rss
rss

De câțiva ani, a pătruns în limba română sintagma „fake news”. Ea poate fi tradusă fără nicio pierdere din romgleză în română prin „știri false”. Dar se insistă a fi citată „în original”, ca și cum ar fi un concept adânc, ale cărui conotații s-ar pierde la tălmăcirea în limba ciobanilor Mioriței. Dacă-i atâta profunzime în ea, atunci s-o disecăm.

basme și minciuni

De când au deprins vorbirea, oamenii au și mințit. Ca să-și creeze un avantaj necinstit, ca să-și ascundă faptele, ca să se amuze. Copiii au fost avertizați prin basme să se ferească de omul mincinos. Să nu o practice, pentru că „minciuna are picioare scurte”. Să nu fie naivi, ca „ursul păcălit de vulpe”. Au învățat să-i recunoască pe mincinoși în „lupul cel rău” și cât de nefaste pot fi urmările înșelătoriei. („Minciuna ucide” # ar behăi iezii, de-ar mai putea.) Au învățat că minciuna se ascunde în lingușiri amăgitoare pentru „corbul păcălit de vulpe”. Au învățat să facă diferența între minciuna ucigătoare și iscusința pusă să învingă un rău mai mare de Dănilă Prepeleac, Păcală, Prâslea, Făt Frumos sau Ivan Turbincă.

Care e rostul pentru care un cuvânt simplu, cu bogate conotații, însușit încă dinainte de a merge la școală, trebuia înlocuit cu alte două cuvinte, cu sonorități metalice? Scopul e tocmai infantilizarea auditoriului. Cine folosește această construcție, fie îi tratează pe interlocutori ca pe copiii de țâță, și vrea să le facă un bine, fie caută să îi readucă la acel stadiu prin dădăcire.

O mămică îmi spunea cu încântare că în țările scandinave s-au introdus lecții despre „fake news” încă din clasele primare. O spunea ca pe o mare realizare, la care românii încă n-au ajuns, de înapoiați. Și i se părea un lucru grozav. Mie mi se pare îngrozitor! Înseamnă că un adult impune unor minți maleabile propria lui grilă standard, despre ce e adevărat și ce e fals. Un adult le livrează un set de tabu-uri și le insuflă ideea că ideile nu trebuie contrazise, ci sursele trebuie evitate, dacă nu sunt autorizate și în linie cu consensul acceptat.

aritmetica minciunii

În viață vor exista mereu indivizi, care vor vrea să te păcălească. De la comercianți, care nu-ți numără bine restul, la necunoscuți, care-ți propun afaceri tentante la telefon. Antidotul pentru negustorii necinstiți este să înveți să socotești și să-ți numeri banii. Școala ar trebui să te învețe aritmetica, nu unde să găsești răspunsul corect pentru calculele simple.

Antidotul pentru minciună e căutarea adevărului, dezvoltarea și exersarea discernământului. Lecțiile despre „fake news” îi poartă pe copii în direcția opusă. Înspre o autoritate centrală, care acordă avize de adevăr. Orwell ar fi denumit această autoritate chiar așa: „Ministerul Adevărului”. Astăzi li se spune site-uri de „fact check”.

teoria conspirației

Ironic, „fake news” este și o uriașă teorie a conspirației. Deși tocmai această din urmă sintagmă e o măciucă mai veche, creată pentru a cenzura și a respinge informații pe care nu reușești să le contrazici convingător. Argumentul principal al celor care folosesc caraghioasa formulă „fake news” e exact ăsta: există undeva un centru ocult și malefic, care produce știri false, pentru a deruta și manipula societatea. Tot ce-i posibil. Ce decurge de aici e că anumite știri nu mai trebuie contrazise. Informațiile în sine nu mai trebuie cercetate. E suficient să crezi în această teorie a conspirației, să înveți să recunoști că ziarul X, jurnalistul Y aparțin acestei cabale sau au difuzat în trecutul lor ceva similar, ca să respingi total o știre sau chiar o clasă de subiecte. „Nu vorbim despre asta, pentru că nu vrem să facem jocul lui Putin.”

monopoliștii informației

Ideea de „fake news” emană tocmai de la mari trusturi de presă, care prin cotele lor de piață, chiar dețin un cvasi-monopol informațional. Aceasta nu e o teorie a conspirației, e o constatare emirică, bazată pe date de audiență. Se poate cuantifica și demonstra „științific”, spre deosebire de alegațiile despre conjurații ale unor surse din umbră. În termeni de piață, „fake news” e creat să discrediteze competiția din partea formelor alternative de media.

Ea caută să descurajeze un public captiv de la a-și căuta alte surse, a diversifica opiniile ascultate. Sintagma încurajează lenea, docilitatea, credulitatea. De asemenea, ea folosește spiritul de turmă, presiunea majorității, pentru a „rușina” pe oricine caută în altă parte, denunțându-l ca „dubios”, „ciudat”, „subversiv”, lipsit de loialitate față de stat sau grup. Eventual, promotor al urii, întrucât nu de puține ori sursele „fake news” sunt denunțate nu neapărat pentru falsitatea lor, cât pentru că ar promova „discursul urii”.

lungul marș prin conștiințe

Foarte interesant e că susținătorii vigilenței anti-fake news provin din cercurile de stânga. Ironic numite „liberale”, cel puțin în America. Din anii 50, stânga neo-marxistă, deghizată sub umbrela Școlii de la Frankfurt, a dus timp de decenii un război pentru denunțarea „establishmentului”.

  • Au atacat cu asiduitate întâi presa (ca fiind coruptă de corporațiile capitaliste sau pur și simplu propagandă a statului oligarhic).
  • Au atacat manualele, universitățile și școlile (ca expresii ale oprimării patriarhale și a statului, a culturii dominante).
  • Au atacat cultura populară, cărțile și filmele clasice, pe care au propus să le deconstruim.
  • Au atacat felul de a fi al generațiilor vechi, familiile tradiționale, ducând un război cu „personalitate autoritară” (cum suna titlul cărții neo-marxistului Theodor Adorno).

Teoreticieni ca Erich Fromm, Herbert Marcuse, Max Horcheimer au creat „teoria critică”, învățând intelectualii de după al doilea război mondial să se revolte sistematic împotriva ideilor și limbajului oficial. Rebeliunea a devenit din nonconformism o dogmă a culturii populare prin industria de film, muzică, divertismentul televizat. Iar lupta cu vechiul limbaj, „opresiv” a luat forma „corectitudinii politice”, a unui fel de a vorbi aprobat ideologic, trecut printr-o școală de corecție a auto-cenzurii.

Inspirat de „marele marș” al armatei lui Mao pentru cucerirea Chinei, neo-marxistul german Rudi Dutsche a inventat formula unui „marș lung prin instituții”. O formă insisdioasă de a prelua puterea simbolică în societate, inspirată de scrierile comunistului Antonio Gramsci. Și marele marș a avut succes deplin în universități, presă, cinematografie, muzică de consum, elitele corporatiste, fundații și clase politice. Marșul, care în Occident începuse cu 40 de ani în urmă, a fost atât de accelerat în România, după deschiderea din 1989, că a ajuns la exact aceleași rezultate în doar trei decenii.

Rezultatul e că acum stânga domină autoritar discursul public, în toate formele sale și e acceptată ca normativă în elitele politice și economice. E punctul din care discursul despre „teoria critică” și circumspecția față de „personalitatea autoritată” a fost întors la 180 de grade. Și s-a transformat în apeluri la cenzură, procesomanie, vigilența organizațiilor de supraveghere a exprimării publice, represalii financiare, programe de reeducare prin școală, presă și corporații. Foștii rebeli, acum la putere, s-au transformat în milițieni ai gândirii și gardieni ai urechilor celorlalți.

nu la toți „se pune”

Sintagma „fake news” devine o unealtă foarte utilă marilor corporații de media, în războiul asimetric cu sursele alternative sau cu oamenii simpli, care riscă să își facă publice propriile gânduri. O informație falsă poate fi transmisă și involuntar. E cu atât mai probabil să se întâmple când prelucrezi un volum mare, cum e cazul rețelelor care emit aproape 24 de ore. Toate televiziunile lumii și toate ziarele de mare prestigiu au difuzat în existența lor și informații, care nu s-au confirmat. Cu sau fără intenție. Totuși, acestea nu sunt suprimate sau definitiv discreditate, de o asemenea eroare. Publicul e lăsat în continuare să aleagă. În schimb, un difuzor alternativ va fi denunțat cu etichete de tipul: „un canal de fake news”, „o sursă apropiată de cutare partid”, „un site extremist”, „un jurnalist care a participat la…”, „un conspiraționist”.

deep fake

Romgleza s-a mai îmbogățit cu un termen, folosit ca justificare pentru bau-bau-ul fake news. Anume, „deep fake”. Și pentru acesta limba română avea deja un cuvânt consacrat: plastografie. Oricine minte la modul grosolan, cine falsifică documente, filmări, transcriei ale unor stenograme, înregistrări audio – se discreditează deplin și fără drept de apel. Cuvântul exista deja în limba română, la fel și pedepsele din Codul Penal. Nu era nicio nevoie să fie adus în discuție, ca să justifice cenzura exact pentru acele opinii care nu pot fi dovedite ca fiind false.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 06.04.2020 in Politica
Tags: , , ,