rss
rss

A venit, în sfârșit, prima duminică după două luni cu bisericile închise! O zi în care credincioșii au fost ținuți preponderent tot în afara ei, dar măcar au putut participa din curte sau de pe trotuar la slujbă. A fost și prima slujbă de după primul Paște la care românilor li s-a interzis să participe – eveniment, pe care îl frecventau din inerție, s-ar părea.

Bucuria a fost știrbită de zelul oamenilor de ordine, care verificau ca niște taxatori de bilete intrarea pe poartă. Fără botniță, așa a arătat pentru mine momentul:

Dincolo de senzația personală, momentul are sociologic o valoare mai mare decât un sondaj. Măsoară ceva mai precis decât numărul firav al celor veniți la protestul din Piața Victoriei. Doar referendumul familiei ne-a mai oferit această privire în profunzimea mentalității românești contemporane.

Pentru că realitatea crudă e că n-a existat nici pe departe un val popular, care să arate că românii au trăit cu un dor mistuitor de cele sfinte. Că i-a durut și revoltat acel paște trist și întunecat din fața televizorului. Prezența estimez că n-a fost sub media duminicală obișnuită, dar nici mult peste. Cât înseamnă în procente, mi-e imposibil să zic

S-a vehiculat într-o statistică un 30% ziși „creștini practicanți” – doar pentru că ștacheta era fixată jos de tot, la cel puțin o dată pe an prezență. Iar românii o bifau (în procent mult peste al rușilor, de pildă, devenind cea mai mare biserică ortodoxă) tocmai cu acea noapte de Înviere. Fără ea, prezența săptămânală cădea undeva pe la un 3%. (Nu știu când s-a făcut și ce precizie are estimearea asta.)

Chiar dacă procentul nu e chiar așa alarmant, cred că trebuie să ne asumăm o concluzie. Întocmai ca anti-creștinii foarte vizibili pe internet și în presă – care sunt o ultra-minoritate – și creștinii implicați sunt o minoritate în România lui 2020.

Ambele sunt două minorități, între care există o majoritate largă – poate 70-80% de indiferenți. Aceștia nu trăiesc după calendarul sacru, ci după nevoile stomacului și ale ghidului TV. Pentru ei, interdicțiile n-au fost înregistrate ca o persecuție religioasă, abia dacă le-au luat în seamă. I-ar fi revoltat doar închiderea sau scurtarea programului supermarketurilor. Poate și ceva închideri de televiziuni.

Sigur, există și factorul fricii. Oamenii au fost terorizați, supuși unui șoc psihic. Sunt de apreciat cei care s-au putut rupe și dezmetici din acest bombardament al panicii. Enoriașii au o medie de vârstă ridicată și, fiind în niște grupe de risc, pot fi scuzați dacă se tem. Dar „ochiometric”, nu bătrânii lipseau din curtea bisericii. Erau tot aceleași persoane ca alte dăți.

Așadar, în doar trei decenii, România a trecut de la o țară majoritar creștină, la o țară cu minoritate creștină. Nu vă bucurați, pentru că legile de protecți și privilegiile „minorităților” nu i-au apărat niciodată pe creștini, nicăieri unde aceștia le-au adoptat. O reușită spectaculoasă a „modernizării” țării, izbutită în comun de capitalismul consumerist, televiziuni și școală.

Același „progres” în ale secularizării, cu schimbarea din majoritate în minoritate s-a mai petrecut și în Occidentul, spre care alergăm cu limba scoasă. Tot în vreo trei decenii, cam din anii 60. După care i-au urmat, în oglindă, două fenomene. Primul a fost prăbușirea demografică, cu o explozie a divorțurilor. Al doilea a fost transformarea din majoritate în minoritate și din punct de vedere etnic. Adică înlocuirea. Mai avansat în marile orașe, în curs de îndeplinire și în restul localităților.

PS: cum îmi imaginasem eu că va fi

Mărturisesc că visasem această redeschidere a porților bisericilor, ca pe un moment de mare efuziune populară. O mulțime de oameni mai mare și decât într-o noapte de Paște, că doar e ziua și am stat destul în case. Un protest tăcut față de abuzul politicienilor. Ceva, care să mute slujba în stradă, spre groaza posedaților, care au putut gândi asemenea măsuri. (E drept, eu și la referendum am crezut că va fi un val popular.) Măcar cum s-a întâmplat în Muntenegru. Mă uit acum cu și mai mare tristețe la imaginile de acolo.

De fapt, îmi imaginasem că toți românii vor simți această zi ca pe versurile lui Grigore Vieru, în care descria sfârșitul calvarului sovietic, cu deportările și persecuțiile religioase la adresa românilor basarabeni. Atunci erau ateii comuniști din vechea generație, acum sunt alții mai modernizați. Dar parcă sunt scrise în 2020, pentru această zi:

„Reaprindeţi candela-n căscioară
Lângă busuiocul cel mereu
Degerat la mâini și la picioare
Se întoarce acasă Dumnezeu.

Doamne, Cel din slăvile creştine
Ce păcate oare-ai săvârşit
Că Te-au dus acolo şi pe Tine
În Siberii fără de sfârşit?

Toate le ierţi, Doamne de sus, cu blândeţe măreaţă,
Chiar şi pe cei care Te-au dus în Siberii de gheaţă…

Frigul ninge şi pustiul plouă,
Degerată-mi este inima.
Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă
Fără sfatul şi lumina Ta.

Doamne, intră şi-n a mea chilie
Şi-amândoi, răniţi şi îngheţaţi
Să ne încălzim cu bucurie
Unul lângă altul ca doi fraţi.

Articole asemanatoare:

By schmoukiz, 17.05.2020 in Spiritualitate
Tags: , ,