rss
rss
rss

Corectitudinea politică e eşecul trăirii creştinismului, în schimb, intoleranţa care răzbate de peste tot zilele astea e eşecul schiţării unui stat de factură modernă. De o parte sunt oportunismul şi ipocrizia cu dublu standard al unei pojghiţe de intelectuali cu ambiţii publice, de alta sunt legiunile de comentatori anonimi, jurnalişti şi politicieni dispuşi să facă pe plac “marelui public”, care nu mai are motive să-şi mai ascundă pornirile primitive.
Între aceste două blocaje ale raţiunii, trebuie să existe şi calea inteligentă, grija neprefăcută pentru celălalt, curiozitatea şi îngăduinţa.
pe cine are voie Ion Cristoiu să iubească
Eugenia Vodă cântăreşte, jurnalistic vorbind, cam cât tot postul TVR Cultural. Graţie unor miraculoase reţete de slăbit, Ion Cristoiu cântăreşte din ce în ce mai puţin. Cei doi s-au întâlnit în emisiunea “Profesioniştii”, unde au discutat despre pasiunile celui din urmă, respectiv mersul la bibliotecă, scrisul şi cercetatul documentelor din arhive.
Amandoi au căzut de acord să-l admire pe Nae Ionescu, ba încă numitul Cristoiu Ion şi-a permis să susţină că îl iubeşte pe Corneliu Zelea Codreanu, despre care a susţinut că a fost condamnat nevinovat şi că era un om cinstit, spre deosebire de mulţi politicieni contemporani lui. (Observaţi cum tonul a început să semene cu o delaţiune la Securitate? În lipsă de Securitate, un grup de 63 de intelectuali români au scris respectiva pâră conducerii televiziunii şi câtorva ambasade străine, între care nu se afla şi cea a Iranului.)
Nu pot vedea decât câteva urmări practice pentru un asemenea demers: 1, Eugenia Vodă, realizatoarea unor excepţionale interviuri, ar putea fi înlocuită cu vreo inispidă din “marea familie a TVR”. 2, Câteva CV-uri de intelectuali s-ar mai lustrui spre admiraţia organizatorilor de simpozioane internaţionale cu transport şi cazare incluse. 3, Ion Cristoiu ar rămâne egal cu el însuşi.
Să bravezi încercând să-l opreşti pe Cristoiu să devină apologet al Mişcării Legionare e un gest la fel de ridicol ca a-l ruga pe Băsescu să nu mai bea sucuri de fructe care ar putea conţine E-uri. Pentru cine îl credea pe Cristoiu agent de influenţă al SRI, de pildă, închipuirea titanului din Găgeşti în cămaşă verde, antrenându-se sub comanda şefului de cuib în te miri ce tabără de munte, e un caraghioslâc demn de “găina fără bilet”. Şi totuşi, ce nu face intelectualul român pentru aplauzele confraţilor din alte ţări?
După ce a povestit că la Revoluţie a fost scurtă vreme îngrijorat, în calitatea sa de activist la Scânteia şi rotiţă a propagandei de partid şi de stat, ani la rând Ion Cristoiu s-a declarat comunist, marxist, guevarist, ceauşist şi multe alte -isme, care i-au permis să-şi exerseze celebrul sss. A trimis vreunul dintre respectivii intelectuali scrisori furioase la ambasade, în care să ceară respectarea memoriei victimelor? Nu, pentru că a te declara filo-comunist e un act de fineţe intelectuală, după cum a investiga procesul soţilor Ceauşescu în ore nesfârşite de anchetă constituie investigaţie jurnalistică, în timp ce a spune că ai găsit mărturii care te fac să crezi că procesul lui Zelea Codreanu a fost înscenat… asta e curată crimă de gândire. E de fapt singura zonă a istoriei, care în viziunea corectitudinii politice trebuie acoperită cu o lespede din beton, ca un cavou. Singura zonă în care cifrele nu mai pot fi rectificate nici în sus nici în jos.
M-am amuzat când am descoperit o imagine de arhivă de la nunta lui Corneliu Zelea Codreanu, în care Căpitanul apărea cu pirostrii decorate cu zvastică. Pe lângă lumina destul de caraghioasă în care îl pune, imaginea infirmă şi delimitarea de mişcarea nazistă, pe care admiratorii de acum ai Legiunii au tot ţinut să o facă. Fotografia de arhivă apărea chiar în revista de istorie fondată de Ion Cristoiu, semn că bibliotecile oferă surprize, ceea ce intelectualii protestatari par să fi uitat. Nu-i vorbă, simbolul respectiv a fost folosit pentru foarte scurt timp şi de ceilalţi socialişti, cei ruşi, care au imprimat svastica pe bancnotele tipărite după răsturnarea Ţarului, deci anterior ascensiunii socialiştilor germani ai lui Hitler. Eh, detalii, lumea are nevoie de o istorie simplă, pilduitoare şi fără reinterpretări ale documentelor.
Într-o ţară în care se petrec atâtea grozăvii şi în care omul de pe stradă nu mai are preocupări istorice mai vechi de luna curentă, prima grijă a intelectualităţii subţiri e suprimarea banalei curiozităţi pentru trecut. Dar conştiinţa civică acţionează selectiv, iată că sunt şi teme mai impopulare, care nu o stârnesc:
românii vor să decidă prin lege cum se cheamă romii, deşi ar prefera o lege care să îi alunge
De aproape două decenii, de când ONG-urile minorităţii au învăţat drumurile către casieriile comunitare, românii au mai învăţat un cuvânt, acela de rom. Cuvântul are un mare neajuns practic, neavând flexiuni tocmai naturale pentru feminin şi genitiv-dativ. Sună destul de straniu să spui “romului” sau “femeii rome”, după cum se contorsionează oengiştii să spună. Ca să nu mai zic, când încerci să îl transformi în adjectiv. Dar asemenea probleme practice sunt floare la ureche pe lângă marele neajuns identificat de rrromânii vigilenţi, scandalizaţi că ar putea fi confundaţi cu romii. De altfel scrierea cu doi de R pentru romi a fost tot o “soluţie” românească, introdusă pe vremea când Meleşcanu era ministru de externe. Cum, cel puţin în spaţiul românesc, limba romilor nu avea şi vreun corespondent în scris, dublarea unei consoane pare destul de aleatorie. Dar şi cu un r şi cu doi, furia majoritarului tot nu putea fi stăvilită.
Cum să îi explici românului cu capsa pusă că denumirea de rom nu vine nici de la România nici de la Roma? ci de la un cuvânt sanscrit (“drom” sau “dom”, dacă m-am documentat eu bine). Pare greu de crezut, dar cuvântul ăsta nu ni l-au furat, au venit cu el din India. Pe cel de ţigan nici măcar nu îl au în limba lor. Şi cum Mahabharata e mult mai veche decât Mioriţa, argumentul anteriorităţii pare fi de data asta de partea lor. Iar dacă e vorba de confuzii, italienii ar fi putut fi de-a dreptul scandalizaţi de confuzia potenţială romani-români, acum 2-3 secole când am hotărât să renunţăm la denumirile de valah, moldovean, transilvănean etc, cu care ne recomandam înainte de epoca modernă.
Cuvintele sunt şi ele un barometru al bunăvoinţei, al efortului pe care suntem dispuşi să îl facem în întâmpinarea celuilalt. Pe politicienii care astăzi fac un fel de frondă împotriva corectitudinii politice şi adună voturi cerând să li se spună romilor cum vrem noi nu cum vor ei, i-aş crede sinceri doar dacă ar folosi şi în discuţiile cu ambasadorii israelieni termenul arhaic pentru “evreu”, care era şi el destul de intrat în limbajul poporului acum nişte decenii.
Cineva a remarcat că romii, ca şi evreii pe timpuri, sunt în număr mai mare acolo unde populaţiile gazdă au fost mai ospitaliere. Adică sunt numeroşi în Estul Europei, pentru simplul fapt că din Vest au fost goniţi în Evul Mediu şi după. Francezii şi italienii au constatat cu stupoare că migraţiile nu s-au încheiat pe vremea când ei înşişi “vizitau” cam tot bazinul mediteranean. Politicienii de la Bucureşti, în schimb, au găsit o explicaţie “fiziologică”, vorba lui Baconschi, potrivit căreia romii nu migrează din aceleaşi raţiuni pentru care a migrat toată omenirea, ci pentru că au condiţionări genetice. “Le place să se plimbe”, spune şi Băsescu, ceva mai blând, bucuros că scapă de o grijă. Păi dacă e vreo genă a nomadismului, înseamnă că nici autorii Mioriţei, mari amatori de transhumanţă, nu ies prea bine, că altfel nu s-ar explica popularea Dobrogei cu păstori transilvăneni.
Lumea a migrat de când pământul, celţii au trăit în Balcani, galii lui Sarkozy se stabiliseră în Anatolia, pe teritoriul de azi al Turciei (că doar Galata-saray de acolo vine), germanii abia s-au dat duşi din Câmpia Rusă şi exemplele ar curge la nesfârşit. Cum cele şase, în curând şapte, miliarde de pamanteni ar fi cam mulţi să poată fi trimişi înapoi în Africa sub-sahariană şi în sub-continentul indian, de unde spun oamenii de ştiinţă că şi-ar fi început migraţia, popoarele au născocit ceva mai dibaci în ultimele sute de ani. Îi spune cetăţenie. Când ne vom hotărî să umplem cu sens acest cuvânt, vom putea vorbi de statalitate. Pentru ca această convenţie să funcţioneze, s-ar putea să fie nevoie şi de o fărâmă de corectitudine politică, puţină ipocrizie benignă, cu ajutorul căreia să ne tratăm cu decenţă unii pe alţii.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 03.12.2010 in Politica

Tags: , , ,