rss
rss
rss

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

În sfârșit Klaus Iohannis a găsit glonțul magic împotriva lui Ponta în tema anti-corupției. La a doua dezbatere, pe B1, a fost peste premier, pe care l-a pus în multe momente în evidentă inferioritate, reușind să aducă scorul la 1-1 la general. Pentru prima dată m-a făcut să mă sperii de Victor Ponta, pe care începusem să îl privesc resemnat cu dezgust și fatalitate.

Credeam că tema asta a legii amnistiei și grațierii e una exagerată, că Ponta e suficient de egoist să nu-i pese de nimeni din găștile PSD, că s-ar lepăda oricând fără să clipească și de mentorul Năstase, ba chiar și de socrul Sârbu, dacă i-ar aduce măcar un vot. Crezusem cumva în sinceritatea înjurăturilor pe care i le adresase Vanghelie și îl vedeam capabil să se bucure în secret că mai scapă de câte un baron local prin intermediul DNA. Dar se vede treaba că mă înșelam.

Întrebarea dacă va promova o lege a grațierii și amnistiei mi se părea cumva inutilă. Părea mult prea la îndemâna unui mitoman notoriu să promită că nu o va face și că, din contră, va lupta și bla bla. Ei bine, eschivele lui Ponta în fața acestei întrebări m-au făcut să mă opresc în loc cu uimire și spaimă. Ce-l costa să spună măcar cu titlul de promisiune electorală că n-o va face? Nimic n-ar fi trebuit să îl împiedice să nege răspicat ideea, ca pe o fabulație a adversarilor, știind că în balanță sunt poate mii sau sute de mii de voturi, care vor fugi de acest ocrotitor al hoților.

Cu toate astea, Ponta a preferat acest risc decât să-și îndepărteze marii susținători, păpușarii partidului. Dacă ar fi avut talentul lui Băsescu, Iohannis ar fi speculat momentul și l-ar fi dus până în pânzele albe, jucând ca la operetă o dramă ca întrebarea „ce blestem pe țara asta, Adriane, să aleagă între doi comuniști!?”. Ar fi putut să îl întrebe compătimitor: cu ce te au la mână, măi băiatule, că e păcat de tine, că ești încă tânăr!? De ce nu vrei să te eliberezi, ca să fii în slujba oamenilor cinstiți, nu a hoților!?

Evident, lui Iohannis i-a lipsit și îndrăzneala și talentul, dar și libertatea de a se aventura spre o asemenea partitură. Pentru că bietul păpușoi bine făcut n-a putut nici măcar să se lepede de un anonim de la PNL, pe care i-l dădea preopinentul de exemplu de corupt. Așa că biata țară a căzut iar sub blestemul de a alege între doi apărători ai corupților, legați prin fire nevăzute și nemărturisite. Unul cu 3, altul cu 38, dar tot priponiți de cei ce plătesc bannere, clipuri și echipe de bruiat mințile oamenilor.

De-acum e evident că Ponta va lăsa Parlamentul să își facă mendrele masacrând legi, care-i stânjenesc la furat. Se va dedubla din nou, se va opune ca președinte sau premier, dar va vota ca deputat. Sau se va uita fluierând în altă parte cât o fac alții. De dincolo de gratii, urzelile lui Hrebenciuc și Șova vor da roade: „obligatoriu amnistie și grațiere! Obligatoriu. Alftel suntem beliți. Țoți!”
De data asta chiar mi-a fost frică imaginându-mi ce va urma, dacă e atât de hidoasă imaginea încă din luna de miere a campaniei. Fix acesta era singurul motor, ce l-ar fi putut propulsa pe Iohannis spre Cotroceni: frica oamenilor decenți de ceva îngrozitor, reprezentat de Ponta. Lovise coarda potrivită. Dar mai avea nevoie ca el însuși să fie liber, ca să poată să fluture măcar un colțișor de speranță, să se prezinte ca un eliberator.

Reiau în mare impresiile live puse pe Facebook în timpul mult cerutei dezbateri Ponta – Iohannis de la Realitatea TV. A fost o înfrângere netă pentru Iohannis, care ratează astfel și ultima șansă de a mai salva țara de Ponta. Deși, ne-a spus-o chiar el, din întunecimea minții unui challenger, nu acesta e obiectivul. Adică, el unul, ar fi fericit să fie președinte și Ponta să rămână prim-ministru. Păi atunci de ce se mai strofoacă fanii de ziua a șaptea pe net să te facă, bre, președinte? Dacă Ponta e așa bun de prim-ministru, ce-l mai sâcâi cu schimbarea ta!? Doar așa, ca să existe cineva și la Cotroceni, cât e „cine trebuie” la Palatul Victoria?

