rss
rss
rss

Creștinul care citește cartea de căpătâi a Islamului va fi uimit de frecvența și de tonul admirativ cu care sunt pomenite mai multe personaje biblice. În special pentru Iisus Hristos, Coranul menține un respect profund, socotindu-l cel mai important profet de până la Mahomed. Coranul neagă însă natura divină a lui Hristos, ca fiu al lui Dumnezeu, acuzându-i pe adepții săi că i-au denaturat ulterior mesajul.

Ideea de forță a Coranului e aceea a unui monoteism pur, Allah nefiind altul decât Dumnezeul recunoscut de evrei și creștini, de la Avraam încoace. De altfel, creștinii de limbă arabă folosesc tot numele Allah atunci când traduc Biblia.

170. „O, voi oameni! Trimisul v-a adus vouă Adevărul de la Domnul vostru, deci credeți și va fi mai bine pentru voi! Și dacă tăgăduiți, (tot) sunt ale lui Allah cele din ceruri și de pre pământ, iar Allah este Atoateștiutor și Înțelept.
171. O, voi oameni ai Scripturii! Nu exagerați în privința religiei voastre și nu spuneți despre Allah decât adevărul! Mesia Isus, fiul Mariei, este trimisul lui Allah, cuvântul Său pe care El l-a trimis Mariei și un duh de la El. Credeți, așadar, în Allah și în trimișii săi. Și nu spuneți „Trei!”. Opriți-vă de la aceasta și va fi mai bine pentru voi. Allah nu este decât un Dumnezeu Unic. Slavă Lui! Să aibă el un copil?” (Coran, 4: 170-171, Surat An-Nisa)

După cum se poate vedea chiar din acest prim citat, apar aluzii cu privire la nașterea miraculoasă din fecioară, prin intervenția lui Dumnezeu, dar și două dogme creștine: viziunea din Evanghelia lui Ioan asupra Logosului – Iisus, Cuvântul lui Dumnezeu – și menționarea explicită a Duhului Sfânt. Cum e de așteptat, Coranul neagă acestui duh caracterul de persoană a Sfintei Treimi. Exegeții musulmani, ca și cei evrei, de altfel, au dificultăți în a explica pluralul din textele proprii, care relatează Geneza:

7. Și le vom povesti Noi, în deplină cunoștință, căci Noi nu am fost (niciodată) absenți!
11. Noi v-am creat și v-am dat chip și le-am zis îngerilor: ”Prosternați-vă înaintea lui Adam!” Și s-au prosternat ei afară de Iblis, care nu a fost printre cei care s-au prosternat.
12. L-a întrebat: „Ce te-a oprit să te prosternezi, când ți-am poruncit?” A răspuns: „Eu sunt mai bun decât el! Pe mine m-ai făcut din foc, iar pe el l-ai făcut din lut!”
13. A grăit (Allah): „Coboară de aici, ca să nu te mai arăți semeț aici. Deci ieși afară și tu vei fi dintre cei vrednici de dispreț!”. (Coran, 7:11-13, Surat Al ‘A’Raf)

Demonologia și angelologia islamice sunt dintre cele mai bogate, completând cu exuberanța imaginarului arab corpul de învățătură mistică al creștinilor și iudeilor. Ca și în Biblie, Diavolul e prezent în momentele cheie sub două nume. Șeitan e autorul ispitirii din Grădina Raiului, fără a avea forma unui șarpe, o denumire care derivă cu siguranță din Satan. Omologul lui Lucifer e Iblis, îngerul care cade din propria trufie. Ca o inovație, Iblis nu cade pentru că aspiră să fie ca Dumnezeu, ci pentru că nu acceptă să admire omul, ultima creație a lui Dumnezeu. În versetele imediat următoare, Dumnezeu fixează și limitele în care acest înger căzut se poate manifesta, „fiind îngăduit” pentru a ispiti oamenii doar până la învierea acestora. Pe o treaptă inferioară a răului sunt tot felul de spirite – djini.

Ierarhiile îngerești au fost dezvoltate ulterior de teologii musulmani, în special de sufiți, dar iată exemple și de îngeri menționați de Coran:

98. „Acela care este dușman al lui Allah, al îngerilor Săi și al trimișilor Săi, al lui Gavriil și al lui Mihail să știe că Allah e dușmanul necredincioșilor!” (Coran, 2:98, Surat Al-Baqara)

De altfel, îngerul Gabriel e creditat a-i fi inspirat întregul Coran lui Mahomed, în timpul unei viziuni mistice.

Principalele povestiri ale Vechiului Testament (Tanacul evreiesc) sunt prezentate într-o formă succintă, ca pentru un public deja familiarizat cu ele.

26. „O, fii ai lui Adam! Noi v-am dat vouă straie care să vă acopere goliciunile, ca și podoabe. Dar veșmântul smereniei, acesta este cel mai bun! Acesta este (unul) dintre semnele lui Allah; poate că ei își vor aminti!” (Coran, 7:26)

Apar astfel mai toate personajele Vechiului Testament. Iată de pildă o mențiune interesantă pe marginea istoriei lui Cain și Abel (Qabil și Habi)

32. „De aceea am prescris Noi pentru fiii lui Israel că cel care ucide un suflet nevinovat de uciderea altui suflet sau de o altă stricăciune pe pământ, este ca și când i-ar ucide pe toți oamenii, iar cel care lasă în viață un suflet este ca și cum i-ar lăsa în viață pe toți oamenii.” (Coran, 5:32, Surat Al Ma’Ida)

La fel e rezumat și episodul Exodului din Egipt al poporului condus de Moise, împărțirea Mării Roșii, adorarea vițelului de aur și hrănirea miraculoasă. (Sura Al Baqara).
Dintre personajele Noului Testament sunt de asemenea menționate chiar și cele aparent secundare. De pildă Zaharia, preot levit ce slujea în templu, e vestit printr-un miracol de nașterea fiului său, Ioan Botezătorul:

39. „Atunci, l-au chemat îngerii, în vreme ce se ruga, stând în picioare, în templu, (zicându-i): „Iată că Allah ți-l vestește pe Yahya, care va adeveri un cuvânt al lui Allah. (Și el va fi) un bărbat nobil, neprihănit, un profet dintre cei evlavioși.” (Coran 3:39, Surat Al Imran).

La fel sunt pomeniți părinții Fecioarei Maria, Ioachim (Imran) și Ana. Mai mult, Coranul ține să protesteze împotriva defăimărilor cărora îi era supusă Fecioara Maria de tradițiile populare evreiești, ce se vor regăsi ulterior în cărți incluse în Talmud:

155. „(Noi i-am blestemat) din pricina încălcării legământului lor și necredinței lor în revelația lui Allah și uciderii de către ei a profeților pe nedrept. (…)
156. Și din pricina necredinței lor și a clevetirilor grele pe seama Mariei.
157. Și din pricina vorbelor lor: „Noi l-am omorât pe Mesia Isus, fiul Mariei, trimisul lui Allah!”, în vreme ce ei nu l-au omorât, nici nu l-au răstignit pe cruce, ci a fost făcut (cineva) să semene cu el! Cei care au avut păreri diferite în privința lui (Isus), au fost în îndoială (în legătură cu moartea lui); ei nu au avut conoștință sigură despre ea (moartea lui), ci doar au urmat unor presupuneri. De bună seamă nu l-au omorât.” (Coran, 4:155-157, Surat An Nisa)

Este posibil ca formula Mesia (Mântuitor) să fie preluată în lumea arabă fără deplină înțelegere. Sau, cum ar spune proverbul românesc, gura păcătosului adevăr grăiește. Dincolo de acest titlu asociat lui Iisus, e limpede venerația pe care Coranul i-o acordă, dar și refuzul de a accepta amestecul dintre Dumnezeu și creație.

42. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah te-a ales și te-a făcut curată. El te-a ales peste femeile lumilor!”
45. „Îngerii au zis: O, Maria! Allah îți vestește un Cuvânt din partea Lui: numele lui va fi Al-Masih, Isa, fiul Mariei, măreț în această lume ca și în lumea de Apoi și unul dintre cei mai apropiați (de Allah).”
46. „El le va vorbi oamenilor din pruncie, la fel și când va fi bărbat între două vârste și va fi dintre cei evlavioși” (Coran, 3:42, Surat Al Imran)

Potrivit Coranului, Hristos se naște nu din intervenția Tatălui, ci prin simpla poruncă „Fii!”, devenind în mod explicit un nou Adam:

59. „Înaintea lui Allah, Isus este asemenea lui Adam, pe care El l-a făcut din lut și apoi i-a zis lui „Fii” și el a fost.” (Coran 3:59)

Urmează apoi un apel la înțelegere între creștini și musulmani („supuși”)

64. „Spune: O, voi oameni ai Scripturii, veniți la un cuvânt comun între noi și voi: să nu-L adorăm decât pe Allah, să nu-l asociem cu nimic, să nu ne luăm unii pe alții drept dumnezei, în afară de Allah. Apoi dacă ei vor întoarce spatele, spuneți-le: Mărturisiți (cel puțin) că noi suntem supuși!” (Coran 3:64)

Dacă islamul recunoaște minunile (inclusiv învierile unor persoane) și Înălțarea la cer a lui Hristos (fără episodul răstignirii și învierii), încă și mai surprinzător e episodul celei de-a doua veniri. Eshatologia islamică e una luxuriantă, împărțită în mai multe școli de gîndire cu viziuni diferite, unele dintre ele nesfiindu-se să folosească Apocalipsa și alte revelații creștine pentru a-și nuanța tabloul soteriologic. Coranul vorbește explicit despre o a doua venire a lui Hristos, ca despre un semn indispensabil al vremurilor de pe urmă. Felul în care e interpretată această venire e acela de a aduce mărturie chiar împotriva creștinilor și de a chema la întoarcerea către un Dumnezeu unic. Apocalipsa musulmană mai include un personaj – Mahdi, care instituie o împărăție temporară înainte Judecății, și în care minorități musulmane au văzut fie un personaj istoric (trecut, dar mai ales viitor) fie chiar unul și același personaj cu Iisus (interpretare regăsită în rândul minorității șiite).

57. „Și când a fost dat fiul Mariei ca pildă, atunci neamul tău s-a veselit” (…)
59. „El nu este decât un rob, asupra căruia Noi ne-am revărsat harul Nostru și din care am făcut o pildă pentru fiii lui Israel.
60. Și de am fi voit Noi, am fi făcut în locul vostru îngeri care să vă urmeze pe pământ.
61. Și el va fi un semn pentru Ceas; deci nu vă îndoiți în privința lui și urmați-mă pe mine, căci aceasta este o cale dreaptă!” (Coran, 43:57, Surat Az Zujhruf)

Islamul, martorul neașteptat al creștinismului

Precizare: După cum probabil s-a înțeles, articolul de față e scris de un creștin (ortodox). Considerațiile mele nu au intenția de a leza sensibilitățile religioase ale nimănui, fiind adresate celor care au o curiozitate exclusiv intelectuală, nu polemică. În ultima vreme religiei a început să îi fie redescoperită miza politică, în special în contextul disputelor din Orientul Mijlociu. Au apărut articole și chiar site-uri întregi defăimătoare, care scot din context diverse pasaje, pentru a diaboliza o credință sau alta. Găsesc asemenea practici nu doar periculoase, dar și dezgustătoare. Nu sunt nici relativist nici sincretist, am precizat poziția asumată din care scriu, dar eventualele comentarii agresive ori care incită la dispreț sau ură chiar nu își au rostul aici.

Există mai multe moduri de a te apropia de Coran, pentru cineva care nu e aderent al religiei musulmane. Citit cu ochii unui modern critic și sceptic, cartea e descumpănitoare. Nedumerește mai ales lipsa de coerență și de curgere logică, obișnuite cititorului de formație occidentală. Pasaje binecunoscute creștinilor apar abia sugerate, fără o ordine între diversele sure (cărți) componente. Astfel, Geneza sau fuga din Egipt apar în momente aleatorii ale cărții, asupra unor episoade se revine în mod obsesiv ca termen de comparație, fără ca firul narațiunii să ducă undeva. De fapt, în Coran nu există deloc un fir narativ, doar o succesiune de pilde orale și imprecații, amintiri și frânturi de dialog. Într-un fel, cartea e asemănătoare intertextualității de pe internet sau unor povestiri moderne. Evident că o asemenea lectură dizolvantă nu ajută nici Coranul nici cititorul, o asemenea abordare fiind contraproductivă pentru orice text religios sau folcloric.

Există însă și un mod empatic de a te apropia de Coran, și cred că aceasta e calea pe care am urmat-o. Nu poți să nu ai respect pentru cartea care a marcat un miliard de pământeni, care a învățat triburile nomade din nordul Africii un mod moral de conduită, cartea care a inspirat fabuloasele civilizații ale maurilor din Spania medievală, care a clădit metropole și centre universitare ca Damascul, Bagdadul, care a reconfigurat Istanbulul, Ierusalimul și atâtea altele. Sau față de cartea care a inspirat incomparabila ospitalitate și solidaritate islamică. Dar dincolo de aceste rezultate practice, insuficient cunoscute și respectate în lumea occidentală, rămâne efortul sincer al căutării lui Dumnezeu. În truda aproape obsesivă cu care e căutată divinitatea se aud ecourile versului arghezian „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Coranul e una din rarele opere ale unui analfabet: profetul Mahomed își mărturisește de mai multe ori neștiința de a scrie sau a citi, și folosește acest detaliu biografic drept argument că nu s-a inspirat din alte scrieri. Ca și în cazul Bibliei, punerea efectivă pe hârtie s-a făcut ulterior de către adepții săi, din teama ca textul să nu se piardă sau denatureze. Dar cartea rămâne un monument de oralitate, ca o colecție de poeme cu vers alb, recitate beduinilor adunați în jurul focului.

Dacă analizăm conținutul Coranului, dincolo de stratul său folcloric, e imposibil să nu constatăm că islamul a fost la origini o sectă creștină, așa cum și creștinismul a pornit ca o sectă mozaică. Inovațiile aduse sunt destul de mici, creștinii ar fi uimiți să constate că din textul Crezului elaborat la Nicea și Constantinopol, un musulman ar fi de acord cu cea mai mare parte. Dar creștinul foarte sigur pe el în probleme dogmatice ar trebui să nu uite că a fost nevoie de peste 50 de ani pentru ca episcopii creștini (între ei, câțiva din cei mai mari teologi din istorie) să se pună de acord în privința formulărilor din textul Crezului, ce nu depășește o pagină. Iar aici vorbim doar de perioada dintre cele două concilii ecumenice majore, asemenea întruniri, în cadrul cărora era condamnată câte o erezie au continuat vreme de sute de ani, în fapt, disputele rămânând vii până în zilele noastre.

Textul Crezului creștin a fost elaborat în 325 (Nicea) și 381 (Constantinopol), unul din obiectivele majore ale primului conciliu fiind condamnarea Arianismului. Episcopul creștin Arie al Alexandriei (Egipt) a lansat o interpretare proprie asupra divnității. Arie susținea că există o diferență majoră între Tatăl și Fiul, că Fiul nu a existat din totdeauna, ci a fost creat, fiind deci inferior Tatălui. Arianismul, pornit la mijlocul secolului al treilea din Orientul Mijlociu, a persistat sute de ani, fiind îmbrățișat chiar și de împărați ai Imperiului Roman. Având în vedere răspândirea lentă a informației în acele vremuri, nu e exclus ca ecourile arianismului să fi ajuns în Peninsula Arabică în secolul șapte, când apare Islamul. E limpede din chiar forma prescurtată în care Mahomed face referire la istorisiri biblice că ascultătorii săi le cunoșteau deja. Fără să își propună asta, islamul e un martor al impactului pe care revelația creștină l-a avut asupra oricui a auzit-o și asupra circulației orale a respectivelor istorisiri. Astfel, excluderea moștenirii culturale islamice din patrimoniul monoteismului avraamic, prin formula „civilizația iudeo-creștină” e fie nedreaptă fie dovadă de ignoranță.

Deși arianismul a fost condamnat ca erezie de marii teologi ai creștinătății, ecourile sale, nu totalmente lipsite de justificări în Scriptură, nu s-au stins. Există cel puțin un cult creștin care îmbrățișează această doctrină, anume Mișcarea Martorilor lui Iehova, apărută în America în urmă cu doar câteva secole. Puțini dintre adepții acestei foarte active mișcări misionare sunt conștienți că sunt de acord cu mai toate preceptele dogmatice ale lui Mahomed. (Am această plăcere sadică de a le da vestea de fiecare dată când mă abordează și de fiecare dată au refuzat să creadă și au fost uimiți.)

ecourile tribale

Mulți dintre cei care critică (de cele mai multe ori interesat) islamul o fac subliniind pasajele referitoare la femei și violență din Coran. Și aici, informația trebuie contextualizată. Texte cumplite sau cel puțin șocante se găsesc și în Vechiul Testament și în Talmud (care e contemporan Coranului, deși există mulți creștini convinși că ar fi anterior Bibliei). Așa cum am spus, a scoate din context citate șocante nu ajută la nimic și arată cel mai ades rea credință. Trebuie înțeles că auditoriul surelor din Coran era format din beduini și păstori arabi, care practicau o religie păgână, politeistă, pentru care poruncile date de profet erau prima formă de legislație pe care o cunoșteau, reprezentând un progras cu adevărat revoluționar. Ca și în cărțile evreiești de pe vremea lui Moise există numeroase indicații privind igiena, conduita în relațiile de familie, cu semenii, prescripții alimentare. Din acest punct de vedere, multe interdicții sau cerințe din Coran amintesc tonul din Deuteronom sau Levitic, cărți pe care de asemenea foarte puțini creștini le au în vedere când își reprezintă propria religie, dar care ar putea fi citate cu uimire de cei de alte religii.

Având în vedere imaginea femeii musulmane, acoperite cu văl, mulți ar fi surprinși să afle că în țări precum Iran sau Egipt, această practică vestimentară nu era nici pe departe așa de răspândită în urmă cu o jumătate de secol. Încă și mai surprinzătoare e referirea absolut vagă la această ținută din cartea sacră a Islamului. Coranul nici măcar nu menționează în mod explicit vălul, ci face o trimitere aluzivă, într-o jumătate de verset în întreaga carte, trimitere, ce poate fi interpretată în fel și chip:

30. „Spune dreptcredincioșilor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor!”(…)
31. „Și spune dreptcredincioaselor să-și plece privirile lor și să-și păzească pudoarea lor, să nu-și arate gătelile lor, afară de ceea ce este pe dinafară, și să-și coboare vălurile peste piepturile lor! Și să nu-și arate frumusețea lor decât înaintea soților sau a părinților soților lor sau a fiilor lor (…)” (Coran, 24:30, Surat An Nur)

(versetul e mult mai amplu)

În privința relației dintre femei și bărbați, Coranul instituie însă inegalități clare între femei și bărbați, acceptă poligamia, ca formă de protecție a femeilor, permisă doar celor foarte înstăriți, dar și violența în cuplu:

223. ”Soțiile voastre sunt ogor pentru voi. Veniți la ogorul vostru când și cum voiți, însă pregătiți-vă sufletele voastre mai înainte de aceast și fiți cu teamă de Allah și să știți că vă veți întâlni cu el” (Coran 2:223, Surat Al Baqara)

Ca în multe societăți tradiționale, căsătoria e văzută ca o chestiune preponderent materială. De altfel, nici în lumea creștină, căsătoria nearanjată de familie, motivată de rațiuni sentimentale, nu are mai cult de câteva secole:

34. „Bărbații sunt proteguitori ai muierilor, datorită calităților deosebite cu care i-a dăruit Allah și datorită cheltuielilor pe care le fac din bunurile lor (…)” (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Egalitatea între sexe eu una orwelliană:

228. „Ele au drepturi egale cu obligațiile lor, după cuviință. Dar bărbații au o treaptă peste ele.” (Coran 2:228, Surat Al Baqara)

Violența împotriva femeilor e recomandată ca metodă educativă:

34. Pe acelea de a căror neascultare vă temeți, povățuiți-le, părăsiți-le în paturi și loviți-le. Dar dacă ele revin și ascultă de voi, atunci nu mai căutați pricină împotriva lor. (Coran, 4:34, Surat An Nisa)

Sunt dictate mai multe pedepse corporale, inclusiv lapidarea, preluată din tradiția evreiască:

2. „Pe cea care preacurvește și pe cel care preacurvește biciuiți-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri”. (Coran, 2:24, Surat An Nur)

Sistemul juridic musulman, bazat pe Sharia, e însă unul supus interpretărilor. De pildă, în cazul versetului de mai sus, învinuitul poate scăpa nebiciuit dacă jură că e nevinovat.
De altfel, incoerența e asumată explicit în Coran, care e o carte adresată credinței, nu logicii:

106. „Dacă Noi anulăm un verset sau îl facem uitat, aducem altul mai bun decât el sau asemenea lui. Nu știi că Allah are putere peste toate?” (Coran, 2:106, Surat Al Baqara)

În ce privește relația cu evreii și creștinii, Coranul recomandă în general moderația și toleranța, fapt pentru care stau mărturie secolele în care, de pildă, evreii au trăit feriți de persecuții în marile citadele musulmane. Chiar și supraviețuirea și înflorirea creștinismului în tările române ocupate de otomani e o dovadă în plus că fundamentalismul e un fenomen absolut modern. Chemările la luptă sunt aproape mereu nuanțate de apeluri la înțelegere cu restul monoteismelor, în special cu creștinii:

190. „Luptați pe calea lui Allah împotriva acelora care luptă cu voi, dar nu începeți voi lupta, căci Allah nu-i iubește pe cei care încep lupta.” (Coran, 2:190, Surat Al Baqara)

Chemările cele mai războinice îi vizează de obicei pe politeiști:

193. „Luptați-vă cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie împotriva celor nelegiuiți.” (Coran 2:193)

Pentru creștini, tratamentul indicat e unul mai curând amabil:

46. „Nu discutați cu oamenii Cărții decât în felul cel mai frumos, afară de aceia dintre ei care sunt nelegiuiți (cu voi). Și spuneți: Noi credem în ceea ce ni s-a trimis nouă și vi s-a trimis și vouă! Domnul nostru și Domnul vostru este unul singur și noi Lui îi suntem supuși („musulmani”)” (Coran 29: 46, Surat Al Ahqaf)

de ce e mai previzibilă o islamo-democrație, decât o Reformă de tip protestant

Cum spuneam, prescripțiile privind traiul de zi cu zi și relațiile cu semenii nu sunt cu mult mai surprinzătoare decât texte ale Vechiului Testament și, cu siguranță, decât unele indicații din Talmud. Ele trebuie înțelese în contextul epocii și tradițiilor popoarelor respective. Cei care sunt sceptici în privința perspectivelor democratice ale societăților musulmane sunt contraziși chiar de precedentele istorice, când popoare cu această religie au cunoscut secole de prosperitate și superioritate tehnologică față de societățile europene, pe care le depășeau și în privința civilizației generale și în privința toleranței. Apelurile constante la conștiința personală, la săvârșirea faptei bune, la compasiune și justiție din Coran sunt suficiente pentru a permite înflorirea unui tip moderat de societate. Modelul creștin-democrației, care a parcurs un drum foarte lung și o transformare din era teribilă a cruciadelor până acum, poate fi o cale de urmat, una chiar plauzibilă pentru lumea musulmană.

Există însă ceva în Coran care îl face puțin susceptibil la perspectiva unei Reforme de tipul celei ce a născut protestantismul. Încurajați de veniturile mari și facile din petrol, emirii saudiți au încercat încurajarea unei forme proprii de islam reformat: wahabismul. Acesta are ca unic punct de contact cu protestantismul accentul pe care îl pune pe textul scris. Dar textualitate nu rezolva problema modernizării în cazul islamului, un text de factură preponderent poetică putând fi manipulat spre bine sau spre rău. Marea problemă a islamului în raport cu modernitatea e caracterul Coranului ca mărturie patetică de credință. Biblia a putut fi tratată de lumea protestantă în chip rațional, tradusă în limbaj aproape laic pentru că substanța densă a parabolelor evanghelice a permis și o asemenea abordare. Un Coran văduvit de poezia limbii arabe, de patosul unei credințe trăite cu inima, rămâne probabil la fel de lipsit de substanță cum l-a perceput Schopenhauer, cel care se plângea că nu a găsit în paginile lui nici măcar o idee inteligentă. Aceasta e o abordare sortită din start eșecului, Coranul nu are altă șansă decât să rămână un monument poetic al trăirii sentimentului religios, fără alte explicații.

virusul european al islamismului

În urma sosirii colonizatorilor europeni în cele două Americi se estimează că au murit peste o sută de milioane de indigeni. Cifra e teribilă, nemaifiind depășită decât de crimele sistematice ale regimurilor comuniste. O parte din victime au pierit în masacre de neiertat al „conquistadorilor” înarmați cu sabie și uneori și biblie. Dar cea mai mare parte au pierit la contactul cu viruși de pe bătrânul continent, cărora nu erau pregătiți să le facă față. Se murea pe capete de gripă spaniolă, pojar, varicelă și alte boli, astăzi banale.

Apariția islamului radical, a islamismului, nu e departe de această experiență și are exact aceeași sursă. Până în secolul XX, lumea musulmană a oferit destul de rar exemple de extremism, cele mai notorii, ca răspuns la invaziile cruciaților vest-europeni. În secolul XX, în urma reușitei conspirației bolșevice, URSS devine prima societate în care e experimentată o formă brutală de etatism comunist. Ca răspuns la criza americană, ce părea să prevestească sfârșitul capitalismului, și la modul în care fusese implementat socialismul în Rusia, în Europa apare o altă formă de socialism, fascismul, de astă dată cu unele coloraturi locale creștine și militariste. Ca și în cazul colonialismului, și în cel al celor două totalitarisme, lumea islamică s-a văzut târâtă fără posibilitatea refuzului.

Islamismul a apărut din infestarea tradiției musulmane cu virusul socialist și ca reacție la diferite forme de colonialism ori injustiții și ingratitudini ale marilor puteri. Cine e curios cum de era posibilă radicalizarea unor întregi grupuri sociale în preajma celui de-al doilea război mondial, poate urmări pe internet un miting electoral al lui Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah („Partidul lui Dumnezeu”). Plaja electorală căreia i se adresează această grupare radicală din Liban sunt milioanele de refugiați palestinieni, ce trăiesc în această țară și localnici solidari cu ei. Mi s-a părut izbitoare asemănarea dintre discursurile acestuia și adunările Gărzii de Fier, din perioada ei de maximă popularitate (și decădere ideologică). Același discurs gol, monomaniacal, același cult al martiriului și fanatismului, al purificării prin acte eroice, al coeziunii naționale, un colectivism disciplinat ca răspuns la frustrări individuale (reale). Pentru ambele grupări s-au putut găsi deci justificări în Coran, respectiv în Biblie, după cum tot în respectivele cărți s-au găsit și resurse pentru acte de maximă omenie.

Putem medita la asemenea folosiri în scopuri politice ale unor texte sacre, păstrând în vedere că în urmă cu doar câteva decenii Europa întreagă era cucerită de retorici similare. E greu de spus dacă Europa va ieși din vraja socialismului, sau dacă acesta nu va reuși să dizolve progresiv întreaga civilizație europeană, prin formele lui mai noi și mai insidioase. Pentru moment, anticorpii Europei, reprezentați printr-o tradiție a societății civile, a statului de drept, a contractualismului, au reușit să țină la distanță radicalismul.

Rămâne de văzut dacă și lumea musulmană va găsi anticorpi împotriva confiscării politice a sentimentului religios și implicit o cale moderată spre modernitate. Punțile oferite de stânga – multiculturalismul și secularismul, adică transformarea laicității în doctrină de stat și asumarea implicită a ateismului – se dovedesc a fi mai mult niște obstacole. Paradoxal, o înțelegere a celuilalt, mediată chiar de propria religiozitate, e o cale mai firească și mai ferită de ipocrizie. Iar cunoașterea reciprocă e un prim pas.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 11.05.2012 in Spiritualitate

Tags: , , , ,