rss
rss
rss

O știre de ieri: Ministrul de Interne al Italiei, Matteo Salvini, cere României și Bulgariei să ia măsuri pentru a limita migrația sclavilor către Italia. Iau orice relatare a presei despre lideri anti-globaliști sub rezerva că declarațiile le sunt distorsionate. Dar să presupunem că politicianul chiar a declarat lucrurile cu care e citat. Din start, Salvini comite un abuz grav, amestecând două realități paralele – vehiculele fără asigurare, înmatriculate în Bulgaria și condiția muncitorilor pe care îi transportă. În al doilea caz, e vorba de o infracțiune (ca și prima, dar mult mai gravă) petrecută pe teritoriul italian, deci de resortul ministerului său. Nu trebuie să mai precizăm că sclavia e la fel de ilegală în Italia ca în orice țară de pe glob la ora asta.

Practic, în loc să pună legea în aplicare și să prindă făptașii, ministrul de interne italian acuză victima și cheamă țara de origine să rezolve deranjul. Face asta nu doar pentru că e un populist, ci pentru că știe că la București și la Sofia are omologi fără coloană, deci se poate comporta cu popoarele respective, ca și cum ar fi niște triburi fără stat și ambasadă. Ia să ne imaginăm pentru o clipă că niște rusoaice ar fi fost violate de italieni la Milano. Oare ar fi îndrăznit Salvini și atunci să acuze victimele și să spună: „dle Putin, luați-vă femeile și aveți grijă mai bine pe cine lăsați să plece din țară!”. Cu omologii români își permită însă și, exact cum bine își făcuse calculul, știrea trece perfect neobservată, fără cea mai vagă reacție de la MAE român.

Vreau să fiu cât se poate de clar, că asemenea cazuri nu sunt reprezentative pentru diaspora românească. Cei mai mulți români plecați în Uniunea Europeană lucrează cu forme legale și, chiar dacă fac munci necalificate sau istovitoare, sunt integrați profesional într-un regim similar cu al localnicilor. Dar existența sclaviei în agricultura din Sicilia și sudul Italiei e un fapt cert, documentat de mai multe investigații și rapoarte oficiale. Sunt cazuri extreme, în care sunt implicate persoane vulnerabile, dar nu sunt invenții de presă. Oameni cărora li s-au confiscat pașapoartele, care au fost bătuți, femeile abuzate și cei plătiți cu sume derizorii, sunt cât se poate de reali.

În contextul marii mișcări emoționale a mitingului diasporei, am aflat că există asociații și federații ale românilor de pretutindeni sau din diverse țări. Am mai aflat și că muncitorii plecați să pună faianța au devenit calificați și în reforma statului de drept. Că vin cu aplomb să ne învețe ce e de schimbat și unde trebuie umblat. Dar nu am auzit niciodată să se implice în asemenea cazuri, să colaboreze cu poliția locală măcar ca traducători, să scape niște amărâți de care profită niște bestii. Sau să protesteze împotriva răspunsului arogant și aberant pe care un politician îl dă problemei interne, aruncând vina năpastei asupra victimei.

Cum spuneam, nu sunt cazuri reprezentative statistic, dar de o gravitate extremă. Care te-ai fi așteptat să aibă un răspuns emoțional, măcar în virtual, acolo unde tot omul e mai virtuos decât în lumea reală și unde compasiunea nu costă nimic. Și urcând pe o scară a nenorocului, să spunem că de la cei reduși fără voia lor la statutul de sclavi pe plantațiile de citrice ale mafiei, până la cei cu o viață de invidiat în exil, există multe nuanțe de gri. Există, să spunem cinstit, multe umilințe îndurate de orice român, fie el și angajat cu forme legale. Cu oricare ajungi să vorbești sincer, e imposibil să nu aibă în bagajul emoțional măcar o poveste când a fost tratat altfel, când a acceptat de la un angajator ce n-ar fi acceptat la el în țară, unde putea trânti ușa și pleca în orice moment. Fiecare are o poveste la limita rasismului, despre vorbe grele care i-au fost aruncate nonșalant de câte un străin, care încep cu „voi români….”. Vorbe pe care n-ar fi riscat să le arunce la fel dacă avea în față un negru dar, na, știe toată lumea că românii țin la tăvăleală și pentru ei nu protestează nimeni.

Ce vreau să spun e că niciodată n-am văzut să protesteze cineva pentru toate umilințele astea îndurate departe de casă sau să se revolte pentru ce nu merge bine în țara unde s-au stabilit vremelnic. Acelea sunt genul de povești pe care nu le spui numaidecât acasă. Seamănă foarte mult atitudinea asta cu modestia pe care mulți emigranți o au față de șefii lor de afară. Să pretinzi că vii într-un week-end să rezolvi ce e de schimbat cu țara, care apoi ar urma să se schimbe după așteptările tale, e cam cum ai răbda de foame pe lângă vitrinele scumpe ale Occidentului, venind apoi înțolit în haine de firmă acasă, să știe rudele și vecinii că ai reușit în viață.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 09.08.2018 in Politica

Tags: