rss
rss

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 10.10.2011 in Politica
Tags: , , ,