Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Ca admirator incapatanat al democratiei americane, ma uit dezolat la cei doi finalisti de peste ocean. Mi s-au parut la fel de mediocri si in prima lor confruntare televizata. Cata platitudine, cata lipsa de viziune, de sinceritate si de capacitate de a entuziasma la amandoi!
Pe cat de simpatic ar suna ideea primului presedinte negru la Casa Alba, pe atat de antipatic imi e Obama. Ciudat, dar reuseste sa-mi fie mai antipatic decat McCain! Cred ca de cand am auzit pe cineva spunand ca Obama e doar un Geoana putin mai bronzat, nu pot sa nu-i aud placa golita de orice continut cu “schimbarea” ca sa nu ma gandesc la “revolutia binelui” la care ne chema Prostanacul.
McCain vorbeste soptit, dupa modelul Bush Jr, ca un batran la gura sobei, dar nu trebuie sa-l auzi de prea multe ori ca sa-ti dai seama ca are profunzimea ideologica a unui copil de gradinita. Are o mama nonagenara pe care o perinda pe la mitinguri ca sa ne convinga ca viata adevarata abia incepe la cei 72 de anisori cati a implinit deja. Inca are fantezii cu razboiul din Vietnam si nu mi-e greu sa mi-l imaginez jucandu-se cu soldateii de plastic impreuna cu sotia lui, o blonda care aduce a star porno iesit la pensie.
Ambii candidati au strans miliarde de dolari din donatii de la particulari, asociatii si companii ai caror marionete vor fi cand vor ajunde in Biroul Oval, asa cum sunt acum marionetele giganticelor echipe de campanie. Pe langa bani, au la dispozitie sute de activisti, consilieri, scenaristi ale caror idei le repeta fara gres amandoi in mii de ore de discurs care trebuie sa impace publicul de pe tot continentul. Aceasta e singura scuza pe care pot sa le-o gasesc pentru platitudinea absoluta a prestatiei lor, de o gaunosenie si de o demagogie fara limite.
Si pentru ca am rostit “demagogie”, gandul te duce instantaneu la partidul lui Ion Iliescu, care sambata si-a anuntat candidatii. Am avut intai un fior cand i-am auzit vocea harsaita ca la congresele de pe timpuri, torcand variatiuni pe teme marxiste despre bogati si saraci. Desigur, spectacolul e ca de obicei grotesc la PSD, partidul cu cei mai bogati politicieni, dar cu cei mai saraci electori, pe care de altfel i-a si produs in timpul cat a guvernat. Dar pe langa rumegusul obisnuit, discursul lui Iliescu a avut si o parte sclipitoare, care mi-a amintit ca e printre ultimii politicieni capabil sa extraga un sens ideologic din actele politice. Pe terenul asta, ma tem ca nici nu prea mai are interlocutori (si din pacate nici ascultatori).
Cum altfel decat sclipitoare poti cataloga o observatie ca aceea ca “motorul democratiei romanesti actuale nu-l constituie drepturile si libertatile cetatenesti, ci mai ales interesele economice de grup”? S-a ajuns, crede Ion Iliescu, la o democratie de piata in care voturile si ideologiile sunt simple marfuri in mana unor geambasi de voturi. In clipa in care rostea aceasta sintagma care are ceva din geniul polemic al lui Lenin, in fundal l-am vazut pe baronul Marian Oprisan inghitind in sec, ca si cum s-ar simti cu musca pe caciula. Doar pentru o secunda, pentru ca la restul discursului Oprisan n-a fost prea atent, ba chiar a ras pe infundate pe seama unor comentarii facute la urechea colegilor. De fapt si pentru ceilalti grei din PSD, indignarea lui Iliescu se traduce prin sunetul unui automat de jocuri din care cad monezile: nea Nelu isi face numarul, le arata saracilor pe cine ar trebui sa voteze si noua ni se umplu cardurile vazand cu ochii.
Ca, daca il scoti din logica marxista si din retorica leninista, Iliescu devine dezorientat o dovedeste si interpretarea sa asupra protestelor impotriva interventionismului din SUA pentru salvarea unor banci si companii. Liderul PSD a inteles ca limitarea interventiei Rezervei Federale ar fi o dovada de “privatizare a administratiei”, care ar impiedica statul sa-si impuna politicile defensive in slujba celor multi; ori, adevarul e ca “grupurile de interese” se lafaie tocmai in acei mamuti financiari amenintati de faliment, pe care statul sare sa ii ajute din banii contribuabililor.
Dar, cand se intoarce in cadrele gandirii in care a fost educat, Iliescu devine cum spuneam sclipitor si deplange ceea ce eu as numi relativismul ideologic: “acum guverneaza partidul X, sa spunem, al regilor asfaltului, care se aliaza cu partidul Y, al dezvoltatorilor imobiliari”. Daca unor observatii de acest tip, Iliescu le-ar adauga si o doza de onestitate prin care ar recunoaste ca partidului pe care l-a creat i se potrivesc toate interesele financiare imaginabile, nu doar cele doua amintite pe buna dreptate mai sus, ce politolog fenomenal am avea in persoana lui Ion Iliescu. Singurul capabil sa se intrebe ce rost ar mai avea partidele in afara sensului sublimat de ideologie, atunci cand simbolicele “stanga” si “dreapta” sunt absorbite de formula pragmatica de “buna guvernare”.
Daca tot i-am adus fortat intr-o comparatie pe cei doi prezidentiabili americani si pe din fericire de-acum neprezidentiabilul Iliescu, chiar ma intreb daca e de preferat sa ai un presedinte incapabil de gandire abstracta, in fruntea unui sistem politic eficient, sau un presedinte cu framantari de natura ideologica, in fruntea unui sistem care produce inechitate, frustrare si saracie?

PS: Ma temeam intr-un articol anterior ca Geoana nu mai e la fel de amuzant ca pe timpuri. Pot sa va linistesc, Prostanacul a ramas la fel de hilar.

Articole asemanatoare: