rss
rss
rss

Mi-am propus de mai multă vreme să nu scriu nici necroloage laudative, să nu fac nici glume pe seama dispariției generației comuniste. Deși, între noi fie vorba, sunt mare amator de umor macabru. Dar moartea a fost transformată în ultimii ani într-un spectacol, în șocul cel mai ieftin și mai puternic, pe care o societate dependentă de senzațional și-l poate procura. Culmea tututror Breaking News-urilor, ocazie de simulare a simțirii, de către o lume împietrită și ipocrită. Sau prilej de vitejie și bășcălie, pentu toți lașii. Se ridică statui pentru vedete de pluton, explodează vânzările de discuri prăfuite, audiențele filmelor răs-difuzate și ale talk-show-urilor cu bocitoare.

Am vrut, în fața acestei noi dovezi de degradare, să păstrez măcar în pătrățica mea solemnitatea și respectul pentru moarte, misterul absolut al trecerii. Dacă scriu și acest articol, se vede treaba că n-am reușit.

Am crescut sub impresia falsă că doar între rubedeniile mele s-au adunat neamurile proaste, că doar cunoștințele familiei mele sunt capabile de discuții aberante la înmormântare, de curiozități și superstiții morbide. Ei bine, am început să îmi cresc respectul de sine, realizând că babele din blocul meu nu sunt sub media națională, ba chiar întrec în decență orice ziaristă cu aplomb de la televiziunile de știri.

Am ajuns, de asemenea, să cred că breasla jurnalistică e, în clipa de față, mult mai nocivă pentru societate decât hulita clasă politică. Politicienii nu mai vehiculează idei, au ambiții meschine, de cele mai multe ori materiale, s-ar plia cu docilitate pe orice moft popular, dacă l-ar putea ghici. Politicienii ar participa cu elan la „Dansez pentru tine”, dar ei nu mai sunt de ceva vreme cei care fac muzica. Presa nu mai e aparatul de propagandă al politicienilor, deși unii dintre ei le sunt chiar patroni ziariștilor. Acum mass media au o putere mai mare și decât școala în a valida comportamente, a deforma moduri de gândire. Nu mai știm nici să murim, după cum nu știm să trăim, iar televizorul ne încurajează pornirile cele mai joase, propagă prostul gust și mahalagismul.

Într-un fel, presa de acum seamănă mult cu filmele propagandistice ale lui Sergiu Nicolaescu, de-asta și există o continuitate perfectă la nivel de mentalitate, între perioada Cântarea României, Cenaclul Flacăra și audiovizualul post-decembrist. Mitologia național-comunistă s-a prelungit perfect în mentalitatea dominantă de după 89, țesându-se fără discontinuități cu mituri consumeriste, conspiraționiste și vulgarizându-se într-o mizerabilă tabloidizare. Realizatorii TV de azi înțeleg și ei foarte bine cum funcționează mintea telespectatorului, îi intuiesc ungherele cele mai mizerabile și le exploatează, din acele porniri nerostite fac un surogat de hrană spirituală, pe care o livrează spre consum.

Dacă va fi să apară vreodată o mișcare, care să trezească și să ridice iar această țară, cred că nu se va mai ridica prin dialog, ca până acum. Prin educație, dar, dar nu prin dezbatere. În dezbatere au apărut specialști foarte înzestrați, care stăpânesc la perfecție tehnicile, pot mima orice și pot terfeli orice într-un morman de vorbe. Mi-ar plăcea să trăiesc într-o societate a dialogului, a amabilității, în care oricine are drept la opinie, chiar și la cele mai absurde și neplăcute, dar cred că pentru apariția unei societăți în care să-ți placă să trăiești, ar fi nevoie acum, pentru început, de o perioadă de tăcere ca un post negru de vorbe. Eu cred că așa îi vom recunoaște pe cei care vor reconstrui curat România: vor tăcea spre noi apăsat, prelung și cu dispreț. Apoi vor trece la fapte.

focul și înmormântarea creștinească

Am văzut două tipuri de personaje zilele astea, de la care nu am mari așteptări. Două generații: gloata descreștinată, căzută în barbarie, cu purtătorii ei de cuvânt de pe ecran și tinerimea necreștinată. Și pentru unii și pentru alții, moartea e prilej de bucurie, bucuria evenimentului, a pomenii, pentru primul personaj colectiv, și bucuria ocaziei de a lovi în Biserica Ortodoxă și în tradițiile profunde ale poporului. O bucurie tembelă în ambele cazuri.

E neplăcut să trăiești în societatea acestei gloate de barbari, amatori de pomeni și îngropăciuni. De unde or fi apărut acești reprezentanți decăzuți ai poporului? Senzația mea e că sunt aceiași, cei care i-au aplaudat pe mineri, pentru că schingiuiseră trupuri, cei care s-au adunat să huiduie mireasa la nunta fiicei lui Băsescu și cei care s-au adunat să huiduie văduva la înmormântarea lui Nicolaescu. „Oamenii sunt rrrevoltați despre….” a relatat graseiat și agramat o reporteriță frumușică de la fața locului. „Domnu Iliescu trebuia să pună piciorul în prag!” a spus un revoltat ostil incinerării idolului maselor. „Domnu Vadim a încercat, dar nu a putut!”, a spus altul.