Cu asemenea aprecieri ieși total din rolul de opozant al unei guvernări, chit că sistemul constituțional te forțează să te pleci în fața majorității din Parlament. Traian Băsescu n-ar fi spus așa ceva niciodată într-o campanie. Ar fi promis tare și răspicat că nu-l mai pune pe Victor Viorel câte zile o avea, că gata, s-a terminat. E drept, că după aia l-a mai numit o dată. Dar după ce s-a asigurat că a câștigat președinția, nu în campania electorală. Dar e inutilă comparația, Băsescu ar fi dat de podea cu oricare dintre cei doi finaliști de anul ăsta.

Mi-e puțin neclar dacă România nu e pregătită pentru un președinte prea occidental ca Iohannis, dacă chiar merităm șmecheria de tip Ponta. Sau doar mintea lui Iohannis nu e încă pregătită pentru o asemenea șansă. Teoretic, Iohannis a fost mai prezidențial decât Ponta în dezbaterea asta. A fost mai în rolul descris de Constituția actuală: a fost politicos, solemn, serios, atent la reguli, capabil de obiectivitate, inclusiv de a-și cere scuze, a fost decent și onorabil. Numai bun pentru ce îi cere Constituția să fie, un mediator peste partide, cu rol ceremonial și de reprezentare.
Din păcate pentru el, aproape nimeni din țara asta nu așteaptă asta de la un președinte. Toate campaniile se poartă pentru un ipotetic președinte cu puteri totale, șef al Guvernului, legiuitor, patron al Justiției, îndrumător geo-strategic, lider spiritual, administrator de bloc, șef și director de întreprindere. Toate în unu.

Ori la rolul ăsta, Ponta l-a depășit șuierând. O fi avut întrebările dinainte, că prea avea copiuțele pregătite cu cifre și date. Dar a preluat „dictatorial” inițiativa, vărsând în platou cifre, statistici și procente, toate precedate de câte un „știți cât e cutare?” sau urmate de „așa e că nu știați cât era?”. Părea că se pricepe. Ce dacă a dus economia în recesiune după doi ani de guvernare? știa cât e pensia medie, ba chiar și cât are pensie soacra lui Iohannis mai bine ca ginerele. Trucuri de hoțoman, care nu știe nimic a doua zi fără foi în față, dar rupe gura târgului cu deșteptăciunea lui, mai ceva ca Cristian Gava când era copil, ca Vadim când spune date de naștere. Părea că a citit toată noaptea almanahe cu statistici de la Vanghelie, în timp ce neamțul părea că a intrat și el la un film în pauza de publicitate și nu prinde din zbor acțiunea.

La momentul de final, unde Iohannis pregătise ceva de o finețe și o subtilitate înduioșătoare, întrebându-l dacă îl va vota ca pe Rațiu și Crin duminică, Ponta i-a răspuns cu o ditai lopata țărănească peste față. Nu te votez, că ești doar o poleială de Rațiu și în interior ești Traian Băsescu.

Ce ironie să câștigi alegerile cu asemenea șah mat, când ești singurul urmaș politic al lui Băsescu rămas în competiție. Pentru că tot arsenalul cu care Ponta a câștigat acest meci e plagiat după Traian Băsescu: faza cu poleiala e luată după acel „nu îl votez pe Geoană pentru că e un om slab”, dar până în rărunchi de Băsescu. Cifrele – capcană despre pensii și secții de vot sunt imitație după knock-out-ul cu MTO-ul. Ba a existat chiar și un moment de tip „pisicul”, când Ponta i-a spus mârlănește lui Iohannis „la mine în birou sunteți foarte umil”. Dacă era cinstit măcar o dată în viață, micul mare impostor ar fi putut zâmbi înspre cameră și să spună: „această mârlănie o am de la Traian Băsescu, el m-a făcut prim-ministru, el o să mă facă și președinte, să vedeți!”.
E drept că aici și Iohannis ar fi putut avea și el o replică excelentă, dată de cei de la Kamikaze, dacă ar fi spus: dl Ponta vă promite că vă scapă de Traian Băsescu, eu vă promit că vă scap și de Ponta și de Băsescu. Dar, cum am stabilit în primul paragraf, sasul nici nu și-a propus așa o schimbare radicală.

Apropo de mârlănie, Realitatea TV era să întreacă orice normă și orice limită dând după o dezbatere cu cronometru pe ecran o emisiune cu unul dintre concurenți. A fost nevoie ca Victor Ponta să aibă el decența de a se retrage de la această slugărnicie mizerabilă, ca o premieră mondială să nu se producă. Rămâne, oricum, momentul de aur în care Lavinia Șandru îl întreba îndurerată pe Klaus Iohannis cum e posibil să vrea să fie președintele României câtă vreme încă n-a fost niciodată la Cernăuți și Chișinău. După care a urmat „întrebarea” pentru dl Ponta: „vă rog să le adresați un mesaj românilor din Chișinău și Cernăuți!” Într-adevăr, jurnalism de mare angajament. Și iată cum cercul se închide, după ce aceeași obscenă pretins-ziaristă o lingușea cu doar o lună în urmă pe Elena Udrea cu un interviu la fel de aiuritor. Să ne pregătim pentru o altfel de coabitare, zic. Cum sună Gabriel Oprea șef la SRI? Fumos, nu?
În general, la capitolul moderatori, până și acoperitul Turcescu părea cu multe clase peste descoperitul Rareș Bogdan cel plin de sine.

Și o scăpare freudiană a lui Ponta, care îl acuză, culmea, el de lipsă de politețe pe Iohannis și îi spune că are un limbaj care „nu vă face cinste și îi dezamăgește pe alegătorii dumneavoastră.” Știe șarlatanul foarte bine că nu la el sunt oamenii cu pretenții, dar e foarte mulțumit că la el nu-s ăia deștepți, sunt ăia mulți.

Să câștigi alegerile prezidențiale din primul tur e practic imposibil, cu actuala legislație. Ai nevoie de același tip de majoritate ca la ultimul referendum invalidat. Dar și ca să le câștigi în turul al doilea tot ai nevoie de multe milioane de voturi (vreo cinci), mult peste bazinul electoral al oricărei grupări, chiar alianțe. E nevoie de ceva care să depășească ideologia, ceva ce doar mitologia politică poate face: să unească într-un suflu comun de emoție oameni diferiți ca pregătire, statut social, aspirații ș.a..

Cea mai primitivă formă de raliere a unei populații e xenofobia. Vine din străfundurile trecutului de peșteră ale speciei și răbufnește cel mai violent în preajma războaielor. Mai temperată într-o lume pentru care străinul nu mai e chiar sinonim pentru exotic și necunoscut, ostilitatea pentru cel din afara tribului, poate lua forme mai domoale, chiar benigne, ca mândria patriotică. Dar e mereu o fiară la pândă, adormită doar de toropeala confortului unei societăți abundente. Când și când apar aventurierii dispuși să o întărâte, sperând s-o poată călări spre triumful personal.

Asistăm oare la ceva de acest gen în scandalul fratelui președintelui Băsescu? Nu mă refer la actul de corupție pentru care a fost arestat preventiv Mircea Băsescu. Ci la conotația rasială pe care i-o dă acestui scandal o parte din zona media. E oare acesta un plan gândit la rece în laboratoarele puterii, cartea pe care se va miza pentru o victorie răsunătoare la următoarea campanie electorală?

Bogdan Teodorescu e eminența cenușie din spatele lui Victor Ponta și un sfătuitor al lui Dan Voiculescu. Se știe mai puțin despre analistul cu o minte ageră și debit verbal susținut, că a cochetat și cu literatura. În romanul său „Spada”, un criminal în serie comite mai multe asasinate, aparent la întâmplare prin București. Toate crimele nu au decât un punct comun: victimele sunt țigani, ceea ce face din misteriosul asasin în serie un personaj de legendă, care devine din ce în ce mai popular la nivel informal. Subiectul nu e neplauzibil, date fiind prejudecățile românilor, dar îți dă fiori numai gândul că o asemenea observație de psihologie socială poate fi folosită în marketingul politic, acolo unde Bogdan Teodorescu excelează.

