rss
rss
rss

episodul 9 (sau înapoi la cuprinsul serialului)

pe sub cortina de fier

Nu trecuseră decât câțiva ani de la acordul de la Bretton Woods și o realitate paralelă se năștea în secret. Dolarul devenise, cu acte în regulă, moneda de rezervă a lumii, ceea ce plasa Fed în vârful piramidei monetare. Dolarul este și moneda în care se fac tranzacțiile internaționale – ceea ce a dus la apariția sintagmei „petro-dolar”. Ea vrea să spună că energia (vitală oricărei activități) ține locul etalonului aur, pentru că nu doar țările arondate geopolitic Americii, dar și rivalele ei, sunt obligate să cumpere dolari înainte de a-și plăti furnizorii externi. De asemenea, țările la ananghie sau în curs de dezvoltare, apelau la programele FMI și BM, într-o aparent perfectă arhitectură financiară.

În anii 50, lumea avea politic două emisfere, dar monetar, lagărul sovietic era în interiorul unei curți mai mari, la care doar americanii aveau cheia. Sigur, mai erau și țările nealiniate, dar statutul lor era mai mult de sinistrați în aceeași mare curte. Spre dezamăgirea lui Stalin, nou înființatul Israel de la finele războiului, nu se situase de partea roșie a cortinei de fier, nici măcar pe poziții de neutralitate, ci fără echivoc în tabăra capitalistă. Nici măcar evreii din Estul Europei, care păruseră a vibra la idealurile „revoluției proletare”, nu doreau să rămână pentru a se bucura de fericirea sovietică și plecau în masă în noua țară, dar mai ales în Occidentul („putred”, dar prosper). Ar fi emigrat toată lumea din regimurile de „democrație populară”, dacă li s-ar fi dat voie! Așa că perspectiva „revoluției continue”, care să se extindă în Vest, nu mai părea deloc plauzibilă. Și tot mai puțin plauzibilă era și varianta în care „contradicțiile interne” (sesizate de Marx) ar fi pus capitalismul pe butuci de la sine. Realist vorbind, Estul trebuia să se resemneze cu statutul de vioara a doua.

nașterea eurodolarului de dinainte de euro

Dar mai era o problemă: hegemonia americană se extinsese în țări satelit, care beneficiaseră de planul Marhall, unele aveau baze militare americane. Esticii aveau operațiuni comerciale cu acele state arondate Americii, care le impuneau să folosească dolari și nu ruble. Teama că americanii ar putea bloca sau confisca acele conturi prin decizie politică, i-a făcut să inventeze o șmecherie ingenioasă: eurodolarul. Cel puțin, așa sună versiunea oficială a poveștii – dat fiind că sistemul s-a dezvoltat într-un imperiu paralel, care a supraviețuit celui sovietic și e azi dominat de rezidenți occidentali, putem bănui și că planul unui imperiu extra-teritorial, deasupra blocurilor geo-politice vizibile, a existat de la început. Sau s-a născut pe parcurs, când i s-a înțeles potențialul.

O precizare importantă: numele euro-dolar e cât se poate de înșelător. El nu are nicio legătură cu moneda euro, care, evident, nici nu exista în anii 50. Numele ar trebui înțeles ca fiind „orice monedă offshore”. Numele s-a născut din practica bancherilor americani, de a denumi dolarii aflați în băncile din Europa „eurodolari”. Aceeași particulă a rămas să se adauge înainte și altor valute, indiferent de continentul (teritoriul) străin unde se aflau. Deci yenii din SUA s-ar numi euroyeni, lirele din China s-ar numi eurolire. Și, ca să fie balamucul complet, euro din Canada ar deveni euro-euro. A doua precizare importantă: când vorbim de teritoriu străin, nu ne referim la circuitul bancar clasic, adică dețineri de valute în bănci obișnuite din țările respective, ci la cele cu statutul de off-shore.

