rss
rss
rss

Deși e posibil ca țara să nu fi simțit, azi am trăit un moment istoric și penibil. Vestea bună e că, din 27 de țări ale Uniunii Europene, 26 nu s-au pronunțat împotriva unui acord major care să transforme Uniunea. Cuiul lui Pepelea nu a fost România, ci Marea Britanie, care nu vrea să renunțe la speculațiile fiscale pe care le fac băncile de la Londra și nici la privilegiul de a se juca cu lira, pe care e tipărit chipul reginei. Așa că, până aici, nici n-am părut ciudații Europei, cum era de așteptat.
Vestea proastă e că ai noștri nu sunt lămuriți cu ce au fost de acord. Emil Boc a anunțat populația de la radio că s-a pronunțat pentru, că, teoretic ar trebui să dăm 50 de miliarde de euro către FMI, dar că practic nu îi vom da, pentru că deja avem acord cu FMI. DAR, și mai lămuriți vom fi când se va decide forma finală a acordului. Pentru cei pe care cifra nu îi impresionează, acest bănet reprezintă cam un sfert din PIB-ul României pe un an de zile. Un mic amănunt, cam cât 10 bugete ale Învățământului.
Nicio grijă, câteva ore mai târziu, a apărut președintele țării, care ne-a informat că nu trebuie să ne facem griji: ”țara nu e neputincioasă”. La o adică, ar avea bani să participe, dar nu se oferă, dacă nu i-o cere nimeni. (Cam astea au fost în mare cuvintele colocviale ale președintelui Băsescu.)

Și, să ne înțelegem, aceștia sunt cei mai responsabili politicieni pe care îi avem. Unii capabili să taie din cheltuieli pentru a echilibra bugete, să își asume măsuri ferme anti-populiste. Dacă ne-ar fi reprezentat la negocierile de la Bruxelles Ponta, Antonescu, Mariana Câmpeanu, Varujan Vosganian… (și puteți completa cu aproape orice politician care apare la televizor), am fi aflat poate că avem destui bani și pentru trei mese pe zi gratuite pentru toată populația sau pentru achitarea tuturor creditelor de nevoi personale de la buget.

Dacă viitoarea Europă va însemna mai puțină suveranitate, deci mai puțină putere de decizie pentru politicienii de la București, ar trebui să fim primii care să ratificăm orice tratat, la nevoie și prin referendum.

Puneți în contrast aceste apariții cu poziția premierului maghiar Orban: ”mandatul pe care îl am nu îmi permite să cedez nimic din suveranitatea țării, voi prezenta acordul Parlamentului, care va decide”. Îmi e perfect antipatic pentru puseele sale naționaliste și pentru mofturile de copil teribil, cam pleoștite de recentul acord cu FMI, dar a vorbit ca un om politic serios. Și la fel au vorbit și suedezii și alții.

Nu sunt eurosceptic, dimpotrivă, un proiect al Uniunii pe model american, bazat pe libertatea comerțului, valori democratice și un capitalism nealterat mi s-a părut dintotdeauna o idee superbă. Îi consider populiști pe politicienii care se folosesc de argumente emoționale pentru a se opune unei Europe mai integrate, una în care, de exemplu, deciziile să nu se mai împotmolească în regula consensului, ci să fie adoptate prin vot simplu, în Parlamentul Uniunii. Numai că atitudinea politicienilor noștri nu e expresia unei euro-forii, a unei aderări la un proiect pe care îl înțeleg și în care cred, ci expresia unui spirit de turmă, a conformismului politicianului provincial.

*

De fiecare dată când i-am povestit unui străin despre iluștrii noștri domnitori medievali, am fost încurcat de statutul lor, care nu era tocmai acela de king (rege), și trebuia să scormonesc după cuvinte ca ”prince”, care nu sunau la fel de convingător. Deși au fost conducători de toată isprava, au purtat coroană și au avut decenii bune de nesupunere, până la Carol I și al său Război de independență, ei nu puteau fi numiți regi, întrucât jurau loialitate unui suzeran sau plăteau tribut câte unui imperiu. Școala mă condiționase să socotesc asta o uriașă nedreptate – ceea ce și era – nenorocul aflării ”în calea tutror răutăților. De ceva vreme mă gândesc că situația lipsei de independență a Țărilor Române, deși tragică și regretabilă, nu era rodul întâmplării. Și că era, mai curând, expresia etapei istorice în care ne aflam. Când citești despre cum ne încropeam armatele pentru câte o bătălie (ba cu mercenari, ba cu heirupism), cât de precare erau instituțiile și nobilimea locală, cât de rupte erau acestea de viața țăranului (care, vorba lui Eliade, ”boicota istoria”), realizezi că de fapt n-aveam nici clasa politică nici nivelul general al societății, care să se ridice la pretenția traiului pe cont propriu.
Între timp, am progresat enorm, iar preț de câteva generații (de excepție), chiar ne-am meritat independența și statutul pe care ni-l atribuim în imaginea noastră de sine. După alte generații și alte catastrofe istorice, iată că am ajuns înapoi la cele două ”mici”carențe: societatea și conducătorii. E bine așadar să ne livrăm degrabă conducătorii unei Înalte Porți să-i facă eunuci destoinici ai birocrației europene, că de spahii nu sunt buni. Poate așa salvăm societatea. Și să nu mâniem pe Dumnezeu, uitându-ne cum au decurs recent alegerile în Rusia lui Iosif Visarionovici Putin, Uniunea Europeană nici nu e cel mai rău imperiu din care puteam să facem parte.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 09.12.2011 in Politica

Tags: , , , , , , ,