rss
rss
rss

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înşelătoare supoziţie legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie şi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiţi cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naţional. În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
În istorie singurele civilizaţii care au avut creşteri economice de durată au fost cele susţinute de creştere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susţine copiii şi bătrânii. Comuniştii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat şi oraş, care asigură un flux constant de personal activ şi dispus să accepte orice condiţii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaţie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forţei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaţie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naţionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 10.11.2011 in Politica

Tags: , , , , , , ,