rss
rss
rss

Șapte lideri ai celor mai importante forțe politice din Marea Britanie s-au înfruntat timp de două ore, în prima dezbatere față în față, cu o lună înainte de alegerile din mai.

Ritmul a fost unul alert și foarte civilizat în același timp. Sondajele de la final au arătat că primii trei – Cameron, Miliband și Farage – s-au situat cam la egalitate în impresiile telespectatorilor despre cine a câștigat înfruntarea. Scoția și Țara Galilor au fost reprezentate de liderele partidelor locale, dar a lipsit un reprezentant al minorității irlandeze. Trimisa galezilor a punctat la impresia artistică, iar lidera ecologiștilor a fost socotită a avea cea mai slabă prestație.

Cum era de așteptat, cozeurul Nigel Farage, de la UKIP, a stârnit cele mai multe controverse, generând, ca de obicei, o reacție de tip simpatie-antipatie pentru public. În acest fel, euroscepticul și-a atins scopul de a se prezenta ca alternativa la întreg spectrul politic britanic: „ați putut vedea în această seară o diferență clară, între politicienii corectitudinii politice, ai ipocriziei, și mine.”

A fost și singurul politician care a invocat România în dezbaterea de aseară, deplângând că au fost admise în Uniunea Europeană 10 state fost-comuniste, în unele fiind salarii și de zece ori mai mici decât în Anglia. Farage e de părere că Uniunea Europeană e nereformabilă și că David Cameron, care promite să își folosească influența diplomatică, pentru a impune reforme la nivel comunitar, își minte alegătorii. Singura soluție pentru a opri imigrația e, pentru Farage, ieșirea grabnică din UE și semnarea unui tratat de schimb economic cu organizația.

În replică, premierul Cameron l-a acuzat că nu face altceva decât să aducă la putere un guvern laburist, care nici măcar nu va ține referendumul privind rămânerea în UE, promis de conservatori pentru 2017.

De remarcat replicile numeroase ale celorlalți participanți la dezbatere în favoarea rămânerii în Uniunea Europeană și împotriva criticării imigranților, care sunt o sursă importantă de bunăstare pentru regat. După cum nici măcar Farage nu propune un izolaționism perfect, ci întoarcere la cooperarea din Commonwealth, unde se află nu mai puțin de 50 de țări, între care și India, Pakistan sau Bangladesh, mari furnizoare de imigrație. Deși se spune despre Farage că e un extremist, acesta nu a avut poziții radicale precum BNP, partidul naționalist, care a aduna jumătate de milion de voturi la ultimele alegeri, fără însă a reuși să câștige vreun mandat.

Planul lui David Cameron, prim-ministru conservator și favorit la realegere, în privința imigrației prevede continuarea politicii de limitare a acesteia doar la cea din spațiul comunitar și negocieri în UE pentru schimbarea tratatelor. Dacă aceasta din urmă e mai greu de realizat, schimbările concrete, care i-ar viza și pe români sunt: expulzarea celor care nu își găsesc de lucru în șase luni de la sosirea în Marea Britanie, anularea posibilității de a cere ajutoare încă de la sosire, respectiv obligația de a contribui 4 ani la buget înainte de a putea beneficia de ajutoare sociale și de șomaj, anularea posibității salariaților de a cere alocații pentru copiii rămași în țara de origine.

Aici, dezbaterea integrală:

Voi promova, cu ocazia alegerilor din Republica Moldova, două reușite jurnalistice excelente. Primul e un scurt documentar informativ și cu momente amuzante despre scena politică de peste Prut. Al doilea e o investigație riscantă în subteranele crimei organizate, care amenință să preia controlul politico-mediatic al micuței republici românești. Ambele descriu foarte clar contextul acestor alegeri, miza bătăliei geo-politice între Est și Vest. Dar ele vorbesc foarte bine și despre noi, cei de dincoace de Prut, care ne putem recunoaște ca societate în acest tablou cu tușe îngroșate.

Documentarul Moldova alege e realizat pentru Adevărul de o echipă formată din: Cristian Delcea, Alex Varninschi, Elena Dumitru și Mircea Barbu. Este o prezentare succintă a principalelor partide înscrise în cursă. De o parte sunt comuniștii lui Vladimir Voronin, partidul mamut al nostalgicilor URSS, al populației îmbătrânite din satele Basarabiei, exponent al unui sistem corupt, fără apetit pentru niciun fel de reforme. Și, evident, principalul magnet pentru voturile filo-rușilor.

Varianta mai soft e Partidul Socialiștilor, condus de Igor Dodon. Aceștia se pronunță explicit pentru Uniunea Vamală Euro-Asiatică, promovată de Vladimir Putin, resping ideea europeană și promovează limba rusă.
Pe site-ul oficial al partidului, imaginea de deasupra siglei e cea a lui Vladimir Putin, primindu-i în audiență pe servanții săi moldoveni.

Dacă justiția nu ar fi intervenit, pe podiumul stângii pro-ruse s-ar fi clasat Partidul Patria, înființat de oligarhul Renato Usatii. Acesta este personajul investigației Asasin în lege, realizată de jurnalistul Mihai Munteanu.

Acesta a reușit să pătrundă între liderii crimei organizate din Moldova, pentru a investiga tentativele de asasinat ale unor oligarhi cu afaceri în Rusia și Moldova. Printre cei suspectați a fi ordonat un asasinat din răzbunare este și Renato Usatii, un tânăr îmbogățit dintr-o afacere cu statul rus, întors în Moldova pe cai mari ca filantrop, vedetă media și politician cu ambiții de dictator. Usatii face donații și declarații bombastice în stil Becali, circulă în Rolls Royce printre căruțele de pe șoselele moldovenești și organizează concerte gratuite pentru mii de tineri.

Într-o filmare cu camera ascunsă, Renato Usatii se deconspiră ca agent de influență al FSB, urmașul KGB, întors în țară cu banii rușilor pentru a cumpăra influență în rândul politicienilor și magistraților. Interlopul îmbogățit se visează un Lukașenko, un dictator kitsch peste o societate sărăcită total. După aceste dezvăluiri și descoperirea de armament pregătit pentru operațiuni ruse în Moldova după alegeri, Renato Usatii a fugit la Moscova, abandonând micul său partid, cotat cu 6-8% din voturi, ce se vor scurge probabil către comuniștii și socialiștii rămași în cursă.

Un asemenea personaj e cum nu se poate mai elocvent pentru alegerea pe care o are de făcut Moldova. Și pentru alegerea de care românii s-au dovedit conștienți la recentele alegeri. Modelul Putin e unul al unei bogății concentrate în câteva mâini. E fascinația puterii brute, dictatoriale, care poate realiza multe în timp scurt, cu efecte ruinătoare pe termen lung. O lume a violenței extreme, în care afacerile sunt preluate pur și simplu, prin forțarea unei semnături de vânzare sub amenințarea armei. În care serviciile secrete au afaceri prorii și cer cotă parte din afacerile prospere, după cum cer și politicienii decidenți. În care nu există sistem judiciar independent, căruia să i te poți adresa.

Pentru că a cunoscut rar violența brută între grupări de afaceri, societatea românească nici nu a conștientizat care sunt consecințele cele mai sumbre ale corupției și de ce trebuie susținută ofensiva DNA. Dar votul negativ dat lui Ponta la ultimele alegeri arată că foarte mulți au simți instinctiv pericolele unui asemenea sistem.

O variantă mai apropiată de pesedismul românesc ar putea fi Partidul Democrat, al fostului comunist, aliat cu pro-europenii, Marian Lupu, și al magnatului media Vladimir Plahotniuc. Partidul are chiar și siglă cu trei trandafiri, ca PDSR-ul de pe vremea lui Iliescu și Văcăroiu, semn că imaginația nu dă pe-afară nici la Moscova. Teoretic, partidul lui Lupu e unul social-democrat pro-european. Practic, jocurile pe care le face sunt mai aproape de interesele ruse, alianțele post-electorale putând fi făcute cu oricare grupare, cu bătăi de cap pentru orice coaliție care i-ar coopta.

Drama moldovenească în aceste alegeri e că de cealaltă parte, în tabăra pro-europeană, există puțin exemple pozitive. Fărâmițată și roasă de ambiții, coaliția pentru Europa a dezamăgit prin propriile scandaluri de corupție, nehotărâre și incompetență.
Cele mai mari șanse dintre acestea le are PLDM (Partidul Liberal Democrat) al fostului premier Vlad Filat, obligat să se retragă în urma unui scandal de corupție, dar rămas la butoane în spatele premierului Iurie Leancă, prietenul lui Ponta. Filat a fost membru în partidul lui Marian Lupu, care i-a susținut ascensiunea, și are o avere suspectă considerabilă.
Fiind cel mai bine plasat partid pro-european în această cursă, PLDM a beneficiat și de susținerea pe ultima sută de metri a lui Klaus Iohannis, sosit la Chișinău înainte de a prelua oficial mandatul, în prima sa vizită de după ce a fost ales.

Mult mai frecventabil e Partidul Liberal, al actualului președinte Mihai Ghimpu și al promițătorului primar al Chișinăului, Dorin Chirtoacă. PL promovează o politică deschisă de aderare la NATO și UE, precum și apropierea de România. Această grupare a avut relații foarte bune cu președintele Băsescu, de al cărui sprijin a și beneficiat.

Singurul partid care susține explicit unirea cu România este Partidul Național Liberal, condus de Vitalia Pavlicenco. Din păcate această grupare e creditată cu șanse mici, probabil și din cauza unui leadership mai puțin carismatic, sau pentru că ideea unirii e considerată pentru moment una radicală.

Poporul ăsta mult hulit are ceva miraculos în el, capabil să uimească lumea și în rău, dar și în bine. N-am avut așteptări mari de la Iohannis și nici nu-l mai credeam în stare să învingă, n-am fost fan și nici nu sunt dintre cei ce s-au îndrăgostit brusc de el în preajma alegerilor. Dar în noaptea asta am simțit un moment de fericire, în stradă, alături de circa 10.000 de bucureșteni. Are, de fapt, foarte puțină legătură cu acest politician misterios, despre care nu știm mai nimic, și n-are deloc legătură cu mașina de partid care l-a susținut.

E vorba despre surpriza frumoasă pe care mi-a făcut-o o generație, care trage România după ea, într-o direcție bună, despre care masa mare și inertă nici n-are habar că există și cum arată. Am progresat enorm ca națiune, de la ianuarie 90, când lumea îi privea cu suspiciune pe cei plecați afară. Când doi români get beget luau doar câteva procente în cursa prezidențială pentru că trăiseră la Paris și Londra, pierzându-și astfel ceva din „românitatea” lor. Ce intuiție fabuloasă pe acest popor, să fie capabil acum să dea cu piciorul încercării grosolane de a folosi stereotipuri și frici despre un străin, neortodox și fără copii!
Uimitor cum românii, care trudesc în afară, ca să mai trimită un ban acasă, s-au mobilizat și au salvat încă o dată țara, urnind căruța cu un secol înainte.

M-am bucurat, mai ales să văd în stradă lume normală, vorba președintelui. Preponderent tineri, care au plecat repejor spre case după o oră de sărbătorit, vorbind între ei despre cum trebuie să fie mâine la muncă. Eram deja ca la o petrecere de nemți, unde se dă stingerea devreme.

