rss
rss
rss

Insula lor și pământul nostru au dimensiuni comparabile. Cu Scoția și Țara Galilor împreună, Marea Britanie e o idee mai mare decât România Mică. Dar România Mare era mai mare decât cele trei, chiar cu bucățica nordică a insulei vecine, irlandeze. De pe o insulă cât România, eglezii au avut timp de o sută de ani imperiul dominant al planete: între învingerea lui Napoleon la Waterloo (într-o largă coaliție europeană) și începutul primului război mondial, când vechile înțelegeri au fost puse în discuție. Între 1814 și 1914.

Când românii s-au scuturat de turci, au ajuns sub „coordonarea” Marilor Puteri. Apoi Providența a făcut miracolul de negândit, ca românii să reziste cu arma în bucățica de pământ unde se retrăseseră, suficient cât să vadă simultan cele 3 imperii vecine făcându-se țăndări. A fost Mâna lui Dumnezeu. Dar chiar și atunci, de departe, se simțea mâna invizibilă a altor imperii, care se nășteau. Anglo-americanii, apoi nemții îi luaseră petrolul, europenii îi dictau căror populații să acorde ugent cetățenie. De sub nemți i-au „eliberat” rușii, mai sălbatici în ocupație decât alții, cu comisarii lor evrei și unguri punând securea la rădăcina nației.

Un deceniu-două am avut mica noastră frondă independentistă cu limitări, făcând echilibristică atâta timp cât au fost disensiuni între blocuri și în interiorul lor: ba între chinezi și ruși, ba în Orientul Mijlociu. Apoi ne-am eliberat preț de câteva ore și de comunism, dar neavând cu ce umple grozăvia rămânerii fără stăpâni, am fost rapid capturați de noile imperii, cu rază mare de acțiune, pentru care vecinătatea nu mai e necesară pentru extindere. Nu comentez acum raporturile noastre coloniale, că subiectul zilei e Brexitul și am folosit cazul nostru (singurul care mă interesează cu adevărat) doar ca termen de comparație.

După secolul de glorie terestră, pe englezi i-a lovit legea karmică. Anglia a căzut și ea sub puterea a 3 imperii. Doar de cel mai fragil dintre ele încearcă să se rupă prin Brexit, și nici măcar asta nu e sigur că va fi posibil. Formal, despărțirea de UE s-a produs. Dar nici de acesta n-a mai avut vlagă vechiul Albion să se rupă tranșant, ci doar la masa negocierilor. Negocieri, care ar putea dura ani de zile și s-ar putea solda cu tratate, care să facă legătura mai strânsă ca înainte. Pentru că Uniunea Europeană însăși e o construcție juridică, definită de tratate de aderare, de contracte, nu o realitate organică, izvorâtă din sentimentul și suflul unui popor ori a unei credințe. Prin urmare, poți să te declari cât de independent și să fluturi câte stegulețe vrei, ai tratat, ești prin contract în afacerea respectivă – depinde doar de ce-o să scrie în tomurile alea de hârtie, în ce grad vei fi și cu ce consecințe. Nici eu nici englezii, care-și sărbătoresc azi simpatic și exuberant eliberarea nu știm ce va scrie în acele tratate, prin urmare cât de „ieșiți” când și dacă vor fi vreodată.

Sunt Farage sau Boris în situația lui Kogălniceanu din 1877?, de a spune: „în stare de răzbel, cu legăturile rupte cu Poarta. Ce suntem? Suntem independenți! Suntem națiune de sine stătătoare!”. Evident, nu sunt, din moment ce legăturile lor nu sunt rupte și negocierea contractuală de-abia acum urmează.

Ca și în cei doi ani anteriori, în care s-au foit și luptat intern, dacă să respecte sau nu votul pupular, englezii sunt în capcana unei negocieri cu interese asimetrice. Partea lor e interesată într-o înțelegere avantajoasă, iar partea imperiului european înțelege separația ca pe un pericol existențial. Deloc de mirare că mutarea de șah a euro-imperiului, înainte de negocierea finală, a fost să transforme și pentru englezi tratativele într-o chestiune existențială. Respectiv, prin ridicarea problemelor Scoției și Irlandei de Nord. Puteți pleca, dar n-o să rămâneți „într-o bucată”, cum sună expresia englezească.

Chiar dacă atracția locală și legăturile de secole vor face rămășița de imperiu britanic să nu se destrame, urmează negocierea propriu-zisă. Și aici vorbim de interese asimetrice. Hegemonul german simte necesar să facă din evadarea britanică, asupra căreia sunt ațintiți toți ochii, un exemplu de ținut minte și de descurajare pentru toate celelalte state din sfera sa. Adică să transforme Anglia într-un fel de Grecie cu arme economice, încât să dea tuturor mesajul: „cine va face ca ei, ca ei să pățească și cine va mai crâcni, de ei să-și amintească!”.

Albionul poate și el întoarce figura, provocând daune vitale imperiului franco-german doar în alianță și la comanda unui alt imperiu veritabil (nu istoric). Singurul suficient de hazardat pentru o asemenea opțiune belicoasă pare imperiul american, în era Trump. Deși, semnalele sunt că nu-și propune sau nu mai are resurse pentru a lovi letal competitorul european. Lipsă de apetit, care nu-i o veste grozavă pentru englezi.

Același apetit scăzut pentru implicări directe în scandaluri externe îl manifestă deocamdată și puterea emergentă a chinezilor. În raport cu ascensiunea lor, rebeliunea englezească s-a produs poate prea devreme. Dat fiind că Londra secondează Washingtonul în turbulențele din Hong Kong, care sunt, de data asta, pericol existențial pentru chinezi, pot aștepta mult și bine ajutor de la Răsărit. Iar apropo de răsărit, Rusia nu intră în calcul altfel decât propagandistic în jocuri de nivelul ăsta.

Cum spuneam, de când și-au pierdut imperiul global, englezii au căzut sub 3 imperii. Doar de cel german se pot rupe relativ civilizat, pentru că acesta e și cel mai firav și mai recent. După al doilea război mondial, din punct de vedere monetar și militar, imperiul care a preluat ștafeta de la englezi a fost cel american, al fostei lor colonii. Care nu are delicatețea de a ascunde că rezervă patriei-mamă alt rol decât de lacheu și de vârf de lance pentru treburi murdare.

Atât imperiul american, cât și cel european, sunt căzute însă sub stăpânirea imperiului trans-național al globalismului. Acest al treilea furnizează de fapt esența ideologică pentru celelalte două. El are un control total asupra supra-structurii engleze și în măsură tot mai mare și asupra societății. Controlul lui e atât de strict, încât e din ce în ce mai greu de crezut că ruperea de el va putea fi făcută pe cale pașnică, fluturând stegulețe și deschizând șampani.

3 secvențe video

Într-o campanie electorală, Angel Merkel a fost filmată luând stegulețul german din mâna unui coleg politician și făcându-i semn că nu e cazul – ca și cum ar fi fost un obiect vulgar, de rușine, cu care nu e cazul să ne afișăm în fața poporului. La ultima ședință a Parlamentului European, președinta de ședință le-a spus cu ciudă englezilor, care fluturau stegulețe: „plecați și luați-vă și steagurile cu voi!”. Ura asta față de ultimul vestigiu simbolic al statului național vine din ideologia imperiului globalist, pe care UE doar o adoptă.

Anglia însăși defilează cu un steag recent („union Jack”), al cărui albastru provine din steagul Scoției. Steagul său național e crucea Sfântului Gheorghe, roșie pe alb. Iar acesta e perceput uneori ca un simbol reacțional, prea naționalist și „prea alb”, care ar putea într-un viitor oarecare să fie la fel de proscris ca steagul confederat al secesioniștilor americani din Sud.

În fața acestui asalt simbolic, englezii au răspuns, dincolo de show, cu un gest emoționant. Ieșirea în kilturi și în plânset de cimpoaie pe ușa Parlamentului. Abia acela e un răspuns venit din profunzimile adevărate ale tradiției unei națiuni, un ecou de suferință, glorie și credință, într-o clădire artificială, de sticlă. Dar foarte puțini dintre englezi mai au legăturile nerupte sufletește cu acea tradiție, măcar pentru a înțelege măreția gestului.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 01.02.2020 in Politica

Tags: , , , , ,