a fost totală. Echipele cele mai globalizate au câștigat supremația la nivel de club, arătând că forța capitalului transanțional și o bază lărgită de selecție bat coeziunea unui grup local. O victorie încă și mai mare e pe tărâm psihologic. Globaliștii au reușit să arate că spectatorii acceptă să se identifice cu o realitate artificială, că își transferă solidaritatea din tribune unui concept de marketing compus din: culori, siglă, nume.

Echipa naționala a României, foto: digisport.ro

Fotbalul globalizat a avut și rolul de a obișnui publicul larg cu ideea cosmopolită, cu avantajele ei, împachetate în sloganul toleranței. Chiar și pe locuitorul localităților mici, încă omogene etnic, spectacolul de la televizor îl obișnuia cu o nouă normalitate, din care gustau deja locuitorii marilor orașe. Iar treptat a urmat trecerea de la nivel de club, la cel de echipă națională.

ce e un fotbalist?

E un sportiv, capabil să urmeze regulile unui joc, împreună cu alți coechipieri, sub coordonarea unui antrenor, astfel încât echipa lui să câștige în fața echipei adverse.

Pentru un fotbalist, n-are importanță ce culoare are pielea, dar alte caracteristici ale corpului său au importanță. Chiar foarte mare. Aceste caracteristici nu sunt mereu aceleași: Maradonna era foarte scund, dar compensa prin tehnică. Portarul Schmichael nu era la fel de creativ, dar avea statură impozantă și agilitate. Iar caracteristicile astea se referă doar la partea fizică, la „a fi sportiv”.

Dacă însă, un fotbalist ar fi admirabil înzestrat fizic, dar ar hotărî să nu respecte regulile jocului, și-ar păgubi echipa, pentru că ar fi eliminat. Dacă nu ar respecta indicațiile antrenorului sau nu s-ar coordona deloc cu ceilalți 10 din echipă, el ar fi la fel de nefolositor. Nu mai spun de situația în care ar „trânti meciul”, cum se spune, adică ar da autogol jucând pentru adversar. La ce bun ar mai fi un asemenea fotbalist, oricât de strălucit?

Prin urmare, fotbalul globalizat ne oferă un fals răspuns la chestiunea identitară. Pentru că el schimbă doar o caracteristică (în acest caz cea mai puțin semnificativă). Nu e o schimbare de esență, cum ar fi fost dacă, să zicem, în tricoul echipei Rapid ar fi jucat nu fotbaliști brazilieni, ci hocheiști sau șahiști.

Fotbalul globalizat a normalizat ideea de „transfer”, ca pe un câștig. Dar ca să fie socotit un „transfer valoros”, cel transferat trebuie să bifeze genul de calități amintite mai sus. E foarte important să extragem de aici ideea că omul ajunge la a putea fi considerat (măcar) fotbalist și apoi „fotbalist valoros”, printr-o combinație de ingrediente, care nu e mereu în aceeași proporție. Unul poate fi mai atletic, altul mai cerebral, altul cu mai mult spirit de dăruire, altul mai inventiv tehnic. Jucătorul deficitar la unul din capitolele acestea, trebuie să compenseze printr-un mare plus la un alt capitol și trebuie să aibă din fiecare măcar la nivel „de trecere”.

Prin urmare, meciul dintre înțelegerea asupra identității (între tribune și patronii de club) nu e deloc tranșat, ci poate abia de aici încolo să înceapă.

ingredientele unui român

Cu mintea mea simplă, voi spune așa: la fel cum un fotbalist e un sportiv cu anumite calități, și românul e un fel de om… cu anumite caracteristici. Omul nu știm ce e, dar știm că are trup, minte și suflet. Un trup fără suflet, e un cadavru. O minte fără trup, e doar o idee. Un trup cu suflet, dar fără minte, e fotbalist. (Glumesc, nici asta n-ar putea fi.) Ca omul să fie viabil social, e nevoie de o combinație între fondul genetic și educație, în condițiile unui mediu anume (de familie și de societate).

Realist vorbind, aș zice că pentru a aparține unei naționalități e nevoie de: un fond biologic și un fond imaterial. Aici intră conștiința apartenenței la ceva distinct, la o cultură, o limbă și un fel de a vedea lumea, în care se cristalizează o credință, o moștenire de tradiții și obiceiuri. Alcătuirea devine, iată, mai complexă decât a noțiunii de „fotbalist” și a ideii simplificate de „om”. Dar principiul se menține: e nevoie de ingrediente, care pot avea proporții diferite în total. Dar și acest „diferit” are niște limite rezonabile, dincolo de care se trece într-un gen proxim. (La fel cum un fotbalist, care preferă jocul cu mâna decât cu piciorul, devine handbalist.)

turnul Babel: blestemul, ca binecuvântare

Biblia ne oferă o tâlcuire mitologică a apariției popoarelor:

„În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi.
Purcezând de la răsărit, oamenii au găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo.
Apoi au zis unul către altul: „Haidem să facem cărămizi şi să le ardem cu foc!” Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var.
Şi au zis iarăşi: „Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!”
Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor.
Şi a zis Domnul: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de la ceea ce şi-au pus în gând să facă.
Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă unul cu altul”
.
Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de a mai zidi cetatea şi turnul.
De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului.”

Facerea, cap 11

Babilonul e folosit deseori ca simbol al robiei și depravării. Cultul păgân al lui Baal și Moloch, cu sacrificiile de copii, era neplăcut lui Dumnezeu. Turnul imaginat de trufia muritorilor era posibil un zigurat (o piramidă în trepte), cu platformă sacrificială în loc de vârf. Simbolic, putem deduce că și mijloacele erau impure (smoală în loc de var). Dumnezeu (prin pluralul treimic) intervine la fel ca la nerespectarea interdicției privind „pomul cunoștinței”, cu o opoziție drastică, pentru a opri răzvrătirea omului împotriva propriilor rosturi sădite în el.

Din multitudinea de limbi rezultate, Dumnezeu alege un singur popor pentru o linie profetică, din urmașii lui Avraam, linie care va culmina cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu. După Înviere, la Cincizecime, Duhul Sfânt se pogoară asupra apostolilor, care pentru scurtă vreme primesc darul de a vorbi în limbi necunoscute lor, adresându-se „neamurilor”. Acesta e momentul simbolic în care ia final blestemul Babilonului.

Firește, neamurile și limbile lor nu au dispărut după Cincizecime, la fel cum și firea omenească a continuat să fie muritoare după Înviere. Lemnul crucii trimite la pomul vieții, dar omul nu se mai întoarce în grădina Raiului, cea primordială, ci nădăjduiește la Împărățiea Cerurilor, a împlinirii. La fel, când ni se cere să avem inocența copiilor, nu ni se cere o micșorare biologică, ci o creștere spirituală. Ritualic, credinciosul nu mai revine la simplitatea rugului aprins al lui Avraam, nici la sacrificiile din templul lui Solomon, ci la complexitatea liturgică a euharistiei. Împăcarea și întoarcerea se produc pe altă spirală a devenirii, fără a anula transformarea de pe parcurs. La judecată se prezintă atât „neamurile”, cât și faptele individuale.

neamul românesc

În Biblie, cuvântul „neamuri” îl traduce pe faimosul „goyim”, un substitut pentru „alteritate”, străinul prin excelență, cu sens din ce în ce mai peiorativ, de impuritate, în dezvoltarea ulterioară talmudică. Acel „neam” e o rudenie văzută din afară: ceilalți.

Limba română a creat acest cuvânt, „neam”, care e cumva pe dos decât acel negativ „celălalt”. Din neam sunt „ai noștri”. Dar cuvântul suportă și plural, fără să capete conotație negativă. Altfel spus, românul respectă și altora ideea de neam. Puține limbi au norocul unui cuvânt cu așa miez. Un cuvânt pentru „familie” au toți, la fel și (măcar un neologism) pentru „națiune” sau „popor”. Dar „neam” e între ele: „familia extinsă”. Englezii ar spune pentru asta „relatives” (rude), francezii, „relatif”, dar nu sună la fel. Românii au reușit să dea „relativului” un sens absolut.

(„Să ne fie de folos, nouă și la neamul nost’ ”, cântă colindătorul, înțelegând acolo un folos mântuitor, nu meschin. O înțelegere, la care soteriologia protestantă, individualistă, nu are acces.)

Geniul limbii ne dă de înțeles că totalitatea „rubedeniilor” nu e destulă pentru a forma un neam. Neamul e ansamblul, plus încă ceva, inexprimabil, care îl transcende. Așa cum „acasă” e o locuință și ceva în plus. Cuvântul poartă în el valențe aristocratice: „a fi de neam” (de neam mare, de neam ales). Lăcomia, egoismul, îl scot pe om din neam, atunci când devine „neam prost”.

Neamul se poate extinde prin alianță (ba chiar încuscrire). Și are potențialul de a se face baza unei națiuni, a etno-statului, atunci când devine „neamul românesc”. Evident, nu se mai pune problema limbii, a originii sau a credinței într-un neam, chiar dacă el absoarbe surse și manifestări diverse. E, cu adevărat, o unitate în diversitate. Neamul se suprapune peste o realitate biologică, pentru a-i da una meta-istorică. Fiecarea neam are un rost și un destin de împlinit, mai scurt sau mai lung, un rol de jucat pe scena istoriei – pe care și-l poate înțelege sau și-l poate rata. E o realitate și un potențial.

Cu această înțelegere strămoșească și subtilă deopotrivă, națiunea română s-a dezvoltat chiar și în absența statului, și ar fi putut continua până la sfârșitul istoriei. Dacă nu ar fi venit peste ea noțiuni și forme, pe care a trebuit să le împace cu această formă organică a sa.

ginta latină

Umaniștii și pașoptiștii au dat vremelnic peste acest concept. El avea darul de a ne scoate aparent cu un cap deasupra vecinilor slavi sau a liftelor păgâne. Dar n-a trecut prea departe de lumea cărturarilor și poeților. Ginta ne reînnoda cumva chemarea europeană, ne chema la un destin măreț în istorie, dar nu se putea vorbi de o solidaritate a latinilor, între care eram oricum ruda săracă și de altă credință.

tabu-ul rasei

Presupun că oamenii au fost mereu conștienți de diferențele exterioare dintre ei. Dar cât timp au trăit în comunități restrânse, în care existau inevitabile legături de sânge, și sub primatul religiei, această problemă nu s-a pus. În partea asta de lume, oamenii s-au putut război „liniștiți” mii de ani, chiar când aparțineau aceluiași grup rasial. Și, ca în alte locuri, au putut trăi sub sceptrul unui împărat alături de oameni de culori diferite.

Modernitatea a deschis cutia Pandorei și înțelepții veacului au căutat să răstoarne împărățiile, propunând alte idei unificatoare. Cum ar fi națiunea, asupra căreia vom reveni. Când nici monarhia națională de drept divin nu i-a mai mulțumit, învățații s-au îndreptat cu toată credința spre știință. Așa au apărut ideea evoluționistă și determinismul rasial, „convenabil” sincronizate cu problemele de conștiință ale exploratorilor și negustorilor creștini, care luau contact cu bogățiile coloniilor și populațiile lor neobișnuite.

Ideile despre rasele umane, care îmbinau observații științifice cu prejudecăți, au sfârșit prost. Așa că alți învățați ai unui veac mai nou au hotărât să le șteargă cu totul din amintire. Dar cutia nu se mai lăsa închisă la loc. În disperare de cauză, acești învățați au ales cea mai proastă dintre soluții: să transforme chestiunea rasială într-un „tabu obsesiv”, despre care nu se poate vorbi, dar de care trebuie să luăm constant seama într-un anumit fel, dictat de sus. Altfel spus, rasa și există și nu există.

foto: CNN.com

Subiectul e delicat și sunt șanse mici să nu greșești dacă-l abordezi. Eu fac o distincție esențială între realitatea diferențelor rasiale și rasism, care presupune folosirea aparatului politic pentru măsuri în favoarea (și automat defavoarea) unui grup pe acest criteriu. În înțelegerea mea: să observi că finaliștii olimpici la sprint au aproape mereu altă culoare decât finaliștii la înot, nu e rasist. Dacă ai propune reguli diferite sau interdicția de a participa la cursă pentru unii, atunci ar fi.

Paradoxal, progresiștii corectitudinii politice sunt în clasa rasiștilor, alături de vechii adepți ai arianismului. Progresiștii susțin măsuri de favoritism („acțiune afirmativă”, compensații istorice), concomitent cu negarea realității fenomenului. Ei susțin că atât rasa, cât și etnia și apartenența națională sunt construcții sociale, artificii ale minții, cutume ale societății.

Sunt de acord că percepția se construiește în societate și se poate transmite prin stereotipuri. Dar asta nu înseamnă că prejudecățile nu pot avea un sâmbure de adevăr în experiențele îndelungate ale individului sau grupului său. Și asta nu înseamnă că diferențele biologice sunt ficțiuni sociale, doar pentru că ele nu explică tot ce pretindea determinismul că explică. În cadrul aceleiași rase, fizionomia nu ar trebui să pună o pecete definitivă asupra cuiva, dar nu înseamnă că nu oferă niciun fel de informație relevantă (privind agresivitatea potențială, de pildă). Softurile de recunoaștere facială par să se lovească de probleme similare.

Contrar propagandei politic corecte, diferențele dintre rase nu se limitează la culoarea pielii. Pot fi diferențe osoase, musculare, de statură, de anatomie a organelor erogene, de IQ mediu, de nivel al testosteronului, din care decurg impulsivitatea și agresivitatea, adaptabilitate la diverse tipuri de climă, susceptibilitate la anumite boli, longevitate, manifestări ale pubertății. Sunt doar unele observații statistice – nu înseamnă că un caraibian va întrece mereu la sprint un japonez. Observarea lor nu înseamnă că sunt singurele caracteristici, la care se reduce o ființă umană. Nu înseamnă nici că unii sunt mai buni ca alții la modul absolut, doar că tind să aibă trăsături superioare în anumite arii.

Contează? Nu atât de mult încât să anuleze calitatea om, „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”. Nici într-atât încât să anuleze eforturile personale, ale familiei și societății. Dar suficient încât să favorizeze apariția unui anumit tip de societate și preponderența unor înclinații personale. Creștinismul de limbă engleză sau franceză din Africa e cu totul altfel decât cel din Europa. Poate e mai cald, mai pasional, mai puțin sofisticat, dar în tot cazul, e diferit. Un sat de africani ar putea învăța teoretic la perfecție limba română și toate ritualurile ortodoxe, dar presupun că ar produce un cu totul alt tip de folclor.

există o rasă românească?

Problema teritoriilor istorice și a hărților etnice e că au prostul obicei să nu se suprapună peste hărțile statelor moderne. Ne place să credem că ne leagă o linie neîntreruptă cu populațiile preistorice, care au făcut ceramica de la Cucuteni, Hamangia, Turdaș. Unele creații folclorice arată că, deși romantică și imposibil de probat, viziunea asta are sâmburele ei de adevăr.

Dacă dacii erau scoborâtori direcți ai acestora sau ai unor cuceritori mai războinici, veniți mai de la est (cu varii ipoteze), iarăși e o discuție pasionantă. Cert e că făceau parte din marea familie a tracilor, pe care Herodot îi știa drept cel mai numeros popor (dezbinat) al Europei timpului lui. Din nou, rămâne un mister cât de mult se deosebeau între ei și față de neamurile cu care au trăit alături și s-au războit.

Harta genetică a Europei

Istoria formării poporului român e istoria unei restrângeri de teritoriu. Ea a avut loc timp de secole aproximativ pe arealul Daciei mari a lui Burebista, prin aculturație și colonzare cu vorbitori de limbă latină, care au dat dominanta lingvistică. Spre finalul acestei plămădiri a unei noi identități a venit marele val slav, care a dat o coloratură specifică, fără a putea absorbi sau a mai afecta nucleul deja format al limbii și credinței hibridului daco-roman.

De la secol la secol, arealul românesc s-a restrâns, lăsând insule disparate de vorbitori ai dialectelor românești, din munții Balcanilor la sud, pe crestele cele mai nordice ale Carpaților și până în Istria adriatică la vest. Aceste insule fie s-au pierdut, fie s-au resorbit voluntar în izvorul națiunii române, cum a fost cazul aromânilor. Povestea lor oglindește cumva ruperea insulei românești de continuum-ul latinității dimprejurul Mediteranei.

Regatul lui Burebista, la apogeu, 48 i.e.n

Procesul s-a accelerat mai ales după apariția statelor naționale, cu politici deliberate, mult mai agresive decât a statului pe care și l-au construit, cu greu, românii. Teritoriile cu populații compacte, majoritar românești, din jurul actualelor granițe au sfârșit prin a fi asimilate și deznaționalizate ca urmare a ruperii contactului cu nucleul protector al românității. Doar bucata de Moldovă de la est de Prut, având o populație suficient de numeroasă și organizare proprie, mai are realist șansa de a nu-și pierde caracterul românesc și de a reveni în componența unui stat al românilor.

În ciuda acestor transformări galopante, care au schimbat coloratura etnică a regiunii, poate observa oricine că antropologic nu există o discontinuitate între locuitorii de pe cele două maluri ale Dunării, Nistrului sau Tisei. Nu mă refer aici doar la cei care provin din români maghiarizați sau slavizați. Ci la un areal mult mai vast, care pare să reproducă vechiul ținut al tracilor. Populațiile regiunii aparțin rasial tipului European, dar au un profil specific, diferit de la nordicilor, al meridionalilor sau al slavilor estici.

E ușor de observat și o relativă unitate culinară și de obiceiuri pentru zona Estului Europei. „Mâncarea românească” nu e doar românească, e regională, cu specific local. Lingvistic, diferențele sunt mai mari decât în stilul de viață și profilul antropologic. Propriu-zis, din nordul Greciei, pe coasta Adriaticii, până în Crimeea și sudul Poloniei există o sumă de populații, care arată aproximativ la fel, dar vorbesc limbi diferite, pentru că au fost slavizați, elenizați, maghiarizați, albanizați. Prin urmare, există un oarecare specific antropologic românesc, care nu e diferit de al vecinilor apropiați, dar devine evident în alăturarea cu europeni mai îndepărtați și foarte evident prin alăturarea cu grupuri din afara Europei.

Indiferent ce spune corectitudinea politică, realitatea e că reușim deseori să recunoaștem un român în străinătate, mult înainte să-l auzim vorbind. La această observație empirică, se vor aduce două obiecții.

1: Românii sunt foarte diverși între ei, chiar cu tendințe regionale. Da, sunt șanse mult mai mari să întâlnești românce blonde (natural) cu ochi albaștri în Maramureș și nordul Moldovei. Iar mulți români din sud, Oltenia, Bărăgan și mai ales Dobrogea, pot avea un ten mai bronzat. Că blondul e de la daci sau de la slavi, iar brunetul de la soare, de la italici, greci sau turci, nu putem ști.

2: Că istoria a fost infinit mai complicată decât rezumatul romantic, că ne tragem din daci și romani. Că nu știm nici cum arătau, nici ce impact au avut sumedenia de neamuri ce ne-au robit ori s-au topit în noi: sciți, celți, goți, huni, pecenegi, avari, cumani, slavi, bizantini, otomani de toate coloraturile, robii și aliații lor militari. Observație, care se oferă și ca explicație posibilă pentru punctul precedent.

La ambele, răspund că, în ciuda variațiilor și influențelor, există totuși un tip standard relevant și o dominantă culturală daco-romană, pe care celelalte aporturi nu au dat-o. Așa cum există un „român din statistici”, care nu corespunde nimănui, dar are relevanță, cred că există și un etalon românesc, la care ne putem raporta.

statul național clasic

La momentul constituirii statelor naționale în răsăritul Europei, toate lucrurile de mai sus erau atât de evidente, încât nimeni nu s-ar fi obosit să le explice. Am făcut-o doar pentru că între timp au apărut alte concepții asupra identității. Inclusiv concepția rasială, invocată mai sus, a fost un intermezzo (nereușit) după fondarea statelor pe criteriul național.

Statul acela național era o extindere de bun simț a ideii de neam. El pornea de la un trecut istoric comun, pe care îl cultiva și îl rememora în cheie romantică. Și se definitiva într-o construcție juridică și administrativă, care avea la bază ideea drepturilor naturale. Firește, acea entitate continua să fie una vie, să evolueze de-a lungul secolelor, inclusiv în direcții modelate de existența statului.

Fondatorii lui luau act de existența unor minorități, cărora le recunoșteau un set de drepturi și obligații, între care dreptul la păstrarea unei identități lingvistice sau religioase, dar cu obligația loialității față de ansamblul național și a respectului față de simbolurile sale (steag, imn, granițe, monarhie, dacă era cazul). Diversitatea minorităților deja existente (chiar coparticipante) la formarea statului nu mergea până la a compromite coerența coloraturii etno-statului. Primirea altor grupuri se putea face doar cu acceptul (chiar în beneficiul) națiunii fondatoare și era de la sine înțeles că noii veniți urmau să adopte măcar în public limba statului și să se acomodeze obiceiurilor locului.

statul cetățeniei

Imitând forma organică de mai sus a etno-statului, a fost creată de sus în jos o variantă sintetică. Ea pornea de la o unitate de interese și, dacă această necesitate era larg înțeleasă, se putea dovedi mai eficientă și mai durabilă decât o unitate organică lipsită de o conștiință similară. (Există și popoare care nu au reușit să ajungă la nivelul de conștiință sau la împrejurările necesare alcătuirii unei națiuni.)

E cazul națiunii americane sau a celei braziliene, formate de „părinți fondatori”, prin voința unor colonizatori. La fel și al federațiilor formate prin alipirea unor entități politice deja existente, a helveților, germanilor, ceho-slovacilor, yugoslavilor. Unele nu au rezistat crizelor sau dispariției unor conducători providențiali. Altele și-au construit o identitate foarte puternică după înființare.

Prin secularizare și ca urmare a prăbușirii vechilor imperii, și unele metropole imperiale au trebuit să își reinventeze o identitate cetățenească. E cazul Franței și Marii Britanii. Franța a încercat inițial să pretindă tuturor cetățenilor o singură „naționalitate” și o singură limbă. Încă se preface că rețeta funcționează de minune. Marea Britanie a trebuit să se resemneze cu un surogat de imperiu, care include vecinii de pe insulă, o bucățică din Irlanda, ceva insulițe și teritorii sub puterea simbolică a coroanei.

Statul cetățenesc funcționează după teoria „pământului magic”. Cineva născut pe pământul unei țări devine automat cetățean al acelei țări.

„El e Ahmed, s-a născut în Suedia, deci e suedez. El e Jerry, s-a născut într-un grajd, deci e cal”. (sursa: facebook)

În înțelegerea clasică a statului cetățenesc, noii veniți aveau un model de urmat pentru integrare. Se înțelegea de la sine că urmau școala în limba statului. Americanii urmau să intre în „malaxorul” (melting pot) națiunii, devenind din italieni, irlandezi, englezi, americani sadea. Ei urmau să respecte „valorile americane”, să lupte în războaie pentru „Unchiul Sam”, să vibreze la intonarea imnului, cu ochii ațintiți la steagul fluturând cu dungi și stele.

statul multiculturalist

Multiculturalismul e o metodă de distrugere a statului național. După cum principiul „autodeterminării” s-a dovedit o metodă de distrugere a vechilor imperii. Asta pentru că modelul său de stat e cel supra-național, globalist. El se prezintă ca soluție fericită și tolerantă de acomodare a tuturor diferențelor. Dar e o creație neo-marxistă, de reinterpretare a ideii de „luptă de clasă” în „lupta de rasă”, purtată între „majoritarul exploatator” și „minoritarul exploatat”.

Multiculturalismul își propune deliberat să recreeze Turnul Babel, de astă dată într-un mod diavolesc. Blestemul amestecării limbilor s-a dovedit o binecuvântare pentru specia umană, pentru că a ferit-o de pieirea împreună. Multiculturalismul vrea să aplice vechiul dicton „dezbină și stăpânește”, pentru a face imposibil destinul fiecărui neam în parte și a putea exercita controlul asupra unei mase în etern conflict sau fără rădăcini.

Turnul Babel, pictură de Peter Bruegel cel Bătrân

În modelul multiculturalist, identitatea, trecutul, originea nu există decât în măsura în care pot servi ca pretext pentru intervenția unei minorități victimizate, împotriva unei majorități abuzatoare. Națiunea, ca atare, e o construcție administrativă, bazată pe legi tot mai meticuloase și mai îndepărtate de tradițiile locului sau de firea locuitorilor.

O națiune multiculturală se conduce la fel ca o corporație. Pe teritoriul ei se pot aduce grupuri de populație după nevoile „angajatorului” și ale PIB-ului. (Nici acesta nu se mai numește PNB, produs național brut, ci PIB, produs intern brut.) Problema compatibilității nu se pune, decât dacă trebuie pedepsiți „rasiștii”, „islamofobii” și alții cu „prejudecăți”.

Efortul de integrare al unei minorități vechi sau noi e minim. Statul va încerca să facă tot posibilul pentru a-și diversifica paleta de limbi disponibile în școli și instituții, își va modifica oferta alimentară și va interveni pentru a acomoda alte stiluri vestimentare ori pentru a limita exprimările creștine „ofensatoare” ale populației gazdă. (Presupunând că etapa secularizării nu a fost deja parcursă temeinic.)

Revenind la comparația fotbalistică de la început, sunt două concepții ireconciliabile. Pentru elitele conducătoare ale societății (sau ale cluburilor de fotbal), sloganul favorit e: „Diversitatea e tăria noastră!”. Pentru „talpa țării” (suporterii din tribună) și pentru omul dintotdeauna, tăria a stat în unitate și omogenitate.

Problema cea mare a proiectului multiculturalist e că s-a dovedit utopic (ca și vechea formă de marxism). Fără cultivarea unei identități naționale și în condițiile actuale, în care un emigrant poate trăi și munci cu trupul într-o țară, dar poate trăi mental conectat integral la presa din țara de origine, participând la slujbe în limba maternă, cumpărând de la magazine ale comunității proprii, asimilarea nu e plauzibilă. Dacă nu e văzută chiar ca o crimă.

Poate și unii fondatori ai statelor naționale erau visători: ei organizau niște unități acolo unde existaseră multe diferențe regionale, dialecte și istorii diverse. Dar ideea lor avea coerență și odată creată, națiunea se putea dezvolta natural. Utopia multiculturalistă vrea să înghețe turnul Babel într-un moment oarecare din timp. Micile dialecte nu se pot pierde și trebuie ocrotite ca speciile protejate la zoo. A le asimila, ar fi un abuz, în viziunea lor. Nu întâmplător, multiculturalismul folosește regionalismul, ca un berbece pentru lovirea în ideea națională la pachet cu emigrația accelerată.

Doar că viața se încăpățânează să nu producă „omul nou” visat la Bruxelles sau în alte capitale ale Utopiei. La a doua sau a treia generație, fiii unor musulmani moderați și pro-occidentali, ajunși pe „tărâmul făgăduinței”, se transformă în fundamentaliști radicali, adoptă portul lumii arabe și clocotesc de ură față de nedreptățile și ipocriziile societății gazdă. La fel și emigranții americani, în loc să devină „americani pur și simplu”, se topesc în câteva mari grupuri rasiale: albi, negri, hispanici, evrei, arabi. Singura dispusă să își abandoneze identitatea e majoritatea, din ce în ce mai tăcută și mai înstrăinată în propria țară. Și singura fără posibilitatea de a se întoarce „în propria patrie”.

identitatea românească în 2020

Așadar, în ce ar putea consta identitate noastră în acest context? Mai e ea posibilă, sau e doar o problemă pe care și-o pun inadaptații?

Convingerea mea e că da, identitatea românească există atât ca realitate biologică, lingvistică, etno-culturală, de credință și istorie comună. Dar că ea trebuie și asumată și construită și ocrotită.

Cei care o au prin ereditate, dar nu o au prin conștiință sau cultivare, se pot trezi că „firea românească” va izbucni din ei sau din urmașii lor, la capătul lumii. Poate se vor lupta sau rușina cu ea, o vor detesta, ca impedimentul „integrării depline”. Dacă sunt plecați, probabil pe aceștia îi vom pierde primii. Sunt cei care au renunțat să își mai învețe copiii românește, poate și-au schimbat și numele. Nu întâmplător, fenomenul se va întâmpla cu mai mare rapiditate în țările gintei latine, în Spania, Italia, Franța, unde absorbția se petrece în ritm rapid. Cum la fel de rapid se petrece în țările dimprejur, unde am explicat că există același fond genetic.

E trist, dar nu atât de trist ca înstrăinarea românilor anti-români din interiorul granițelor. Cu atât mai mult cu cât acced în straturile superioare ale societății și se oferă pe post de cozi de topor, pentru colaborarea cu orice element ostil.

Au existat în istoria noastră, mai multe abordări ale identității la cărturarii români. Elita culturală veche a fost conservatoare, organicistă, crescută din fibra sănătoasă a poporului. Chiar și atunci când aveau în genealogie elemente alogene. Elita politică a fost predominant liberală și a înclinat spre modelul cetățenesc de identitate. Nici aceștia nu duceau lipsă de origini străine, dar nici de patriotism românesc.

Chiar între conservatori și naționaliști, accentul pe elementul biologic, rasial, s-a pus rar și fără foarte mare ecou în societate, care era preponderent credincioasă și cu o proverbială blândețe (îngăduință). E drept, însă, că situația secolului trecut nici nu reclama asemenea discuții pentru români. Nu e același lucru să asimilezi Dobrogea și o mână de negustori bulgari, care oricum aveau aceeași credință și împărtășeau același fond tracic. Cu totul altfel de prezintă perspectiva influxului de musulmani din Bangladesh, Sri Lanka sau Nigeria.

Relația cu minoritățile și emigrația se punea în cu totul alți termeni pe vremea statului național (real, nu doar pe hârtia Constituției, pe care politicienii se simt liberi să o ignore tot mai des). Dacă într-o oală de ciorbă, mai pui un polonic de apă sau o legumă, care nu era în rețetă, obții același aliment comestibil. Dacă în oala cu ciorbă răstorni oala cu sarmale sau doi litri de apă, nu mai e același lucru.

Transformarea unei națiuni trebuie să se facă în acord cu natura și interesul acelei națiuni. Perspectiva revărsării în Europa a 1 miliard de africani și 4 din 5 miliarde de asiatici, anulează dreptul la existență al populației băștinașe, indiferent cu ce intenții bune și generoase se face. Integrarea va fi mereu mai viabilă cu cât diferențele vor fi mai mici. Nu m-aș teme că unii din afaceriștii italieni, aciuați prin Banat nu s-ar putea topi într-o generație, două în sânul națiunii române.

Cei care neagă total existența unui specific românesc, demolând mitologia istorică, negând existența unei etnii românești sub pretextul diversității, de fapt ne refuză existența ca atare. Și nu pot propune decât înlocuirea noastră prin proiectul multiculturalist.

Au fost și cazuri de asumare voluntară și conștientă a identității românești. Îi prefer pe evreii Nicu Steinhardt și Tudor Vianu, românilor get beget, Sabin Gherman și Lucian Boia. Dar acestea sunt superlative, personalități de excepție, care au înțeles să facă mai mult decât li se cerea. La fel, reprezentanții Școlii Ardelene au compensat cu surplus de devotament patriotic îndepărtarea de credința neamului. Totuși, nu văd reprodus la nivel de masă un efort similar din partea unor generații noi de migranți. Iar dacă problema nici nu se va mai putea rosti cu voce tare, din considerente de corectitudine politică, ne vom trezi iarăși în țara formelor fără fond. De astă dată, nu prin adoptarea unor haine străine de către fondul românesc, ci prin înlocuirea românilor înșiși cu un fond străin și un nume românesc.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 21.06.2020 in Politica
Tags: , , , ,