Abonare | Twitter | Facebook

Custom Search

Unii anunță-n gura mare prevestiri de-apocalipsă,
Ceasul rău în chip de înger, iadul îmbrăcat în frac,
Alții cred că sunt vedenii de profeți cu mintea lipsă,
Că la noi toate acestea se întâmplă veac de veac.

Orbilor să dea vedere și săracilor, avere,
Celor neiubiți, femeie, fumătorilor, tutun,
Hoților, o noapte neagră, însetaților, o bere,
Cerșetorilor, biserici, regelui, un cal mai bun.

Am să fac pe nebunul, să spun că nu-mi place să mă citez, dar am spus acum câțiva ani deja că în România nu avem televiziuni afiliate opoziției, ci partide care se dau peste cap pentru a crea evenimente și știri pentru prea multele televiziuni de profil. E o rețetă inventată de Dan Diaconescu, omul capabil să facă audiență mai mare decât o telenovelă cu buget mare, câteva luni la rând, cu oameni vorbind de la o masă cu câteva pahare de apă plată, despre o femeie pe care nimeni n-o știa decât din poze.
În materie de divertisment, echivalentul cu bani mai mulți al acestei rețete e reality-show-ul cu figuranți plătiți. Certuri crâncene între soacre și nurori, bărbați înșelați, adolescenți abandonați, toți pot fi interpretați cum-necum de aplaudacii din publicul unor emisiuni. Costă mai puțin decât un film cu Bruce Willis, și poți face audiență mai mare, dacă figuranții își dau silința.
Echivalentul politic al acestui gen de program ieftin și profitabil se cheamă clasa noastră politică. În rolul figuranților sunt analiștii și analistele de orice. Dacă au un mort pe masă, o sinucidere, un divorț, analiștii dau randament și industria de publicitate e fericită. Dacă au pe masă un proiect de lege sau un buget, discuția trenează, publicul schimbă canalul, afacerea scârțâie. Rostul politicienilor în acest deal e s-o joace pe Elodia sau pe sinucigașul, să facă bine și să producă motive incitante de discuție pentru a acoperi o emisie non-stop, cu câteva ore de vârf.
Politicienii opoziției, sindicaliștii afiliați lor și alte categorii s-au străduit din răsputeri să furnizeze în ultimii ani evenimente și circ pentru televiziuni. Au fost stoarse toate temele cu potențial imaginabile, de la soarta pensionarilor, la mitingurile muncitorești, la pericolul rupturilor interetnice. Acestora, puterea le răspunde de obicei neconvingător printr-o formă anostă de propagandă. Poate și „activul de partid” lasă de dorit, cadrele sunt obosite, lătrăii din presă, înțesați cu numeroși securiști noi și vechi. (Vi-l mai amintiți pe cosilierul lui Văcăroiu, un ziarist peltic de la Scânteia, comunist convins și dat în fapt de turnător acum ceva vreme? E, până și ăluia i s-a găsit un culcuș pe un preș, la un site care apără puterea.) Fanteziile pe care au reușit să le anime „cadrele” din presa puterii au fost anemice: false dezvăluiri despre Revoluție, care aparent lovesc în Iliescu, dar practic fardează rolul Securității, ceva informații de la DNA sau stenograme reale cu potlogării, dar fără urmări. E ceva, dar e insuficient, nu poți scoate Breaking News și titluri galbene din asta, omul nu comentează a doua zi în autobuz și, profesioniștii o știu, acele teme determină votul.
Cel mai eficienți oamenii puterii sunt atunci când presa opoziției calcă orice limită, devine grețoasă și flagrant mincinoasă. De-asta Sinteza zilei rămâne singurul producător de fani pentru Băsescu. Așa a câștigat Băsescu alegerile. Cu un șuvoi de propagandă și atacuri la persoană, suficient de descreierat și de cusut cu ață albă, ca să scoată din sărite și din case în ziua de vot oamenii normali, care altfel nu l-ar mai fi votat. Treaba funcționează ca o bicicletă. Cu cât apasă mai cu foc Voiculescu pe o pedală, cu atât sunt ridicați din amorțire și lehamite cei care vor să judece cu capul lor.
Zilele astea pe Facebook a fost ca în campania electorală. S-au animat nu doar postacii, dar și cei care nu se sfiesc să critice guvernul sau președintele. După cum s-au animat și postacii stângii, dimpreună cu cei deja convinși de Antene. Pe alocuri a fost distractiv, totuși e prea mult pentru un an electoral care mai are 10 luni de incitare a suporterilor activi și ai celor intrați în adormire. În plus, politicienii nu merită suporteri atât de pătimași, nici măcar pe cei care aruncă cu pietre nu-i merită! Menținerea lor în echilibru depinde în totalitate de cei care dau la pedale, de o parte și de alta a bicicletei. În momentul în care aceia nu vor mai deschide televizorul și calculatorul pentru ei, politicienii vor fi scoși din grilă din lipsă de rating, apoi înlocuiți de alții capabili de grozăvii mai mari. Gândiți-vă la toți miliardarii de carton ai tranziției și veți observa că au ajuns după gratii abia atunci când n-au mai avut bani de împărțit și sistemul i-a lăsat din brațe.
În afara antipatiei pentru cealaltă tabără și a conflictului, politicienii nu au ce oferi. Boc e chiar naiv că se apucă acum să conceapă un nou proiect de reformă a sănătății, când e limpede că opoziția asta și așteaptă, o idee pe care s-o poată toca. Dacă i-ar invita să ofere propriile propuneri, s-ar așterne tăcerea sau ar începe hărmălaia că asta e dictatură. Valabil și din perspectiva cealaltă: ar trebui ca opoziția să voteze toate marile reforme propuse de putere, doar ca să arate cât de puțin reformiste sunt acestea în realitate și ce efecte slabe ar avea. Altfel ar sta lucrurile dacă am avea un adevărat partid de dreapta, opus celor prezente, care să-și propună conștient dinamitarea statului asistențial și a birocrației producătoare de clientelă, nu doar partide populiste de diverse nuanțe. Atunci bătălia ar fi pe bune.
Așa, avem în continuare o butaforie. Jurnalul național avea pe site link-uri către camere web din capitală. Pe durata protestului, fluxul de la Universitate a fost oprit, doar pentru că, filmați de sus, protestatarii păreau o mână de oameni și nu masa furibundă, care părea din filmarea de la sol cu cadre strânse și comentariu alert, cu titluri galbene alarmante. Ce nu s-a mai văzut pe site-ul Jurnalului național s-a văzut pe site-ul Știrilor PRO TV.
Violențele de la proteste au născut și o teorie a conspirației. E tot rodul unei prese ieșită de mult din logica dialogului și intrată în iraționalul propagandei și patimii. Cu sau fără dovezi, fanii lui Mircea Badea vor crede că ultrașii au fost aduși pentru a strica protestul pașnic al opoziției.
În loc să caute explicații oculte pentru răbufnirea de violență, anteniștii ar putea să își revadă propriile emisiuni, care au hrănit climatul de violență. De 7 ani orice urmă de jenă sau de civilizație a fost lăsată deoparte, s-a trecut la insulte. Iar când vorbele s-au tocit, era normal să urmeze pietrele. Comentatorii ipocriți de la Realitatea, care condamnă fățarnic violența ar putea să-și amintească ura pe care au instigat-o atâția ani, în locul argumentelor raționale (care ar fi fost doldora și mai convingătoare). Să fi uitat că pe site-ul postului, pe timpul mitingurilor sindicale se punea această melodie cu „stai așa că o s-ascut și eu lama de la brici”. Sau că un labil psihic, care se arunca de la balcon era prezentat ca „martirul Sobaru” și exemplu de brav român. După șapte ani de atac emoțional cu informații explozive, 2-4.000 de oameni strânși într-o piață nu sunt o mare reușită pentru Ciutacu & Co.
Dar felul în care intifada pro-Arafat a fost prezentată de televiziuni i-a scos din amorțire pe simpatizanții resemnați ai lui Băsescu. Să compari cu Revoluția 2.000 de oameni adunați pentru taxa auto, pentru Salvare, împotriva lui Dragomir, împotriva lui Băsescu sau pentru Roșia Montană e prea mult. Cum deplasată e și tentativa de confiscare a trecutului Pieței Universității. Lui Emil Constantinescu ar trebui să-i fie cel mai rușine de o asemenea impertinență, după ce a făcut ieri comparația cu pricina. Există o mare diferență între protestele dreptei anticomuniste și ale stângii nostalgice (chiar reacționare) în acești 20 de ani, chit că Băsescu nu are niciun merit pentru confiscarea trecutului și blazonului dreptei. Piața Universității 90 a fost un fenomen unic, în care luni de zile, în ciuda infiltrărilor și provocărilor, drojdia societății n-a reușit să ia prim-planul. S-a manifestat pașnic, s-a cântat și s-au rostit vorbe de duh memorabile, după cum s-a sperat cât pentru un secol. Sfârșitul a venit din laboratoarele lui Iliescu în acel 13-15, cu autobuze incendiate de milițieni și studenți schilodiți de bâtele minerilor. Mineriadele împotriva lui Constantinescu, de la Costești și Stoenești au avut și ele același tipar, de violență, reacție brutală la schimbare, la modernizare și aceeași lipsă de proiecte concrete dar și de idealuri. Simple zbateri violente ale ceaușismului „ancestral”, colorat mai mult sau mai puțin modern.
E dreptul oamenilor să protesteze, chiar e păcat că nu li se pune la dispoziție o piață publică, gen Piața Constituției sau Piața Victoriei, unde să poată manifesta fără să încurce pe nimeni. Mulți sunt oameni necăjiți, pe care îi cred că nu mai văd ieșirea la liman, alții sunt mai tineri și mândri de propria lor ignoranță. Vor un Occupy al lor, așa cum vor tot ce apare nou în străinătate. E treaba lor dacă vor să protesteze, dar dreptul de a confisca simboluri din trecut, care nu le aparțin, doar de dragul unui reality-show pentru televiziuni toxice, nu îl au. Mai bine și-ar pune mintea la contribuție pentru a găsi o modalitate prin care toți să ne dăm jos de pe această bicicletă, care am impresia că e una medicinală, care ne obosește (nervos) dar nu ne duce nicăieri.

Articole asemanatoare:

• Sa ne pregatim de miting, zic
• 2.13 “Iar noi vom recladi speranta”. Mitul decomunizarii
• Cristi Paturca – Golan post-mortem
• Becalizarea, dincolo de cuvinte
• Cristi Paturca – Cantec de leagan (A.E.I.O.U.)