rss
rss

După cum am semnalat, în câteva articole, Statele Unite au pus gând rău Chinei. Am observat mai întâi felul suspect în care America își turează motoarele propagandei. (Lucru neconsemnat nici acum de presa românească.) Ziua următoare am consemnat scoaterea la înaintare a vasalilor. După care am făcut un pas în spate și am lansat ipoteza că ținta nu e un război propriu-zis. (Cel puțin nu acum și nu direct cu marele rival.) Respectiv, că obiectivele gălăgiei mediatice au două scopuri: justificări pe plan intern și câștiguri de ordin geopolitic și comercial.

Această ultimă ipoteză e susținută de câteva luări de poziție la nivel înalt. Dar merge într-o zonă atât de riscantă și de aberantă, încât recunosc că nu o anticipasem. (Mă gândeam doar la lupte pentru controlul unor piețe și proiecte concrete.)

Senatoarea republicană de Tennessee, Marsha Blackburn o spune cu subiect și predicat, într-un interviu la televiziunea preferată a lui Trump, Foxnews:

„Să nu le mai plătim trilionul de dolari pe care li-l datorăm! Ce a făcut China are un cost uriaș. Ar trebui să luăm asta în considerare? Cu siguranță. Ar trebui să explorăm ideea.”

Tot din partidul aflat la putere, e de acord și senatorul Carolinei de Sud, Lindsey Graham. În emisiunea lui Sean Hannity, tot la Fox News, senatorul republican a spus:

„E a treia epidemie, care vine din China. Vrem să dăm un răspuns atât de copleșitor, încât China să își schimbe comportamentul. Vreau să aducem producția în Statele Unite și să începem să anulăm unele datorii pe care le datorăm Chinei. Pentru că ei ar trebui să ne plătească nouă, nu noi lor. Cred că veți vedea un efort bipartizan împotriva Chinei, să îi pedepsim atât de sever, încât să îi descurajăm pe viitor.”

Tot adeptă a măsuriloe de retaliere împotriva Chinei e și fosta ambasadoare a SUA la ONU, Nikki Haley. O favorită a lui Trump, luată în considerare și pentru postul de vicepreședinte, Haley a spus:

„Guvernul comunist al Chinei trebuie făcut răspunzător pentru rolul său, că ne-au mințit despre epidemia de coronavirus, iar Congresul SUA trebuie să răspundă acum!”

Aceste vorbe înflăcărate ale politicienilor americani de cel mai înalt rang pot suna bine pentru votanții republicani ai lui Trump. La ele s-ar putea ralia și partea stângă a presei, care a făcut o obsesie din afacerea „imixtiunilor rusești” în campanie. N-ar fi un mare efort să schimbe adversarul, de la Putin la Xi.

consecințele unei insolvențe selective a Americii

Dar ele ridică o problemă. Și nu e vorba de acel trilion de dolari deja invocat, ca datorie către China. E vorba de întreaga datorie de aproape 25 de trilioane ale Statelor Unite. O mare parte din datoria aceasta e către propriii cetățeni și companii americane, care au cumpărat obligațiuni ale Trezoreriei. Acesta e un avantaj. Dar lor li se alătură alte țări ale lumii și investitori internaționali, care dețin nu doar aceste obligațiuni, cât și dolari propriu-ziși în rezervele lor.

Refuzul de a plăti datoria scadentă către unul din creditori, indiferent sub ce pretext și cum o împachetezi ca marketing, se cheamă intrare în incapacitate de plată. Voluntară sau involuntară, nu importă. (Apropo, și când România a intrat în insolvență după marele șoc petrolier de la finele anilor 70, se pare că a fost totuși o decizie politică luată de Ceaușescu – în sensul că ar fi putut continua să achite „ratele”, dar a considerat dobânzile prea mari. Mă rog, e o versiune, bazată pe mărturia demnitarilor de atunci.)

Indiferent ce motive ai, mesajul pentru investitori e alarmant, atunci când ești rău-platnic. Țările neutre, ba chiar și cele vasale, nu mai zic de investitorii privați (fonduri de pensii, bănci) – ar trage rapid concluzia că bonurile de trezorerie americane sunt un activ riscant, care poate să valoreze ceva sau nu. Iar aceste obligațiuni sunt doar hârtii, care înseamnă dolari aducători de dobândă. Dacă investitorii nu ar mai dori să țină în portofoliu obligațiuni în dolari, cu dobândă, de ce ar mai vrea să țină dolari (fără dobândă)?

Alt efect, și mai probabil, ar fi ca măcar țara vizată să își ia măsura de precauție să scape de acele hârtii ale datoriei americane. Iar aruncarea pe piață a obligațiunilor de către China are 2-3 efecte posibile: poate obliga Fed să le cumpere el însuși, tipărind noi dolari, poate prăbuși prețul lor de piață, împreună cu o pierdere consistentă pentru vânzătorul chinez. Dar, în aceeași mișcare, un preț de piață redus pentru un bon de trezorerie aduce cu sine creșterea dobânzii. Ceea ce înseamnă costuri mai mari la împrumuturi pentru statul american, deficite mai mari.

Datoria americană a atins pragul psihologic de 1 trilion de dolari în octombrie 1981. Republicanul Ronald Reagan abia preluase mandatul și îl învinuia pe democratul Jimmy Carter pentru cheltuieli nesăbuite. În 2020, nu doar că atât e datoria doar către China. Dar SUA își crește cu 1 trilion de dolari datoria în fiecare lună!

O portiță, prin care acest truc nebunesc ar putea fi pus în practică, fără să prăbușească total bonitatea americană, ar fi împărțind lumea în sfere de influență. În acest mod, America ar putea să denunțe datoria și către alte state „inamice”, care s-ar alia cu China, achitându-și obligațiile doar către cercul fidel. (E o ipoteză a mea, nu s-a luat în discuție așa ceva!). În aprilie 2020, Rezerva Federală a extins lista băncilor centrale cu care au acorduri de furnizare de lichidități. Evident, nu suntem pe listă. Ideea cu acea listă e că statele „cuminți” au deschisă o linie de urgență, prin intermediul căreia pot să lase garanție obligațiunile americane (fără să le vândă și deci fără să le scadă prețul de piață) și vor primi imediat dolarii necesari. Ba chiar, Fed se oferă să și cumpere obligațiunile, dacă statele prietene sunt strâmtorate de criză.

O asemenea „cooperare privilegiată” poate fi baza unei insolvențe selective – unii primesc imediat, alții mai târziu și alții deloc. Ceva similar cu scoaterea din sistemul SWIFT (sistemul de schimb interbancar) a unor state ca Iran.

Într-un articol de acum doi ani, publicat pe site-ul Fed, se teoretiza incapacitatea de plată selectivă. Dar se avea în vedere diferența dintre creditorii interni și cei externi – remarcându-se că „selectivitatea e norma”. Articolul avea ca studiu de caz Argentina dar, vorba aia, nu-i pentru cine se pregătește…

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 02.05.2020 in Politica
Tags: , , , , ,