Mi-a plăcut enorm să văd oameni obișnuiți, cu totul de alt tip decât cei aduși cu autocarele la mitingurile organizate de partide. Bucureștenii ieșiți în stradă în noaptea asta sunt sigur că ar fi fluierat orice politician, erau genul capabili să judece critic despre orice ales, indiferent că au o simpatie sau alta. Nu erau genul care trăiește din politică, ba chiar mulți dintre ei sunt sigur că nici nu discută politică decât foarte rar, când sunt evenimente mai importante. Aș vrea să văd această generație de oameni preocupați de profesia lor, dar nu dezinteresați de soarta țării, că alungă de pe ecrane „prompteriștii” partidelor, acei indivizi infernali, care turuie mesaje date de partid, cu profesii incerte, fără convingeri și mereu obedienți șefilor de moment. Am progresa enorm, dacă dintre acești oameni onești s-ar recruta viitorii politicieni. Poate sper prea mult în euforia momentului.

manifestatie anti PSD Klaus Iohannis Klaus Iohannis PSD infrangere steaguri tricolor azil teleorman victor ponta anti PSD

Am ieșit din casă după primele exit-polluri, fără să știu dacă mă duc să protestez sau să sărbătoresc. Credeam că Ponta a câștigat alegerile, dar mai există o șansă, firavă, pe undeva, la numărătoarea finală. Pur și simplu, am simțit că se va aduna un grup simpatic în stradă, alături de care să facem măcar haz de necaz. Să râdem de Mickey Mouse.
Primul grup pe care l-am găsit a fost în Piața Universității, unde erau doar câteva sute de persoane și carele de televiziune. Erau și ecologiștii cu #unitisalvam dar nu ei dădeau tonul. Se striga jos comuniștii, se cânta imnul golanilor. Nici ei nu știau rezultatul alegerilor.

Dar dispoziția era bună. Se striga: „Geoană și ai lui, cascadorii râsului” și se cânta „Daciana, dragostea mea!”. Aflu că există o manifestație și mai mare în Piața Victoriei și pornesc într-acolo. Pierd înfruntarea cu jandarmii de la sediul Kiseleff, dar prind coloana undeva pe Lascăr Catargiu și nu-mi vine să-mi cred ochilor. E o coloană imensă, căreia n-am putut să-i văd niciunul din capete, și dinspre Victoriei și spre Romană. E o atmosferă ceva între revoluție și revelion.

Se strigă „PSD – ciuma roșie” și „DNA vine să vă ia”, „Ponta, nu uita, tu te duci la Rahova”.
Lumea află în coloană prin telefoanele mobile că Ponta și-a recunoscut înfrângerea și l-a sunat să îl felicite pe Iohannis.

Iohannis e ignorat de manifestanți, scandările sunt în general anti-Ponta. Dar tot i se adresează un „Klaus, Klaus, Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse!”

Se cântă iar „Daciana, dragostea mea, dragostea mea!” (cred că e melodia de la Yellow Submarine)

În fine, coloana ajunge în Piața Universității unde sunt carele de transmisiune. Se strigă: „Antena 3, niște derbedei!”. Sunt huiduiți și cei de la Ghiță TV, dar România TV se pare că încă nu-i un brand care să inspire scandări. Un brand al neobrăzării se construiește în timp, nu poți atinge așa culmi de la statutul de televiziune tabloidă de partid.

E și Tudor Chirilă, care sărbătorește, și Cătălin Radu Tănase, care transmite furibund, ca la nenorocirile, pe care le relatează de obicei. Din clădirea Teatrului Național nu ies nici Florina Cercel nici Caramitru. Doar paiațele lui Caragiale privesc impasibile la sărbătoarea românească.

Un tânăr urcă pe un stâlp și dă jos un afiș cu Ponta, în uralele mulțimii, ca în scenele revoluționare.

Mulțimea începe să vuiască și să se împingă într-o direcție. Cameramanii își fac loc într-acolo. În piață a venit învingătorul Klaus Iohannis, la prima lui baie de mulțime între bucureșteni. Se strigă Dankeschon. Vorbește, probabil, pentru microfoanele televiziunilor, pentru că nimeni nu aude nimic. Nici nu ne așteptam la cine știe ce oratorie. Noroc că arată bine de poză, are alură de președinte, o să părem și noi o țară serioasă cu așa reprezentant.

Lumea scandează: „Ponta, ai reușit, România s-a unit!” de față cu noul președinte, care râde cu dantura sclipind în noapte. Se cere o portavoce, care nu mai apare. Bodyguarzii împing sănătos oamenii în lături, dar, surprinzător, lumea nu se supără și nu înjură. Noul președinte are culoar să poată străbate piața și s-o părăsească astfel. Ia și primul contact cu scepticismul și stilul „miticilo” de bucurești, când grupul din jurul lui începe să strige repetat: „Iohannis, te-am votat, nu ne face de rahat!”

Așa începe aventura noastră cu primul președinte neamț. Rămâne de văzut dacă ne va civiliza el pe noi sau îl vom face noi de Scheiße.

*

Citesc și primele reacții: Klaus Iohannis își anunță victoria spunând că „ne-am luat țara înapoi”. Într-adevăr, 1940 a fost un an de referință.
Alin Theodorescu povestește la radio cu Iliescu l-a sfătuit pe Ponta să nu candideze și să-l lase pe Crin, „care ne-a adus la putere”. După război, mulți înțelepți se arată.

N-am mai scris de nu mai știu câte luni nimic pe blog. De fapt, a trebuit să caut prin debara după hârtiile cu parole, că altfel mi-ar fi fost imposibil să mai intru vreodată. Am găsit hârtiuța și am bufnit în râs când am văzut parola. Nu m-aș mai fi gândit!
Plus de asta, dacă rătăcește vreun cititor pe aici, va fi după închiderea urnelor, deci nu se cheamă că influențez pe cineva. Dar să rămână consemnat aici, cine știe, poate o să râd și de asta peste câțiva ani.

Așadar, cum reiese din titlu, votez cu Monica Macovei pentru un nou mandat în Parlamentul European. Consider că urnirea Justiției e cea mai importantă veste bună pentru România și cea mai consistentă speranță. Iar Monica Macovei s-a afirmat luptându-se cu încăpățânare pentru un sistem de justiție independent și rupt de influența politicienilor. Atât de mult încât e persoana împotriva căreia s-a îndreptat cea mai multă ură din partea celor care apără mediatic hoții. Ură pur și simplu, fără altă justificare. Adrian Năstase îi scrie din pușcărie pe blog chiar săptămâna asta un articol în care își îndeamnă simpatizanții să n-o ierte, adică să n-o voteze duminică. Intră și scrisul pe blog între drepturile anumitor deținuți din țară, dar important e că Năstase o urăște pe Macovei de dincolo nu de dincoace de gratii. Iar ăsta e un mare pas înainte pentru societatea noastră.

un parlament decorativ
De la depărtare, progresul ăsta s-a văzut cel mai bine. L-a remarcat Joe Biden, vicepreședintele american, care aproape doar despre asta a vorbit când ne-a vizitat. Îl remarcă și liderii europeni, ca Viviane Reding, cărora Monica Macovei le-a câștigat încrederea. Și asta e cea mai mare reușită pe care un trimis al nostru la Bruxelles o poate avea în acest moment. Parlamentul European e o instituție ciudată – are puteri excesive pe termen lung, dar neglijabile pe termen scurt. Europa e condusă din altă parte, prin întâlniri nedemocratice, de culise, pentru că nimeni nu are chef să dea decizia pe mâna ignorantului de pe stradă. Prin urmare, pentru actuala etapă, cred că nici n-a fost mare supărare în Vest că noi am trimis acolo neveste ratate, ca Daciana și Adina, fiice ușor retardate, ca EBA, și clovni ca Becali și Vadim.
Din Parlamentul European nu poți schimba cursul politic al Europei, dar poți cel puțin să îți creezi o influență. Asta dacă le câștigi mai întâi încrederea celor mai bine înșurubați. Și Monica Macovei a fost de departe cel mai influent euro-parlamentar al nostru. Nici nu se poate face vreo comparație cu fostul lider al euro-parlamentarilor PSD, Adrian Severin, ajuns rușine națională după ce a fost filmat negociind șpăgi pentru vot. Iată că nu merge să spui că sunt toți la fel sau că toți ne vor reprezenta în același mod.

la pachet cu securiști
Mi-am propus să nu votez vreodată securiști și foști nomenclaturiști. Dar uite că e imposibil, la un vot pe listă. În capul listei PDL se va găsi Theodor Stolojan. Ce pot să mai spun despre acest cadavru politic, care se încăpățânează să consume aerul bruxellez? În mod normal, rușinea ar trebui să îl oprească să mai apară public pentru a cere votul, dar e țațoș în capul listei și pe afișe. Omul n-a explicat nici acum cine îl șantaja când s-a retras din cursa prezidențială, dacă a mințit că e bolnav, aproape muribund. Nici de ce a renunțat la mandatul de prim-ministru, la două zile după ce i s-a reîncredințat, prin 2009. Nici de unde are averea considerabilă.

Tot votând-o pe Monica Macovei îi fac o bucurie și antipaticului activist Vasile Blaga, cel care n-ar putea aduna nici 2% pe cont propriu, dar mișcă mașinăria de profitori de partid la fiecare scrutin. În fine, îl târăsc în Parlamentul European pe cândva talentatul Traian Ungureanu, un descurcăreț de al cărui caracter mă îndoiesc acum din ce în ce mai mult.

celelalte variante
Dar care ar fi fost celelalte opțiuni? Pentru că e mai mult un vot prin eliminare.
Mai întâi, gigantul PSD, aliat cu toxinele politice PC (Voiculescu) și UNPR (Gabriel Oprea). E un partid creat și perpetuat de mafia nomenclatuii PCR. Un partid care are ca obiectiv stagnarea, blocarea Justiției și extinderea păturii de amărâți dependenți. De departe, cel mai nociv conglomerat politic existent.
Anul acesta, au avut de două ori mai multă publicitate stradală decât toate celelalte partide la un loc. Deci sursa de bani e guvernarea însăși. Un vot pentru ei e un vot împotriva oricărui viitor normal pentru țara asta, e un vot pentru un proiect de țară tip Belarus.

PNL a devenit prin epurările găștii lui Crin Antonescu din ultimii ani o clonă mai tinerească a PSD. S-au definit singuri într-o stenogramă ca „grup infracțional organizat”. Victor Ponta a avut dreptate să îl tachineze pe Antonescu spunând că e mai la stânga decât el. Au reușit performanța de a fi la guvernare fără să propună o singură măsură de dreapta și să bată câteva recorduri (își merită sloganul de euro-campioni) : au avut în Fenechiu primul ministru arestat în timpul mandatului, în Remeș primul fost ministru dus la închisoare și nici Chițoiu sau Chiuariu nu se simt prea bine. Ca să nu mai spunem de finanțatorii din eșalonul doi, ca Radu Rușanu sau Mihai Vlasov.

În PNL n-a mai rămas spirit liberal nici de sămânță. Lista e deschisă de clona Anei Pauker, Norica Nicolau, și continuată de o mare dezamăgire. Renate Weber a reușit să devină din activistă pentru europenizare, în apărătoare lovită de orbire a penalilor Voiculescu și Năstase. Mi-e pur și simplu imposibil s-o înțeleg.

Ca și la PSD, unde Iliescu a împins-o în față pe Corina Crețu, iar Victor Ponta, pe Daciana Sârbu, și la PNL nepotismul face lege, prin Adina Vălean, soția lui Victor Ponta. E o impresie execrabilă de ciubucari mărunți, care-și îming rudele în posturi bine plătite. Și mai rău e că din moment ce nevestelel lor vor continua să aibă lefuri de 6-7000 de euro pe lună și buget pentru asistenți de sute de mii de euro, și soților le va fi stimulat orgoliul masculin să rotunjească din furat banii aduși în casă.

outsiderii
Întrucât sistemul electoral are prag, deci nu favorizează apariția unor partide noi, m-am ferit să risc votul pe soluții mai exotice, care ar putea trece sau nu pragul. Care ar fi fost opțiunile?

Mișcarea Populară se conturează ca un partid făcut doar din ambiție pentru o singură persoană, Elena Udrea, din slăbiciunea de bătrân a lui Băsescu. Au pe listă câțiva oameni bine pregătiți ca Baconschi și Cristian Preda. Au și meritul de a fi renunțat să o mai includă pe listă pe Elena Băsescu. Dar au abuzat legea folosindu-se de președinte în campanie, contrar prevederilor din Constituție. Și ce e mai grav, nu au propus absolut nimic nou de la înființare. Ori politica ar trebui să fie despre idei, nu despre ambiția de a te rupe dintr-un partid, ca să promiți unificarea cu acel partid după câteva luni. Pentru aroganța și agresivitatea susținătorilor săi, PMP merită să se întoarcă umilit la PDL după alegerile astea. Dacă nu cumva vor merge până în pânzele albe cu ambiția.

Două alte partide mici sunt creații de orgoliu ale unor lideri fără priză la publicul larg. E vorba de Forța Civică și Noua Republică. Cel din urmă s-a disociat cel mai mult de sistemul actual de partide și de moștenirea ceaușistă. Dar ca și la partidul lui MRU, în afară de Mihail Neamțu, nu cunosc pe nimeni de acolo. Iar șansele să nu treacă pragul sunt majore în cazul celor două. Lipsa de realism, de înțelegere a simpatiilor electoratului larg, intră tot la lipsă de viziune, un păcat major pentru politicieni cu ambiții de prezidențiabili. E valabil și pentru PNȚ-CD, un partid căruia îi respect moștenirea istorică, dar care ar trebui să se decidă ori pentru a fi absorbit în altă grupare, ori să devină o sursă de informație intelectuală, cu bătaie pentru mulți ani după (o soluție cam nerealistă.)
Despre partidele etnice UDMR și PRM, nu cred că are sens să discut, aparțin unui trecut destul de primitiv, deși UDMR are un capital uman respectabil, ce ar putea ajuta celelalte partide, dacă s-ar răspândi în ele după afinități ideologice.

De când a renunțat la numele de fată, care o consacrase (Vass), Andreea Paul are un nume de bărbat, dar rămâne de trei ori femeie. Trimisă de partid unde se agață harta în cui, în județul Satu Mare, fosta consilieră fidelă a lui Emil Boc s-a întors cum-necum cu mandatul de deputat în dinți. A avut o campanie electorală cu niște perle savuroase de penibil. M-a exasperat cu articole și postări, care începeau invariabil cu referiri patetice la „oșenii mei”, de zici că trăise cu zongora și cetera toată viața între Frații Petreuș, mai ceva ca Marioara Murărescu. S-a îmbrăcat în costum popular maramureșan, în deux pieces de controloare de trafic aerian, a făcut poze tovărășești, a pupat copii și babe, a bătut la porți, a băut palincă, a trimis scrisori publice, a cerut imperativ o dezbatere cu contra-candidatul, s-a filmat, pozat și difuzat, tot tacâmul. Altfel spus, a înțeles că pentru a câștiga alegeri nu ajunge să ai CV bun, educație de acasă și inteligență, că nu orice profesor, muzeograf, cercetător sau medic ajunge și politician. E o meserie diferită.


Ce nu face politicianul în campanie?

Apropo, pe durata campaniei cred că a lăsat baltă și aberațiile feministe, cu care ne împuiase capul în ultima vreme, că alea nu aduc voturi. Și nu de teama misoginismul românesc, care există, dar iată că nu a barat calea spre afirmare atâtor femei, despre care voi mai vorbi mai jos. Ci pentru că feminismul e ceva antipatic până și femeilor normale, deci nu aduce voturi. În mod normal, fiind printre cei mai bine plasați în alegeri, dintre reprezentanții noului val, nici nu ar trebui să se oprească aici. La ultimele alegeri interne în PDL, când partidul a ales calea catastrofală Blaga, nu-mi amintesc să fi concurat pentru vreo funcție. Poate o va face acum.


tovarasi in campanie

Sunt lucruri de învățat din acest tip de combativitate și pentru redistribuiții Mihai Răzvan Ungureanu, Vasile Blaga și de cei rămași chiar pe dinafară. Chiar și pentru Mihail Neamțu, căruia nu poți să spui că i-a lipsit voința, doar știința de a empatiza cu alegătorii, de a-ți adapta mesajul la cei care te ascultă. Nu mai vorbim de cei, care chiar nu s-au agitat. Să ne imaginăm, de pildă, că MRU sau Neamțu ar fi spus: sunt tânăr, vreau să schimb politica din țara asta, mă duc să mă bat cu cel mai rău, ori eu, ori el. Și se duceau să se ia la trântă cu Dan Voiculescu sau Viorel Hrebenciuc. Poate tot pierdeau, dar pierdeau frumos, rămâneau o speranță și pentru alegători din alte regiuni. Dacă Iulian Crăciun, din cărucior cu rotile, a luat 30%, poate lua și Ungureanu 49, câștiga tot Voiculescu, cu 51%, dar aveai ce spera pentru alegerile viitoare prezidențiale, de exemplu. Așa, să iei tot o treime, dar în război cu un pesedist no-name, e mai rușinos. De exemplu Dan Diaconescu nu s-a făcut de râs, cu un scor de circa 30%, chiar dacă a băgat în Parlament vreo 20-30 de desculți și el a rămas afară. Tot va putea să spună că a încercat, nu s-a fofilat.

Am ales exemplul Andreea Paul, pentru că e una din foarte puținele vești bune de la constituirea noului Parlament, pe care am comentat-o azi live, pe măsură ce veștile proaste veneau, deci mă voi auto-plagia în cele ce urmează. Apropo, cred că gluma proastă a lui Ponta, către Andronescu, „așa suntem noi, plagiatorii, mai votați”, îi va fi o piatră de moară mai grea decât articolele din presa germană. De acum oricine îi va putea spune în față plagiator, fără să poată fi contrazis, că și-a asumat singur eticheta.

Parlament mai mare, oameni mai puțini

Mai întâi, cifrele. Înainte să se indexeze pensiile, s-a indexat numărul de parlamentari. Aproape dublu, față de cei 300, vânturați pe la nas la referendum, acum sunt 588, cifră cu conotații dubioase. E important, nu pentru că vor avea mai multe secretare, diurne și alte lucruri, care înfurie poporul, ci pentru că se diluează baza de selecție și reprezentare. Nu mai au nici măcar suficiente scaune în sală și ar fi putut fi chiar și 900, dacă scorurile erau altele, ceea ce arată cum a fost gândită sau negândită legea electorală. Număr dublu decât în Congresul american (535, în ambele camere, pentru a conduce o țară de dimensiunile unui continent).

al lu cacarau
sursa foto: Kamikaze

Toate astea, în timp ce țara se depopulează. Ca să nu mai spunem că 3 milioane de votanți de la referendum s-au pierdut pe drum. Din faimoșii 7 milioane și jumătate de la referendum au rămas vreo 4 milioane. Ghișe are nevoie de tricouri cu inscripții actualizate. Patru milioane, care sunt iarăși mai puțini decât cei cinci ai lui Băsescu, din vremurile bune. Așa e poporul, sucit, acum îl apucă dorul, acum te alungă. Vă mirați că au votat acum toți penalii, doar pentru că le spuneau că sunt împotriva lui Băsescu? Peste patru ani poate o să-l regrete și se vor arunca în brațele oricui va fi împotriva lui Ponta. Uite așa se alege EBA iar cu un loc călduț în 2016, când nu va mai fi europarlamentar.

poporul nu are discernământ

Pentru concluzia asta era suficient un raport de audiență. Poporul îi votează zilnic cu telecomanda pe Măruță, Capatos, Gherghe, Moculeasca și suspină după Ceaușescu. De ce ar fi devenit brusc înțelept în zi de alegeri? Duminică, poporul ne-a contrazis, cei pe care noi îi consideram simboluri ale corupției sunt speranțele de mai bine ale oamenilor. O succintă listă a câtorva nume grele, pe care românii și i-au dorit în frunte: Viorel Hrebenciuc, Verestoy Attila, Gabriel Oprea, Gigi Nețoiu, Dan Șova, George Becali, Sorin Roșca Stănescu, Dan Voiculescu, Sebastian Ghiță, Ioan Ghișe, Victor Ciorbea, Petre Roman, Elena Udrea, Nini Săpunaru, Miron și Manuela Mitrea, Bogdan Niculescu-Duvăz, Varujan Vosganian, Liviu Dragnea, Vasile Blaga și lista e foarte lungă. De ce îi aleg oamenii pe oamenii ăștia? Ce speră să se întâmple, ce își imaginează?

Nu ține nici scuza că n-ai pe cine vota. Nu peste tot, dar au exista și niște propuneri mai mult decât decente. Adrian Papahagi a fost respins pe ultima sută, la o redistribuire controversată, din care a câștigat Blaga. Gabriel Biriș n-a fost pe placul bucureștenilor. Nici criticul Alex Ștefănescu, al cărui afiș, în care povestea că a scris 20 de cărți, l-am văzut lipit pe un coș de gunoi. Destin de intelectual. Nici despre Mihai Neamțu nu se poate spune că nu e peste media clasei politice, chit că el a pierit pe limba lui.

politică în așternut și nepotism

La fel de imposibil de înțeles e și fanatismul cu care sunt aleși nepoți, neveste de politicieni, odrasle și amante. La Constanța, pe primul loc în tot județul s-a clasat Alexandru Mazăre, fratele primarului dansator de samba. Dacă nu l-ați văzut sau auzit niciodată, vă puteți imagina că, așa cum Radu a fost batjocorit de ursitoare la fizic, așa a fost Alexandru jecmănit la minte, când s-au împărțit darurile.

Oana Mizil e singura peltică din București, care îl poate face pe Vanghelie să pară intelectual. E aleasă și ea cu entuziasm, nu pentru că se recomandă „descendentă din Ștefan cel Mare”, poate mai mult pentru numele său cu sonorități nobiliare, de dinastie venită în România cu tancul, după 23 August: Oana Niculescu-Mizil Ștefănescu Tohme!

Tot alegătorii au insistat și pentru proverbul cu copiii șefilor noștri, care vor fi șefii copiilor noștri, sau cam așa ceva. Au baronii locali Liviu Dragnea, Vlad Cosma și Horia Uioreanu, afaceristul Alin Petrache, primarul Florentin Pandele băieți mari, neveste sau secretare dezghețate? În Parlament cu ei, poporul nici nu stă la discuții. Nici nu concepe să îi despartă pe soții Manuela și Miron Mitrea, sau pe frații Daniel și Relu Fenechiu, sfâșiați ca-n filmele indiene, între două doctrine. Una populistă și alta liberală (ha ha ha).

profesionalizarea clasei politice

Am mai criticat aici tendința unor politiceni, de a vorbi doar ce vrea alegătorul să audă. Chipurile ei ar fi doar cutii de rezonanță, colectori de feed-back popular, fără idei proprii. Ca și despre obiceiul de a formata tinerii, de cum intră în politică, punându-i să repete mesajele zilei, primite în mail de la partid dimineața. Dacă la asta se reduce politica, exoticii, care debutează în actualul Parlament reprezintă, fără ironie, o profesionalizare a clasei politice. Ce rost are să îți bați capul să îl înveți ce să transmită pe Lucian Bolcaș sau Sergiu Andon, când poți să îți livrezi mesajele prin Gabriela Vrânceanu Firea sau prin Mihai Sturzu de la HiQ? (Autorul faimoaselor versuri „de când n-am mai fost acolo, la discolo, mă simt ca Marco Polo!”).

Și să nu uităm că publicul vrea un format mai tabloid. Să nu-l lăsăm să se plictisească, să le trimitem în Parlament pe Cristiana Anghel (învățătoarea din Caracal, faimoasă pentru că a făcut de două ori greva foamei: o dată împotriva lui Boc, a doua oară împotriva lui Barroso), sau pe Liliana Mincă (de la Loterie, dușmanca lui Ogică). Hai că am tras lozul câștigător! Nu înțeleg de ce lipsește Gigel Frone din Parlament, e o nedreptate. Nicu Bănicioiu cum a intrat?

ce rămâne în urma lui Băsescu

Scuza pentru acest tablou dezolant e că toate sunt urmarea nașterii lui Traian Băsescu. Și totuși, ce lasă în urma lui încăpățânatul președinte? Daca Basescu lasa ceva durabil in urma, si apararea institutiilor nu a fost doar gargara, numarul de parlamentari ar trebui sa se reduca in mod natural, de la 588 la 300, prin buna functionare a Procuraturii. Așa-i că nu simțiți o adiere de optimism din direcția asta? Un amic virtual, Dan Lungescu, mi-a replicat că „în România, pupincuratura e mult mai tare decât procuratura”. În cazul ăsta, cât timp pierdut, în care oamenii ăia, cu care se pozează politicienii în campanie, ar fi putut fi ajutați să nu mai semene cu cine știe ce trib de pe National Geographic, care întâlnește pentru prima dată europeni.

Deşi, procentual, scorul obţinut de PPDD e destul de mic, tipul uman vizat de acest pseudo-partid e cel triumfător în societate. În secţia de care urmează să vă vorbesc, a avut într-o urnă doar 17 voturi, dar oriunde te-ai fi întors nu auzeai decât poncifele unor rămăşiţe vulgarizate de ceauşism, fix combinaţia, care îi ţine loc de doctrină. Doar lipsa de talent a liderilor Partidului Poporului a împiedicat ca această ideologie dominantă să aibă şi o expresie politică explicită.

Contrar bănuielii comune că Partidul lu’ domnu’ Dan nu are ideologie, în teren, pare cam singurul, care are aşa ceva. Puternicii zilei, zdrobitorul USL şi acum jumulitul ARD, se bazează în mult mai mare măsură pe nişte armate de mercenari şi oportunişti de tot felul. Tot un fel de mercenar am fost şi eu duminică.

cum ajungi observator

Acum câteva luni, aflu că un amic al cuiva îşi face intrarea în politica mare. Are partidul şi resursele necesare, e ca şi ales (ceea ce ieri s-a şi întâmplat), dar are nevoie de promovare. Aşa că respectiva cunoştinţă comună îmi propune un job în campania viitorului senator, despre care sunt asigurat că e bun-platnic. Nu pot, i-am înjurat tot timpul pe uselişti, ca şi pe alţi politicieni, decât pe feseniştii din PD, îi consider inamicii mei predilecţi, aşa că îi spun că îmi văd de ale mele. Mai recent, cunoştinţa comună mă întreabă: “bine, campanie n-ai vrut să faci, dar nu vrei să fii observator? Că acolo nu trebuie să faci politică, e chiar interzis”. Îţi trebuie doar o răbdare de fier şi o copie de buletin, pe care o trimiţi prin mail. Nu se câştigă cine ştie ce, dar e mai mult decât nimic, pentru o zi.

Aşa am ajuns pentru prima dată în viaţă în sediul unui partid, ba încă unul, pentru care n-am nicio simpatie. Nu vă speriaţi, nu m-am înscris şi nici nu am de gând să mă înscriu în vreun partid, organizaţie, din care cei mai antipatici sunt tinerii activişti. Genul de tânăr, de la care nimic bun nu se poate aştepta, care va molipsi şi pe alţii de oportunism şi cinism. Aşa cum bănuiam, partidele au atât de mare nevoie de pălmaşi, încât oricine are două mâini şi două picioare e bun de membru. Dacă aş fi avut timp de pierdut, puteam la fel de simplu să devin şi activist destoinic, fără mari teste. Ca fapt divers, nici în ziua votului, nici în cele două zile premergătoare, nimeni nu m-a întrebat nici măcar dacă am buletin, deci, teoretic, odată introdus în tabel, pe baza unui xerox de buletin, oricine putea să se prezinte în secţia de vot, indiferent că ar fi fost şcolar sau debil mintal. Nici partidele şi nici ONG-urile nu îşi permit luxul de a fi selective.

“dacă făceam politică nu eram aici”
Un observator mai scrupulos îl avertizează pe un cetăţean mai gureş, venit la vot, că în secţie nu se face politică. “Dacă făceam politică, nu eram aici!”, îi dă replica prompt votantul, spre hazul tuturor. De fapt, zicerea asta ni se potriveşte şi nouă. Observatorii sunt cea mai mică rotiţă din angrenajul electoral, infanteriştii cei mai de jos ai sistemului. Li se cere disciplină şi să menţină aura de seriozitate a democraţiei, despre care se povesteşte că ar aduce puterea poporului. De fapt, într-o zi de vot, realizezi nu atât cum funcţionează sistemul, cât de ce nu funcţionează. Din motive antropologice, e răspunsul cel mai sintetic. Ca în orice democraţie, risipa de resurse e la ordinea zilei, risipă de oameni valizi, de hârtie, de bani, iar rezultatul e de cele mai multe ori ridicol, cu singura consolare, că orice alt mod de a ne organiza ne-a dat prin cap, a fost mai rău de atât.

votanţii Republicii Socialiste România ne decid soarta

Văzut dintr-o secţie de vot, Bucureştiul seamănă cu un sat, care într-o generaţie va dispărea complet de pe hartă. Nu doar la primele ore ale dimineţii, dar pe parcursul întregii zile, cei care votează sunt pensionari. Cam 8-9, din 10! Cei care se închină după ce votează şi spun cu voce tare “să ne fie mai bine” sau “eh, pentru o viaţă mai bună”, mi se par de o tristeţe infinită. Sunt eternii păcăliţi ai tuturor campaniilor electorale, traşi pe sfoară de orice schimbare a modalităţii de calcul a pensiilor, convinşi să voteze, dacă se scoate taxa TV din factura la lumină.

Nu ştiam că mai există în circulaţie buletinele acelea cu pagini multe, emise de RSR, din care lipseşte doar poza lui Ceauşescu, aşa cum era în epocă pe prima filă a oricărui abecedar sau manual. Ei bine, mai sunt destul de multe şi nu miră pe nimeni că votează practic cetăţeanul altui stat. Cu paşaportul, emis de România democrată, membră a UE, nu poţi vota, dar cu buletinul RSR, da. Realizaţi acum cât de ridicol trebuie să fi sunat pentru unii ironiile fine ale liderilor dreptei, la adresa celor din USL, pe care îi făceau “socialişti”?

Puţinii adolescenţi, care vin să voteze pentru prima dată, sunt aproape la fel de deprimanţi. O fată, adusă de mânuţă la vot, răspunde cu OK, OK, la absolut orice i se explică, şi cu un zâmbet ca-n videoclipuri. Spune OK şi când i se cere să se iscălească, şi când e îndrumată să intre după perdea, în cabină, OK, şi când află că nu trebuie să predea buletinele ştampilate înapoi comisiei, ci doar ştampila, OK, semn că a înţeles să le bage în urne. Deşi aparent ştie să citească, efortul de a potrivi buletinul pentru senatori în urna pe care scrie Senat, şi nu Camera Deputaţilor, i se pare doborâtor, aşa că mi le înmânează, trăgând concluzia: “of, e greu cu votarea asta !”. Zâmbeşte fericită, e tânără şi frumuşică.

În lungile ore în care m-am uitat la cei, care s-au perindat prin secţie, încercând să intuiesc motivaţiile pentru care votează, nu ştiam că, în alt cartier al Bucureştiului, Gigi Becali era ales cu 65% din voturi, dar aş fi putut trage concluzii similare şi fără informaţia asta. Mare parte dintre votanţi mi se par lipsiţi de discernământ. Mi se pare înspăimântător să li se dea pe mână o putere, fie ea şi distantă, asupra unui aparat de stat tot mai puternic şi dezvoltat, tot mai perfid împotriva individului. Pentru că, da, cei care l-au ales pe Gigi cu o asemenea proporţie s-au declarat ei înşişi iresponsabili, lipsiţi de judecată. Nu au nici măcar scuza că li s-a vârât pe gât un candidat necunoscut, pe o listă a unui partid. Pe ăsta îl cunoşteau şi în dungă. La fel de lipsiţi de criterii de judecată mi s-au părut şi votanţii mei, chit că teoriile, care leagă fizionomia de personalitate, fac parte din partea pre-ştiinţifică a psihologiei. Devenim un popor urâţit şi bolnav, care dă semne tot mai insistente de degenerare.

Personajele: tinerimea română

La firul ierbii, poporul e otevizat, indiferent cu cine ar vota, discuţiile rar se ridică peste nivelul unei emisiuni de la televiziunea poporului. Deşi, teoretic, istoria se învaţă în şcoli, face legea o variantă naţionalist-conspiraţionistă a unei istorii orale, prescurtată şi aia grosolan. Aparent toţi sunt revoltaţi de orice, au verdicte de etno-psihologie, ştiu toate tarele românilor, dar manifestă o admiraţie nedisimulată pentru hoţi, că se descurcă. Preşedintele comisiei, la fel de tânăr ca observatorii trimişi de nu ştiu ce ONG-uri, ne conferenţiază despre abilităţile de mare om de afaceri ale lui Patriciu. Nu ştiu dacă e la curent cu falimentul Mic.ro sau cu vânzarea în pierdere a trustului de presă, dar e convins că Patriciu e atât de şmecher, încât acum a ajuns să dea ţepe în Africa de Sud. Unde i se pupă mâna ca unui şeic, insistă admirativ preşedintele. Tot foarte şmecher e şi Ovidiu Tender, despre care reprezentantul PRM şopteşte în barbă că e jidan.