Dacă vom rememora campaniile electorale post-decembriste, vom vedea care au fost conceptele mitologice în jurul cărora s-au organizat unificări simbolice. În 1990, amintirea regimului comunist era extrem de proaspătă. Dar nu a câștigat ralierea în comuniști și anticomuniști, pentru că FSN-ul a avut abilitatea de a șterge diferența esențială dintre nomenclatură și majoritatea populației, înregimentată doar cu numele în organizații ale PCR, generalizând vina.
A câștigat ralierea împotriva „moșierilor” care, fără să fi mâncat „salam cu soia”, veneau să ia pământurile și să pună botniță culegătorilor de struguri, ca-n romanul lui Zaharia Stancu. Rațiu și Câmpeanu au fost zdrobiți și antipatizați.

Când lumea începuse să se dezmeticească, închegându-se o brumă de societate civilă conștientă, Securitatea a izbit cu putere, cu tot arsenalul din dotare: „pericolul iredentismului maghiar” și lupte de stradă la Târgu Mureș, respectiv lovitura de măciucă minerească a proletariatului, ridicat împotriva intelectualilor. Toate formele de unificare și antagonizare imaginabile au fost aruncate pe piață în acel an fierbinte.

În 1992, lumea nu se dezmeticise din vârtejul schimbărilor. Țineau încă diversiunile despre pericolul revenirii regelui la putere, din nou, pericolul maghiar și pericolul capitaliștilor, care vor să închidă fabrici. Alegeri câștigate la pas de Ion Iliescu.

În 1996, Opoziția și-a luat revanșa, impunându-și propria variantă de antagonizare simbolică. A fost nevoie de patru ani de stagnare sub guvernarea Văcăroiu și un PDSR retrograd, ca tema anticorupției să devină cea mai importantă în dezbatere. Cei 15.000 de specialiști ai justițiarului Emil Constantinescu, în rol de Cuza, erau antidotul hoților pedeseriști, care sugrumaseră întreaga administrație. URSS se prăbușise, Rusia lui Elțin își lingea rănile, dar lumea vroia în NATO, așa că și rusofilia lui Iliescu a funcționat ca sperietoare de rang secund. Pentru prima dată la putere, opozanții puteau miza pe cartea purității în comparație cu total compromisul PDSR.

Efortul unor reforme necesare dar haotice i-au adus pe români în 2.000 în fața dilemei dacă occidentalizarea merită sau nu suferința tranziției. Umiliți la porțile unui Occident, care-i critica mereu cu asprime, fără să-i înțeleagă, epuizați de atâtea generații de sacrificiu, oamenii s-au îndreptat spre primul care îndrăznea să le spună că tot acest calvar nu e necesar. Vadim Tudor nu le oferea o altă cale, doar o răcoritoare compensare retorică. Cu amenințările și glumele la el, Tribunul promitea să îi ducă într-o lume mai dreaptă și fără griji, a nostalgiei și a viitorului-ficțiune. Nicio unificare mobilizatoare nu lipsea: românii puri, contra guvernanți corupți, unguri perfizi, țigani hoți, evrei lacomi, americani ipocriți. Era totuși prea mult și prea riscant. În turul doi, ajutați de o presă, care cânta pe o singură voce, electorii s-au întors spășiți la Ion Iliescu. Nostalgici comuniști și foști deținuți politici îl votau cot la cot, fără entuziasm, dar uniți în cuget împotriva imaginii înspăimântătoare a „extremismului”. Exemplu magistral de unificare simbolică.

2004 și 2009, alegerile câștigate de Traian Băsescu au fost reluări ale unor teme mai vechi. Foștii votanți furioși ai lui Vadim s-au reunit cu foștii votanți anti-comuniști ai Convenției, sub sloganul „la țepe în Piața Victoriei”, împotriva pericolului corupției generalizate, personificată de Adrian Năstase. Ca un ecou al anilor 90, mai răzbătea din când în când și rusofobia românească – exemplu: vizita lui Geoană la Moscova. Când Adrian Năstase începuse să devină într-adevăr mic, așa cum i se prevăzuse, „mogulii” i-au luat locul ca personificări ale corupției, nedreptății și aroganței. Omnipotenți și castratori cu marionetele lor politice, de tip Geoană, mogulii aveau suficient capital simbolic negativ să ridice împotriva lor o mare parte din populație în ziua votului. Toate umilințele și nederptățile tranziției le erau decontate și „oamenii de bine” se puteau ridica să își apere cetatea de acești paraziți devastatori.
Apăreau și primele roade ale intrării în Europa: o nouă clasă de mijloc călătorea pe continent și privea cu oroare la revenirea izolării de pe vremea lui Iliescu. Milioanele de români plecați la muncă în Vest votau masiv împotriva efigiei unui Iliescu retrograd și anti-european.

Ce-a mai rămas de speculat din universul de simboluri din mentalul românesc? La alegerile euro-parlamentare din 2014, USD s-a întors la naționalismul vag și găunos pe care îl profesa și FSN-ul anului 90. Atunci era „nu ne vindem țara”, acum e mai subtilul „mândri că suntem români”. Un slogan care fructifică o minciună repetată îndelung în ultimii ani. După standardele Antenei 3, Adrian Severin e mai patriot decât Monica Macovei, e mai mândru că e român. Severin acceptă mită, ca să voteze legi, dar își vorbește, chipurile, țara de bine. Pe când Macovei, care îi denunță pe cei ca Severin, face rău României. E o construcție logică pe care o exersa și Securitatea, pe vremea când îi acuza de nepatriotism pe cei care vorbeau la, sau ascultau Europa liberă.

E oare cu putință ca strategia campaniei „mândri că suntem români” să fi fost cu premeditare gândită ca preambul la o campanie „mândri că nu suntem țigani”, pregătită a se derula în toamnă? Manelele electorale folosite de-a lungul timpului de PD-L și Traian Băsescu au fost scoase din arhive și repuse în circulație de gurile de tun ale presei pesediste. Sună cu totul altfel acum acea manea „sunt ei cu ei, noi cu voi”. Sună devastator. E chiar esența de manual a unei strategii de antagonizare în scop incitator-electoral.
E o strategie în care nu prea există nevinovați, dar riscurile ei frizează inconștiența. Mircea Băsescu nu e nevinovat nici că s-a asociat cu interlopi, nici că le-a luat banii. Țiganii, în general, nu sunt nevinovați de propria lor rămânere în urmă la capitolul civilizație. Dar nu înseamnă că planurile pot fi confundate și că nu e îngrijorător că există în presă și politică personaje dispuse să facă un capital din ura și repulsia pe care mulți români le resimt față de tarele de civilizație ale acestei etnii-problematice.
Dincolo de ce se scrie în articole, în subsolul lor, în comentarii, răbufnește o violență de limbaj inacceptabilă, defulează o ură și un primitivism, care nu ne fac cinste ca societate. Un gen de comentarii, care nu se mai întâlnesc în nicio altă țară occidentală, atât de masiv la cititorii de presă „mainstream”. E mult mai ușor să aduni oamenii împotriva a ceva, decât pentru ceva. Nu e exclus ca această cale facilă să fi fost deja luată în calcul în laboratoarele puterii.

Premierul cu titluri doctorale, figură de licean și hobby-uri de preșcolar nu are deloc grjiă ce-și dorește. Într-un gest de vitejie, Victor Ponta l-a provocat pe președinte la un gest cam fără cap și coadă, având în vedere că niciunul nu poate avea încredere în celălalt: să își dea demisia împreună.

Aici Băsescu ar avea ocazia să ridice mănușa și să iasă cu următorul răspuns:

Constat că domnul Ponta a realizat gravitatea deficitului de credibilitate, în care s-a plasat după verdictul comisiei, care a judecat plagiatul, și după încălcarea unei hotărâri a Curții Constituționale, dar apreciez faptul că, măcar în ceasul al 12-lea, dl. Ponta dorește o ieșire din acest impas. Sunt gata să îi accept propunerea și să îi ofer o ieșire onorabilă.

Îi accept intenția de a demisiona și îl asigur că voi face același gest. Dat fiind contextul european, nu ne putem permite ca țara să intre într-o perioadă de instabilitate, de aceea, invit liderii partidelor, care dețin majoritatea în Parlament, la consultări, pentru găsirea unui tehnocrat, susținut de această majoritate, care să preia interimar Guvernul, până la alegeri. Sunt gata să vă ofer demisia mea în alb, ce va intra în vigoare imediat după investirea noului cabinet, astfel încât, cel târziu în luna noiembrie, să avem concomitent alegeri parlamentare și prezidențiale. Vă mulțumesc.

Pam, pam! N-ar fi frumos? Buldogul Blaga preia funcția de președinte interimar, Victor Ponta e scos din viața politică, iar USL-ul se încaieră cine să fie candidat împotriva lui MRU și cine prim-ministru. Că doar nu credeați ce-a crezut Crin Antonescu, că PSD-ul s-a resemnat să-l susțină pe el la președinție?

E una să ieși din politică plictisind alegătorii cu aceeași placă cu Băsescu, la emisiuni fără audiență, cu Horia Alexandrescu sau Florin Condurățeanu, și cu totul altceva să îți dai foc la valiză în moțul prime-time-ului. Deși mi-l imaginam pe Crin Antonescu stingându-se ca în prima variantă, iată că liderul liberalilor e mai tentat să gafeze, decât să agaseze.

Lipsa de fler a lui Crin Antonescu s-a văzut de la primele ore ale unei seri agitate, când a fost chemat să comenteze sentința dată lui Adrian Năstase de justiție. La ora aceea, ex-premierul nu avea încă glonțul în gât, dar Antonescu avea cert un nod în gât. Circa 20-30 de secunde au durat oftaturile, până să înceapă răspunsul, apoi bâlbâieli și un atac bizar, nu la Băsescu, ci la Uniunea Europeană, care ar aplica un dublu standard, între Năstase și Iulia Timoșcenko din Ucraina. Evident, deja aspirantul la prezidențiale rata momentul de derivă al lui Ponta, prins cu al treilea plagiat și cu mentorul arestat în ziua aia, și se afunda în apărarea unui pușcăriaș de drept comun.

Ce credibilitate mai poate avea un potențial incoruptibil, care va și promite în viitoarea campanie electorală, că se va lua de piept cu corupția, dacă reacționează ca o bunicuță la căpătâiul tuturor hoților. Se cam dezumflă aplombul cu care „camaradul” Crin îi amenință pe „portocalii”, că vor înfunda pușcăriile, în frunte cu Băsescu. Un justițiar cu reacții atât de selective nu are o credibilitate mai mare decât alde Vadim Tudor, și el prezent la căpătâiul „omului Adrian Năstase”, dintr-un studio TV. Numai că Vadim Tudor e mort din punct de vedere politic, s-a pierdut în marjele de eroare ale „mafiei sondajelor”. Nici pensionarii nu îl mai văd ca pe un justițiar, ci ca pe un entertainer. Mai multe speranțe își pun în măscăriciul ăla de Sorin Ovidiu Bălan, „ministrul de interne” al lui Domnu Dan.

Crin Antonescu, în schimb, e oarecum tânăr. Nu are de apărat 1,03% voturi, ca Vadim. În Crin Antonescu își pun speranțele niște milioane de oameni, majoritatea tineri, poate prea tineri ca să știe cine au fost Iliescu și Dan Voiculescu. Speranțele lor nu le poți face praf sinucigându-te politic alături de Năstase.

Spre seară, vine și dramoleta, iar Năstase își trage oarece gloanțe sau alice în gușa bine îngrășată, care rezistă mai ceva ca o vestă de kevlar. Paramedicii lui Arafat intervin, mi ți-l bandajează fedeleș cu un fular și-l duc pe targă la spital. (Apropo, dacă vânătorul avea o țintă mai bună decât când l-a ochit neglijent pe socrul lui Adrian Năstase, și se împușca în cap, paramedicii l-ar fi dus în ambulanță cu o căciulă rusească de blană?!) Victor Ponta fuge într-un suflet pe holurile spitalurilor (gurile rele spun că strigând: dați-mi voie, sunt doctor!!). Și încearcă să-l lovească pe Băsescu măcar în inimă, întrebându-l dacă e fericit.

Toată dramoleta asta e ciorba PSD-ului. Ponta nu are decât să își riște cariera, sau să creadă că și-o relansează, plângând la căpătâiul celui care l-a făcut om. Dar nu era meciul lui Crin Antonescu. În niciun protocol al USL nu scria că era dator la vizite (spitalicești sau penitenciare), în delegații cu Ponta și Daniel Constantin (ăla micu). Cu toate astea, Crin mai răspunde unor telefoane de la tele-bârfitoare și oftează cu năduf:

„E cea mai neagră noapte pe care o trăiesc, de la nopțile de 13-15 iunie”.

O asemenea lipsă de discernământ și de simț al proporțiilor, mai rar. Și încă la 5 zile de la aniversarea respectivelor mineriade și în postura de aliat al bătrânului Iliescu. Crin Antonescu se urcă singur pe o targă, cu un fular legat în jurul capului, fără să-l doară. Dacă pentru Adrian Năstase e iresponsabilă o tentativă de sinucidere, pentru practic opt luni, până la eliberarea condiționată, când ai doi băieți mari și suficiente resurse să îți trăiești restul zilelor în orice colț de natură visezi, pentru Crin Antonescu e cam același lucru abandonarea electoratului liberal (cât o mai fi el de liberal), pentru a te alătura pârnăiașilor pesediști. Și culmea, prin comparații așa disproporționate.

În atenția candidaților la alegerile de anul acesta, care încă nu au fugit nici în Kenya nici în Congo: să știți că poporul are suficiente găleți în gospodărie. De tigăi ar mai fi cerere, încă. Așa că ori găsiți o modalitate să aplicați sigla pe teflon, ori treceți la metoda rusească. Statul social în acțiune, o mândrețe de economie redistributivă.

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Statistica spune că, din 1952, niciun candidat nu a câștigat nominalizarea dacă s-a clasat mai jos de locul doi la preliminariile din New Hampshire. Așadar, bătălia pentru locul de challenger al lui Obama se dă între Mitt Romney și Ron Paul. Chiar dacă decizia va fi luată la convenția republicană din ultima zi a lui august, cei doi par a se impune ca pretendenții cei mai consistenți.
Mitt Romney e un răsfățat al marilor bănci, care au contribuit din greu la campania lui, chiar dacă fostul guvernator a mai avut starturi în trombă și a pierdut, data trecută în fața lui McCain. Dacă de la Ron Paul lumea are șansa să afle despre ideile libertariene și să reînvețe ABC-ul gândirii capitaliste, cu prilejul candidaturii lui Romney americanii, și nu numai, vor putea învăța lucruri noi despre curioasa religie a mormonilor, al cărei adept convins este. Mormonii, o sectă ruptă din trunchiul protestantismului creștin, au propria versiune a Bibliei, dar și alte texte pe care le pun pe picior de egalitate cu aceasta, între care Cartea lui Mormon, cu pilde din viața unor triburi despre care adepții cred că au trăit în America în vremurile biblice. Mormonii au și o stufoasă viziune asupra cosmosului, pe care îl cred populat de numeroase lumi, cu numeroși zei supremi, în rândul cărora pot ajunge chiar și pământenii merituoși. Cei mai mulți dintre mormoni au renunțat la lucrul care le dusese vestea peste tot în lume, așa că nu mai sunt poligami, ci familiști la locul lor.
În ce îl privește pe Ron Paul, fostul ginecolog de 76 de ani, cu o lungă experiență în Congresul american, acesta are șansa unică de a face populare ideile conservatorismului fiscal, pentru a aduce America înapoi la sistemul de piață liberă, care i-a adus prosperitatea. Anularea sistemului fiscal dictat de Rezerva Federală, cu ajutorul dobânzii de referință și a dolarului fără acoperire în aur, retragerea tentaculelor statului asistențial, hrănite de generații lungi de președinți etatiști din cele două partide și limitarea implicării militare americane în lume sunt câteva dintre ambițioasele proiecte ale lui Ron Paul. E greu de crezut că ele vor putea fi puse în operă, împotriva unui întreg sistem politic osificat și împotriva unei societăți cu mentalitate deja alterată, dar merită încercat. Pentru Ron Paul, chiar și o clasare pe locul doi în preliminariile republicane e suficient de bună, având deschisă oportunitate unei candidaturi independente sau cu susținerea Partidului Libertarian, al treilea partid al Americii. Esențial este doar să își consolideze baza electorală pentru moment. Oricum ar sta lucrurile, simplul fapt că a putut să spargă blocajul mediatic și să aducă aceste idei în dezbatere, e un câștig.

Rezultate New Hampshire

Mitt Romney – 39% (7 delegați)
Ron Paul – 23% (3 delegați)
Jon Huntsman – 17% (2 delegați)
Newt Gingrich – 9%
Rick Santorum – 9%
Rick Perry – 1%

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica