rss
rss
rss

Un orator lamentabil silabiseste cu greu fiecare cuvant. Vorbeste stalcit limba romana, pronunta “realizarili”, “iezista”, “treburli”, dar nimeni nu indrazneste nici sa schiteze un zambet, nicidecum sa scoata vreun sunet. De fapt, posibil sa nici nu mai observe. Intre discursurile tinute vreme de orator vreme de 25 de ani nu e prea mare diferenta. Cu frazele altfel asezate, auditoriul a auzit acest discurs de sute de ori in direct, apoi reluat de si mai multe ori in jurnale si emisiuni. Acelasi discurs, citat si intarit de pareri proprii de zeci de mii de activisti ai Partidului, a razbatut pana in cel mai indepartat catun. Toti au fost de acord cu el. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi contrazis cineva vreodata.
O miscare energica a bratului si un accent sacadat apasa pe fiecare cuvant ca un tic nervos. Cateva secunde in sala e liniste, o liniste care anunta delegatii la congres ca fraza s-a incheiat. 4000 de costume negre, gri si cenusii (cati oameni incap in Sala Palatului) se ridica intr-o singura miscare pentru a declansa un delir in cadenta unui metronom. Scandeaza tinand ritmul din palme: “Ceausescu – Pace, Ceausescu – Pace!“, “Ceausescu si poporul, Ceausescu si poporul!“, “Stima noastra si mandria, Ceausescu – Romania!“. Din scandari lipsesc verbele, cui i-ar mai trebui verbele? Verbele inseamna actiune, devenire, ori acestea nu mai sunt nici macar lozinci, nu vor sa convinga pe nimeni de nimic, nici sa indemne la ceva anume. Sunt mantre care prin repetare elimina bariera constientului si mimeaza extazul. De fapt, tot ce dispare e senzatia de jena, care ii va fi pe veci extirpata activistului roman, un fel mai trivial de a-l scapa pe om de povara constiintei, sau de povara libertatii, pe care a intuit-o Dostoievski.

Fiecare are propria lui versiune despre cel mai rusinos moment din istoria Romaniei. (In functie de alegerea facuta, se poate intui si opinia cu privire la situatia de dorit.) Eu as alege pentru acest titlu unul din congresele PCR conduse de Ceausescu, pentru ca nu vad nimic mai rusinos decat tacerea si lasitatea de un sfert de veac care au insotit cuvantarile “celui mai iubit fiu al poporului”. Si in sinea lor, toti cei care au umplut in acei ani salile Congresului poarta rusinea acelei taceri. Nici macar acum nicio televiziune nu difuzeaza asemenea imagini, preferand sa ilustreze epoca prin discursul tinut in Piata Palatului in 1968, la invadarea Cehoslovaciei, sau cu ultimul discurs, din 1989, cand in fata se afla multimea care rupsese tacerea. Pretextul acestei amnezii e ca discursurile de la Congres nu ar fi fost momente spectaculoase. Dar tocmai acea impietrire a creierului in vorbirea limbii de lemn, tacerea apasatoare si apoi izbucnirea in “adeziune” a acelor oameni fara chip robotizati sunt esenta epocii. Fara ele ascensiunea lui Ceausescu e un mister pentru oricine ar fi preocupat cu asta si pare de-a dreptul eroica, iar in loc de istorie si de educatie, folclorul si gura targului n-are decat sa-si faca treaba.
Mi-a fost greu sa gasesc chiar si aceste crampeie de imagini de atunci si a fost nevoie sa povestesc (mai putin convingator) acea atmosfera. Pentru ca acele imagini cu felul dezumanizat in care se comportau delegatii la un congres de partid ridica problema responsabilitatii individuale si a vinei, vor ramane multa vreme ferecate in arhive. Imaginile ar dezvalui un mod imbecil de a aplauda o poliloghie inepta si i-ar stanjeni pe prea multi dintre cei care detin (de cand ne stim) puterea.
In Romania nu se va trai demn atata vreme cat aceste imagini cu paroxismul atins de servilismul de pe vremea lui Ceausescu nu vor fi vazute de fiecare roman cu un tremur de rusine si indignare ca asa ceva a fost cu putinta; ca oameni in toata firea, de care atarnau destinele tuturor celorlalti, au putut sa se comporte atat de nedemn.
Daca imaginile sunt mai neputincioase decat cifrele, iata o amintire sintetica a unui lider comunist, Dumitru Popescu, despre congresul al XIV-lea, scrisa in 1994: “s-au inregistrat peste 500 de ridicari in picioare pentru scandari si ovatii (…) Intre vorbitori, nici cea mai mica deosebire, toate textele identice: o parte dedicata lui, o parte dedicata ei”.

Cat despre Nicolae Ceausescu, victima propriului cult al personalitatii, acelasi Dumitru Popescu isi aminteste:
(citatul din cartea “Am fost si cioplitor de himere” de D. Popescu e reluat de Lavinia Betea in cartea “Psihologie politica”, Polirom 2001, p. 202)

“Nu-l obliga nimeni sa tina toata ziua cuvantari. Nu-l deranja faptul ca spiciurile lui semanau ca doua picaturi de apa (…) O data am avut cu el o discutie pe aceasta tema si ingrijorarile mele l-au uimit (…) A replicat: Dar de ce te deranjeaza asta pe tine? E firesc! Noi n-avem doua politici. Avem una singura.
Cuvantarile sale, chiar si in cercul restrans al CPEx, lasau impresia ca faci o baie de gheata, ca te scalzi intr-o copca la Polul Nord. Efectul cel mai pregnant era senzatia de depersonalizare a auditoriului. Oamenii ieseau din sedinte cu o senzatie de mineralizare; structura biologica intra in alt regn”.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 01.10.2009 in Politica

Tags: , , , ,