rss
rss
rss

Imaginea din dreapta colajului a fost publicată ieri pe Twitter de președintele Trump, ca ilustrare a unui plan de pace epocal. „Acordul de pace” este după toate definițiile un dictat, prezentat într-o conferință de presă comună de Trump și Netanyahu, fără consultarea și în absența părții palestiniene, față de care se presupune că Donald ar fi mediator. Dar să vedem cine ce câștigă din oferta „marelui negociator”.


Singurii beneficiari cerți ai dictatului sunt chiar cei doi politicieni, aflați în corzi pe plan intern. Netanyahu n-a reușit să câștige ultimele alegeri, a rămas la putere cu guvern minoritar și e inculpat pentru corupție.
Trump e ținut în șah, măcar în universul paralel al CNN și Fox, de aiureala cu suspendarea, proces în care îl are avocat pe Dershowitz. Mai important, e abia la începutul anului electoral, în care pornește ca favorit dar e la mâna cartelurilor de presă, a Fed, care poate prăbuși bursa printr-o simplă modificare de dobândă, și a grupurilor de lobby.

Pe toată durata conferinței de presă de la Casa Albă, în stânga vorbitorilor, care și-au citit fiecare textul de pe prompter, a stat pe un scăunel un bătrân supraponderal. Era însuși Sheldon Adelson, cel mai mare finanțator privat nu doar al Partidului Republican, ci al întregii scene politice americane. Deși mai puțin faimos, acest patron de cazinouri din Las Vegas, cu dublă cetățenie, cheltuiește mai mult decât George Soroș la fiecare rundă de alegeri în SUA. Undeva în sală, de această dată menționat și ovaționat, a fost și ginerele Jared Kushner, cel care a convertit-o la iudaism pe Ivanka Trump, unica fiică a președintelui.

Tatăl lui Kushner (cuscrul lui Trump, i-am spune noi) a fost cel care l-a introdus pe Donald Trump în afacerile imobiliare în New York. Înainte de a deveni prim-ministru, același Charles Kushner senior l-a găzduit la el în casă pe Netanyahu, pe atunci un foarte ambițios și inteligent student la Harvard. Ginerele Kushner își amintește că a trebuit să îi cedeze camera sa oaspetelui, când era copil. Printre sponsorii campaniei lui Netanyahu în ascensiunea sa politică s-au numărat Kushner, Sheldon Adelson, dar și Ron Lauder, fondatorul Pro TV.

Dar acestea sunt doar detalii personale, să vedem cum ies cele două popoare din propunerea de pacificare.

Privind în succesiune hărțile, observăm cum conturul lor s-a modificat dramatic de la primele colonii ale pionierilor sioniști și declarația lordului Balfour, prin care englezii promiteau apariția unui stat nou, în interiorul altui stat, controlat atunci de Imperiul Otoman. Ideea inițială, agreată de ONU, a fost de coexistență a două state, relativ egale, care să împartă Ierusalimul, pe post de capitală, deschisă pelerinajelor din întreaga lume.

Situația s-a schimbat dramatic după războiul de expansiune din 1967. Potrivit legislației internaționale, ce a reușit să ocupe în 1967 Israelul constituie „teritorii ocupate ilegal”, pe care ar fi trebuit să le elibereze. Și decenii de-a rândul, palestinienii s-au așezat la masa tratativelor cu această condiție, a revenirii la conturul din 1967. Prin politici mai insidioase decât războiul, respectiv prin colonizare și fragmentarea unor zone cu ajutorul zidurilor, șoselelor cu acces doar pentru israelieni și puncte de control, Israelul a reușit să se extindă de facto chiar mai mult decât a ocupat cu tancul.

După cum se observă, oferta lui Trump, deși poate stârni un râs amar pentru că nu pare să ilustreze deloc două state viabile ci doar unul, face niște mici concesii față de situația concretă din teren. Doar că aceste concesii vin cu condiții. Beneficiile pentru evrei intră în vigoare imediat, iar pentru arabi urmează a fi negociate.

Israelul câștigă recunoaștere din partea Statelor Unite pentru teritoriile ocupate. Deocamdată, o înțelegere între SUA și Israel în această privință nu modifică în vreun fel felul în care sunt văzute teritoriile ocupate de către ONU – ca ilegale. Dar presiunea diplomatică americană poate schimba părerea multor state (cu președinți care-și doresc o șapcă, de exemplu).

Al doilea câștig e că Trump declară Ierusalimul sub suveranitatea indivizibilă a Israelului. Donald Trump a expus chiar o listă cu „lucrurile pe care le-a făcut pentru Israel”. Și un punct din înșiruire, alături de mutarea ambasadei și recunoașterea proprietății asupra pământurilor colonizate, a sărit în ochi: ruperea acordului cu Iran, încheiat de Obama. E pentru prima dată când partea americană recunoaște explicit că decizia renunțării la acordul iranian nu a avut motivații imputabile Teheranului, ci a fost un hatâr făcut Tel Avivului, cu care Trump se împăunează acum. (La enunțarea acestei „realizări”, Bibi a aplaudat cu palmele ridicate, gest pe care nu l-a făcut pentru niciuna din realizările care priveau direct țara sa.)

Pentru palestinieni, oferta lui Trump e promisiunea unui stat propriu. Unul, neobișnuit, dacă ne uităm la hartă, format din enclave conectate prin șosele cu garduri de ambele părți, ba chiar și prin tunele! Ideea că ți se dau niște județe disparate, între care te vei mișca pe sub pământ, a amintit de bantustanele în care era închisă populația de culoare pe timpul Apartheidului în Africa de Sud. Sau chiar a rezervațiilor pentru indieni din America.

Acest stat neobișnuit ar urma să aibă și o capitală: la Ierusalim. Dar există unele precizări: nu e chiar în Ierusalim, e un sat de lângă oraș, dincolo de zidul deja existent, iar statutul său va fi similar teritoriului unei ambasade.

Un statut similar va avea și esplanada moscheelor, unul din cele trei locuri sacre ale Islamului. Perimetrul va fi sub administrarea Iordaniei. Iordania este altă victimă colaterală a Dictatului lui Trump, fiind obligată să accepte pierderea Văii Iordanului, la fel cum Siria va trebui să renunțe la orice pretenție asupra Înălțimilor Golan. Ambele state n-au fost menționate în niciun fel ca părți, măcar consultate în „acordul secolului”. De notat și că zonele din Cisiordania, care au izvoare și livezi de măslini, sunt și o sursă vitală pentru supraviețuirea în regiunile încojurătoare.

Alt stat nechemat la masa tratativelor e Libanul, care găzduiește cea mai mare parte din cele 5 milioane de palestinieni proveniți din valurile de regugiați. Motivul e simplu: Trump a spus explicit că nu va exista „dreptul la întoarcere” pentru palestinienii dislocați și urmașii lor. În condițiile în care aproape toată populația Israelului e formată din evrei „repatriați” din Europa de Est sau din America, aproape toți „revenind” undeva unde nici ei nici părinții sau bunicii lor nu trăiseră vreodată.

O altă condiție pentru palestinieni este dezarmarea totală. Adică, ar urma să devină teoretic un stat, cândva în viitor, dar un stat fără armată și poliție. În tot cazul, cu o populație neînarmată până au acel stat pacifist. Dacă îl au, pentru că una dintre prevederile Dictatului e că părțile vor putea negocia timp de 4 ani. Interval în care colonizarea continuă și în care orice atentat poate fi motiv de denunțare a acordului. Ce-ar putea să nu meargă din așa acord?

A existat, totuși, un mic dezacord între cei doi politicieni. Trump s-a referit la crearea unui stat palestinian, ca încununare a talentului său de negociator. Dar pe toată durata conferinței, Netanyahu nu a folosit niciodată cuvântul „stat” sau „Palestina” pentru partenerul absent al acordului. De fiecare dată, a vorbit de populație sau de națiune, refuzând să facă vreo promisiune pentru acceptarea existenței unui stat palestinian, nici măcar în enclavele desenate de Trump și nici măcar dacă se vor respecta toate propunerile, în cei patru ani de negociere.

A, uitasem: sunt promise și 50 de miliarde de dolari în investiții palestinienilor, dacă sunt cuminți. Ceea ce mi-a amintit de mult-trâmbițatele fonduri europene. În cazul de față, chiar presupunând că s-ar pune în mișcare tiparnița Fed cu bancnote contra pământ, nu mi-e foarte clar nici care ar fi diferența dintre colonizare propriu-zisă și colonizare economică prin ipoteticele investiții.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 29.01.2020 in Politica

Tags: , , , ,