Abonare | Twitter | Facebook
Înmormântări în vremea ciumei şi comemorări în ziua numerelor

În timpul epidemiei de ciumă, la Constantinopol mureau 10.000 de oameni pe zi. Molima s-a răspândit pe tot continentul, până când oamenii s-au deprins să doarmă cu moartea în pat. Cum toţi ajungeau să aibă cel puţin o rudă decedată, îngropatul devenise costisitor. Pe unii îi deversau în râuri sau îi acopereau cu câteva fire de pământ, ceea ce nu ajuta la stăvilirea epidemiei. A fost nevoie de legi explicite care obligau la folosirea coşciugelor închise din lemn, obicei păstrat până în zilele noastre.
Legenda îi atribuie lui Alexandru cel Mare unul din cele mai înţelepte gânduri, când le-a cerut supuşilor să fie înmormântat cu mâinile afară, să se ştie că nu a luat nimic cu sine. Ironia sorţii face ca elevul lui Aristotel să fi avut parte de cea mai scumpă înmormântare din istorie, potrivit unui clasament bizar. Ceva vreme mai târziu, unul dintre epigoni i-a topit sicriul şi sarcofagul din aur masiv, când a avut nevoie de bani. Se vede treaba că nu suntem chiar egali în clipa morţii şi că politicienii din toate epocile sunt singurii capabili să facă morţii profitabili.
Televiziunile au reuşit, cum ne-am obişnuit, să pângărească şi comemorarea americanilor. Când n-au un priveghi monden cu care să facă deliciul babelor colivofile, e bună şi o rememorare prin satelit, pe care s-o trateze cam în acelaşi stil.
Ca unul care a scris realmente emoţionat despre şocantele atentate de acum zece ani, pot spune că detest comemorările înregimentate. Mă dezgustă compasiunea exersată la comandă, selectiv şi la dată fixă.
9.11 a devenit un brand, ca Holocaustul. Alte tragedii nu au branduri, morţii comunismului sunt prea mulţi şi prea anonimi, pe ucraineni nu i-a fotografiat nimeni scheletici, murind de foame. Statistic, vorba lui Stalin. Când vorbeşti de comunism trebuie să dai dovadă de nuanţe, altfel nu te califici la intelectuali. Trebuie să pomeneşti ritualic despre idealurile societăţii fără clase şi despre bunele intenţii ale asasinilor. Aminteşete-ţi de fiecare dată că victimele comuniştilor nu au brand şi vei fi mai puţin inadecvat. Dacă n-ai de lucru şi deplângi drama palestinienilor, rişti să fii etichetat antisemit. Cu brandurile nu te joci.
Nenorocul lui 9.11 e că e un brand din cifre. Iar cifrele sunt cutremurătoare în crescendo. Să le amintim seci, cu solemnitatea cu care au fost citite numele victimelor în procesiunea de la WTC: 3.000 de morţi în atentatele de la 11 septembrie. 20.000 de morţi în războiul din Afganistan. 900.000 de morţi în războiul din Irak, de ambele părţi, majoritatea zdrobitoare, civili. Prea mulţi pentru a le citi numele greu de pronunţat într-o zi a rememorării. Alte victime care nu sunt brand, deşi la aproape un milion, ar merita şi irakienii să fie un brand. Analiştii TV îşi pot exersa compasiunea şi pe cei peste un milion şi jumătate de schilodiţi din acelaşi război.
Despre pasiunea modernilor pentru victime, a scris pe larg Rene Girard, nu e acum locul pentru a extinde analiza acestei aplecări. Poate totuşi s-ar cuveni un monument colectiv al victimei necunoscute, aşa cum s-au făcut în multe ţări după războaie, pentru eroii neştiuţi.
S-a repetat obsesiv astăzi că după 11 Septembrie lumea nu mai e aceeaşi. Într-adevăr, de la momentul când toată omenirea vibra stupefiată alături de o naţiune lovită absurd şi mişeleşte, multe s-au schimbat. Emoţia s-a scurs către oportuniştii fiecărei societăţi, obişnuiţi cu actele de complezenţă. Dacă ar fi fost numai barbaria torturilor de la Guantanamo şi lumea tot nu ar mai fi fost la fel. Cine nu a fost zguduit de revoltă de acel fenomen opus spiritului pentru care e admirată America, nu poate vorbi decât ipocrit de solidaritatea cu suferinţa de peste Ocean şi de ataşamentul faţă de valorile lumii libere.
În lume nu există alternativă la modelul occidental de societate, o ştiu până şi islamiştii, poate doar cei care inhalează încă socialismul ca pe aurolac să nu fi realizat asta. Problema e că cei din lumea cât de cât liberă nu realizează că sunt o insulă la scara istoriei şi chiar şi prin comparaţie cu restul regimurilor contemporane. Dacă, Doamne fereşte!, Occidentul va pierde bătălia cu Orientul mai apropiat sau mai îndepărtat, o va face doar prin propria neprezentare. Ceea ce discreditează democraţia de tip liberal din ţările vestice în ochii adversarilor ei nu e faptul că s-ar fi găsit ceva mai bun, ci ipocrizia generalizată.
E greu să susţii superioritatea lumii occidentale, câtă vreme ea refuză să îşi profeseze principiile proprii, şi trece la o formă de rasism post-mortem. Doar anumiţi morţi pot reclama compasiunea mondială.
Americanismul, ca punere în operă a unei sume de idei – creÅŸtine, umaniste, iluministe ÅŸi clasic liberale – are în el toÅ£i anticorpii necesari. Nu mă refer la remediile pentru revenirea din ÅŸocul 9.11, aplicate în stil texan de Bush. Acelea au eÅŸuat, ÅŸi în Afganistanul atacat fără a exista dovezi solide ale orchestrării atentatelor în peÅŸterile din Himalaya, ÅŸi în Irakul atacat pentru arme imaginare ÅŸi fără nici cea mai vagă legătură cu atentatorii. Nu, anticorpii adevăraÅ£i au putut fi văzuÅ£i când până ÅŸi cei Å£inuÅ£i în afara dreptului la Guantanmo ÅŸi-au putut câştiga libertatea după istovitoare procese, cu avocaÅ£i americani, în instanÅ£e americane. Aceea e America admirabilă ÅŸi Occidentul în care de fapt nu cred cei ce se declară filo-americani de conjunctură.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 12.09.2011 in Politica | 1 Comment

Tags: , , , ,

Un comentariu la “ÃŽnmormântări în vremea ciumei ÅŸi comemorări în ziua numerelor”

    Emil

  1. Irakul “atacat pentru arme imaginare” – armele chimice pe care le-a folosit Saddam în războiul cu Iranul sau cele pe care le-a folosit la Halabjah probabil că erau exact cele pe care ei însiÅŸi, americanii, le-au livrat (sau cel puÅ£in s-au uitat în altă parte când “parteneri de afaceri” europeni livrau chimicale aparent inofensive, compuÅŸii acelor arme binare) deci pe undeva ÅŸtiau ei ceva. “Fără nici cea mai vagă legătură cu atentatorii” aici s-ar părea că aveÅ£i dreptate.
    ÃŽn schimb, locaÅ£ia al Qaeda în Afganistan, după ce au fost ejectaÅ£i din Sudan, dacă nici asta nu era prea clară, io unu’ chiar nu ÅŸtiu ce mai era clar pe acolo. Interviul cu Osama, luat de Peter Bergen ÅŸi Peter Arnett? Biografia lui John Patrick O’Neill?

Parerea dumneavoastra:

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica
Marius Mioc | Vala | Vladimir Tismaneanu | niku_elektriku | Roxana Raducan | Descopera Tunisia |