rss
rss
rss

Am un respect deosebit pentru Adrian Vasilescu, purtătorul de cuvânt al BNR, pe care îl consider cel mai competent comunicator din ţară, pentru seriozitatea şi decenţa pe care le păstrează inclusiv în discuţiile cu interlocutorii cei mai aerieni şi mai obraznici.
Dar felul în care rezumă povestea crizei ocultează aproape tot ce ţine de principalul vinovat, care e statul. Şi nu e de mirare, băncile centrale au fost principalul instrument în mâna politicienilor de alterare a relaţiilor fireşti într-o economie.
Într-un foarte succint rezumat al cărţii Biletul ieşirii din criză deciziile politice abia dacă sunt menţionate. În schimb, într-o formulare vagă demnă de protestatarii OWS, principalul vinovat devine “lăcomia”. Lăcomia e o pornire, un viciu, care, atunci când regulile nu sunt trucate, poate fi chiar transformat fie într-un motor al dezvoltării. Civilizaţia care a izbutit această transformare miraculoasă a fost cea occidentală, şi nu e de mirare că aici a fost epicentrul prosperităţii şi nu în orientul indian, care a preferat fatalismul şi dispreţul pentru aspectele materiale ale vieţii. Legile juste ale capitalismului reuşesc fie să valorifice lăcomia (în forma ei moderată, nu patologică), fie să o îngrădească (pe cea iraţională, aberantă), aşa cum reuşeşte să îngrădească înclinaţia spre furt, făcându-l contraproductiv. Lacomul şi hoţul nu au decât să râvnească la bunul aproapelui, atâta timp cât regulile generale ale societăţii îl penalizează pe cel care nu ajunge la acel avut fără a-şi convinge aproapele să i-l dea (la schimb cu un bun sau un serviciu).
Deci, din start, explicaţia crizei bazată pe lăcomie nu explică nimic. E totuna cu a spune “criza a apărut pentru că oamenii sunt răi”. Deci atenţia ar trebui îndreptată spre ce anume a dereglat mecanismele de control ale capitalismului. Şi aici nu poate fi decât un singur agent: statul, prin intervenţia arbitrară. Statul a fost cel ce a intervenit pe piaţa imobiliară americană pentru a aduce pe piaţa creditului ipotecar debitori pârliţi, care să îşi ia case de la un fel de icraluri, numite Fannie Mae şi Freddie Mac. Statul a creat surplusul de bani pentru speculaţii, oferiţi băncilor prin dobânzi de referinţă apropiate de zero. Statul a permis multiplicarea riscului instituţiilor bancare prin efectul de levier al sistemului rezervelor fracţionale, în care împrumuturile oferite sunt de zece ori mai mari decât rezervele băncilor. Şi tot statul a intervenit arbitrar pentru a salva bănci, societăţi de asigurări şi fabrici, falsificând poate pentru totdeauna jocul capitalist. Statul, prin băncile centrale, e singurul creator de inflaţie, această taxă ascunsă, care permite politicienilor să demareze proiecte impopulare plătite cu bani din viitor, cum ar fi războaiele. Statul e singurul falsificator legal de monedă, pe care o devalorizează periodic până la dispariţie. Statul e organizatorul unor adevărate jocuri piramidale cu contribuţii la sistemele de pensii şi de asistenţă medicală, pentru care nu vor exista suficienţi contribuabili pentru a alimenta beneficiile produse. Statul e cel care încurajează nemunca şi traiul pe datorie prin hiper-taxarea salariilor şi afacerilor, prin alimentarea corupţiei şi a unor clase parazitare, prin crearea unor pături de votanţi asistaţi, prin promovarea veniturilor minime obligatorii, care fac nerentabili cei mai vulnerabili dintre angajaţi – tinerii, minorităţile de orice fel şi cei sub-calificaţi.
Desigur, statul nu e în întregime o abstracţie, ci e expresia unei societăţi. Direcţia pe care a luat-o în ultimele generaţii e, într-adevăr, expresia unei crize morale la nivel social. Doar aşa se explică proliferarea mentalităţii socialiste în occidentul capitalist şi modul în care ea a reuşit să răpună instituţii create în sute de ani.
Cum diagnosticul pus de consilierul BNR e distorsionat de apartenenţa sa la unul dintre autorii majori ai crizei, nu e de mirare că soluţiile propuse sunt fie false fie neclare. Cele 4 soluţii ar fi:
intervenţia statului în economie (a fost încercată în ultimii ani în special în America şi nu numai că a eşuat, dar a înrăutăţit lucrurile. Probabil că şi mai lămuritor va fi eşecul economic chinez, acolo unde s-au folosit pachete încă şi mai mari de stimulare a economiei, prelungind şi dramatizând doznodământul.)
echilibrarea bugetelor familiilor, companiilor, statelor (pare a fi singur soluţie capitalistă şi normală, deşi e formulată foarte nebulos şi se poate dovedi o suferinţă inutilă, dacă se suprapune peste prima sugestie, la care etatiştii nu vor renunţa)
inflaţia galopantă (e tot o formă de intervenţie a statului în economie, de redirecţionare a resurselor, de taxare a celor economicoşi, de îmbogăţire nemeritată a celor protejaţi şi poate produce catastrofe sociale. E şi mediul propice pentru sugestia de la punctul 4, “soluţia finală)
războiul (e cea mai mincinoasă dintre soluţiile etatiştilor, criminală la modul propriu, la o scală imposibil de atins pe timp de pace, cea mai mare distrugere şi risipă de resurse. Poate aduce bunăstarea în timp foarte scurt pentru unele oligarhii – “îmbogăţiţii de război”. E cultivată tot mai insistent şi ca falsă explicaţie pentru ieşirea din criza anilor 29-30 şi ca falsă soluţie pentru viitor.)

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 27.11.2011 in Politica

Tags: , , , , , , , ,