La polul opus, tinerimea secularizantă și dușmănoasă cu ortodoxia nu a ratat nici ea momentul de a poza drapată într-un ipocrit maximalism liberal. Cadru de nădejde, Vlad Mixich scrie pe Hotnews despre cum ar fi incinerat Patriarhia decența nației. Cică incinerarea e ritual răspândit la hinduși și unii protestanți l-ar accepta, deci, ce atâtea mofturi. Evident, nu e ratat nici prilejul unor împunsături la adresa preoțimii lacome, amatoare de ciubucuri de la decedați și indecentă cu opțiunile văduvei. Ce mai, niște înapoiați și niște obscurantiști evul mediu scrie pe ei.

Argumentul suprem al tinerimii seculariste e dreptul la liberă alegere al familiei. Într-adevăr, aici „modernii” sunt în contradicție cu gloata, convinsă că Sergiu Nicolaescu „nu-și mai aparține”, care vrea loc la Bellu, unde să depună coroane, eventual călcând pe mormintele din jur. Dar nu cu poziția Bisericii. Niciun preot, după știința mea, nu a susținut că familia nu poate urma orice procedură dorește, a spus doar că nu ia parte la un ritual, care nu îi e propriu. Dacă familia are libertatea să incinereze cadavrul, ar trebui ca și preotul să aibă libertatea de a nu lua parte la respectivul ritual păgân.

Deși nu îi dorim una ca asta, dar dacă Radu Mazăre ar muri și familia ar decide să îl înmormânteze cu dansatoare de samba în fustițe de lambada, ar putea fi obligat vreun preot să ia parte la așa ceva și să țină slujba, ca parte din programul artistic?

Ritualul de înmormântare e parte dintr-o concepție mai largă, care e mai mult despre viață, decât despre moarte. Pentru Biserică, înmormântarea e o taină, ca și botezul, săvârșită de preot ca pregătire pentru viața de apoi. Coborârea în pământul, din care Dumnezeu l-a făcut pe om, imită felul în care au fost îngropate toate personajele biblice, în așteptarea învierii, după modelul hristic. Incinerarea într-un cuptor, urmată de pisarea oaselor cu un ciocan pneumatic (pentru că asta este procedura) nu poate fi înscrisă în credința creștină în înviere, nici nu urmează respectul pe care creștinii îl acordă trupului (fără a-l venera), ca „templu al Duhului Sfânt”. Prin ardere se realizează într-adevăr o păgână „trecere în neființă”, o neantizare, unirea cu nimicul universal. Sursele acestor concepții sunt fie gnosticismul, care vede în trup o închisoare pentru un spirit pur, care trebuie să se întoarcă la starea sa inițială, fie nihilismul, respectiv credința aproape demonică în necesitatea anihilării unei creații lipsite de sens.

Creștinismul oferă, prin ritualurile sale, o cale deopotrivă decentă și senină de înțelegere și „trăire” a morții. E o abordare de care nu par foarte pătrunși nici gloatele scrupuloase cu superstițiile, nici modernii, al căror simț practic nu duce nicăieri. Or fi bătrânii barbari, amatori de îngropăciuni și pomeni nesuferiți, dar simt în ei mai multă vitalitate, decât în tinerii, care ar vrea ca realitatea morții să fie extirpată steril din viețile lor, făuritorii civilizați au unei lumi deja moarte pe dinăuntru.

despre film, numai de bine

Cât despre cineastul Sergiu Nicolaescu, portretul făcut „curajos” abia după dispariție de Cristian Tudor Popescu, mi se pare exact. Talentul de propagandist al național-comunismului îl așează pe Sergiu Nicolaescu lângă Adrian Păunescu, celălalt corifeu al malformării ireversibile a creierelor românului, maeștrii ai manipulării, servite cu sârg, respectiv cu geniu poetic.

Din bogata filmografie a lui Nicolaescu rețin mai ales scenele de umor involuntar și prestațiile unor mari actori, care nu aveau unde juca în altă parte. Ironia sorții, ca și înmormântarea „maestrului”, pe care presa ar fi vrut-o tot un spectacol grandios cu mii de figuranți, să sfârșească tot în umorul involuntar al unui circ grotesc.

Cât despre ritualurile păgâne, la care preotul trebuie să aibă libertatea de a nu lua parte, cred că Dumnezeu e bun și milostiv cu toți, că are un plan mântuitor chiar și pentru cei născuți în alte religii, pentru cei ce nu L-au cunoscut, pentru cei ce L-au hulit și pentru cei ce îl urăsc. Planul acela trebuie să fie o taină încă și mai mare decât ritualurile ce ne-a fost dat să le păstrăm, fără a încerca să ne substituim acelei milostiviri.

Dumnezeu să-l ierte!

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 05.01.2013 in Politica

Tags: , , , ,