Vaticanul financiar de la Londra

Ideea asta de teritoriu, care e și nu e într-o țară, provine tot din epoca privilegiilor feudale. Un atare statut aveau și negustorii sași, în cetățile privilegiate fiscal, pe care le înființau în Transilvania, la invitația coroanei maghiare. Dar un alt caz e determinant pentru subiectul nostru, anume cel al City-ului londonez. Povestea City-ului din Londra e la fel de aiuritoare ca a eurodolarului. Cu o mie de ani în urmă, nici măcar William Cuceritorul nu a reușit să captureze micul burg și i-a dat un statut aparte. Nobilimea lui s-a organizat într-o Corporație, care până în zilele noastre deține controlul în acest teritoriu, asupra căruia regina nu are suveranitate. Ca dovadă, atunci când vrea să viziteze ceva pe teritoriul City-ului, regina primește ceremonios acceptul Lordului Primar, care o așteaptă la „graniță”.

Numele „city” nu trebuie confundat cu orașul Londra în sine. City-ul are doar o milă pătrată, dar pe teritoriul lui se află și Banca Angliei și Bursa și cel mai important templu masonic din lume, pe lângă o mulțime de bănci. Tot aici se stabilește și prețul aurului pe glob. De fapt, cam asta e explicația păstrării acestui statut suveran pentru City, față de alte cetăți medievale, topite firesc în statele naționale: regii erau mai mereu datori bancherilor din City, care aveau puterea să-și negocieze statutul, altfel decât țăranii și precupeții. City-ul Londrei e pentru finanță, ce e Vaticanul pentru religie, un misterios „oraș” în alt oraș. Acest punct e la originea extra-teritorialității de tip off-shore și e până în ziua de azi o capitală financiară neoficială a noii lumi globale.

cum să produci dolari fără să-i tipărești

Dar să revenim la eurodolar. Dacă el ar fi rămas un simplu artificiu contabil, găsit de sovietici în anii 50, povestea s-ar fi încheiat în praful războiului rece. Însă în 1960, deja dolarii emiși de Fed depășeau rezerva de aur americană, pentru a-i răscumpăra la valoarea de 35 de dolari pe uncie, convenită la Bretton Woods. Deci nu învârtoșarea OPEC, criza petrolului, nici deciziile lui Richard Nixon au lăsat de izbeliște etalonul aur. Anunțul din 1971 a oficializat doar vestea că promisiunea nu va fi respectată. O odraslă mai puțin băgată în seamă a Dictatului de la Bretton Woods a fost și GATT, seria de acorduri prin care aproape toate țările lumii se angajau să renunțe gradual la protecțiile naționale tarifare. Ulterior, ele vor fi preluate de WTO (Organizația Mondială a Comerțului) și de o sumedenie de acorduri regionale, pe blocuri continentale. Bun venit, globalizare!

În 1969, economistul Milton Friedman semnala că sistemul paralel al eurodolarului participă la crearea de masă monetară. (Pe atunci, suma era o „bagatelă” de 30 de miliarde de dolari.) Pare halucinant, dar bancherii internaționali găsiseră ceva ce i-ar fi făcut invidioși și pe alchimiști: își puteau produce singuri valute forte, fără cheia de la tiparnițele băncilor centrale! „Rețeta lor secretă” era că băncile din City-ul Londonez și din paradisurile fiscale, care răsăreau în insule tot mai exotice, funcționau tot ca bănci în sistem fracționar.

Băncile actuale produc o expansiune a masei monetare, în momentul în care dau credite. Să ne imaginăm că o persoană depune la bancă 10 lei. În scriptele băncii, suma este înregistrată atât ca activ (pentru că o are în seif), cât și ca pasiv (pentru că deponentul și-o poate cere înapoi). Dacă i-ar împrumuta doar pe aceștia, sistemul nu ar mai fi unul fracționar – dar nu ar fi nici cine știe ce profitabil pentru bancă. Însă banca centrală îi vine în ajutor. Bancherul privat are obligația de a păstra o anumită rezervă, să spunem 10%, un fel de garanție, la Banca Centrală. Din restul de 90%, Banca Centrală îi va îngădui să dea credite, pe care le va adăuga în evidențele ei ca o creștere a masei monetare, atunci când bancherul dă credite. Creditele i se trec ca active (pentru că sunt garantate de case sau promisiuni de plată ale datornicului). Prin acest sistem, banca centrală încearcă, ni se spune, să evite criza de lichiditate, care ar apărea, dacă masa monetară ar deveni prea mică pentru ritmul dezvoltării economice. (un reproș adus aurului) În acest mod, când cineva împrumută bani de la bancă, suma respectivă e pusă în circulație (doar electronic, nu e nevoie să fie și tipărită). Respectiv, când returnează creditul, aceeași sumă e retrasă din circulație, restrângând masa monetară. Așadar, fiecare îndatorare produce bani. Achitarea, îi distruge.

Sucursalele înregistrate în regim off-shore nu fac excepție de la acest mecanism. Împrumuturile pe care le dau în dolari se constituie în active, în baza cărora masa monetară a dolarului crește, dar într-o bulă separată de ecosistemul „oamenilor normali”. Cercul se poate închide în momentul în care sumele se varsă din paradisul fiscal, în conturile băncii comerciale „on-shore”, adică din interiorul granițelor. „Belșugul”, vorba cuiva, vine în conturile băncii reglementate, care poate acum să acorde credite, semnalând trezoreriei că e timpul să tipărească mai mulți dolari (sau euro), pentru a ține pasul cu duduitul economiei. Ca și cum un deponent ar fi venit de acasă cu un teanc de bani, pe care i-a ținut până atunci la saltea. Magie curată!

lumea giganților

Nu toate băncile „sunt create egale”. În piramida băncii centrale, există „primary dealers” (furnizori de rangul I, să le spunem), prin care banca centrală își vinde obligațiunile (și tot de la ei și le răscumpără, când intervine în piață). Sunt grei ca Goldman Sachs, JP Morgan, City Bank, Wells Fargo și alții de talie similară. Apoi sunt băncile autorizate să funcționeze pe piața internă, care trebuie să se supună unor rigori de control și să aibă acele rezerve menționate. A treia categorie, ar fi sistemul bancar din umbră. Băncile, care funcționează în teritoriile off-shore nu se supun acestor reglementări, la fel cum nu se supun sucursalele din străinătate. Prin urmare, nu li se cere să mențină rezerve minime obligatorii și nu prea le verifică nimeni operațiunile.

Fiind mai riscante, lucrează cu dobânzi mai mari, dar capacitatea lor de multiplicare e limitată doar de ritmul în care reușesc să găsească noi clienți sau noi afaceri. De fapt, nici nu e nevoie să fie propriu-zis bănci, multe dintre ele sunt fonduri de investiții, dar cu gabarit comparabil. Nu vă faceți griji că băncile „reglementate” ar fi defavorizate de încorsetarea statului. Acestea fie lucrează cu parteneri bancari din off-shore, fie și-au deschis ele însele sucursare în Insulele Caymann, Insulele Virgine Britanice, Panama sau Delaware. Și dacă ultimul nume vă sună foarte american, da, de la un punct încolo, statul american a fost convins că e o idee bună să participe la acest sistem din umbră, pentru că nici nu știe ce pierde. Și și-a deschis propriile teritorii, care sunt „în afara țărmului” doar cu numele. Bancherii oricum lucrează din zgârie-nori în marile orașe, nu pe vreun vapor în largul mării.

crește ca Făt Frumos

Sursa de existență a sistemului off-shore sunt împrumuturile realizate de mari entități financiare, care practică o formă nereglementată de activitate bancară. Ele schimbă între ele asigurări, obligațiuni pe bază de dobândă, intrumente derivate pe bază de ipoteci. De fapt, unele credite ipotecare nici nu mai erau acordate cu gândul în primul rând la casa respectivă. Ci doar pentru a produce un titlu al unei obligații de plată, care apoi să poată fi integrată într-un instrument speculativ mai complex, în baza căruia să se poată face contracte de împrumut în zona off-shore. Bietul om habar nu avea că actul de proprietate al casei pentru care plătește rată e jucat la pariuri într-o insulă tropicală, pentru a înmulți niște sume de bani în marjă. Toate bune și frumoase, dacă roata lichidității se învârte. Când totul se blochează, se poate nărui foarte rapid în acest ecosistem nereglementat. Din fericire pentru bancheri și din nefericire pentru noi, ei sunt suficient de bine conectați să poată conta pe intervenția statului, când dau de greu. (cum vom vedea)

Sistemul a fost de la origini unul gândit ca supra-național. Nu miră că primele sale centre au fost Londra și apoi Zurich. Da, el e forma actualizată a ideii de „cont în Elveția”. Printr-o serie de pași, reglementările internaționale au fost modificate în favoarea acestui sistem și nu e deloc o coincidență că etapele dezvoltării lui au coincis cu cele ale globalizării. Ca în dilema oul sau găina, nici aici nu se poate spune, dacă eurodolarul a creat realitatea globalizării, sau globalizarea și-a găsit expresia în acest sistem bancar din umbră.

dobânda e fixată off-shore

În 1969, un bancher grec, care lucra la Londra, Minos Zambanakis, perfectează un împrumut discret de 80 de milioane de dolari, către Shahul Iranului, în afara sistemului de reglementări americane. Cum știm, Shahul era oficial omul americanilor în colonie, dar un deceniu mai târziu, când Revoluția Islamică îl va răsturna, va ajunge un biet fugar și conturile sale din America vor fi confiscate. Dar nu el e subiectul, ci iscusința grecului, care cu această ocazie inventează LIBOR. Era pentru prima dată când se dădea un împrumut cu dobândă variabilă, având ca reper piețele internaționale.

Milioane de oameni de pe glob își plătesc ratele și chiar dobânzile la ce cheltuiesc pe cardul de credit, având ca reper LIBOR, dar puțini s-au întrebat cum a apărut și minunea asta sau ce înseamnă acronimul. Îl mai țineți minte pe Paul Reuter, care convinsese un alt Shah al Iranului să îi cedeze toate bogățiile țării? (L-am pomenit într-un episod anterior.) Firma urmașilor lui, devenită conglomeratul Thompson Reuters, realizează un fel de sondaj între băncile din City-ul Londrei, pentru a estima rata dobânzii la care băncile s-ar împrumuta între ele. Cifra rezultată, după ceva magie matematică, se numește LIBOR (L vine de la Londra, restul înseamnă „rată de schimb inter-bancară”). La origini, ea era folosită exclusiv pentru eurodolarii schimbați în City, dar pentru că valorile ei păreau să prezică evoluțiile mai fidel decât estimările băncilor centrale, a ajuns etalon pentru toate împrumuturile de pe glob. Puiul ei local, denumit ROBOR, figurează în coșmarurile multor români cu rate la bancă.

Faptul că încă din anii 70, această cifră convenită în lumea cartelurilor off-shore a ajuns etalon pentru finanța clasică, spune destule despre forța sistemului bancar din umbră. Repet, vorbim de un sondaj, într-un cerc închis, într-o lume care oficial nici n-ar fi trebuit să existe. El nu are la bază statistici, ci răspunsul zilnic la întrebarea „cu cât ați împrumuta, dacă…?”. Astăzi, de LIBOR depind 350 de trilioane de dolari în împrumuturi bancare, ipoteci și instrumente derivate. LIBOR e o piesă esențială a puzzle-ului lumii offshore, cu ramificații în toate economiile naționale. Au existat și scandaluri privind manipularea acestei rate, mușamalizate după ce marile bănci au căzut la pace cu autoritățile, acceptând să plătească amenzi de miliarde de euro. Acest sondaj se preconizează că va fi scos la pensie anul viitor, pentru a fi înlocuit cu alt mecanism.

dobânzile explodează, globalizarea decolează

La mijlocul anilor 70, se văd zorii noii globalizări. Unele țări emergente fac progrese spectaculoase, cum e cazul experimentului neoliberal condus de școala de la Chicago a lui Milton Friedman, în Chile, sub Pinochet. După care, prin tandemul Thatcher și Reagen, capitalismul pare să triumfe fără drept de apel peste tot pe glob. Începe și marea migrație a capacităților de producție din Occident către Asia. Sistemul ocult financiar devine un instrument nimerit pentru a penetra discret lagărele separate de cortina de fier. România a avut o asemenea apropiere, încheiată în dezamăgire și un divorț lung de creditori în anii 80. Dar alte țări estice au făcut exact pe dos și Revoluția îi găsea cu datorii imense, dar conectați cu „lumea bună”.

Deceniul 79-87 e perioada în care la conducerea Rezervei Federale e numit Paul Volker. Dobânzile de referință, fixate în vremea lui, sunt niște maxime istorice, de până la 20% (șocantă diferență, când ne gândim că au fost aduse acum la zero, tatonându-se ideea de a merge mai jos). Mi-e imposibil să găsesc date privind nivelul LIBOR înainte de 1986, când Asociația Britanică a Băncilor se implică în publicarea lui, dar aș fi foarte curios să văd corelația dintre el și dobânda țintită de Fed. Cert e că trei lucruri s-au întâmplat: a fost un deceniu crâncen pentru americanii cu rate la bancă, inflația s-a domolit la final și afacerile off-shore au explodat, de atunci încolo, cele două rate de dobândă mergând în tandem până la criza din 2007. Atunci se întâmplă ceva pe această piață din umbră, care panichează băncile să nu mai dea împrumuturi sau să ceară foarte mult. Ceva similar se petrece și înaintea crizei coronavirus (detaliat anterior în episodul despre piața Repo). Răspunsul de acum al băncii centrale americane a fost să se pună la dispoziția acestei piețe din umbră, asigurând o linie neîntreruptă de bani.

Băncile off-shore joacă un rol cheie în tot acest carusel. E o lume a jucătorilor cu alonjă geopolitică, în care nu se fac tranzacții sub 100.000 de dolari, dar nu sunt neobișnuite tranzacții de 500 de milioane. Genul acesta de instituții e printre cei mai obișnuiți creditori pentru corporațiile multinaționale, atunci când pregătesc extinderea pe noi piețe sau când doresc să își țină profiturile departe de autoritățile fiscale ale țărilor unde activează. E un univers căruia nu i se poate atribui o etnie, fiind prin natura lui un reprezentant al fenomenului trans-național, pe care nu e de mirare că îl susține la nivelul culturii populare.

un sistem cu mize geopolitice

În anii 80, apar primele instrumente derivate standardizate, care pot fi tranzacționate între aceste entități. Pe atunci, JP Morgan estima piața off-shore la 1,6 trilioane de dolari. Creșterea ei va fi spectaculoasă, într-un ritm mult mai mare decât al economiei planetei, dat fiind că e o economie pur speculativă, fără grija taxelor, iar un fond speculativ poate lucra și în marje de risc de 10 sau de 50 de ori.

Sper că ați reținut din episoadele anterioare, că dimensiunea pieței derivatelor face economia propriu-zisă a planetei să pară joacă la groapa cu nisip. Vorbim de sute de trilioane de dolari, în contracte derivate, aflate în evidențele acestor corporații. De fapt, partea înspământătoare e că nimeni nu poate estima cu precizie cât de mare e acest elefant din cameră. În 2007, activele internaționale tranzacționate doar de băncile europene în sistemul din umbră, ajunsesera la 34 de trilioane de dolari, conform Băncii Reglementelor Internaționale. Un semnal de alarmă pentru miza reală a negocierilor privind Brexitul, în altă ordine de idei. În 2014, Fed estima că doar în dolari se fac tranzacții de 140 de miliarde pe zi, în universul off-shore.

Scara la care au ajuns acești giganți să funcționeze, i-a transformat în creditorii preferați ai statelor, care doreau să evite circuitul standard al FMI. Au fost tranzacții, care au sfidat uneori apartenența oficială la un lagăr sau altul. Mai ales, sunt tranzacții care pot ridica sau dărâma guverne, pot prăbuși monede. Un exemplu din multe: o parte din datoria de stat a Argentinei a fost cumpărată de fondul de investiții Elliott Management, al lui Paul Singer, unul din sponsorii lui Donald Trump. Prin aceste vehicule, nu doar multinaționalele și băncile între ele puteau împrumuta, dar și țările, într-un mod discret și prompt. Împrumuturile pe care vehiculele acestea le fac au, deci, implicații geopolitice și pot fi însoțite de cereri pentru noi „liberalizări”, „deschideri”, „restructurări”, „reforme”, prielnice, solicitate de creditori.

aici sunt banii dumneavoastră

Citând cartea lui Nicholas Shaxon (Insulele comorilor), Wikipedia notează: „Piața eurodolarului e de departe cea mai mare sursă financiară globală. În 1997, aproape 90% din toate împrumuturile internaționale se făceau în acest mod.”

Dacă ați avut răbdarea să parcurgeți această călătorie în istorie alături de mine, sper că aveți acum și răspunsul la întrebarea din episoarele anterioare: „la cine e datoare toată omenirea asta!?”. Răspunsul se oferă singur: datoriile sunt împărțite între instituții financiare interne, țări și entități trans-frontaliere discrete. Mărimea și interesele lor sunt suficient de mari pentru a crea sau pentru a folosi doar crize naționale și internaționale.

Ca să reiau titlul lui Adam Smith: acolo e „bogăția națiunilor”! Ale celor sărace și ale celor bogate, deopotrivă. A primelor, într-o proporție mai mare, prin sumele exportate de dictatori și politicieni corupți, prin dobânzile la împrumuturile acordate lor din afară. Bogățiile acumulate din resursele naturale și rețelele de distribuție amanetate străinilor, rodul discretului comerț cu armament. Dar și miliardele sifonate din țări respectabile, prin operațiuni de „optimizare fiscală” are corporațiilor multinaționale.

Trilioanele de dolari în lichidități, cu care se laudă firme ca Apple, Google, Facebook, sunt tot în acele pușculițe extra-teritoriale. Cămătarii internaționali au găsit nu doar modalitatea de a finanța operațiunile noului colonialism global, dar i-au oferit și instrumentele pentru a face legal evaziune oriunde în lume, cu complicitatea protectorilor locali din fiecare țară. Când condițiile se înăspresc în vreun punct de pe glob, guvernul respectiv e diabolizat prin rețelele de presă și ONG. Apoi mega-grupurile de lobby intră în scenă, pentru a pune umărul la alegerea candidatului mai promițător. Oricum, nu-i bai, se găsesc mereu țări dispuse să le ofere domiciliu fiscal și condiții speciale, de paradis fiscal, ca Irlanda, Luxemburg, Cipru. Și opinia publică progresistă le va aplauda „deschiderea”.

umbra ține captiv globul

Jeff Snider vine cu o teorie interesantă, potrivit căreia, dimensiunea acestui sistem bancar din umbră e atât de mare, încât ea depășește înțelegerea autorităților Rezervei Federale, care nu pot pricepe transformarea banilor din formă de stocare a valorii în mijloc de schimb. Mai mult, el susține că eurodolarul a detronat de facto dolarul din postura de monedă de rezervă a lumii și că Fed nu are capacitatea de a influența acest cartel bancar, căruia va trebui să îi dea doar ascultare.

Comportamentul din 2008 al Fed, pare să îl confirme. În plină criză, Ben Bernanke sare nu doar în ajutorul băncilor americane, ci trimite de urgență peste 500 de miliarde unor bănci europene, cu activități off-shore. Operațiunea a făcut obiectul unei investigații de pomină în senat, dar nu a avut alte urmări. Secvența video e savuroasă, totuși.

Se naște întrebarea dacă miza acestei crize e să creeze o diversiune, un pretext pentru o intervenție de mare amploare cu bani în ajutorul jocului piramidal off-shore. Sau să determine implozia monedelor naționale, inclusiv a dolarului, pentru a-l înlocui cu o monedă virtuală, pe osatura eurodolarului.

Dobânzile mici și sincopele din fluxurile de bani ale sistemului bancar din umbră pot fi semne ale unui final de ciclu economic. Mai mult nu se poate stoarce, momentan, mai departe nu se pot extinde operațiunile multinaționalelor. Poate își doresc un reset, poate își doresc transformarea în active a sumelor promise în derivate, sau poate urmează marele șoc al inteligenței artificiale, care să devalorizeze munca umană. Sunt doar presupuneri, dacă sistemul vrea doar susținere de la statele naționale, sau vrea să le secătuiască deplin prin datorii nesustenabile, pentru a deschide calea monedei globale, visate de Keynes, în termeni dictați de băncile transnaționale.

(continuare: episodul 10, sau înapoi la cuprinsul serialului)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 04.04.2020 in Politica
Tags: , , , , ,