Unul dintre ONG-işti insistă să pună acestei admiraţii un accent socialist, care mă lasă mut de uimire: “eu n-am nimic cu cei care fură de la oameni obişnuiţi, şi îi păcălesc pentru că sunt proşti,” zice “eu am cu cei care fură de la stat, pentru că aceia păgubesc masele largi, pe ăia nu i-aş ierta!”. Doamne, şi era tânăr, sărmanul imbecil!
Tot el e convins că dacii au fost singurii români demni, că spiritul lor s-a păstrat doar într-o zonă nedefinită de prin Transilvania, unde se găsesc oameni cinstiţi şi dintr-o bucată. Ardelenii ăia sunt diferiţi de bucovineni, insistă.

preşedintele de comisie
Preşedintele e un tip a cărui trăsătură de căpătâi pare şmecheria, genul volubil şi glumeţ, altfel băiat simpatic. La primele ore ale dimineţii insistă să îmi arate unde se află toaleta. Odată ajunşi în încăperea faianţată îmi şopteşte conspirativ: “Ai grijă că noi suntem de la acelaşi partid şi trebuie să iasă bine totul!” Viaţa mea scurtă de agent secret, infiltrat în rândurile duşmanului promite să devină palpitantă. Dar e doar o promisiune.

Preşedintele e sigur genul, care s-ar preta la orice matrapazlâc. Habar n-am dacă nu le-a şi făcut până la urmă, într-un mod prea abil ca să mă prind. Înclin să cred, însă, că tipul pune flecăreala mai presus de fapte şi că le-a raportat şefilor cu înflorituri că s-a dat şi peste cap, ca să iasă totul bine pentru partid. Mai pe seară, când mă urmăreşte iarăşi tot la toaletă, îmi spune la fel de conspirativ că ştie tot, că de la ARD a început să se facă turism electoral, sunt aduşi oameni la vot, că are informaţii. Are pe naiba.

Înapoi în secţia de vot (sala unei grădiniţe, cu piese mari de lego adunate într-un colţ) strecoară printre rânduri şi informaţia că la vârf toţi sunt masoni şi rezolvă lucrurile între ei. N-am argumente să îl contrazic, probabil cândva i se va propune şi lui să se alăture confreriei, mi s-ar părea nedrept să i se refuze aşa o şansă.

pesedista infernală

Colega mea de alianţă e o pesedistă, care aduce izbitor cu Cruela sau cu Beatrice Rancea, dacă preferaţi. Are o uitătură rea, de harpie, mereu ofticată de o nedreptate, care i se face, probabil o frustrare şi o nefericire, pe care le-a resimţit toată viaţa. Insistă să mă întrebe dacă am verificat totul şi e în regulă, dacă e tot sigilat. Iniţial pare să îmi acorde încredere, ca aliat, pe urmă e dezamăgită, cu alura ei de profesoară severă, pentru că i se par prea moale ca activist.

Cum suntem prea mulţi pentru câte tabele cu votanţi sunt, eu primesc locul strategic de lângă urne, de unde voi supraveghea tot. În foile cu instrucţiuni de la partid, eram învăţat să insist să mă aşez undeva de unde să pot supraveghea urna de vot! N-am ţinut cont de instrucţiuni, pur şi simplu aşa s-a nimerit şi m-am bucurat că pot să mă mişc în voie. La un moment dat pesedista mă cheamă: uitaţi, noi suntem împreună, nu o spun ca să vă deranjez, dar i-am propus domnului preşedinte să vă ceară să nu mai staţi cu căşti în urechi, pentru că nu puteţi fi atent la tot ce se întâmplă! Sunt uluit, pentru că avusesem de cele mai multe ori doar o cască şi dată foarte încet. Preşedintele ia act de cererea pesedistei şi, îngânat de o secretară cam tâmpiţică, decide să nu mi se mai permită să ascult nimic la căşti pe durata votului. E abia dimineaţă şi restul orelor vor curge mai greu fără radio Guerrilla, dar datoria e datorie.

miliţianul erudit
Trimisul PRM are 70 de ani şi o singură mare pasiune, aparentă: etimologia. Explică lent de unde vine te miri ce cuvânt pe care îl aude. Pe altele le introduce spontan în conversaţie: “vagin vine de la un cuvânt latinesc, care înseamnă teacă, destul de sugestiv, adaugă zâmbind. Denumirea vulgară vine din slavă, şi ruşii spun exact ca noi.

E peremist din convingere, spune că nu pentru Vadim, ci pentru doctrina partidului. Contestă votul uninominal şi îl preferă pe cel pe liste, tocmai de dragul doctrinei. Pe acelaşi considerent dispreţuieşte PPDD, iar pe UDMR-işti îi detestă tot pentru că le-a citit programul şi ştie ce urmăresc. Dar pe Băsescu şi Boc îi urăşte cu toată fiinţa, mult mai mult decât a dat semne trimisa PSD-ului, deşi pare infinit mai blajin decât ea. Şi pe Daniel Morar şi pe Codruţa Koveşi. Povesteşte că a întrerupt orice relaţie cu cineva, care era băsist, pe acest motiv. Dacă ar vedea acum pe cineva, care e cu Băsescu, l-ar desconsidera ca pe o cârpă. După ce numărăm voturile e încrezător că în ţară USL are chiar mai mult de 50-60%, pentru că în Bucureşti sunt tot felul de lepădături, deci insuficient de montaţi împotriva lui Băsescu.

Chiar dacă e pisălog şi are un singur subiect, etimologiile, îmi place pasiunea lui pentru cunoaştere. Ştie lucruri surprinzătoare, pe care eu nu le ştiu, ceea ce mă face să îl respect, chiar dacă mai dă şi rateuri la etimologii. A şi călătorit în ultimii ani în toată Europa, lucru care nu l-a făcut mai puţin naţionalist, dar l-a mâhnit. Le-a explicat francezilor că avem 30% cuvinte franţuzeşti, că suntem diferiţi de ţigani, că ar trebui să primească mai puţini negri la ei în ţară, pentru că vor dispărea în curând. Le-a explicat şi că noi nu spunem “om” şi “femeie”, ci avem un cuvânt latinesc pentru bărbat, care înseamnă purtător de barbă. Nu-i place că se spune cutter, când există cuvântul cuţit.

După numărătoarea voturilor citează cu năduf din Goga, că suntem o civilizaţie măruntă, cu oameni de nimic, sau ceva pe-acolo.

udemerista patrioată

Se pare că nu sunt singurul infiltrat prin alte partide. Reprezentanta UDMR-ului se demască destul de repede, în conversaţiile cu bătrânul peremist. Îl admiră pe Vadim că e cult, dar nu-i place că s-a certat cu executoarea şi cu vedete mondene ca Zăvorancele şi Moculeasca. E româncă get-beget şi are o teorie: ungurii din Ungaria sunt altfel, doar ăştia din Transilvania sunt şovini. Nu e de acord cu politica UDMR, pentru că e îndreptată împotriva României, se dovedeşte pe parcurs a fi la fel de naţionalistă ca peremistul, nu înţelege de ce ungurii refuză să vorbească limba noastră, nici de ce au nevoie de plăcuţe bilingve.

inamica de la ARD
Membrii comisiei nu au ecusoane, deci nu ştii de unde vine fiecare. Pe bază de afinităţi personale, m-am împrietenit cu o doamnă la vreo 30-40 de ani, care pare mai dezgheţată, deci mai simpatică. Detestă formalismele şi meticulozitatea stupidă, din când în când devine chiar familiară şi afectuoasă. Am aflat pe urmă că era de la “ai noştri”, cum ar veni. Nu aşteaptă mare lucru de la alegeri, nici nu mai are puterea să îi ia apărarea lui Băsescu, atunci când e înjurat. E clar în minoritate şi ştie asta.

Eu unul nu mă simt confortabil în calitatea mea de uselist, de fapt nu înţeleg cu pot unii să fie membri de câţiva ani, când eu am fost doar câteva ore şi mi-a fost ruşine de fiecare dată când mi s-a zis “domnul de la USL”.

Când vine vorba de privatizare, toată comisia cade de acord că nu trebuia privatizat nimic. Nici dreapta nu pare să aibă altă părere. Am încercat să râd complice cu ea pe socoteala avântului patriotic al peremistului, dar am realizat că e la fel de naţionalistă ca şi el şi crede cam aceleaşi lucruri despre unguri. Spune că nu mai are încredere în niciunii, nu mai aşteaptă pensie de la generaţia care vine, pentru că nu citeşte şi stă toată ziua pe net. Şi-a făcut pensie privată.

reprezentanta poporului

“PPDD e singura speranţă pe care o mai are poporul ăsta!”, spune cu năduf o femeie necăjită şi foarte directă, trimisa lui domnu Dan în comisie. Deci avem şi intelectuali printre noi, râd eu în gând. Pe parcurs aveam să aflu că nici de la partidul ei nu aşteaptă nimic, toţi sunt nişte hoţi. Cel mai mult îi urăşte pe “sărăciile astea de la USL”, preferă să ia oricare, numai ăia nu. E furioasă pe toată lumea, sincer revoltată. Ştie că şi pediştii au fost hoţi, dar pe pesedişti îi consideră vinovaţi de distrugerea industriei naţionale. Enumeră întreprinderile de stat închise pe timpul PSD-ului, îşi aminteşte şi de Dan Ioan Popescu. Tot pe vremea pesedeului i s-a închis şi fabrica de eprubete la care lucra.

A lucrat cel puţin un an în America, dar nu face caz de asta, cum fac atâţia repatriaţi. Îmi face impresia unei persoane fundamental cinstite, nemulţumită sincer de tot ce o înconjoară. E cu nervii la pământ. În mod surprinzător, deşi are toate datele unui nostalgic ceauşist, îşi aminteşte critic chiar şi de acea epocă. Nu poate să ierte că o prietenă a murit pe vremea aia făcând avort.

Ne asigură că sfârşitul lumii nu va veni pe 21 decembrie, pentru că a citit mai demult o carte despre vămile cereşti. Acolo se explică limpede ce se întâmplă cu sufletul după moarte, că în iad sunt patru încăperi, cu diverse temperaturi, din care nu îşi mai aminteşte decât două. Cei mai mulţi de la conducere sunt evrei.

Domnu Dan n-o fi el chiar ce se prezintă, dar are Bentley pentru că a muncit, nu a furat de la stat. Să facă şi alţii, dacă sunt în stare.

Crede că Năstase a primit ce merita, deşi alţii din comisie cred că totul a fost o înscenare politică. De fapt, toţi vorbesc despre nişte “ei” misterioşi, care ne hotărăsc soarta şi de care noi suntem prea proşti să ne apărăm. Îmi e imposibil să ghicesc cine sunt “ei”, dacă se referă la politicieni sau la străini. Sau la politicieni străini. Aici reprezentanta poporului nu face notă discordantă. Toţi îi admiră pe greci, că ştiu să se revolte. Despre Uniunea Europeană se vorbeşte doar ca despre o forţă de ocupaţie.

Cât de inadecvate par aici toate discuţiile despre statul de drept, despre instituţiile democratice, care trebuie apărate, despre premierul, care să fie pro-atlantist. Poporul e convins că suntem distruşi iremediabil. Notă discordantă face tânărul oengist socialist, care crede că în 10-20 de ani ne vom ridica spectaculos, pentru că românii sunt mult mai deştepţii decât alţii. PPDD-ista îi explică faptul că am fost dezindustrializaţi, ARD-ista, că nu avem creştere în PIB, el insistă că se poate face o economie bazată pe servicii şi inventivitate. O să fim toţi taximetrişti? întreabă UDMR-ista. Nu, serviciile nu sunt doar asta, insistă misterios tânărul. Dar ce? De exemplu, construcţiile sunt servicii, suntem lămuriţi.

lungul drum al urnei către mâine

Ziua mea ca observator a început la 4:50, când mi-a sunat ceasul telefonului, şi s-a încheiat la miezul nopţii, când intram în bloc. Se putea şi mai rău, dacă am fi fost mai scrupuloşi. Când am plecat, o ploaie măruntă începuse să fie întărită de un vânt, care mi-a întors pe dos umbrela. Ca-n filmele cu proşti. Apa, care mi-a îmbibat şosetele prin adidaşi, a fost parte din disconfortul zilei. Noaptea, când m-am întors, ningea cu fulgi mari, de care doamnele din comisie s-au minunat ca nişte copii. Am ajuns cu un strat sănătos de zăpadă pe mine şi cu ciorapii buni de stors, de la fleşcăiala de pe jos. Umbrela agitată ca un baston s-a dovedit salvatoare de pantaloni, în războiul psihologic cu un maidanez furios.

Îmi propusesem să relatez live totul pe internet, dar am avut doar o cartelă SIM cu un mega de internet promoţional, aşa că abia seara am putut să constat că multe din statusurile mele amuzante nu se postaseră, de fapt, aşa că puteţi citi aici ce nu aţi citit ieri în direct, cum aş fi vrut. La omul sărac, nici netul nu trage.

Nu m-am atins de sandviciurile din rucsac, pentru că welfare-state a funcţionat neaşteptat. Nu ştiu dacă partidele le vor da votanţilor mai multă mâncare după alegeri, dar nouă ne-au dat. Două şniţele reci, cu garnitură, croissant, biscuiţi şi apă. Preşedintele e de părere că şi asta e o şmecherie, cu firmele de catering. Nu-l pot contrazice. Am invidiat-o sincer pe trimisa Partidului Poporului, care a primit o şaorma de la Dristor şi alt pachet voluminos, cu suc. Domnu Dan e boier!

Supravegherea urnelor a decurs destul de bine. Un ONG-ist s-a plâns de mine la un moment dat preşedintelui că nu ştiu ce pensionar mi-a arătat buletinul de vot şi domnul de la USL (adică eu) i-ar fi zis foarte bine, adică i-aş fi aplaudat opţiunea, presupus uselistă. Omul avea halucinaţii, clar, dar preşedintele a părut încântat în particular de cât de activist eram şi m-a îndemnat să nu ţin cont de nebun. De fapt, n-aveam nicio curiozitate să aflu cum votează pensionarii.

În fine, urnele se răstoarnă şi începem să sortăm vraful de buletine. Raportul e cam de 2 la 1, în favoarea USL, în luptă cu ARD. Cum restul partidelor nu adună mai nimic, procentul sare de un 60%. Procedura raportării rezultatelor şi numărătoarea, făcută de toţi membrii simultan, îmi scapă de sub control, e ameţitoare la prima experienţă de acest fel. Un membru necinstit poate pune voturi în teancul greşit, adică de la un candidat la rivalul lui, dar mă decid să rămân om serios. Nu ne ies câteva voturi, ne-am încurcat la numărătoare sau la înmânarea buletinelor. Le desfacem, le resortăm, ca prin farmec se mai găsesc câteva voturi puse unde nu le era locul, nici că mă interesează la ora aia prin ce procedeu. Rezultatul e oricum prea zdrobitor şi prea clar, ca să existe contestaţii. Trepăduşii partidului, cu grad imediat superior peste pionii electorali, sosesc la secţie să îşi ridice procesele verbale cu rezultatele, singurele foi, care îi interesează. Vremea arată ca democraţia în ziua votului: înăuntru e cald, afară e rece, sus ninge pufos şi totul devine alb, ca un strat de promisiuni, jos e o fleşcăială mocirloasă, deloc feerică, pentru cei în adidaşi.

Ce vor găsi vecinii mei pe buletinul de vot. Pentru deputați, colegiul 19, București:

  • Dinu Giurescu (Uniunea Social Liberală)
  • Mircea Cristian Raicu (Alianța România Dreaptă)
  • Cătălin Daniel Fenechiu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Varujan Pambuccian (Uniunea Armenilor din România)
  • Nicolae Păun (Partida Romilor Pro-Europa)
  • Ion Cantea (Partidul România Mare)
  • Radu Dan Septimiu Popa (Partidul Ecologist Român)
  • Mircea Grosaru (Asociația Italienilor din România)
  • Husein Ibrahim (Uniunea Democrată Turcă din România)
  • Gheorghe Firczak (Uniunea Culturală a Rutenilor din România)
  • Ion Marocico (Uniunea Ucrainenilor din România)
  • Varol Amet (Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România)
  • Aurel Vainer (Federația Comunităților Evreiești din România)
  • Slavomir Gvozdenovici (Uniunea Sârbilor din România)
  • Miron Ignat (Comunitatea Rușilor Lipoveni din România)
  • Ghervazen Longher (Uniunea Polonezilor din România)
  • Giureci-Slobodan Ghera (Uniunea Croaților din România)
  • Niculae Mircovici (Uniunea Bulgară din Banat)
  • Ovidiu Victor Ganț (Forumul Democrat al Germanilor din România)
  • Miroslav Adrian Merka (Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din România)
  • Dragoș Gabriel zisopol (Uniunea Elenă din România)
  • Oana Manolescu (Asociația Liga Albanezilor din România)
  • Ionel Stancu (Asociația Macedonenilor din România)

După cum se poate observa, ai de unde alege! O aberantă lege a minorităților face ca asociații dintre cele mai fantomatice să se înghesuie să aibă fie și formal candidați, pentru a primi apoi un loc calduț în Parlament, pe locurile rezervate, care asigură o supra-reprezentare a acestor minorități, comparativ cu ponderea lor demografică. Rezultă doar buletine mai stufoase, copaci tăiați inutil, dar și posibilitatea de a vota totuși ceva, în cazul în care vrei să protestezi cu ștampila în mână.

La Senat, colegiul 8:

  • Dan Voiculescu (Uniunea Social Liberală / Partidul Conservator)
  • Iulian Crăciun (Alianța România Dreaptă / Forța Civică)
  • Doina Domnica Pârcălabu (Partidul Poporului Dan Diaconescu)
  • Andrea Hekman (Uniunea Democrată Maghiară din România)
  • Dănuț Vasile Dobrescu (Partidul România Mare)
  • Dănuț Octavian Dumitrescu (Partidul Ecologist Român)

În liniștea blândă de după blocurile gri a unui cartier de la periferia Bercenilor, și-a făcut apariția o specie mai vizibilă decât maidanezii locului: politicienii. Un ecologist insistă chiar să practice poluarea fonică și să îndemne oamenii că au nevoie de aer curat și de Radu Popa în parlament. Din mașina dodată cu goarnă, din cutia de scrisori, de pe stâlpi, Radu Popa are de departe campania cea mai puternică în cartier, surclasând favoriții apatici de la USL și ARD. A beneficiat până și de două pagini în prima ediție din ziarul gratuit Asul de Treflă, găsit pe preșul de la ușă. Publicația ar fi meritat o recenzie specială, fiind aproape în întregime dedicată fondatorului ei, Nicu Păun, despre care putem afla că e scorpion, că e considerat înger sau sfânt de diverse familii nevoiașe pe care le-ar ajuta și că urăște să fie lingușit. Foaia mai conținea știrea că Radu Mazăre îl recomandă pe Mădălin Voicu (sau invers, nu mai țin minte) și câteva bancuri porcoase cu Băsescu.

Radu Popa mi-a atras prima dată atenția când am primit o carte scrisă chiar de el, despre administrație. Gestul mi s-a părut înduioșător, părea entuziasmul naiv al unui scriitor, care vrea mai mult să fie citit decât votat. Pe urmă am început să frunzăresc cartea: prefață de Sorin Oprescu și cu un CV dubios al autorului, din care nu lipseau școlile de băieți cu ochi albaștri pe stil nou și un raft de lucrări despre apărare și securitate. Încă mai descumpănitor era stilul de lemn masiv al cărții distribuite alegătorilor, cu butuci de genul: „Cetățeanul – determinarea contină a construcției europene”, „Cetățeanul – vector decisiv al transformării locale” și „Comunitatea locală – „poporul” unității administrativ-teritoriale”. Și tot așa pe mai multe pagini, să tot citești soluțiile acestui cărturar pe stil nou.

Curând au început să curgă semnalăriile de articole de presă, despre isprăvile lui Radu Dan Septimiu Popa. De unde avea așadar bani pentru o campanie atât de costisitoare? Păi fusese șef la Bursa de Mărfuri, ceva trepăduș prin primăria lui Oprescu, dar, mai ales, șef la ALPAB, Administrația de Lacuri și Parcuri, cea cu tunurile de milioane de euro, ba pentru contracte de pază cu firme de apartament, ba pentru ceasuri de aur, ba pentru păsări exotice. Întrețesută cu aceste scandaluri financiare pe bani publici, o adevărată telenovelă, cu o amantă cam trecută, dotată cu silicoane pe banii instituției conduse de Popa, care pe urmă a plecat deja tunată cu un coleg de-al șefului. C-așa e-n viață!

Dacă am ajuns la capitolul femei, trebuie notată prestația ambițioasă a candidatei PPDD, Doina Pârcălabu. Milos, cum mă știți, și ea mi s-a părut înduioșătoare la început. Ține un blog al campaniei electorale, în care notează de la starea vremii din ziua respectivă, la impresii, care par ale unei adolescente, care atunci întâlnește prima dată oameni obișnuți pe stradă:

„Ziua este din ce in ce mai mica si oamenii cauta sa se indrepte catre casa pe lumina ca sa nu li se intample ceva pentru ca la adapostul intunericului, delincventii incep sa isi caute victime.

Niste baieti jucau pe trotuar fotbal si alergau, scoteau aburi si tipau. Erau intr-o verva care contrasta cu tot ce vazusem pana atunci. Alte fete decat cei care treceau zgribuliti catre case, care coborau din masini si se indreptau spre intrarea blocului sau a casei.”

Tot în același articol ne povestește cum i s-au oferit macrameuri și conchide cu regret că „și în acest domeniu ar trebui făcut ceva”. Sau ne spune mândră că a aflat rețete de murături și că orice informație pe care o absoarbe de la oameni îi va fi utilă, ca să voteze legi în Parlament. Legi de murături, cum ar spune Nenea Iancu.

Specia asta de politician, parașutat în realitate, care nu vine decât cu un rucsac de bune intenții, devine tot mai răspândită. Tot mai mulți sunt convinși că rostul politicianului e doar să culeagă cât mai multe idei de la cât mai mulți oameni, în loc de program politic, cu promisiunea că le vor transpune în practică, dacă vor fi aleși. Dacă ar fi sinceră, această naivitate ar fi iluzia perfectă a democrației. Mediocritatea ar deveni chiar o calitate, pentru că orice înzestrare a politicianului ar risca să altereze cu idei proprii acuratețea ideilor culese, ca folclorul, din popor. Nici măcar Marx nu avusese o asemenea viziune asupra politicii, de vreme ce desemnase în comuniști un fel de noocrați, niște știutori ai legilor istorice.

Cine o vede pe doamna Doina Pârcălabu, îmbibându-se de ce îi transmite poporul, uneori cu notații sentimentale, ar putea chiar să creadă că are în față o gospodină autentică, o fiică din popor, extrasă de Domnu Dan, pentru reformarea clasei politice. De fapt, cucoana de pe afișe e cât se poate de „din sistem”. Oficial doar din sistemul de sănătate, unde a condus balaurul bugetar numit CNPAS. La Casa de Pensii, o vacă de muls foarte grasă, Domnica Doina Pârcălabu ajunsese pe vremea alianței feseniste dintre PDL și PSD, numită de Marian Sârbu, dar păstrată de Șeitan, ministrul lui Boc, și ocrotită de Văcăroiu, de la Curtea de Conturi, care spunea că pagubele instituției nu i-ar trebui imputate.

În mod ciudat, de pe site-ul de prezentare al candidatei poți afla toate acele impresii banale și poți vedea clipuri, dar nu poți citi nici măcar un amărât de CV. Pentru votantul pensionar din secotorul 4, poate ar fi fost o informație relevantă că doamna Pârcălabu a condus chiar Casa de Pensii. Ar fi făcut-o mai simpatică, nu credeți? Despre pagubele din bilanțul instituției conduse de candidată, puteți citi câte ceva aici.

Dacă de la candidata poporului nu sunt multe de așteptat, adevărata rază de soare asupra cartierului meu vine de la un om dedicat patriei. Ion Cantea candidează sub sloganul sugestiv „PRM și nu uitați de Ion”. Evident că nimeni n-a uitat de Iliescu, asocierea cu marile branduri ale politicii n-are cum să strice. Omul ăsta, care a mai făcut două facultăți la bătrânețe, una la Bioterra, alta nu se știe unde, are propuneri concrete, practic cu orice idee ar veni, mie îmi aduce bucurie. Citez de pe pagina lui de Facebook:

„Daca voi castiga in alegeri, voi lupta in parlament pentru imbunatatirea legei detectivilor mai ampla mai permisibila. Pregatiti proiectul de lege, EU Cantea Ion voi castiga competitia, sunt un luptator, doar ma stiti. Va salut cu prietenie.”

Sună tentant nu? Dar să aprofundăm programul său, expus pe larg în acest fluturaș ghiduș, primit în cutia de scrisori. Practic, programul valorează cât alte tratate groase de mii de pagini, ale unor gânditori politici, care n-au același dar al conciziei și stăpânesc mai puțin limba română.

„Să culegem neghina politică, să abolim rușinea (mă rog, știam că grâul se culege și neghina se aruncă, dar dacă e vorba să abolim rușinea… să lăsăm jena la o parte)
Să implementăm iubirea și pofta de viață (e ceva ce i-aș putea spune și unei femei, dacă aș fi față în față cu ea, într-un loc intim)
Să renască respectul pe toate planurile (sper să se și potrivească planul de acasă cu realitatea din târg)
Să fim ocrotiți și apărați de devastatorii politici sălbatici în gândire și fapte”

Și restul punctelor din program merită aprofundate (le găsiți scanate), atrage în special atenția dezideratul de a-i alunga de pe plai pe investitorii străini, lacomi și hrăpăreți. Căutând să aflu date despre acest domn fascinant Ion Cantea, am făcut puțină muncă de detectiv, doar pentru a afla că omul e el însuși detectiv! Da, bătrânelul cu gesturi de Colombo, care are o licență universitară în aproape orice domeniu al vieții, de la motoare la drept, turism și legislație rutieră. De Securitate nu scrie nimic nicăieri, dar având în vedere că s-a dus la PRM, nu cred să-i displacă. Agenția sa de detectivi particulari se numește Șopârla Neagră. Mi-a plăcut că oferă și prețuri pe site. Ora de filaj costă între 10 și 100 de euro, o nevastă infidelă poate fi dată în fapt pentru 500-1500 de euro, supravegherea copilului neastâmpărat e negociabilă.

Tot candidatul Ion Cantea aflu acum e și patron la stabilimentul Paradis de pe Drumul Găzarului, un fel de bar cu hotel. Să vă spun sincer, de fiecare dată când am trecut pe acolo am crezut că dincolo de o asemenea firmă nu se poate ascunde decât un bordel clandestin, dar acum că aflu ce om serios și nobil e patronul, mi-e și rușine că am putut avea asemenea gânduri murdare și, evident, false.

Acești candidați, socotiți outsideri, mi se par mult prea tari, încât nici nu m-aș mai ocupa de „greii” nefericitului nostru colegiu. Din partea PPDD candidează la Camera Deputaților avocatul-vedetă Daniel Fenechiu, faimos din tămbălăul cu Oltchimul. Dan Diaconescu îl prezintă ca pe avocatul care n-a pierdut niciodată niciun proces, dar parcă poți să pui bază în ce spune țeparul micului ecran. Găsesc totuși comică situația celor doi frați Fenechiu, despărțiți de „doctrine” în două partide diferite, care s-ar putea reuni în Parlament. Practic, cei doi se pot mândri apoi că indiferent ce ar fi spus și ar fi promis, inclusiv promisiunea de a-i alunga definitiv pe ciocoii din partidul fratelui, oamenii tot i-ar fi votat, atrași irezistibil de numele de încredere Fenechiu.

Despre Mircea Raicu și Iulian Crăciun n-am reușit să aflu în campania electorală mai mult decât știam la începutul cursei. Primul susține din inimă Legea Căldurii, cum fac toți candidații alianței, care include și PDL. A terminat facultatea cu cea mai virilă siglă de la Construcții, Facultatea de Utilaj Tehnologic. Apoi și-a împopoțonat CV-ul, ca orice politician, cu masterate la SNSPA și Universitatea Athenaeum. E PD-ist de pe vremea lui Petre Roman (mai înainte nu ne spune) și a apucat tot felul de funcții, inclusiv director la REBU și prin consiliile locale, Administrația Străzilor, șamd. În Primărie s-a contrat cu Oprescu, alte opinii politice nu știu să fi avut.

Iulian Crăciun, tânărul antreprenor în scaun cu rotile, a reușit să-și facă un site bestial, de unde aflăm că e susținut de foarte multe celebrități, de la Andrei Gheorghe, Silviu Hotăran, Liviu Mihaiu, Mircea Toma, Monica Tatoiu, George Butunoiu. Pe Facebook m-a cam descumpănit, pentru că a insistat prea mult pe handicapul lui și prea puțin pe proiecte. Pe site vorbește despre intenția de a ajuta mediul de afaceri, atragerea de investiții și susținerea IMM-urilor. Nu s-a contrat direct cu rechinul Dan Voiculescu, dar e cel mai bine plasat pentru a-l ține pe varan mai departe de Parlament și, implicit, mai aproape de pușcărie.

Despre Dan Voiculescu am tot scris. Rar s-a putut aduna într-un singur personaj public tot ce e în neregulă cu societatea noastră, de când am scăpat, măcar formal de comunism. Securistul adună în el tot ce e mai abject în clasa politică și ar fi jenant ca tocmai voi, vecinii mei (mai buni sau mai răi) să îl ajutați încă o dată să fugă de procurori și judecători, pentru a se ascunde între ceilalți parlamentari. Țin minte afișele lui de acum patru ani: „să vezi ce poate face Voiculescu!”. Lumea naivă l-a crezut, poate s-a iluzionat că și un escroc, dacă e suficient de mare ca escroc, te poate ajuta, dintr-o poziție de putere. Nu cred că s-a văzut ceva, dacă ăsta a fost planul. În schimb, cu câteva luni înainte de terminarea mandatului, scârboasa creatură și-a dat demisia din Parlament, doar pentru că un dosar al său de corupție ajunsese în faza pronunțării, și prin acest truc, putea fi judecat ca simplu cetățean, la orice judecătorie, reluând iarăși tertipurile avocățești de lungire a proceselor, până la prescriere.

Acum același Dan Felix Voiculescu, turnător de rude de sânge, cu patalama de la tribunal, vine să le ceară uitucilor din Berceni încă un mandat și încă o imunitate. Votați cum credeți, dragi vecini, dar scăpați măcar de rușinea de a-l fi trimis cu mâna noastră în Parlament pe Voiculescu!

Cu această hartă, mi-am identificat catindații și vă și anunț public cum votez (probabil). Transparență totală 🙂

Prima surpriză, au pus un intelectual de marcă la noi în mahala! Dinu Giurescu, mare dezamagire mare, de când e speaker la antene. Probabil câștigă, n-o să-mi pară chiar rău, măcar puțină civilizație să aducă, sper să apuce să-și termine mandatul. (scuzați) Recunosc, votez politic: Mircea Raicu (ARD), destul de prezentabil, destul de civilizat, după nasul meu pare băiat de sistem. N-a vrut mare lucru cât a fost consilier, probabil n-o să vrea nici ca parlamentar. Cum tot nu se alege, măcar să intre la redistribuire, pentru candidați mai buni. Domnu Dan ne onorează și el cu însuși fratele Daniel Fenechiu, avocatul cel viclean, ia și ăsta ceva voturi la ce vecini am. În caz de alarmă, sunt interesat și de candidatul UDMR (Nagy Laszlo).

Aici am o dilemă, pe de o parte aș râde să nu intre UDMR în parlament, cu suprastructura lor total coruptă, pe de alta, mi se pare sexy să votezi cu ungurii. Dacă aș putea să aleg cui să dau voturi la redistribuire, i le-aș da lui Alex Ștefănescu sau lui Gabriel Biriș.

La Senat candidează Florin Huidu (tatăl), întreprinzătorul securisto-peremisto-pepededist cu magazinul de vopsele, devenit cârciumă. Șanse puține, candidat etern, mai trage și de pe urma fiului, cu care e certat. Favorit, maestrul Felix însuși, acest Nosferatu al politicii și presei. Momentan, votul meu merge la Iulian Crăciun, pentru ca mi se pare mai tare să fie umilit Dan Voiculescu de un invalid, decât să fie bătut pur și simplu. Dacă Crăciun continuă pe coarda patetică în loc de program politic, o să devin foarte curios cum arată și cât de unguroaică e Hekman Andrea de la UDMR. Daca e destul de unguroaică, mai vorbim.

Nicolae Ceaușescu s-a comportat ca un geambaș de oameni cu minoritățile. Știa că e un gardian peste o pușcărie și cerea bani la ieșire, pentru cei care și-ar fi încercat norocul în altă parte. Dacă ar fi procedat la fel și cu majoritarii, probabil ar fi rămas cu o țară goală și cu conturile pline. Dar accepta figura doar pentru evrei și germani. E neclar dacă o făcea la presiunea țărilor respective sau pentru că visa la o Românie purificată etnic. Cert e că percepea deschis o taxă pentru eliberarea fiecărui sas ori evreu, care și-ar fi dorit să migreze către Germania Federală sau către Israel. Teoretic, sumele reprezentau o compensație pentru anii de școlarizare „gratuită” în învățământul socialist, oricum plătiți prin impozitele familiei. Dar nici măcar Ceaușescu nu își permitea să transforme niște cetățeni în non-cetățeni, după bunul său plac. Cine vroia să plece, făcea mai întâi o cerere, și o făcea pe bune, nimeni nu îl obliga să plece. Dacă nu mă înșel, o dispensă similară se acordase și unor culte neo-protestante, care își chemau adepții în America pe această cale, plătind la bucată pentru fiecare eliberat.

Pentru prima dată în istorie avem un guvern, care amenință să șteargă de pe listele electorale posesori de cetățenie română. Și aici nu e vorba doar de falsificarea unui rezultat, nu e vorba doar că suntem prima țară de pe mapamond, unde nu se renumără voturile, ci populația. Cei care vor fi șterși de pe liste prin această operațiune vor deveni practic niște apatrizi. Operațiunea se face într-un mod straniu, lăsând la alegerea primarilor de sate, comune și orașe, dacă vor comite ilegalități, la adăpostul unor directive echivoce. Concret, primarilor nu li s-au transmis decât îndemnuri vagi, de a lua 2-3 oameni de nădejde, cu care să întrebe din poartă în poartă dacă nea Vasile mai trăiește, mai e în țară sau mai are drept de vot.

S-au lansat concomitent mai multe fumigene. Una din ele e cea cu asigurările sociale. E de departe cea mai caraghioasă, dar „marii judecători” de la Curtea Constituțională au căzut până și în această cursă, cerând liste de la CNAS. Excluderea celor care n-au medic de familie (eu sunt un asemenea caz) sau nu primesc medicamente compensate ar trebui să fie o premieră pe glob. S-au mai văzut excluderi din corpul electoral, pentru cei care nu dau impozite (n-ar fi tocmai imoral), pentru cei care nu au proprietăți, dar nu pentru cei care nu au contract cu policlinicile de stat. Culmea, ar putea ieși din calcule așa chiar și mulți dintre asistații fideli ai USL.

De fapt, situațiile în care se poate pierde dreptul de vot sunt foarte limitate, și toate sunt acoperite cu acte:
– o cerere aprobată, de renunțare la cetățenia română
– o sentință de interzicere a unor drepturi civile, pronunțată definitiv și irevocabil, pentru perioada în curs
– verdictul unei comisii medicale, privind debilitatea sau lipsa de discernământ, a unei persoane cu handicap mental
– certificatul de deces.

Declarația pe propria răspundere (nici măcar a persoanei în cauză, darămite a rudelor și vecinilor) nu poate fi suficientă pentru radierea cuiva de pe listele de electori. Cum nu e vorba de alegeri locale, nici radierea celor din străinătate de pe listele permanente nu se justifică.

S-au mai adus în discuție alte situații, cu scop de distragere a atenției și se pare că mulți au mușcat asemenea găluști. S-a vânturat cazul generalului de Securitate Pacepa. Desigur, e un caz special, că există dubii dacă mai trăiește. Există totuși persoane ca Lucia Hossu Longin (PNL), care au stat de vorbă cu respectivul față în față și ar băga mâna în foc că securistul trăiește. Ba mai mult, e și subiect de drept, într-un proces cu statul român, în care e reprezentat de avocatul Dancă. Așa cum s-a decis să se adreseze unei instanțe românești, pentru drepturi bănești, așa ar putea să se decidă într-o zi și să vină la consulat ca să voteze. Puțin probabil, dar nimeni nu are dreptul să îi ia cetățenia pe calcule de probabilitate, cât timp trăiește.

La fel s-a vânturat ipoteza buletinelor expirate. Primul ministru însuși a adus în discuție această situație, sugerând că așa s-ar putea „peria” listele. O mârșăvie, pe care unii au crezut-o. Buletinul nu e decât o adeverință vremelnică a calității de cetățean, care nu are termen de expirare. În ziua votului, birourile de Evidență a Populației au stat deschise exact din acest motiv, pentru a face mutații și prelungiri de acte. Cine nu are buletin, votează cu pașaportul. Chiar și în străinătate fiind, cu actele furate sau expirate, tot ți se eliberează un act la consulat. Deci niciun motiv pentru a nu fi luat în considerare la total. Ba mai mult, au existat și cazuri rare de adulți, care n-au avut buletin niciodată, nefiind declarați la naștere. Neștiința sau nepăsarea părinților nu le ia cetățenia și li se fac acte de identitate chiar și la vârste adulte.

Dacă situația nu ar fi atât de tragică, dată fiind criza economică, ne-am putea distra copios, cu un Dan Șova, care anunță victorios un procent de 52%, după care întreabă năuc, din ce total a calculat el însuși procentul anunțat.

De șapte ani ne-au împuiat capul cu cele mai pedante probleme constituționale, de am ajuns să știm cele mai multe paragrafe din textul ăla anost. Și-au dat ochii peste cap a dezgust la orice mitocănie a lui Băsescu, de ai fi zis că Voiculescu purta butoni și eșarfă asortată de pe vremea uniformei albastre de securist. Au convins milioane de pensionari să se declare scandalizați că nu se respectă separația puterilor în stat, inamovibilitatea judecătorilor sau suveranitatea deciziilor Curții Constituționale.

Ca să-l taxeze mai bine pentru porumbelul scăpat despre Regele Mihai, au creat o întreagă generație de hipsteri regaliști. De pildă, Mihai Bendeac a scris pe buletinul de vot că vrea „monarhie constituțională”. Deci după ce s-au convertit la monarhie foștii comuniști ai lui Iliescu din 90, apoi hipsterii lui Nicușor Dan, acum regele a devenit cool și pentru cocalari!? Sper să nu se meargă mai departe cu spiritul ăsta de turmă și să devenim o națiune de băutori de ceai la oră fixă, doar ca să ne delimităm de whiskeyul cu gheață prezidențial.

Și la ce s-a ajuns după atâta grijă pentru etichetă? La momentul în care, după încă un eșec de pomină, puciștii și susținătorii lor își arată adevăratul caracter de ciomăgari. Deja, ceea ce se discută între ei, e dacă USL va fi la înălțimea așteptărilor și va face cumva ca referendumul să nu fie valid: prin Curtea Constituțională, prin Parlament, printr-o Ordonanță de Urgență, prin orice. Suporterii se întreabă dacă Ponta va avea suficient „curaj” să facă o asemenea execuție sumară, riscând „un mic scandal de la UE”, dar să rezolve problema.

I-am explicat cuiva că neajunsul și norocul nostru e că nu trăim pe banii noștri. Că banii pe care îi colectăm din taxe nu ne ajung să plătim salarii și pensii, așa că trebuie periodic să ne ducem și să luăm notițe de la unii, cărora nu le plac revoluțiile făcute pe banii lor. Vor să fim mai puțin pitorești, mai previzibili și mai plicticoși. Mi s-a explicat că suntem un activ prea important pentru Europa, ca să renunța la noi, că o să ne accepte cu toate ciudățeniile noastre și că eliminarea lui Băsescu ar aduce pacea socială, deci abuzul ar fi binevenit.

Desigur, dacă am fi avut petrolul și gazele rușilor, sau creditori mai puțin simandicoși, ca bielorușii, am fi putut să nu ne mai împiedicăm în detalii formale, ca legile. Toți politicienii, cu Băsescu în frunte, ar fi devenit mici Putini. Prietenia cu Marele Licurici, l-a făcut însă pe Băsescu să își pună între paranteze instinctele și să devină un constituționalist scrupulos. Și-a luat, peste ce îi permitea legea, doar atâta libertate câtă i-au dat titularii instituțiilor asupra cărora își extindea influența.

De Ponta și Crin nu s-a prins nimic. De ei chiar că se poate spune că i-a stricat anturajul. Mă uitam seara trecută la primul ministru Victor Ponta și m-am trezit că rămân mut, uitându-mă cu dezolare la desfășurarea și evoluția respectivului personaj. Era tot Ponta ăla micu, pe care Năstase îl aducea la televizor pe post de pionier, pentru că îi cărase servieta la cursuri, dar abia acuma se desfășura. Ceea ce îi lipsește fundamental lui Ponta nu e un doctorat luat pe bune, sunt cei șapte ani de acasă. De obicei, când îți lipsește vreunul din amintiții ani, viața îți dă niște palme usturătoare, aducându-te, până la o vârstă oarecare, în rigorile ei. Mă uitam la omul care vorbea pe sticlă, între zâmbete mânzești (cârlan, deh), cum arunca jignirile în stânga și în dreapta și realizam siderat că genul ăsta de obrăznicie n-am mai întâlnit. Cuvântul reținere nu mai există în universul micului leu zbârlit de jucărie (dacă tot a adus în discuție referirile zodiacale despre scorpioni pe la mitinguri). Cel mai mult mă întristează lipsa de cenzură când vorbește despre persoane cu 20-30 de ani mai în vârstă, sau despre femei măritate. Sunt lucruri elementare. Cum oare ajunge un tânăr până la 40 de ani? fără ca viața să îl pună la punct, pentru mine e un mister.

Într-un fel și Ponta și Crin îi reprezintă pe „cei vii”, în sensul de „cu sânge în vene”, și vor merge până în pânzele albe, ca să ne arate celorlalți că suntem morți. S-a destrămat toată poleiala, căci sub pedanteria cu care mandatul prezidențial a fost tocat pe toate părțile era o uriașă ipocrizie, o mare necinste sufletească a dublei măsuri. Și cei mai mari partizani ai renunțării la rețineri sunt azi cei mai filistini de pe vremuri.

Mai nou, toți s-au transformat în niște versiuni politice ale lui Mircea Lucescu. Se dezbate înfrângerea mai ceva ca la Ovidiu Ioanițoaia. Se renumără populația, se cer rezultatele de la recensământul, de care s-au ascuns, să nu le fure Emil Boc CNP-ul. Oricât ar lungi Dan Șova Procesul Etapei, realitatea e că mingea a intrat în plasă, dar arbitrul ridicase fanionul. Victor Ponta s-a crezut Serghei Bubka, s-a proptit în prăjină, ca într-o țeapă, a sărit frumos, dar a sărit pe sub ștachetă. Știa unde e pusă ștacheta când a început să alerge, nici nu-l obligase nimeni să promită că va sări, ce folos are acum să mai măsurăm prăjina sau să ne rugăm de public să facă gălăgie, că poate săritura se va valida, pentru că e cea mai bună săritură a lui Ponta din istorie? Ideile cu trecutul din nou prin Parlament, poate și cu o Ordonanță de Urgență, sunt copilării, pe care nici Ponta nu le susține în presa internațională.

Dar argumentul suprem care se aduce în favoarea abuzului e o presupusă stare pre-revoluționară. Poporul nu mai poate aștepta, nu mai suportă. În realitate, singurii presați, nerăbdători și fără nervi să mai aștepte sunt marii borfași politici, singurii pentru care prelungirea mandatului unui președinte, fără puteri executive, cu un an, era un capăt de țară. Prin neprezentare, cei 10 milioane nu au arătat că sunt de partea lui Băsescu, firește. Dar au semnalizat tocmai asta: „îl mai putem suporta un an jumate, nu ni se pare o chestiune atât de presantă, încăt să merite efortul de a ieși din casă până peste drum, nu ni se pare o prioritate”. Și, nota bene, fără prelungirea cu patru ore a programului și fără autocarele lui Dragnea, Oprișan și Mazăre, cifra prezenților nici n-ar fi sărit de 40, rămânând mai curând la o treime proporția celor care au votat Da.

Pagina 1 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica