rss
rss
rss

Nu am spus „deținutul model Adrian Năstase”, cum ar fi fost firesc. Realitatea e că fostul prim-ministru a devenit un real model pentru societate. Ce a învățat cel mai mărunt locuitor al patriei de la Adrian Năstase? Că trebuie să fie cinstit ca să reușească în viață? Nici vorbă, vede și el cu ce mașină se plimbă fiii lui Năstase, în ce vile se relaxează soția, că și o zdreanță de fular, pe care ți-o legi de gât când te-ai zgâriat, costă cât un salariu considerat excelent pentru mulți muritori. Nu-ți trebuie multă minte să raționezi că asemenea valori nu se adnă din muncă cinstită, deci calea e deja trasată.

Mai departe, ce au învățat sătenii din Gorj să spună, când sunt luați la întrebări, ce e cu prezențele alea la urne de câte 200%? Că sunt anchetați politic! Regimul Băsescu le-a înscenat procese de furt electoral, cum i-a înscenat și lui Adrian Năstase. E un proces politic, Năstase egal Maniu, o spune chiar Lucia Hossu Longin.

Evident, că în satele din Oltenia nu și-a bătut nimeni capul cu procesele lui Maniu, acolo securiștii și activiștii au fost modele de succes în ultimele două generații. Nu se pierd ei în detalii. Că politicienii din generația lui Maniu erau ridicați în puterea nopții, fără proces, uneori, fără apărători cu puteri reale, fără apel la instanțe internaționale, fără administrare de probe, doar cu acuzatori populari. Unii nu beneficiau de niciun proces, stăteau câte 5 – 10 ani, fără ca familia să știe dacă mai sunt în viață și, dacă supraviețuiau, erau eliberați fără alte explicații, să se întoarcă la casa, care între timp le fusese confiscată. Evident că nu aveau internet și nu stăteau cu familia pe chat, nici nu primeau 5 mese pe zi și tratamente medicale costisitoare.

Procesul lui Năstase, nu pentru cea mai gravă acuzație, a durat 8 ani de zile. Nu din dorința procurorilor, ci din dorința celor 15 (!) avocați de elită pe care i-a avut. S-au dat sute de termene, s-a constestat un an de zile constituționalitatea unei legi, s-a votat ridicarea imunității parlamentare, s-au audiat sute de martori, s-au administrat câțiva metri cubi de probe, s-au efectuat, la cerere, câteva expertize judiciare. Curat proces politic, nu? La finele acestui efort birocratic uriaș și pedant, până la ultima virgulă a legii, justiția l-a clasat, chiar cu blândețe: un escroc, ce trebuie să stea închis doi ani, dar poate cere eliberarea după 8 luni. Crunt abuz, veți zice!

Totuși, ca să beneficieze de reducerea previzibilă a pedepsei, într-o lume normală, ar trebui ca pușcăriașul să arate o minimă căință. Să convingă o comisie că înțelege de ce a fost pedepsit, că regretă faptele. La urma urmei, nu eliberezi criminali, care promit să se răzbune sau hoți, care promit că se for apuca iar de furat. Arată deținutul Năstase vreo urmă de căință? Dar societatea, a înțeles că hoția nu e calea scurtă spre succes? La ambele întrebări, răspunsul e negativ.

Adrian Năstase scrie din închisoare epistole zeflemitoare la adresa Justiției, ia peste picior alte anchete ale Procuraturii, își anunță fanii că e bine, relaxat și cu moralul ridicat. S-au mai văzut infractori fără remușcări, nu aici ar fi problema. Problema e că societatea românească îi transmite la ore de maximă audiență epistolele, așteaptă să vadă ce ne mai scrie deținutul politic escroc de dincolo de zăbrele. Țara e căzută în admirație și râde la glumele pușcăriașului despre procurori. N-am văzut niciodată să se dea și scrieri de pe blogurile unor judecători. Sau și mai grav, niște file din jurnalele unor procurori hărțuiți de politicieni, amenințați cu moartea de infractori. Într-o lume normală, ei ar fi eroii, pe ei i-ar citi cu nesaț opinia publică.

În schimb, mesajul implicit pe care societatea îl transmite anchetatorilor onești e că munca lor e impopulară, stârnește resentimente la public și în cel mai bun caz, inutilă. Cred că de mai multă admirație s-a bucurat la publicul consumator de Mazăre, poza cu judecătorul pozat la Saint Moritz în același jacuzzi cu spumă cu inculpatul, căruia i-a dat prin sentință despăgubiri de trei sferturi de milion de euro. Astea sunt criteriile societății.

În satele cu votanți anchetați lumea plânge, cu lacrimi reale, de pârjolul secetei. Nisipul intră în curți. Exact în aceleași curți în care se găsesc dalele furate de pe fostele canale de irigații și garduri din țevile de la aceleași instalații. Sentimentul justiției și vinovăției a dispărut la fel ca din mintea senină a lui Adrian Năstase. Ca și sentimentul de rușine față de comunitate. Pe un asemenea sol mental, semințele instigării împotriva autorităților prind foarte ușor. Țăranii se văd îndreptățiți să blocheze mașina Procuraturii pe uliță, să le strige procurorilor că au gura mare, când se văd cu reporterii Antena 3 și RTV în apărare.

Comparația cu Maniu e doar o abjectă figură de stil. La scara istoriei, modelul Adrian Năstase a triumfat în societate, nu martiriul umil al bătrânilor țărăniști și liberali interbelici.

Cum spunea Traian Băsescu, „numai boul e consecvent”. Pentru flașnetele USL, care spun că neparticiparea la un referendum e refuzul democrației și va duce țara în pragul unui război civil (Victor Ciutacu), iată un Breaking News din 2009, de la precedentul referendum organizat în România. A fost ultimul referendum validat prin participarea populației și cerea reducerea numărului de parlamentari și unificarea celor două camere ale Parlamentului. PSD și PNL au cerut atunci votanților lor să refuze buletinele pentru referendum și să voteze doar pentru președinte. Unii chiar i-au ascultat, alții au votat împotrivă. Vom vedea duminică și câți vor asculta sfatul echipei Ponta-Antonescu, respectiv sfatul lui Băsescu. Va fi o bătălie strânsă, orice e posibil.

Pe mine mă știți, nu ies din cuvântul lui Adrian Năstase. Păi ia auziți ce bine le zicea în 2009:

„Ce vreau sa repet nu e legat de alegeri, ci de referendum. Adica despre acel eveniment inventat de Basescu pentru a deturna campania electorala.”

Eveniment inventat zici? Păi poate la fel vor gândi și boicotiștii din 2012, care nu sunt de acord că răsturnarea lui Băsescu era prioritatea zero a guvernării, înainte de stabilizarea leului, combaterea secetei sau stimularea creării locurilor de muncă.

„Parerea mea despre toata aceasta mascarada o cunoasteti. Asistam la un simulacru de democratie participativa, la un referendum aberant, fara finalitate.”

Deci nu e nicio judecată a poporului, e o mascaradă și un simulacru de democrație participativă. Combate bine!

„Acest referendum constituie o frauda morala, o sfidare la adresa spiritului legii. Traian Basescu s-a folosit de aceasta tema pentru a-si face campanie…”

Am vaga bănuială că și Ponta & Antonescu au sperat într-un val de simpatie populară, cu trei luni înainte de alegerile generale din toamnă. Doar că pocinogul le-a explodat în față, dată fiind reacția total neașteptată a liderilor europeni și americani, precum și a presei internaționale.

„In fata acestei inselatorii pe care o face Traian Basescu pozitia mea nu poate fi decat una singura: nu voi participa la aceasta mascarada; nu ma voi inregistra ca prezent la referendum, nu voi lua cele doua buletine de vot. Ii sfatuiesc pe toti cei care gandesc la fel, pe toti cei care s-au saturat de abuzurile, de prefacatoria si de jocurile murdare ale lui Traian Basescu sa faca acelasi lucru – sa nu participe la referendumul-jucarie al presedintelui-jucator.”

Am crescut poate mulți cu ideea că sistemul e rece, impersonal, poartă costum negru și ochelari de soare ca agenții Smith din Matrix. Ei bine, azi realizez că sistemul e un sentiment vibrant. Și nu pentru că l-am văzut pe Năstase țanțoș în capul oaselor pe o targă, zâmbitor, parcă mândru de atenția care i se acordă. Ci pentru că i-am văzut pe susținătorii lui. Năstase n-avea nici măcar o zgaibă la gât care să se vadă (Corina Drăgotescu zice că unii se vindecă mai repede). Accepta formalitatea asta ca pe un dar firesc prin care poporul îl răsplătea. Politicienii de azi, fără stil, circulă cu girofar. Dânsul, mai rafinat și cu ambiții mai înalte, merită să fie purtat de colo colo, ca împărații antichității: într-o lectică. Chiar părea perfect capabil să se dea jos de pe targa, pe care era cocoțat nu întins, și să o ia pe jos printre muritori. Fanii săi din presă, însă, nu cred că se vor mai face bine vreodată.

Două sunt marile performanțe într-ale răului de durată, reușite în acești ultimi ani: personalizarea și sentimentalizarea. Ele se adaugă unor practici mai vechi și mai studiate, ca rescrierea istoriei, ștergerea memoriei, tabloidizarea sau construirea unei realități fictive. Prin personalizare, s-a reușit distrugerea discernământului și a capacității de analiză a unei situații. De ani de zile, domni și doamne cu o pregătire incertă, practică un fel de bârfă, pe seama unor personalități publice. Telespectatorul e invitat și antrenat, nu să judece o problemă, ci să țină cu cineva, să dea dreptate cuiva, să acuze pe altcineva, să se bucure cum cineva a fost pus la punct de altcineva. Jurnalismul a fost redus la 2-3 întrebări, dintre care „cum comentați ce a zis X”, „ce părere aveți de Y”. Important e doar ca noutățile și bârfele să curgă, într-un flux care să creeze senzația de urgență și noutate ce nu suportă amânare.

Odată învățat cu acest meniu de tip fast-food, fără calorii de informații, vitamine intelectuale și fără condimente de spirit, consumatorul-obez poate intra și el în joc. Nu are decât să își aleagă gașca unui personaj, să identifice corect proveniența unei opinii, și va putea para fără alte argumente orice vine de la un băsist, de la un uslaș șamd. Dar dacă lucrurile ar fi rămas aici, nu ar fi fost totul pierdut. Mai puteai spera că apar și oameni mari, personalități, care să încarneze idei.

Aici intervine etapa a doua: sentimentalizarea. Inima n-are rațiune, o știm de pe vremea când Ienăchiță Văcărescu scria poezii. Cum au reușit acești negustori de presă să vândă emotivitate în locul logicii, n-am reușit încă să mă prind, dar au reușit de minune. De aici încolo, Dumnezeu cu mila, dar nimeni nu va mai putea fi lămurit și convins de nimic. E judecat Năstase 8 ani, cu o armată de avocați pedanți, cu martori și procedură întoarsă pe toate fețele? Nu contează, e o lucrătură ca-n anii 50. Se zgârie la gât și e dus la spital pentru îngrijiri? Ne gâtuie emoția pentru situația lui și îi facem inumani și hiene, pe cei care văd totul ca pe o telenovelă cu scenariști amatori. Ne pomenim cu el vioi și fără răni vizibile? Ce contează, important e să se-aleagă praful de cei întunecați de ură! Stingea-ți-s-ar flacăra, Aliodor Manolea!


