rss
rss
rss

Din strategie ocultă sau inconștiență, Biserica e țintă vie în ultima vreme și va fi din ce în ce mai mult, fapt ce-i atestă vivacitatea. Un motiv în plus să scriu câteva gânduri pe marginea morții, tocmai din perspectiva omului îmbisericit. Așa, și nu la modul abstract-filosofic.

În problema morții se înțepenește mașinăria lumii. O lume care poate oferi multe modalități practice de petrecere a timpului, fie de valorificare a lui, fie de irosire. Bani, carieră, plăceri, echilibru, cunoaștere, glorie și cine și mai câte lucruri după care poate alerga un om pe parcursul unei vieți. În raport cu realitatea morții, peste toate planează verdictul Eccleziastului: „deșertăciune a deșertăciunilor”.

În acest raport, nu doar orice efort, participare, construcție, dar existența însăși devine absurdă. Pentru a nega acest caracter grotesc de farsă de mari proporții, modernul vine cu diverse strategii de supraviețuire. Negarea realității morții, fericita ignoranță, care merge la unii până la superstiția de a nu rosti cuvântul ca atare, de teama forței lui magice. Multe societăți „civilizate” au evacuat moartea din vocabular, nu din decență în fața solemnității misterului, ci cu gestul nervos de acoperire a urechilor cu palmele.

Viclenia modernului-negustor a inventat până și comerțul cu moartea. Ca să devină o marfă în presă, moartea trebuie să aibă mai înainte cumpărători. Și are, din momentul în care moartea e transformată în spaimă (thrill), în senzația tare cea de pe urmă, singura care mai mișcă. Pentru că doar moartea mai mișcă omul paralizat de frici și doborât de griji. Doar moartea mai e o știre în sine, face vedetă dintr-un om sau grup banal de oameni, doar ea mai face să tresară mușchii atrofiați ai inimii. Ultimul zvâc e rigor mortis.

Cineva mi-a spus că evită slujbele ortodoxe pentru că prea au un aer funerar, toată atmosfera e una morbidă, de la cântece la lumânări, la pereții afumați și lumina difuză. Ceva adevăr e în senzația asta, dar tocmai asta vorbește despre seriozitatea ortodoxiei. Doar religia vine cu un răspuns credibil la angoasa morții. Fiecare cu povestea ei, dar eu mă rezum la creștinismul ortodox.

În societate sunt relativizate valorile și adevărul, în biserică e relativizată moartea. Dintr-o spaimă de neant, de anihilare totală și inveitabilă, e făcută doar o etapă spre înviere. Și încă una fecundă: „dacă grăuntele de grâu, când cade pe pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12:24).

Creștinismul deschide o cale regală spre lumea de dincolo, celor ce sunt morți pentru lumea aceasta. Un preț exorbitant și nebunesc, la prima vedere, o sinucidere pentru ceva nevăzut și incert. Dar în prezentul continuu e imposibil de trăit, existența devine viață doar cu speranță, cu ochii ațintiți încrezător spre viitor. Cât anume e necesar să mori pentru lumea aceasta, pentru a putea începe să trăiești, ține de „savoir vivre”, e intuiția și stilul fiecăruia. La fel și interpretarea a ce înseamnă acest tip figurativ de moarte de dinaintea unei renașteri.

Asceții, călugării sunt doar exemplele extreme de experimentare a unei mortificări, dar una care deschide deja de aici o altă viață. Pentru cei mai mulți, ortodoxia privilegiază și recomandă moderația. Nu refuzul vieții cu tot ce are ea omenesc, ci evitarea erorii de a te investi fără minte în nimicurile irelevante. Un sens lax al morții pentru lumea aceasta poate fi și simplul fapt de a-i conștientiza deșertăciunea, a ști că nu totul se rezumă la ce se vede la suprafață.

Ortodoxia are un nivel teologic, în care adevărurile de credință sunt explicate și înțelese. Gândirea nu poate fi decât un act individual, la fel cum și credința e absolut necesar să fie un fapt intim, trăit în forul interior. Dar creștinii răsăriteni, în frunte cu Grigore Palamas, știu că înțelegerea cu mintea are limite ce sunt rapid evidente, între care nu încape imensitatea Dumnezeirii.

Și din acest punct încolo ritualul și comunitatea bisericească intervin, pentru a-l apropia pe credincios de cele veșnice, de Dumnezeul Cel Viu, „un Dumnezeu al viilor, nu al morților”. Realitatea Împărăției nu mai e, în momentul culminant al liturghiei, o promisiune, ci o realitate prezentă. Iar pentru intelectualul sceptic, introducerea în sânul unei comunități mai are și darul de a smeri, de a pune între paranteze orgoliul personal.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 17.08.2013 in Spiritualitate

Tags: , , ,