rss
rss
rss

Aceasta e partea a II-a. Articolul precedent era optimist, că era despre trecut. Acesta e mai pesimist, că e despre prezent.

de ce vom rata momentul

Chiar când strânsoarea ideologică era mai apăsată, când ne cedasem tot – de la servicii secrete, la resurse, la decizie politică și sistem de educație – când se dădea marele asalt împotriva spiritualității noastre, când fusesem depopulați, împinși spre deznădejdea unei îmbătrâniri generalizate, când ni se pregătea la modul cel mai deschis înlocuirea… Ei bine, tocmai în ceasul al doisprezecelea al românilor, sună și gongul conjuncturii salvatoare: disputa deschisă între puterile noastre tutelare.

Șansa e acolo, poate încă ne mai așteaptă câțiva ani. Dar ne lipsesc câteva ingrediente vitale, pentru a putea profita de ea. În primul și în primul rând, un sistem decent de educație. Aici e cheia și fără el nu poți avea nici clasă politică. Poți avea un nebun sau chiar un geniu apărut din întâmplare, dar nici unul nici altul nu vor avea sub el pătura tehnocrată, care să îi pună în aplicare ideea.

Apoi e demoralizarea noastră, autodisprețul care ni s-a cultivat insistent de decenii. Am pomenit în episodul anterior de mentalitatea construită de Școala Ardeleană și de pașoptiști. Aceia au reușit să creeze o identitate, un sentiment al solidarității și al destinului istoric, pentru care mulți au fost dispuși să și moară în tranșeele războiului de Independență și ale celor două războaie mondiale, care au urmat. „Reușita” elitei noastre cosmopolite în aceste ultime trei decenii e tocmai apariția primei generații din Europa, care are un cult al străinătății și jenă, dacă nu chiar repulsie față de tot ce e românesc. E, repet, „reușita” elitei, după cum și clasa politică e un produs secundar al ei. Că nu mai suntem pe vremea lui Bobu și Postelnicu, conducătorii cu 4 clase primare de pe vremea comuniștilor. Toți liderii de azi au facultate, masterat și doctorat, validat de mediul academic. Am văzut intelectuali protestând la Guvern, dar n-am văzut să protesteze împotriva imposturii universitare și a fabricilor de diplome. E cazul ca intelectualii noștri vedetă să își asume acest eșec de proporții, în loc să facă pe moraliștii criticând comod și fără riscuri politicieni. Sunt la fel de vinovați de situația țării, pe cât sunt arhitecții de aspectul orașelor. Dar e mai comod să arăți cu degetul doar înspre primărie.

cum arată momentul


Agentul de vânzări

America e primul imperiu falit din istorie, care cere țărilor dominate să facă chetă de bună voie, pentru a-i menține imperiul în funcțiune. Împăratul e gol. De data asta, nu de haine, ci la minte. O secătură gonflată de propriul ego și de complexele vidului s-a cocoțat ca un balon cu heliu pe tronul unui imperiu parazitar. Printr-o ciudățenie a istoriei și a mediei, aflăm mai multe vești despre goliciunea lui Trump din presa americană, în timp ce presa europeană pare cucerită și temător-respectuoasă. Știe ea ce știe, că are acasă propriile mazete, la fel de goale de substanță, doar că puțin mai manierate.

Cu o datorie fără precedent și de neplătit, de 20 de trilioane – adică 20 de mii de miliarde! – de dolari, America a ales o soluție disperată. Aparent, un personaj de divertisment, o creație TV, capabil inclusiv să se tăvălească pe un ring de wrestling, în circoteca luptelor aranjate pentru un punct amărât de rating în plus. (scena chiar s-a petrecut, nu e o figură de stil) Și totuși, în campanie, nebunul părea o alegere mai sănătoasă. Democrații erau maeștrii demagogiei, deci a risipei bugetare iresponsabile, iar Hillary, în special, era și exponenta militarismului, promițând noi războaie în Orient. În plus, era și adepta ipocriziei în vorbire și a globalismului. Deci, pentru cine putea trece dincolo de formă și de exprimare, Trump se înfățișa realmente ca o soluție mai rațională și mai practică pentru America.

Puțin a trecut și Trump din campanie a fost înlocuit de Trump de la guvernare, cel cu cabinet de război, format dintr-o cohortă de generali, pregătiți pentru ce e mai rău. Și zdrăngănind armele războiului, pe toate fronturile: din Coreea în Siria și din Iran în Europa. E, de altfel, cam singura industrie funcțională, pe care o mai au americanii și marele as din mânecă. În rest, 75% din creșterea de la bursă e acum generată de companii destul de imateriale ca Google, Facebook și Amazon, ale căror bule se pot sparge peste noapte, chiar dacă puterea lor impresionează și fascinează. În întrecerea cu China, mai are încă avantajul inovației din înalta tehnologie, semiconductorii și procesoarele, dar deja dă semne că nu mai poate ține pasul în eșaloanele imediat următoare, cum ar fi producția de telefoane mobile, unde Asia are 8 din 10 producători de top, ceilalți 2 externalizându-și producția pe aceleași meleaguri. În topul similar al producției auto, americanii mai dețin 2 poziții, iar europenii 3, iar pentru a concura până și cu aceștia, au nevoie de protecția suprataxelor vamale.

Coborând mai jos, la bunurile de larg consum, situația e mai dezolantă, cu un Wal Mart, care e practic importator și distribuitor la scară națională a producției chineze, fiind în același timp și cel mai mare angajator al Americii. Și încă aceasta e vitrina consumerismului. Din exterior, se uită la ea cu jind 42 de milioane de americani, care primesc ajutoare sub forma bonurilor de masă. Au mai scăzut cu două milioane în micul reviriment de după Obama, dar totuși: 1 din 8 americani mănâncă la cantina statului. Și sunt pătura prolifică demografic, astfel că 1 din 5 copii depind de acest ajutor de stat pentru hrană.

În cazul unei crize (cum ar fi cea în care SUA ar fi obligate să strângă cureaua pentru a returna datoria națională sau pentru a acoperi o creștere de dobândă) sunt câteva categorii aflate încă într-o situație mai fragilă. 13% dintre adolescenții și adulții țării iau antidepresive, la care se adaugă cei peste 5% consumatori de droguri – flagel care a dus și la existența celei mai mari populații de pușcăriași din lume – peste 2 milioane.

În acest tablou de putere în declin, America și-a ales ca reprezentant un agent de vânzări și un show-man. Rostul lui e să bată capitalele aliaților, scoțând din valiză mostre de rachete și avioane de vânătoare, pe care aliații trebuie să se înghesuie să le cumpere. Dar cât mai repede, pentru că agentul se grăbește. Are imediat după o întâlnire amicală chiar cu cel de care promite să ne apere contra cost.

Pretenția ca Europa să cheltuiască în ritmul Americii pentru înarmare e o absurditate, care a entuziasmat acasă, dar a găsit fani îmbătați și pe unde s-a prezentat negustorul ambulant de arme. Cumva, multora le sună bine. Evident, și lui Iohannis și lui Dragnea – de ei nici nu mai discutăm, competiția lor în slugărnicie fiind proverbială. Doar că SUA cheltuiesc acum mai mult decât toate celelalte țări, care o urmează de departe în top 10, luate împreună. Dacă toți i-ar lua chiar în serios sfatul – atât aliați, cât și rivali puși în gardă – omenirea nici n-ar mai avea resurse să mai cheltuiască pe nimic altceva. E o nebunie din care cineva ar trebui să oprească liderii lumii. Dar cine? în condițiile în care republicanii se comportă ca niște pistolari excitați iar democrații au devenit mai militariști decât ei și mai paranoici în privința pericolului rusesc, de când au găsit în asta un cârlig cu care îl pot agăța pe Trump.

Dar ce e încă și mai caraghios e ideea că statele vasale sunt datoare să susțină financiar extinderea imperiului. De când e lumea, nu s-a pomenit hegemon, care să iasă în pierdere de pe urma dominării altora. Nu e ca și cum Imperiul Otoman și-ar fi zis: vai, dar cât o să ne coste să le asigurăm securitatea amărâților ăstora de moldo-valahi! Nimeni în Europa nu îndrăznește să îl întrebe pe Trump: așa și!? Ce-o să faci, dacă nu mai plătim tributul? O să-ți iei îmbufnat jucăriile de la Rammstein, Aviano sau Kogălniceanu? Cacealmaua ar deveni, în acest caz, evidentă. America își dorește sutele de baze răspândite pe tot globul, nu face un favor țărilor în care au fost implantate.

Bazele acestea sunt consecința câștigării unor războaie mondiale și a unui război rece. Ele mențin în funcțiune sistemul financiar-economic de la Breton Woods, cu FMI, Banca Mondială și supremația dolarului, ca monedă de referință. În baza lor, America poate tipări hârtii verzi, pe care să le dea la schimb cu bunuri tangibile, făcute cu sudoare, și resurse naturale vitale.

Continentul turmentat

America are rivali serioși în țările BRICS, dar niciunul nu are un model ce poate fi importat și de alții. O singură contra-pondere e capabilă să genereze un asemenea model cultural și economic: Uniunea Europeană. Doar că acesta e în criză de lideri și de direcție. Scena în care teoretic liderul continental Junker e sprijinit să nu cadă de cât de beat e la ditamai summitul e antologică și edificatoare. O criză de sciatică, au spus ipocrit colegii europeni ai bețivului, de parcă toți suferinzii de sciatică se bălăngăne fără direcție și sar să pupe pe cine întâlnesc în cale.
În imaginile filmate, Junker se bălăngăne, alți președinți îl proptesc din spate, iar Trump se îndepărtează dezgustat, prefăcându-se că n-a observat scena. Efectiv n-a avut nicio întrevedere și n-a purtat niciun dialog cu domnul suferind de sciatică. Pentru că așa sunt cei cu dureri de spate, nu poți avea discuții serioase cu ei.

Dacă pe unul l-a ignorat, pe ceilalți i-a umilit într-o cavalcadă de bufonerii. S-a postat ca o țoapă plină de sine în fața reginei – arătând că nu știe pur și simplu să se poarte cu o femeie sau cu o persoană în vârstă, dincolo de protocol – alt semn al decăderii unei civilizații. Premierului englez i-a spus să dea în judecată UE și că rivalul ei demisionar ar fi un excelent prim-ministru (în locul ei, se înțelege).

Lui Merkel a încercat să îi pună ordine în politica energetică și a arătat-o cu degetul că își ia gazele de la ruși. Păi de unde să le ia, dacă-i frig iarna!? De pe vapor, din America, sub formă lichefiată la preț mărit? Dacă nemții erau doar ca Iohannis, probabil că ar fi achiesat la idee.
În acest punct e totuși o sămânță de adevăr dezgropată de Trump. Nemții sunt hegemonul local și acționează la fel de autoritar în beneficiul lor, cum o fac și americanii în sfera lor mai largă. În relația cu cei mici din alianța europeană, Germania trage pe sfoară. Vrea solidaritate inclusiv în ideile ei proaste gen importul masiv de migrație extra-europeană, vrea piață comună, vrea federație europeană. Dar când vine vorba de energie – fiecare pe barba lui. Așa se face că Germania își negociază o relație preferențială cu vânzătorul rus, în loc să accepte o negociere unitară, de pe o poziție de forță, care ar coborî prețul și pentru cei mici ca România, Bulgaria sau Polonia.

Iată un adevăr pe care ni-l arată deschis tocmai Trump. Deși ăsta ar fi putut fi rolul chiar al sciaticului Junker. Care, desigur, nu îi poate spune asta în față lui Merkel, care îl acceptă atunci decorativ chiar și așa cherchelit.

Marea problemă europeană e că a devenit dintr-o alianță pragmatică, semnificativă la nivel global, un sinistru experiment ideologic. Europa e acum provincia care pune în aplicare cu cel mai mare elan idei nocive importate de pe tărâm american. De propria ei nebunie și ipocrizie unul ca Trump își permite să râdă, pe bună dreptate, încurajând probabil de la distanță și alți disidenți potențiali ca Marea Britanie, Polonia, Cehia și Ungaria. Noi nu suntem încă pe nicăieri, că noi suntem deja preș, slugă la doi stăpâni.

sub masca marelui urs

Deși Trump și-a permis să numească „dușmani” la grămadă UE, Rusia și China, retorica și limbajul non-verbal îl trădează. Doar în întrevederile cu europenii își permite tot arsenalul de clownerii. Are și cu cine: un Macron infantil, o Theresa May instabilă emoțional și cam pe făraș la ea în țară, o Angela Merkel împăiată la putere, pentru a da impresia de stabilitate la conducerea unei utopii. Urmăriți-l însă în întrevederile cu Putin și acel Trump relaxant și arogant se topește ca un școlar care se știe codașul clasei. Amândoi mi s-au părut neconfortabili, până și Putin se agățase de un mâner al scaunului, iar Trump urmărea zelos doar textele deja scrise de consilieri.

Dincolo de aceste impresii de suprafață, ce au vorbit cei doi la Helsinki, poate nu vom afla decât peste câteva decenii. Dar e posibil să ne afecteze încă mai mult timp de atunci. Se pot face multe speculații. Dacă Putin și-a câștigat recunoașterea anexării Crimeei (necontestată de Trump), dacă a dat la schimb Siria sau Iranul. Dacă Trump s-a dus acolo ca reprezentant al lui Netanyahu, pentru a obține acordul unui război extins.

Zisă a avea o economie de mâna a treia, care exportă preponderent materii prime, Rusia își joacă energic cartea influenței globale, amintind că are împreună cu America 90% din arsenalul nuclear al planetei. Și o capacitate similară în producția de hidrocarburi. În rest, cum spuneam mai sus, Rusia nu are un model viabil de oferit lumii. Nu poate convinge nici vecinii mai înapoiați să i se alăture în proiectul eurasiatic. Darămite țările din Uniunea Europeană, oricât de decrepită ar fi ea.

Dat fiind aceste două mari cărți de jucat: energia și armamentul, mă hazardez să socotesc Rusia un proxy al Chinei, pe care acum America îl curtează insistent. Dacă apropierea reușește, cele două pot muta frontul în Asia prin acordul tacit al Rusiei. Sau, varianta catastrofală pentru noi, pot muta incendiul la periferia Uniunii Europene.

uriașul mut

În spatele acestor tropăieli zgomotoase, calm ca un bătrân maestru de arte marțiale, China își construiește cu migală ascensiunea, în cea mai discretă tăcere. E unicul rival realist la momentul de față și cel spre care avansează tot mai mult avanposturile imperiului în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Problemele sale sunt nenumărate: o catastrofă demografică, de care o mai despart tot mai puțini ani, o îndatorare galopantă și momentul când partidul nu va mai reuși să stimuleze creșterea nici măcar pe hârtie, confruntându-se cu prima criză de la Deng Xiaoping încoace. Dar deocamdată nu insist asupra lor, nefiind dispuși să iasă la rampă în scandalurile momentului.

partida globalistă

În fine, mai există un imperiu, de astă dată difuz, dar a cărui forță poate face să tremure oricare din entitățile amintite până acum. E confreria trans-națională, gruparea cămătarilor internaționali. Putem uita de stânga-dreapta. Sfera politică s-a micșorat, dat fiind că economia a fost cedată în grija „specialiștilor”. După același mod în care politicul s-a retras mai demult din chestiunile religioase. Tehnocrații au făcut ca majoritate economiilor lumii să semene între ele, sau să urmărească măcar aceiași indicatori și aceleași rețete de dezvoltare. Pentru politic a rămas un segment tot mai îngust. Aici se petrece ultima dispută ideologică. Așadar, nu între dreapta și stânga, ci între globalism și naționalism. Singura baricadă ideologică în jurul căreia se grupează forțele la alegeri în tot mai multe țări.

Personal, îl consider pe Trump un globalist în haină de naționalist. Leit cazul lui Putin, motiv pentru care au toate șansele să se înțeleagă bine. (Din păcate, poate pentru noi.) Liderii Europei sunt doar globaliști și au foarte puțin timp pentru a face rocada cu niște lideri în asentimentul popoarelor lor. Nu mai e nevoie să precizez că liderii de la București nu joacă în echipa noastră. Niciunul.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 16.07.2018 in Politica

Tags: , , , , ,