Vă asigur că Mircea Badea nu va pierde niciun fan, după emisiuni ca în seara asta, când ne-a explicat ce mârșavă e șefa Procuraturii sau cum Mike Tyson a primit permisie din închisoare ca să joace un meci. Nu există nici legi, nici decizii judecătorești, nici logică, nici dovezi, care să convingă un om pătimaș. Dacă meșteșugul tău e să înveți oamenii să urască și să iubească în mod partizan, nimic nu te poate compromite. Nicio pagină plagiată nu poate fi pusă față în față cu originalul, ca să crezi că te-ai înșelat și că nu poate fi mai puțin importantă fapta comisă, decât identitatea sau premeditarea denunțătorului.

Nu, nu e vorba de Mircea Badea, că ăla e previzibil și nu din cauza lui vin a doua zi obosiți guvernanții la Palatul Victoria. E bestia de Traian Băsescu, dictatorul, care i-a înconjurat în clădirile Guvernului și Parlamentului, de unde amenință cu sadism să nu le mai dea drumul până în 2016, dacă alegerile din toamnă merg conform planului pentru USL.

„La şedinţele de guvern, 75% din timp discutăm despre cum să ne apărăm de atacurile politice ale lui Traian Băsescu.”

recunoaște Victor Ponta. E una din cele mai grave declarații făcute, în inocența sa ruptă din Disney, de un prim-ministru. Poate ar fi cazul ca premierul să returneze nu doar sporul de doctorat, dar și 75% din salariul, pe care îl ia ca șef al guvernului, nu ca șef de partid. Paradoxal, s-ar putea să avem aici visul libertarian al statului minimal. „Small Government” la propriu. Dar nu un executiv, care se mândrea ca Reagen că încearcă să își reducă programul la cât mai puțin, ci unul cu preocupări mărunte.

De fapt, acum că știm cu ce se ocupă ei în trei sferturi din timp, se naște întrebarea ce au reușit până acum să facă în cele 25% din orele de program alocate țărișoarei? Că Hidroelectrica e cam pe butuci și nici măcar pe Patapievici n-au reușit să-l strângă de gât cu papionul. Inițiativa trecătorului ministru al Educației, Liviu Pop e din categoria când se suie scroafa-n pom, cine tace nu e om. Problema a fost excelent pusă în context de Vlad Petreanu, care compară cele două CV-uri, al lui Daniel Funeriu și al lui Liviu Pop. Pentru că, da, urgența lui Pop e să afle dacă cineva, care a predat la facultăți consacrate din Occident și a condus proiecte la institute de cercetare, și-a echivalat diploma de bacalaureat și nu cumva e angajat la negru la Cotroceni. Pe lângă că a umbla la chestiuni academice în contextul dat, seamănă cu chelu’ își pune mâna-n cap sau a vorbi de gloanțe-n casa împușcatului, dacă tot deschizi subiectul, riști să afle lumea de gloriosul tău masterat, eliberat de Fundația Sf Anton de Padua din Ulmeni, Maramureș.

Consilierul de imagine al lui Ponta, Bogdan Teodorescu, ar trebui să îi explice și că există pericolul dezamăgirii propriului electorat, fanatizat de Antena 3. Păi dacă ani de zile nu ai avut altceva de comunicat decât că vei demasca mafia pedelistă, și ai mai și comandat audituri la ministerele preluate, e cazul să vii cu ceva mai greu decât cartea de muncă a unui cetățean angajat acum la Cotroceni. Ia imaginați-vă că eu sunt votantul, fanul convins al USL, și că mi s-a promis ani de zile că dacă merg la vot, poporul o va primi pe Udrea, (victimă sacrificială, vorba lui Hrebenciuc), iar acum mă trezesc cu Funeriu, nu am motive să mă simt frustrat?

Și mai e cineva pentru care Băsescu e o preocupare covârșitoare: Dan Voiculescu. Lui cred că Băsescu i se arată când ziua, când noaptea, făcând schimb de ture cu Monica Macovei, ca anchetatorii la Securitate. Basmul că pleacă din Parlament că nu se măresc pedepsele pentru hoți, cred că a fost prea gogonat și pentru Mihai (cum îl alintă el pe domnu Gâdea). Pur și simplu, trebuie să-i fi creat un atac de panică ideea că a rămas cam ultimul nebifat pe lista lui Băsescu, de pe care au fost tăiați Năstase, Geoană, Vântu, Patriciu (aici nu e clar, dacă prin falimentare sau reevaluare).

Tot tumultul ultimilor ani începe să capete sens, ca tremurul cuiva scuturat de un medicament foarte puternic. Toate acele mobilizări de forțe umane și materiale, la fiecare alegeri, între alegeri, obsesia tembelă pentru un om fără cine știe ce anvergură la scara istoriei, care pentru noi a constituit irosirea unor ani, în care am fi putut regăsi o direcție ca societate. Toate aceste eforturi gălăgioase încep să aibă sens, căci instanțele au lucrat lent, ezitant, exasperant, dar nu chiar fără niciun rezultat. Pozând în erou al maselor, securistul Voiculescu a fost nevoit să recurgă și el la un fel de sinucidere: una politică. Brusc, își abandonează cu ciudă mandatul de senator, la câteva zile după telenovela Năstase și la alte câteva înainte de verdictul său. Ultima speranță, reluarea procesului, la un tribunal mai mic, pentru muritori, noi tergiversări, noi proceduri, poate o suspendare, poate o înțelegere.

Lamentabil e că între accesoriile mediatice ale acestor oameni cu cârcei de spaimă s-a înrolat fără nicio reținere și Lucia Hossu Longin. Eu și câteva generații care vor urma îi datorăm acestei doamne accesul la câteva din puținele fărâme de memorie colectivă înregistrate video. Fără eforturile admirabile ale seriei Memorialul Durerii, nu am fi aflat poate niciodată că a existat o Elisabeta Rizea sau un Gavrilă Ogoranu, n-am fi auzit mărturii dincolo de imaginație ale supraviețuitorilor de la Pitești, nu l-am fi privit în ochi pe omul-șobolan, torționarul Nicolski și atâtea altele. De aceea, mi se pare halucinant ca o persoană cu asemenea merite în oferirea unor modele reale celor cu urechi de auzit, să intre cu entuziasm într-o echipă de zgomote a unuia ca securistul Dan Voiculescu.

Nici măcar comuniștii nu avuseseră lipsa de jenă în a amesteca deținuții de drept comun, borfașii de rând cu deținuții politici. Desigur, ultimii aveau un tratament mult mai greu, torturi și izolare, uneori totală de ani de zile, se dorea explicit exterminarea lor, dar li se păstra această ultimă demnitate. La Aiud sau Sighet erau într-adevăr elitele României, și o știau inclusiv gardienii. Ce să înțeleagă acum un tânăr care o aude vorbind de totalitarism, teroare, închisori politice pe Lucia Hossu Longin? Că și cele din anii 50 erau doar figuri de stil grosiere? Că n-au existat niciodată și pot fi șterse din istorie?
Nici măcar ca glumă nu are sens să introducem în comparație martirii acestui neam cu delincvenții lui.

[Am pus o fotografie pe Facebook, cu un scurt mesaj și a devenit oarecum virală, așa că reiau ideea aici, mai pe larg.]

Se zice că societatea s-a împărțit în două, de o parte și de alta a tărgii, care îl urca pe Năstase în ambulanță. În stânga tărgii s-au așezat, ca de obicei, „oamenii de bine”, miloși și plini de compasiune. Convinși că un prim-ministru, și când fură, trebuie tratat altfel, pentru că „e al nostru”, „ne-a reprezentat țara”. De partea dreaptă a tărgii, ne-am așezat cei care am ales să ne amuzăm că, la urma urmei, Năstase e viu și aproape nevătămat, cei care am râs de telenovelă, în fine, cei care ne-am întrebat dacă nu cumva nici măcar nu s-a tras acel glonț neauzit de nimeni dincolo de termopanele chinezești, dacă nu cumva totul e o punere în scenă, cusută cu ață de kașmir.

Nu știu care grup e mai numeros în societate. La mitingul de la spital, pensionarii pro-Năstase au fost mai mulți decât tinerii de la marșul parodic cu fulare. (Deși, e posibil ca noi să fi avut infiltrați și acolo, care să fi dat tonul la Altă dată o s-o facem și mai lată sau la La mulți ani!). Cert e că în media suntem prezenți absolut disproporționat: ei pe televiziuni, noi pe o bucată de Facebook. În primul rând, cred că avem și noi dreptul nostru, măcar la hazul de necaz, că multe nu ne-au mai rămas. Nu a murit nimeni, nici nu știm dacă a fost rănit. Avem dreptul să ne amuzăm, după decenii întregi de umilințe din partea acestei caste a nomenclaturii, care și-a schimbat doar numele partidului. În calitate de păgubiți ai contractelor cu Bechtel, cu câmpurile petroliere ale Petrom, cu precontractul secret pentru Roșia Montană, pentru privatizarea Sidex la un preț recuperat din primul an, pentru fregate, pentru mușamalizarea anchetelor la FNI sau RAFO, pentru inventarea băieților deștepți, în cinstea premierului care a inventat baronii omnipotenți: Sechelariu, Mazăre, Mischie, Oprișan, Mitrea, DIP și pentru un milion de alte motive. Lăsați-ne măcar dreptul de a râde.

Colegii de jaf (politicienii) și răspândacii lor din presă au un nou mesaj al zilei, pe care ni-l bagă în urechi fără oprire de câteva zile. De dincolo de ecrane, ni se spune cu insistență că nu suntem umani, că nu avem sentimente firești, că nu ne cutremură solemnitatea morții și gestul abisal al sinuciderii. Ba uite că avem. De aceea, vreau să vă fac cunoștință cu un sinucigaș:

procurorul Cristian Panait

Povestea sa e mai complicată, dar am s-o rezum așa: Un alt procuror, Alexandru Lele, a avut curajul nebun să ancheteze un baron local în vremea de maximă aroganță a lui Adrian Năstase. Pe fiul lui Tarău, prefect de Bihor, fugit pentru o vreme în afara granițelor și dat în urmărire. Când curajosul Lele a emis un mandat de arestare, Adrian Năstase a ieșit la televizor și a spus că „nu crede în arestările astea de vineri seara”. Recunoașteți stilul? Nu e doar zeflemeau tipică lui Năstase, dar e și stilul axat pe detalii și întrebări stupide, pe care l-au învățat (poate de la el) toți bârfitorii de politică, socotiți analiști („de ce tocmai acum?, ce se urmărește? e acesta cel mai corupt? chiar era un pericol de trebuia arestat?” etc etc)

Pe vremea aceea, mai existau și alți procurori, gen Toma Joița sau Victor Ponta, care știau ce e bine pentru carierele lor. Spre potolirea lui Alexandru Lele, a fost trimis la fața locului, tânărul Cristian Panait, care a încercat inițial să îi însceneze o percheziție acasă lui Lele, operațiune eșuată, pentru că procurorul a insistat să filmeze toată operațiunea. Între ciocan și nicovală, între șefi, colegul incomod și propria conștiință, procurorul Cristian Panait nu a mai suportat presiunea psihică și într-o zi s-a aruncat de la balcon și a murit. Ați reținut stimați miloși? A murit de-a binelea, fără fulare, fără prompteriste cu glas șoptit, fără doctori pesediști de jur împrejur. Mătușa lui a fost singura persoană, care s-a luptat o vreme cu morile de vânt, cu documente, file de jurnal și mărturii, neprimită la nicio televiziune. Ea a fost cea care a povestit și ce îi spusese Cristian Panait cu puțin timp înainte de a comite gestul dramatic: „porcul de Ponta m-a făcut!”

Nu doar pentru singura rudă a procurorului sinucis Cristian Panait nu s-au găsit minute de emisie la televiziunile cu program non-stop. Procurorul Alexandru Lele nu a mai fost niciodată reabilitat. A fost eliminat din sistem, a continuat să scrie când și când într-o revistă locală, dar nicio putere, indiferent că a fost PSD, PDL sau PNL, nu a avut nevoie de serviciile lui de investigator și niciun președinte nu l-a invitat într-o audiență și nu l-a decorat. Așa arată sistemul, așa arată dramele lui fără muzică siropoasă pe fundal.

Deci atunci când simțiți nevoia să vă arătați umanitatea și compasiunea, aveți în vedere și exemplele de mai sus.

fiecare generație cu împușcatul ei
Am râs când cei de la Times New Român, poate cel mai spumos site din România, au publicat gluma că au apărut pensionari tineri, care își inventează amintiri frumoase și spun că era mai bine pe vremea împușcatului Năstase. Între timp, văd că situația tinde să prindă contur, se vorbește chiar de „capitalul de simpatie al lui Năstase”. Și cred că e grăitor pentru bolile cronice ale nației.

Vă invit să comparați: Nicolae Ceaușescu împușcă țărani la colectivizare, care își apărau pământul primit de părinții lor pentru lupta pe front. Ceaușescu devine un tânăr președinte popular, țăranii din Vadu Roșca devin niște foști pușcăriași bolnavi și anonimi. Ceaușescu ordonă împușcarea tinerilor de la Timișoara, incinerarea și aruncarea cenușii. Revoluționarii autentici devin antipatici și anonimi, în timp ce toată țara devine expertă în procesul lui Ceaușescu și deplânge soarta lui tragică. Monica Lovinescu le spune adevărul românilor, securiștii lui Pleșiță o bat în plină stradă, după care devin povestitorii favoriți ai talk-show-urilor. Anonimat pentru victime, glorie mediatică pentru făptași.

Ceva similar începe să se petreacă și cu Monica Macovei, împotriva căreia am văzut revărsându-se duminică un șuvoi de ură, amestecată cu dispreț și ironie, cum doar Doina Cornea mai trăise la începutul anilor 90. Ciuvică și Pieleanu insistau să i se facă un control psihiatric, Drăgoteasca (deși mai potrivit ar fi fost în seara asta Dăgroteasca) râdea cu gura la urechi și se mira ce fel de oameni există sub soare. Să ne înțelegem, n-am avut vreodată o simpatie pentru Monica Macovei și nici nu o introduc în comparații deplasate cu figuri legendare ale rezistenței anti-comuniste. Vorbesc doar de metodologia atacatorilor, nu de anvergura personajului. O consider în continuare lipsită de carismă sau calibru politic, dar e revoltător că e tratată cu asemenea brutalitate, în apărarea unui infractor dovedit de justiție, după 8 ani de probatorii și judecată, cercetată până în ultima dungă a procedurii. Și da, sunt exact aceleași grupuri de presă, care nu uită de fiecare dată să amintească ce bună opțiune ar fi Vasile Blaga pentru PDL. Sistemul s-ar simți mai liniștit, oamenii de bine ar fi mai puțin deranjați.

Pentru că e duminică și cazul sinuciderii ratate sau înscenate a lui Adrian Năstase ne-a frământat destul nervii, propun să vedem două abordări ale unor giganți ai teatrului. Toma Caragiu și Horațiu Mălăele nu ne pot da răspunsuri la întrebările cazului Năstase, dar ne oferă interpretări alternative.

și abordarea psihologică:

Pentru cei mai scrupuloși, pot vedea aici cam cum trece un glonț de 9 mm, dintr-un Smith & Wesson 38 Special, prin vreo 5 bucăți groase de scândură, tras de la câțiva metri, nu centimetri.

Sunt năpăstuit cu o memorie cât paloșul lui Terente, plină cu tot felul de fleacuri. Într-un colț al ei stau zilele în care crema presei române a suspinat pe marginea mandatului preventiv de arest al lui Sorin Ovidiu Vântu, neîntrerupte până când o altă instanță nu a dictat anularea mandatului. De la Ciutacu la Monica Tatoiu, la securiștii ăia care au lucrat la Gardianul și acum s-au răsfirat în multe părți, la frumoasele Oana Stancu, Miruna Munteanu sau Melania Medeleanu, toată țara fremăta de nedreptatea pe care o făcea justiția vândută a lui Băsescu și se ridica în fața abuzului și pumnului pus în gura presei.

Zilele astea, SOV a plecat decent la închisoare. Fără șantaj emoțional, fără comportamente de femeie care amenință cu (aproape) sinuciderea. Ba chiar a dat dovadă de umor. Cinste lui! (Nu credeam că ăsta e un cuvânt ce se poate alătura lui SOV.) Se vede încă o dată diferența dintre un afacerist, fie el și parazit al statului și cam escroc, pe de o parte, și un politruc, care face o avere comparabilă fără să dea cuiva de muncă. Primul știe că viața merge înainte, că banii se mai pot face din nou de la zero. Al doilea, politrucul, știe că fără funcție nu mai e nimic și că nici bani nu va ști să facă fără funcție și colegi. Iar asta îi creează o panică de moarte.

Intrarea lui Vântu în pușcărie nu a interesat pe nimeni din presa română, pe niciunul din foștii angajați, îmbogățiți de salariile de la SOV, care și-au petrecut anul trecut zeci de ore dintr-o săptămână, pledând pentru eliberarea lui. Sigur ați văzut mai multe știri despre intrarea și ieșirea lui Nuțu Cămătaru din pârnaie, decât despre „prietenul” de care nu ne mai convine să ne amintim. Pe vremea când libertatea lui SOV topea zile de emisie pe Antena 3 și Realitatea, totul era prezentată ca o chestiune umană, un fel de milă creștină dezinteresată. Acum nu doar femeile l-au uitat pe SOV, dar și prietenii vechi, ca Bogdan Chirieac, Roșca Stănescu sau Doru Bușcu. Unde sunt discuțiile patetice moderate de Tatulici?

O lege nescrisă spune că în România au avut necazuri cu legea doar afaceriștii, care n-au mai avut ce împărți. Au văzut pe pielea lor cum justiția începe să judece cu celeritate sau funcționarii să verifice scrupulos actele: Gelu Tofan, răposatul Ilie Alexandru, cu Dallasul din Slobozia, George Pădure, Dinel Staicu, Adrian Mititelu, Ioan Stoica de la Caritas și atâția alții. Așa cum fetele de Dorobanți pot simți băiatul cu bani și-n întunericul unui club, ziaristul și polițistul român simt scăpătarea patronului ca rechinii sângele în mare.

Acum altul e personajul spre care Corina Drăgotescu, Răzvan Dumitrescu, Val Vâlcu sau Elena Vijulie ne îndeamnă să ne îndreptăm afectele și mila. Nu mai e un biet handicapat locomotor, e un biet profesor universitar, tată de băieți cu limuzine modeste. Asta nu înseamnă că Năstase are destul tablouri, pe care să le împartă presarilor lăcrămoși. Înseamnă doar că statul are destui bani să mai împartă patronilor pentru salarii și destulă generozitate să șteargă TVA-ul neplătit de ziariști.

Românii nu vor vota niciodată un om fără inimă, capabil să bage la închisoare hoții, de care se plâng. Nu e nevoie de sondaj, sunt de ajuns datele de audiență. A plâns cineva din țară pe tema marginalizării procurorului Alexandru Lele, cel care avusese inconștiența să ancheteze un protejat de-al lui Năstase, și împotriva căruia s-au făcut presiuni atât de mari, încât un subordonat al lui Victor Ponta s-a aruncat de la balcon, ca să nu mai ia parte la așa ceva? Sau măcar pentru acel procuror Panait a plâns vreo gospodină? Știe măcar multă lume că a existat pe fața pământului?

Pot să facă intelectualii câte partide și uniuni de dreapta, pentru memorie și corectitudine, că altele sunt temele care ne emoționează și care fac audiență. Poporul a fost decerebrat prin reeducare de atâtea decenii și condiționat să se raporteze emoțional la viața publică, eventual în raport cu unele persoane, pe care televiziunile l-au învățat întâi să le bârfească, apoi să le urască ori iubească, de parcă asta ar fi însemnat a fi implicat în politică. Toți ceilalți, care vin cu legi și suspiciuni au ceva neromânesc în ei. Sunt ca antipaticii ăia, care în 90 nu tremurau la „Noi suntem români!”, vroiau să vândă fabricile străinilor și nu-l lăsau pe domnul Iliescu să lucreze. Precis nici n-au ținut cu Bute la ultimul meci, canaliile!
întrebările unor paranoici

Toți cei care își pun azi întrebări sunt întunecați de ură, fără inimă. Niște băsiști, plătiți în grade (apropo, gluma e glumă, dar am mai scris și eu ceva articole pozitive de fosta putere, sper că Oprea m-a făcut măcar aviator sau brigadier silvic, dacă nu colonel). Așa că voi relua și eu, în paranoia mea, șirul de întrebări, puse în ultimele zile pe multe site-uri și facebook-uri, unde nu s-a plâns, dar s-a râs copios:

  • e adevărat că un glonț de 9 mm face un găuroi mai mare decât al unui AKM (7.62 mm)? Comparați cu creierii zburați ai lui Nea Nicu, e drept că de un pluton de execuție. Aici Cartianu ar fi de mare ajutor, inclusiv cu niște onomatopee pentru rafala armei
  • e normal ca familia să rămână la etaj când aude un foc de armă în casă, fără să coboare, nici măcar de curiozitate până la salvare?
  • de ce liota de ziariști din fața porții nu a auzit focul de armă, de dincolo de celebrele termopane, și știrea a fost dată pe surse de Antena 3, din studio? Comparați focul unei arme de mare calibru, tras într-o cameră, măcar cu acela al unei petarde pocnite în scara blocului de Revelion.
  • cum a fost schimbat de maieu și cămașă un împușcat în gât și umăr, se presupune, bandajat pentru oprierea sângerării: stând în picioare sau așezat pe targă?
  • de ce pe tricoul alb al polițistului, despre care se spune că s-a luptat 4 minute corp la corp cu un om plin de sânge, nu sunt decât pete minuscule?
  • de ce nu se observă pe gât arsuri specifice descărcării unei arme de foarte de aproape?
  • de ce personalul medical de la BGS nu pare să îi acorde niciun fel de îngrijiri: perfuzii, oxigen, luat puls, agitație, cât timp se află pe targă? Tot personalul ambulanței s-a comportat cel mult ca brancardieri sau ca taximetriști, mai multă bătaie de cap dându-le fixarea ambulanței în buza garajului, decât starea pacientului împușcat. În general, de ce a fost preferată tocmai această firmă a lui Bogdan Oprea, cu afaceri grase pe vremea lui Năstase?
  • de ce doctorii de la spital nu au operat de urgență un împușcat, care putea avea hemoragie internă, plăgi infectate sau fragmente osoase, preferând să aștepte până a doua zi?
  • de ce doctorul Beuran a declarat a doua zi că pentru specialitatea lui (chirurgie!) nu a avut nimic de făcut, dar că s-au găsit alte afecțiuni, gen diabet și cardiace?
  • de ce familia le-a interzis imediat după doctorilor să mai dea informații, când pentru mulți alți pacienți, în special deținuți, o parte din date sunt de interes public?
  • de ce procuratura nu a trimis o comisie de doctori independenți, în condițiile în care cei care îl tratează pe Năstase sunt foști colegi PDS, toți cu probleme penale: Beuran, Brădișteanu și Daniela Bartoș?
  • cum și-a provocat dreptaciul Năstase răni prin partea stângă a gâtului?
  • de ce nu s-au prelevat probe criminalistice de la Adrian Năstase, care să ateste dacă a tras și ce fel de răni a suferit? În condițiile în care un polițist spune că s-a luptat cu el înarmat 4 minute, puteau fi suspiciuni de ultraj, poate chiar tentativă de omor.
  • de unde provine al doilea glonț din tocul ușii?
  • de ce nu sunt audiați membrii familie în calitate de martori la incident?
  • sub fular exista și un bandaj? De ce nu avea gâtul imobilizat, pentru protecția coloanei și nu i se administrase un sedativ?
  • cum a putut devia cartilagiul numit popular „mărul lui Adam” un glonț mai mare cât al unei arme automate în unghi de 90 de grade?
  • Singurul nepesedist, care îl tratează pe Năstase, e doctorul Lascăr, chirurg plastician, celebru pentru prima schimbare de sex din România. Punem cazul că Năstase s-a dus negăurit la spital, și-a dat jos fularul și a cerut două găuri: una pe gușă, alta pe umăr. Păi doctorul ăla e așa meseriaș că îi putea face și o gaură cu clitoris, nu doar de glonț. Îmi și imaginez o discuție cu pacientul: haideți să vă mai iau puțin păr de la subraț, s-o fac mai realistă puțin. O să faceți bani frumoși cu asta la pușcărie, pe cuvântul meu!

Mare păcat că Adrian Năstase nu l-a mai lăsat până la urmă pe junior să citească din Testament. La urma urmei, dacă a învățat-o, copilul trebuia lăsat s-o spună. Doar Arghezi e un poet mai profund decât Păunescu. Stilistic, nici nu încape comparație între „din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite, eu am ivit cuvinte potrivite” și „vitele întreabă de tine”, din opera păuneciană, postată de junele cu Audi pe Facebook.

Și nu mai tresari la poștaș când te cheamă
Că nu sunt vești proaste, să n-ai nici o teamă.
Aș vrea să-ți colind, trecătorule tată,
Măcar să te simți și tu mare o dată.
Părinte al meu, toți ai casei sunt bine
Și vitele-n curte întreabă de tine.

Într-adevăr, vitele bătrâne au întrebat de Năstase în curtea Spitalului Floreasca, oferind un moment suprarealist. O adunătură de bătrânei comuniști se încing de la căldură și de la emoția momentului și încep să cânte două cântece cobitoare și păguboase: La mulți ani!, urmat de Și-altă dată, și-altă dată, o s-o facem și mai și mai lată. Vă rog frumos, opriți-l pe Năstase să n-o facă și mai lată de atât!

Din studio, invitatul Dan Șova nu scapă nici el momentul: „Adrian Năstase nu e la vârsta testamentului politic. Mai are în față 20 de ani de muncă grea!”. Ei aș, nu se mai dau acum pedepse așa drastice și în folosul societății. Nici canale nu mai facem că, vorba aia, a vândut dictatorul flota.

Iată că și dacă s-a ratat momentul liric prin care emisiunea blondei cu vocație de autopsier, Simona Gherghe, putea fi înnobilată, avem cel puțin fragmente muzical-populare și mult patos. Adevărul trist despre starea societății e că au fost mai mulți bătrâni să-l colinde pe Năstase, decât tineri la acțiunea Kamikaze, de plimbare cu fularul pe caniculă. La Jilava, primarul ales în timp ce era după gratii a depus jurământul în uralele sărăcimii admirative. Oamenii sunt mândri de ce au ales și pun mai mare preț pe „facultatea” făcută la Rahova și Jilava, decât pe o diplomă de doctorat. Pe undeva nici nu poți să-i condamni. Păi doctorat în Economie și-a luat și trogloditul ăla de Robert Negoiță. Ori la pușcărie nu poți să treci examenul cu fițuica, dar se vede treaba, se poate trece cu chiulul. Chiar, o fi oare în stare Robert Negoiță măcar să copieze o lucrare de nivel academic, sau o fi apelat tot la vreo elevă de clasa a XI-a mai silitoare?

E una să ieși din politică plictisind alegătorii cu aceeași placă cu Băsescu, la emisiuni fără audiență, cu Horia Alexandrescu sau Florin Condurățeanu, și cu totul altceva să îți dai foc la valiză în moțul prime-time-ului. Deși mi-l imaginam pe Crin Antonescu stingându-se ca în prima variantă, iată că liderul liberalilor e mai tentat să gafeze, decât să agaseze.

Lipsa de fler a lui Crin Antonescu s-a văzut de la primele ore ale unei seri agitate, când a fost chemat să comenteze sentința dată lui Adrian Năstase de justiție. La ora aceea, ex-premierul nu avea încă glonțul în gât, dar Antonescu avea cert un nod în gât. Circa 20-30 de secunde au durat oftaturile, până să înceapă răspunsul, apoi bâlbâieli și un atac bizar, nu la Băsescu, ci la Uniunea Europeană, care ar aplica un dublu standard, între Năstase și Iulia Timoșcenko din Ucraina. Evident, deja aspirantul la prezidențiale rata momentul de derivă al lui Ponta, prins cu al treilea plagiat și cu mentorul arestat în ziua aia, și se afunda în apărarea unui pușcăriaș de drept comun.

Ce credibilitate mai poate avea un potențial incoruptibil, care va și promite în viitoarea campanie electorală, că se va lua de piept cu corupția, dacă reacționează ca o bunicuță la căpătâiul tuturor hoților. Se cam dezumflă aplombul cu care „camaradul” Crin îi amenință pe „portocalii”, că vor înfunda pușcăriile, în frunte cu Băsescu. Un justițiar cu reacții atât de selective nu are o credibilitate mai mare decât alde Vadim Tudor, și el prezent la căpătâiul „omului Adrian Năstase”, dintr-un studio TV. Numai că Vadim Tudor e mort din punct de vedere politic, s-a pierdut în marjele de eroare ale „mafiei sondajelor”. Nici pensionarii nu îl mai văd ca pe un justițiar, ci ca pe un entertainer. Mai multe speranțe își pun în măscăriciul ăla de Sorin Ovidiu Bălan, „ministrul de interne” al lui Domnu Dan.

Crin Antonescu, în schimb, e oarecum tânăr. Nu are de apărat 1,03% voturi, ca Vadim. În Crin Antonescu își pun speranțele niște milioane de oameni, majoritatea tineri, poate prea tineri ca să știe cine au fost Iliescu și Dan Voiculescu. Speranțele lor nu le poți face praf sinucigându-te politic alături de Năstase.

Spre seară, vine și dramoleta, iar Năstase își trage oarece gloanțe sau alice în gușa bine îngrășată, care rezistă mai ceva ca o vestă de kevlar. Paramedicii lui Arafat intervin, mi ți-l bandajează fedeleș cu un fular și-l duc pe targă la spital. (Apropo, dacă vânătorul avea o țintă mai bună decât când l-a ochit neglijent pe socrul lui Adrian Năstase, și se împușca în cap, paramedicii l-ar fi dus în ambulanță cu o căciulă rusească de blană?!) Victor Ponta fuge într-un suflet pe holurile spitalurilor (gurile rele spun că strigând: dați-mi voie, sunt doctor!!). Și încearcă să-l lovească pe Băsescu măcar în inimă, întrebându-l dacă e fericit.

Toată dramoleta asta e ciorba PSD-ului. Ponta nu are decât să își riște cariera, sau să creadă că și-o relansează, plângând la căpătâiul celui care l-a făcut om. Dar nu era meciul lui Crin Antonescu. În niciun protocol al USL nu scria că era dator la vizite (spitalicești sau penitenciare), în delegații cu Ponta și Daniel Constantin (ăla micu). Cu toate astea, Crin mai răspunde unor telefoane de la tele-bârfitoare și oftează cu năduf:

„E cea mai neagră noapte pe care o trăiesc, de la nopțile de 13-15 iunie”.

O asemenea lipsă de discernământ și de simț al proporțiilor, mai rar. Și încă la 5 zile de la aniversarea respectivelor mineriade și în postura de aliat al bătrânului Iliescu. Crin Antonescu se urcă singur pe o targă, cu un fular legat în jurul capului, fără să-l doară. Dacă pentru Adrian Năstase e iresponsabilă o tentativă de sinucidere, pentru practic opt luni, până la eliberarea condiționată, când ai doi băieți mari și suficiente resurse să îți trăiești restul zilelor în orice colț de natură visezi, pentru Crin Antonescu e cam același lucru abandonarea electoratului liberal (cât o mai fi el de liberal), pentru a te alătura pârnăiașilor pesediști. Și culmea, prin comparații așa disproporționate.

Un articol din The Economist a stârnit fervoarea religioasă în mai multe redacţii româneşti, care au pornit un cor de bocitoare pentru Adrian Năstase. O asemenea victimizare perfectă şi comparaţie blasfemiatoare nu s-a mai pomenit de pe vremea când Becali striga cu cătuşe la mâini că Baraba e liber. E adevărat că pe crucile de pe Golgota s-au aflat şi doi tâlhari alături de Domnul, dar şi aşa comparaţia cu furtişagurile lui Năstase pare trasă de păr.
Oricum ai răsuci lucrurile în favoarea clientului tău, Năstase nailed se poate traduce decent prin Năstase priponit, dacă ţii să rămâi plastic. Sau Năstase dovedit, având în vedere că expresia englezească (tehnic, “bătut în cuie”) e foarte apropiată şi de altă expresie “to hit the nail on its head”, echivalenta lui “a pune punctul pe i”, deci tinde mai curând să sublinieze reuşita vorbitorului, respectiv a anchetatorului, şi nu suferinţa victimei. Ba chiar, atunci când expresia e folosită la finalul unui proces anevoios e mult mai probabil ca ea să implice chiar o doză de satisfacţie, mult mai bine redată prin expresia “i-au venit de hac”.
Cei care urmăreau Familia Bundy îşi amintesc poate şi de conotaţia zglobie pe care expresia o poate lua, când Al Bundy exclama “I’ve nailed that chick!”. Evident, nu era implicat, Doamne iartă-mă!, niciun pui răstignit. Cel mai frecvent, expresia se traducea prin “i-am tras-o” sau am “rezolvat-o”.
Oricum, până la recurs, treaba nu e chiar bătută în cuie. Iar la duşuri, nici nu vreau să ştiu dacă şi cui o să-i vină de hac.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica