rss
rss
rss

Aceasta e partea a II-a. Articolul precedent era optimist, că era despre trecut. Acesta e mai pesimist, că e despre prezent.

de ce vom rata momentul

Chiar când strânsoarea ideologică era mai apăsată, când ne cedasem tot – de la servicii secrete, la resurse, la decizie politică și sistem de educație – când se dădea marele asalt împotriva spiritualității noastre, când fusesem depopulați, împinși spre deznădejdea unei îmbătrâniri generalizate, când ni se pregătea la modul cel mai deschis înlocuirea… Ei bine, tocmai în ceasul al doisprezecelea al românilor, sună și gongul conjuncturii salvatoare: disputa deschisă între puterile noastre tutelare.

Șansa e acolo, poate încă ne mai așteaptă câțiva ani. Dar ne lipsesc câteva ingrediente vitale, pentru a putea profita de ea. În primul și în primul rând, un sistem decent de educație. Aici e cheia și fără el nu poți avea nici clasă politică. Poți avea un nebun sau chiar un geniu apărut din întâmplare, dar nici unul nici altul nu vor avea sub el pătura tehnocrată, care să îi pună în aplicare ideea.

Apoi e demoralizarea noastră, autodisprețul care ni s-a cultivat insistent de decenii. Am pomenit în episodul anterior de mentalitatea construită de Școala Ardeleană și de pașoptiști. Aceia au reușit să creeze o identitate, un sentiment al solidarității și al destinului istoric, pentru care mulți au fost dispuși să și moară în tranșeele războiului de Independență și ale celor două războaie mondiale, care au urmat. „Reușita” elitei noastre cosmopolite în aceste ultime trei decenii e tocmai apariția primei generații din Europa, care are un cult al străinătății și jenă, dacă nu chiar repulsie față de tot ce e românesc. E, repet, „reușita” elitei, după cum și clasa politică e un produs secundar al ei. Că nu mai suntem pe vremea lui Bobu și Postelnicu, conducătorii cu 4 clase primare de pe vremea comuniștilor. Toți liderii de azi au facultate, masterat și doctorat, validat de mediul academic. Am văzut intelectuali protestând la Guvern, dar n-am văzut să protesteze împotriva imposturii universitare și a fabricilor de diplome. E cazul ca intelectualii noștri vedetă să își asume acest eșec de proporții, în loc să facă pe moraliștii criticând comod și fără riscuri politicieni. Sunt la fel de vinovați de situația țării, pe cât sunt arhitecții de aspectul orașelor. Dar e mai comod să arăți cu degetul doar înspre primărie.

cum arată momentul


Agentul de vânzări

America e primul imperiu falit din istorie, care cere țărilor dominate să facă chetă de bună voie, pentru a-i menține imperiul în funcțiune. Împăratul e gol. De data asta, nu de haine, ci la minte. O secătură gonflată de propriul ego și de complexele vidului s-a cocoțat ca un balon cu heliu pe tronul unui imperiu parazitar. Printr-o ciudățenie a istoriei și a mediei, aflăm mai multe vești despre goliciunea lui Trump din presa americană, în timp ce presa europeană pare cucerită și temător-respectuoasă. Știe ea ce știe, că are acasă propriile mazete, la fel de goale de substanță, doar că puțin mai manierate.

Cu o datorie fără precedent și de neplătit, de 20 de trilioane – adică 20 de mii de miliarde! – de dolari, America a ales o soluție disperată. Aparent, un personaj de divertisment, o creație TV, capabil inclusiv să se tăvălească pe un ring de wrestling, în circoteca luptelor aranjate pentru un punct amărât de rating în plus. (scena chiar s-a petrecut, nu e o figură de stil) Și totuși, în campanie, nebunul părea o alegere mai sănătoasă. Democrații erau maeștrii demagogiei, deci a risipei bugetare iresponsabile, iar Hillary, în special, era și exponenta militarismului, promițând noi războaie în Orient. În plus, era și adepta ipocriziei în vorbire și a globalismului. Deci, pentru cine putea trece dincolo de formă și de exprimare, Trump se înfățișa realmente ca o soluție mai rațională și mai practică pentru America.

Puțin a trecut și Trump din campanie a fost înlocuit de Trump de la guvernare, cel cu cabinet de război, format dintr-o cohortă de generali, pregătiți pentru ce e mai rău. Și zdrăngănind armele războiului, pe toate fronturile: din Coreea în Siria și din Iran în Europa. E, de altfel, cam singura industrie funcțională, pe care o mai au americanii și marele as din mânecă. În rest, 75% din creșterea de la bursă e acum generată de companii destul de imateriale ca Google, Facebook și Amazon, ale căror bule se pot sparge peste noapte, chiar dacă puterea lor impresionează și fascinează. În întrecerea cu China, mai are încă avantajul inovației din înalta tehnologie, semiconductorii și procesoarele, dar deja dă semne că nu mai poate ține pasul în eșaloanele imediat următoare, cum ar fi producția de telefoane mobile, unde Asia are 8 din 10 producători de top, ceilalți 2 externalizându-și producția pe aceleași meleaguri. În topul similar al producției auto, americanii mai dețin 2 poziții, iar europenii 3, iar pentru a concura până și cu aceștia, au nevoie de protecția suprataxelor vamale.

Coborând mai jos, la bunurile de larg consum, situația e mai dezolantă, cu un Wal Mart, care e practic importator și distribuitor la scară națională a producției chineze, fiind în același timp și cel mai mare angajator al Americii. Și încă aceasta e vitrina consumerismului. Din exterior, se uită la ea cu jind 42 de milioane de americani, care primesc ajutoare sub forma bonurilor de masă. Au mai scăzut cu două milioane în micul reviriment de după Obama, dar totuși: 1 din 8 americani mănâncă la cantina statului. Și sunt pătura prolifică demografic, astfel că 1 din 5 copii depind de acest ajutor de stat pentru hrană.

În cazul unei crize (cum ar fi cea în care SUA ar fi obligate să strângă cureaua pentru a returna datoria națională sau pentru a acoperi o creștere de dobândă) sunt câteva categorii aflate încă într-o situație mai fragilă. 13% dintre adolescenții și adulții țării iau antidepresive, la care se adaugă cei peste 5% consumatori de droguri – flagel care a dus și la existența celei mai mari populații de pușcăriași din lume – peste 2 milioane.

În acest tablou de putere în declin, America și-a ales ca reprezentant un agent de vânzări și un show-man. Rostul lui e să bată capitalele aliaților, scoțând din valiză mostre de rachete și avioane de vânătoare, pe care aliații trebuie să se înghesuie să le cumpere. Dar cât mai repede, pentru că agentul se grăbește. Are imediat după o întâlnire amicală chiar cu cel de care promite să ne apere contra cost.

Pretenția ca Europa să cheltuiască în ritmul Americii pentru înarmare e o absurditate, care a entuziasmat acasă, dar a găsit fani îmbătați și pe unde s-a prezentat negustorul ambulant de arme. Cumva, multora le sună bine. Evident, și lui Iohannis și lui Dragnea – de ei nici nu mai discutăm, competiția lor în slugărnicie fiind proverbială. Doar că SUA cheltuiesc acum mai mult decât toate celelalte țări, care o urmează de departe în top 10, luate împreună. Dacă toți i-ar lua chiar în serios sfatul – atât aliați, cât și rivali puși în gardă – omenirea nici n-ar mai avea resurse să mai cheltuiască pe nimic altceva. E o nebunie din care cineva ar trebui să oprească liderii lumii. Dar cine? în condițiile în care republicanii se comportă ca niște pistolari excitați iar democrații au devenit mai militariști decât ei și mai paranoici în privința pericolului rusesc, de când au găsit în asta un cârlig cu care îl pot agăța pe Trump.

Dar ce e încă și mai caraghios e ideea că statele vasale sunt datoare să susțină financiar extinderea imperiului. De când e lumea, nu s-a pomenit hegemon, care să iasă în pierdere de pe urma dominării altora. Nu e ca și cum Imperiul Otoman și-ar fi zis: vai, dar cât o să ne coste să le asigurăm securitatea amărâților ăstora de moldo-valahi! Nimeni în Europa nu îndrăznește să îl întrebe pe Trump: așa și!? Ce-o să faci, dacă nu mai plătim tributul? O să-ți iei îmbufnat jucăriile de la Rammstein, Aviano sau Kogălniceanu? Cacealmaua ar deveni, în acest caz, evidentă. America își dorește sutele de baze răspândite pe tot globul, nu face un favor țărilor în care au fost implantate.

Bazele acestea sunt consecința câștigării unor războaie mondiale și a unui război rece. Ele mențin în funcțiune sistemul financiar-economic de la Breton Woods, cu FMI, Banca Mondială și supremația dolarului, ca monedă de referință. În baza lor, America poate tipări hârtii verzi, pe care să le dea la schimb cu bunuri tangibile, făcute cu sudoare, și resurse naturale vitale.

Continentul turmentat

America are rivali serioși în țările BRICS, dar niciunul nu are un model ce poate fi importat și de alții. O singură contra-pondere e capabilă să genereze un asemenea model cultural și economic: Uniunea Europeană. Doar că acesta e în criză de lideri și de direcție. Scena în care teoretic liderul continental Junker e sprijinit să nu cadă de cât de beat e la ditamai summitul e antologică și edificatoare. O criză de sciatică, au spus ipocrit colegii europeni ai bețivului, de parcă toți suferinzii de sciatică se bălăngăne fără direcție și sar să pupe pe cine întâlnesc în cale.
În imaginile filmate, Junker se bălăngăne, alți președinți îl proptesc din spate, iar Trump se îndepărtează dezgustat, prefăcându-se că n-a observat scena. Efectiv n-a avut nicio întrevedere și n-a purtat niciun dialog cu domnul suferind de sciatică. Pentru că așa sunt cei cu dureri de spate, nu poți avea discuții serioase cu ei.

Dacă pe unul l-a ignorat, pe ceilalți i-a umilit într-o cavalcadă de bufonerii. S-a postat ca o țoapă plină de sine în fața reginei – arătând că nu știe pur și simplu să se poarte cu o femeie sau cu o persoană în vârstă, dincolo de protocol – alt semn al decăderii unei civilizații. Premierului englez i-a spus să dea în judecată UE și că rivalul ei demisionar ar fi un excelent prim-ministru (în locul ei, se înțelege).

Lui Merkel a încercat să îi pună ordine în politica energetică și a arătat-o cu degetul că își ia gazele de la ruși. Păi de unde să le ia, dacă-i frig iarna!? De pe vapor, din America, sub formă lichefiată la preț mărit? Dacă nemții erau doar ca Iohannis, probabil că ar fi achiesat la idee.
În acest punct e totuși o sămânță de adevăr dezgropată de Trump. Nemții sunt hegemonul local și acționează la fel de autoritar în beneficiul lor, cum o fac și americanii în sfera lor mai largă. În relația cu cei mici din alianța europeană, Germania trage pe sfoară. Vrea solidaritate inclusiv în ideile ei proaste gen importul masiv de migrație extra-europeană, vrea piață comună, vrea federație europeană. Dar când vine vorba de energie – fiecare pe barba lui. Așa se face că Germania își negociază o relație preferențială cu vânzătorul rus, în loc să accepte o negociere unitară, de pe o poziție de forță, care ar coborî prețul și pentru cei mici ca România, Bulgaria sau Polonia.

Iată un adevăr pe care ni-l arată deschis tocmai Trump. Deși ăsta ar fi putut fi rolul chiar al sciaticului Junker. Care, desigur, nu îi poate spune asta în față lui Merkel, care îl acceptă atunci decorativ chiar și așa cherchelit.

Marea problemă europeană e că a devenit dintr-o alianță pragmatică, semnificativă la nivel global, un sinistru experiment ideologic. Europa e acum provincia care pune în aplicare cu cel mai mare elan idei nocive importate de pe tărâm american. De propria ei nebunie și ipocrizie unul ca Trump își permite să râdă, pe bună dreptate, încurajând probabil de la distanță și alți disidenți potențiali ca Marea Britanie, Polonia, Cehia și Ungaria. Noi nu suntem încă pe nicăieri, că noi suntem deja preș, slugă la doi stăpâni.

sub masca marelui urs

Deși Trump și-a permis să numească „dușmani” la grămadă UE, Rusia și China, retorica și limbajul non-verbal îl trădează. Doar în întrevederile cu europenii își permite tot arsenalul de clownerii. Are și cu cine: un Macron infantil, o Theresa May instabilă emoțional și cam pe făraș la ea în țară, o Angela Merkel împăiată la putere, pentru a da impresia de stabilitate la conducerea unei utopii. Urmăriți-l însă în întrevederile cu Putin și acel Trump relaxant și arogant se topește ca un școlar care se știe codașul clasei. Amândoi mi s-au părut neconfortabili, până și Putin se agățase de un mâner al scaunului, iar Trump urmărea zelos doar textele deja scrise de consilieri.

Dincolo de aceste impresii de suprafață, ce au vorbit cei doi la Helsinki, poate nu vom afla decât peste câteva decenii. Dar e posibil să ne afecteze încă mai mult timp de atunci. Se pot face multe speculații. Dacă Putin și-a câștigat recunoașterea anexării Crimeei (necontestată de Trump), dacă a dat la schimb Siria sau Iranul. Dacă Trump s-a dus acolo ca reprezentant al lui Netanyahu, pentru a obține acordul unui război extins.

Zisă a avea o economie de mâna a treia, care exportă preponderent materii prime, Rusia își joacă energic cartea influenței globale, amintind că are împreună cu America 90% din arsenalul nuclear al planetei. Și o capacitate similară în producția de hidrocarburi. În rest, cum spuneam mai sus, Rusia nu are un model viabil de oferit lumii. Nu poate convinge nici vecinii mai înapoiați să i se alăture în proiectul eurasiatic. Darămite țările din Uniunea Europeană, oricât de decrepită ar fi ea.

Dat fiind aceste două mari cărți de jucat: energia și armamentul, mă hazardez să socotesc Rusia un proxy al Chinei, pe care acum America îl curtează insistent. Dacă apropierea reușește, cele două pot muta frontul în Asia prin acordul tacit al Rusiei. Sau, varianta catastrofală pentru noi, pot muta incendiul la periferia Uniunii Europene.

uriașul mut

În spatele acestor tropăieli zgomotoase, calm ca un bătrân maestru de arte marțiale, China își construiește cu migală ascensiunea, în cea mai discretă tăcere. E unicul rival realist la momentul de față și cel spre care avansează tot mai mult avanposturile imperiului în Orientul Mijlociu și Îndepărtat. Problemele sale sunt nenumărate: o catastrofă demografică, de care o mai despart tot mai puțini ani, o îndatorare galopantă și momentul când partidul nu va mai reuși să stimuleze creșterea nici măcar pe hârtie, confruntându-se cu prima criză de la Deng Xiaoping încoace. Dar deocamdată nu insist asupra lor, nefiind dispuși să iasă la rampă în scandalurile momentului.

partida globalistă

În fine, mai există un imperiu, de astă dată difuz, dar a cărui forță poate face să tremure oricare din entitățile amintite până acum. E confreria trans-națională, gruparea cămătarilor internaționali. Putem uita de stânga-dreapta. Sfera politică s-a micșorat, dat fiind că economia a fost cedată în grija „specialiștilor”. După același mod în care politicul s-a retras mai demult din chestiunile religioase. Tehnocrații au făcut ca majoritate economiilor lumii să semene între ele, sau să urmărească măcar aceiași indicatori și aceleași rețete de dezvoltare. Pentru politic a rămas un segment tot mai îngust. Aici se petrece ultima dispută ideologică. Așadar, nu între dreapta și stânga, ci între globalism și naționalism. Singura baricadă ideologică în jurul căreia se grupează forțele la alegeri în tot mai multe țări.

Personal, îl consider pe Trump un globalist în haină de naționalist. Leit cazul lui Putin, motiv pentru care au toate șansele să se înțeleagă bine. (Din păcate, poate pentru noi.) Liderii Europei sunt doar globaliști și au foarte puțin timp pentru a face rocada cu niște lideri în asentimentul popoarelor lor. Nu mai e nevoie să precizez că liderii de la București nu joacă în echipa noastră. Niciunul.

Comentariile unui grup de reflecție liberal pe marginea discursului privind starea națiunii, ținut de Barack Obama în februarie 2013. Cato Institute (Institutul Cato) își trage numele de la scriitorul și oratorul roman Cato cel Tânăr, critic al lui Iulius Cezar. Sub pseudonimul acestui stoic, doi scriitori englezi, John Trenchard și Thomas Gordon, au publicat o serie de diatribe, care aveau să influențeze gândirea „părinților fondatori” ai Revoluției Americane.

Acuzele aduse politicii lui Obama sunt extinderea statului asistențial, creșterea îndatorării și a taxării afacerilor. Pretinsele tăieri de cheltuieli sunt contestate, ca fiind aproape inexistente, pe măsură ce noi beneficii și pachete de ajutorare intră gradual în funcțiune.

În mod paradoxal, politica președintelui Obama lovește în păturile sărace, de exemplu prin subvenționarea cheltuielilor medicale, care cresc prețul de piață al medicamentelor și serviciilor spitalicești.

Implicarea administrației Obama în susținerea tehnnologiilor verzi e un alt punct de critică, pentru rezultatele sub așteptări. Observația e justă, dar aș fi circumspect cu aceste critici aduse, de exemplu, automobilului electric, în condițiile în care institului Cato e finanțat de frații Koch, magnați ai industriei petro-chimice.

O altă vulnerabilitate economică pentru America vine din politica, deja tradițională, de discriminare pozitivă, promovată de stânga. Deși această politică „progresistă” a adus și îmbunătățiri ale integrării minorităților și o mai bună reprezentare în societate a femeii, ea reprezintă o povară pentru firme, un minus la capitolul competitivitate și, de la un punct încolo, risc de șomaj, tocmai pentru categoriile mai puțin cerute de angajatori, pentru care se fixează salarii prea mari.

În materie de securitate internă și politică externă, Obama continuă neabătut linia nedemocratică și nediplomatică a lui Bush Jr. În interiorul granițelor, companiile private, cum sunt Google sau Yahoo, sunt obligate prin legislație să ia parte la efortul de supraveghere a populației, prin acțiuni care altă dată ar fi însemnat încălcarea drepturilor și libertăților civile. În exterior, războaiele merg neabătute, la fel și supravegherea internetului, bombardamentele cu drone și lichidarea „indezirabililor” (inclusiv cetățeni americani, la un simplu ordin prezidențial) chiar dacă bau-bau-ul Al Qaeda începe să nu mai fie folosit ca scuză. (Probabil drepturile de autor ale brandului vor fi cedate companiei Disney).

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”

O conferință mai veche, în care Ron Paul, libertarian din Partidul Republican și fost candidat la președinția SUA, descrie decăderea sistemului politic american. Printre simptomele semnalate se numără îndepărtarea alegătorului de propriul electorat, abundența de legislație (pe care votanții nici măcar nu o mai citesc), creșterea influenței companiilor multinaționale prin lobby, îndatorarea crescută a statului.
O idee interesantă e critica sloganului „de dreapta”, monetarist, potrivit căruia taxele mai mici aduc venituri suplimentare statului. Deși această teorie s-a verificat în practică (chiar și în România, după adoptarea taxei unice), premisa creșterii veniturilor publice nu e chiar o idee de dreapta, pentru că înseamnă doar o metodă mai abilă de colectare a unor părți din produsele muncii fiecăruia. În aceeași linie este și critica impozitului pe venit (la noi nici nu se pune o asemenea problemă „filosofică”), care instituie principiul unui drept moral pe care statul îl are asupra veniturilor persoanei.

„Cel mai mare furt al acestui secol e furtul libertăților noastre. (…) Da, sistemul de protecție socială a produs multe lucruri pozitive, dar epoca lui se apropie de sfârșit.”

Cuvinte prevestitoare ale crizei ce avea să urmeze, cu mulți ani înainte, când Clinton era încă la putere, iar motoarele economiei americane „duduiau”.

Frank Schaeffer povestește pe larg în acest interviu motivele care l-au determinat să părăsească protestantismul, pentru a descoperi credința ortodoxă. Descoperirea scrierilor patristice și înțelegerea realităților istorice din primele secole ale erei creștine l-au făcut să înțeleagă că versiunea răsăriteană a creștinismului e o păstrătoare fidelă a dogmelor și tradițiilor acestei tradiții.
Dacă un creștin din primele secole s-ar fi deplasat dintr-un colț sau altul al lumii creștine, spune Schaeffer, ar fi întâlnit aceleași practici liturgice și aceeași mărturisire. Dar dacă ar lua contact astăzi cu lumea protestantă, ar fi nedumerit de mulțimea inovațiilor din miile de denominațiuni. Continuitatea conservatoare a Bisericii Ortodoxe a menținut cu maximă fidelitate acele practici din creștinismul primelor secole.

Experiența acestei convertiri și descrierea credinței ortodoxe, privite de un american din genreația contemporană, face obiectul cărții „Dansând singur”, al cărui titlu este inspirat de trăsătura comunitară și de comuniune a Bisericii Ortodoxe, spre deosebire de mare parte a lumii protestante.

În privința ecumenismului, autorul Frank Schaeffer spune că vede două forme distincte de ecumenism. Un ecumenism al necredinței, în care reprezentanții diferitelor religii pleacă de la premisa tacită că nu își iau în serios propriile credințe, respectiv, un ecumenism bazat pe credință, în care fiecare își respectă reciproc credințele și caută un teren comun al solidarității în fața ostilității față de problema religioasă, venită dinstre ateismul militant, ca politică de stat, și dinspre consumerism.

Cum candidații la alegerile noastre locale nu au avut bunul simț să participe la o singură dezbatere în fața alegătorilor, înaintea singurului tur de scrutin, mi se pare firesc să îi răsplătesc prin absenteism. Nu voi vorbi despre blaturile lor, ci despre ale americanilor.

Fiul candidatului republican Ron Paul, senatorul Rand Paul, a anunțat aseară în direct că va renunța să își mai susțină tatăl, acordând votul său lui Mitt Romney, la convenția de la sfârșitul lui august. Și tu, Brutus, fiul meu?!, s-ar putea spune, dar situația e mai puțin patetică. Romney e de ceva vreme acceptat cu resemnare, nu cu entuziasm, ca viitor candidat al republicanilor, în încercarea de a opri realegerea lui Obama în toamnă.

Rămânerea în cursă a bătrânului Ron Paul e o combinație de încăpățânare și refuz al compromisului. Vorbim de un personaj politic, care nu s-a jucat cu propriile principii, care, de pildă, critică sistemul bancar fracționar, de pe vremea când indicii economiei americane păreau să străpungă norii. Un om politic, care și-a susținut opiniile non-intervenționiste, în fața unor săli pline cu decerebrați, fanatizați de Fox News.

Cu idei ferme, exprimate clar, Ron Paul a făcut figură discordantă, într-un partid tot mai încurcat în interese de afaceri și de lobby, în care deliberarea după propria conștiință, în anumite probleme, a devenit risc de izolare. Unul dintre fondatorii influentului grup de reflecție neoconservator intitulat Proiect pentru un Nou Secol American, William Kristol, se mândrea recent cu opera sa de epurare a Partidului Republican: „în ultimii 30 de ani, toate elementele ostile Israelului au fost epurate din partid, iar acum nimeni nu mai pune la îndoială puterea lobby-ului israelian”. Probabil e vorba și de multă lăudăroșenie la mijloc, așa sunt cei care își câștigă reputația din sforile pe care le trag, și subiectul poate nu ar trebui să fie determinant pentru un partid de asemena dimensiuni, dar fanfaronada lui Kristol e grăitoare totuși pentru atmosfera și coridoarele tot mai strimte, cu lobbyști, prin care a trebuit să răzbată Ron Paul. Să mai precizăm și că, pentru Kristol, oricine poate fi pus la zid ca „element ostil”. Până și Bush e numărat într-o așa numită partidă a arabiștilor, adică de politicieni interesați ca America să aibă relații măcar avantajoase, dacă nu prietenești, cu țările musulmane. Nu e de mirare că Kristol nu și-a ascuns satisfacția că Bush a ieșit din scenă și că alți doi „ciudați” ai Partidului Republican – Pat Buchanan și Ron Paul – au fost împinși spre mantinelă, dacă nu în afara partidului. Ambii au candidat la președinție, fără succes, din afara partidului sau în răspăr cu vârful ierarhiei sale. Dacă Buchanan e un protecționist, cu idei de-a dreptul stângiste, Ron Paul a prezentat ca nimeni altul filosofia libertariană a statului minimal.

Aceasta e, de departe, cea mai mare moștenire politică, pe care Ron Paul o lasă în urmă. Indiferent dacă fiul său se va dovedi nedemn sau neinteresat de o asemenea moștenire. Unii analiști au văzut în încăpățânarea cu care Ron Paul a rămas în cursă (continuând să vorbească despre posibilitatea ca delegații să voteze în concordanță cu propria conștiință, nu potrivit mandatului de la preliminarii) o încercare de a aduna capital politic și relații pentru o candidatură a fiului său, în 2016 sau mai târziu. Dar să nu ne grăbim cu ridicarea de statui politicienilor încă în viață. Tenacitatea lui Paul poate fi motivată și de un calcul mai puțin generos, poate de speranța tacită de a aduna suficienți partizani în convenția republicană, încât să poată negocia chiar postul de vicepreședinte, pentru el sau fiul său, pe același buletin cu Romney. Încă de acum câteva uni, Paul a fost foarte puțin combativ în dezbaterile cu Romney, atacând, convenabil, ceilalți competitori cu șanse. Promisiunea era că tunurile vor fi puse și pe Romney, când lupta va deveni de 1 la 1, dar a fost uitată, sau puterile unui bătrân trecut de 80 de ani și resursele mediatice nu au mai fost suficiente. Dacă acesta a fost calculul, o asociere a lui Ron Paul cu Romney nu cred că ar fi pe placul susținătorilor săi, deși ar aduce un plus de șanse în lupta, cam inegală cu favoritul Obama. Romney e un candidat fără chip (sau doar un chip prezentabil), susținut de marile carteluri bancare, un om al sistemului și al banului, decât al unor convingeri. O versiune albă a lui Obama. Mai previzibilă ar părea alegerea Condoleezzei Rice pentru vice-președinte. Dacă tot vorbim de un candidat gumă de mestecat, măcar să aibă mai multe arome, pentru toate genurile și minoritățile.

Dar toate aceste jocuri de culise și aranjamente sunt insignifiante, în comparație cu urmele pe care le lasă în urmă Ron Paul, indiferent cum își va face ieșirea din scenă: eroic sau printr-un compromis. Într-un anumit punct al campaniei, jumătate din tinerii americani se declarau votanți ai săi. Dacă doar tinerii ar fi votat, Paul era ca și instalat la Casa Albă. Și nu vă gândiți că e vorba doar de o modă, ca restul creațiilor din industria pop. Sociologii au constat de mult că votul exprimă mult mai multă loialitate, decât credem. Cei mai mulți oameni votează aproape la fel tot restul vieții, se schimbă doar generațiile și entuziasmul cu care o tabără se prezintă sau nu la urne. Indiferent cum va arăta urmașul lui Ron Paul (părerea mea e că nu va fi cel biologic, ci un altul) la alegerile de peste patru ani va porni de la o bază solidă de votanți deja „școliți” de Ron Paul. Votanți care nu vor ieși la vot decât dacă vor auzi același tip de onestitate și de fermitate împotriva extinderii tentaculelor statului în economie și în viața privată.

Povestea pericolului terorist a funcționat la americani chiar mai bine decât la noi. La noi a ținut câteva zile, la ei încă „mai vinde” după atâția ani. Între timp, gruparea radicală a neoconservatorilor a impus pachete legislative ca Patriot Act, care dau mână liberă autorităților să treacă la fapte, peste hotare, în teritorii cu juristicție discutabilă, ca Guantanamo, sau în interiorul granițelor americane. Adică dincolo de gardul, care trebuie să-i țină pe mexicani la ei în țară. Secole întregi de jurisprudență au fost călcate în picioare, incluzând aici principiul habeas corpus (al interdicției încarcerării cuiva fără prezentarea de dovezi), care la englezi e vechi de 700 de ani.

După ce l-a criticat pe Bush Jr că se comportă ca un pistolar mondial, Obama îi continuă practicile, care coboară mai departe „pământul celor liberi” în ochii celorlalți. De obicei, cei vizați sunt muritori de mâna a doua, de prin țări cu multe șosele neasfaltate, cărora nu le simte nimeni lipsa în presa internațională. În aprilie 2012, Obama a trecut și peste această graniță simbolică, aprobând asasinarea primului cetățean american. Anwar al-Awlaki avea toate semnalmentele unuia pentru care nu merită să te mai obosești cu citații, arestare, martori, probe și alte prostii. Purta fustă și barbă ca ale lui bin Laden, trăia în Yemen și era fundamentalist. Principala vină dovedită cert e că posta videoclipuri pe YouTube și statusuri pe Facebook, în care îndemna la jihad și acțiuni teroriste împotriva Americii. În rest, foarte multe acuzații de instigare a unor atacuri teroriste, din partea respectivului absolvent de Colorado University, cu masterat la San Diego și doctorat la George Washington University!

Iată ce ne comunică New York Times despre programul de rutină al președintelui american:

„Liderul guvernului se sfătuiește periodic cu generalii și consilierii săi din spionaj, și trece în revistă lista persoanelor pentru care aceștia solicită ca agenții din subordine să fie autorizați să le asasineze. Aceste întruniri au loc în fiecare marți, dacă președintele e în oraș”

După 11 Septembrie, guvernul SUA a creat un sistem național de securitate, care nu funcționează nici în baza Constituției, nici a Convenției de la Geneva, nici sub altă jurisdicție aplicabilă pe timp de pace sau de război, ci într-un sistem secret, creat de administrația Bush, și acum condus direct de Obama

Detalii aici. În schimb, Obama dă asigurări că țintele selectate sunt „alese cu grijă”, iar „forța mortală e folosită cu moderație”. Mult mai departe de țara procesomanilor, într-o cu totul altă lume, Mossadul își continuă propria tradiție, continuată anul acesta de o serie de cercetători și fizicieni iranieni, asasinați, inclusiv prin folosirea de automobile capcană. Evident, exigențele sunt cu totul altele în afara lumii occidentale, unde șirul de crime e prea lung pentru a mai putea îndrepta degetul spre cineva.

Indiferent ce cred modernii, principiile de drept nu vin din mințile unor filosofi progresiști, nici din mărinimia unor lideri politici. Ele au la bază principii morale, care își au originea în credința religioasă. În absența acestui tip de morală, fără arbitrul conștiinței, care are deasupra un Dumnezeu, legea e ușor transformată în sofistică și modificată după propriul interes. Cine nu a fost îngrijorat când Obama a luat în râs creștinismul, inclusiv o predică a lui Hristos, ar putea revedea acum cu alți ochi această zeflemea arogantă a președintelui american:

„Indiferent ce am fost odată, nu mai suntem o națiune creștină, cel puțin nu numai (…) Ce pasaje din Scriptură ar trebui să ne conducă politicile publice? Să alegem Leviticul, care sugerează că sclavia e în regulă și că e abominabil să mănânci creveți? Sau putem să ne luăm după Deuteronom, care sugerează să îți lapidezi copilul, dacă se abate de la credință. Sau să rămânem la Predica de pe Munte, un pasaj, care e așa de radical, că e greu de grezut că ar putea fi aplicat păstrând în existență actualul Minister al Apărării? Deci înainte să ne ia valul, să citim Biblia.”

Dobânzile la care statele se împrumută sunt stabilite de piețele internaționale și fluctuează în consecință. Deși niciodată, de la Lenin încoace, nu s-a vorbit atât despre căderea dolarului sau prăbușirea Americii, SUA beneficiază azi de cel mai mic nivel istoric al datoriei publice. Dar lucrurile se pot schimba foarte ușor, dacă dobânzile de împrumut revin la nivelul de acum 3 ani sau, și mai rău, de acum 20 de ani. O dobândă care ar sări de la 3 la 8% pe an, cu actualul nivel de îndatorare, ar pune America în situația de a achita anual o sumă comparabilă cu prețul plătit pentru implicarea în al doilea război mondial. Și asta doar pentru achitarea dobânzilor, nu pentru returnarea datoriei propriu-zise.

Cu toate acestea, candidații republicani și democrați – Romney și Obama se prefigurează a fi finala – continuă să agite spectrul războiului împotriva Iranului, cu urmări imprevizibile ca efort bugetar și ca impact în prețul petrolului, dincolo de catastrofa umanitară în sine. Mai mult, proiecția nu ia în calcul și sumele promise cetățenilor cu titlul de programe sociale – pensii, asistență medicală. Austeritatea pare inevitabilă pentru America.

Deja, beneficiarul programelor sociale primește în medie 32.700 de dolari anual de la stat, ca asistență. În schimb, plătitorul mediu de taxe câștigă 32.400 de dolari, după ce își achită toate dările. O sumă de invidiat pentru restul lumii, dar, după cum se observă, ea e pentru prima dată sub ceea ce poate câștiga un asistat social. Adăugați la acest tablou și ponderea crescândă a celor care depind direct de stat, prin meseriile pe care le practică în agenții guvernamentale și instituții, care e undeva în jur de o treime din votanți. Acesta e un adevărat punct fără întoarcere, când cei asistați și cei angajați de stat se pot alia împotriva celor care produc, pentru a-și impune democratic interesele.

Există însă și reversul medaliei, un model de succes, la nord de Statele Unite. Iată foarte pe scurt ce efect a avut planul curajos de reforme al canadienilor. Altfel spus, cum a reușit Canada să își returneze datoriile și să oprească deficitul prin scăderi de taxe și debirocratizare:

Echipa de campanie a lui Ron Paul (sau un simpatizant al său) a creat o reclamă foarte puternică după proverbul biblic – ce ție nu-ți place, altuia nu-i face. Încă o transpunere a ideii că abandonarea militarismului e cea mai inteligentă formă pe care patriotismul o poate lua pentru cineva care aspiră la o poziție de decizie în statul american. Nu întâmplător, deși nu e nici pe departe candidatul care beneficiază de cele mai multe fonduri, Ron Paul deține supremația absolută între candidați, atunci când vine vorba de banii donați de militarii activi.

Un contrast izbitor cu sursele de venit ale celorlalți candidați (favoriții cursei).

Sursa foto: Facebook

Împreună, frații Koch au o avere de 44 md $, depășită în America doar de Bill Gates și Warren Buffett. De asemenea, patronii corporației de produse petro-chimice cu același nume sunt și principalii finanțatori ai ideilor de dreapta. Sunt cei mai importanți donatori privați ai Partidului Republican, susținători ai candidaților Tea Party și finanțatori generoși a zeci de organizații neguvernamentale. În lobby-ul împotriva activiștilor de mediu sunt depășiți doar de Exxon și Chevron, lucru de înțeles pentru o corporație care are printre obiectele de activitate mineritul, extracția și prelucrarea petrolului și gazului, producția de îngrășăminte și exploatarea forestieră.
David Koch și Charles Koch sunt cunoscuți ca susținători ai ideilor statului minimal, pentru popularizarea cărora au donat doar în ultimii zece ani peste 250 de milioane de dolari, fapt ce le-a atras antipatia președintelui Obama, care îi atacă în clipuri de campanie și în comunicate, în care îi acuză inclusiv de scumpirea benzinei. Pentru înlocuirea lui Obama cu un republican – cel mai probabil Mitt Romney – frații Koch se arată dispuși să mai cheltuiască o sută de milioane de dolari. Iar același lucru promite să facă un alt conațional al lor, Sheldon Adelson, care îl preferă, pentru moment, pe Newt Gingrich. Ei se vor afla de cealaltă parte a baricadei, față de George Soros, și vor trece probabil neobservați pe lângă donațiile marilor corporații financiare și petroliere, care preferă de obicei să doneze la ambele capete.
Tocmai miza campaniei electorale prezidențiale de anul acesta e cel mai probabil la originea procesului pe care frații Koch l-au intentat institutului Cato, asupra căruia doresc să obțină controlul total. Institutul Cato și Institutul Ludwig von Mises sunt cele mai importante surse de informare pentru cei interesați de ideile liberalismului clasic, rebranduit în America drept libertarianism. Rivalitatea amicală dintre cele două e legată nu doar de ușoare divergențe de opinie, dar și de un episod similar, în care frații Koch au dorit să se asigure că interesele le vor fi promovate „întocmai și la timp”. Institutul Cato a fost înființat de Charles Koch și Edward Crane, dar l-a avut drept catalizator pe neobositul Murray N. Rothbard. Printre președinții colegiului director al institutului s-a numărat cândva și miliardarul Rupert Murdoch. În anul 1980 unul dintre frați, David Koch, a candidat pentru postul de vicepreședinte al Statelor Unite, din partea Partidului Libertarian, obținând 1,1%, ceea ce e și cel mai bun scor din istoria de trei decenii a grupării, și o reușită, în condițiile sistemului de vot american. A fost momentul când a devenit evident că industriașii ar prefera ca banii dați pe seminarii și lucrări de popularizare să li se întoarcă în influență politică. Pentru a-și asigura un electorat mai larg, frații Koch au început să favorizeze opinii ceva mai moderate, lucru care nu era pe placul rebelului Rothbard, care se auto-definea drept anarho-capitalist.
Lew Rockwell a înființat în 1981 un institut concurent, Ludwig von Mises, unde entuziastul Rothbard s-a mutat cu arme și bagaje. Tot aici a venit și Ron Paul, actual candidat la președinția SUA, care se aflase pentru scurtă vreme pe ștatul de plată al fraților Koch. Momentul a coincis cu o ruptură în rândul economiștilor de dreapta din America. Pe de o parte se aflau moderații, reprezentați de școala de la Chicago, condusă de Milton Friedman, iar pe de altă parte, școala austriacă, fidelă moștenirii intelectuale a lui Mises și Friedrich Hayek. Prima accepta un rol pozitiv al existenței unei bănci centrale și deși rămânea susținătoare înfocată a economiei de piață și a proprietății private, descoperea virtuți în măsurile de tip monetarist. Parte din aceste idei au fost aplicate de Ronald Reagan sau Margaret Thatcher și se regăsesc uneori și în rețetele de restructurare și stabilizare ale FMI. Curentul încearcă să acomodeze ideile intervenționiste ale lui John Maynard Keynes cu liberalismul clasic de tip laisez-faire. Institutul Cato, care poartă numele filosofului stoic Cato cel Tănăr, acordă anual premii cu numele lui Milton Friedman.
Mult mai tranșanți, intelectualii grupați în jurul institutului Ludwig von Mises sunt inamici înverșunați ai keynesianismului, doresc întoarcerea la un sistem monetar cu acoperire în aur, desființarea Rezervei Federale (banca națională), pe care o acuză că e principala generatoare de inflație și creatoare a bulelor speculative. În tradiția lui Rothbard, ei cultivă revizionismul istoric și se declară împotriva războaielor, indiferent de justificări, subliniind motivațiile economice din spatele celor două conflagrații mondiale și a altora mai recente, precum și consecințele nefaste inclusiv pentru libertățile cetățenilor din statele care câștigă războaiele. Povestea rivalității dintre cele două grupuri de reflecție libertariene și a despărțirii lor e relatată pe larg aici.
Miza procesului intentat de frații Koch institutului Cato e recuperarea controlului asupra consiliului director al acestuia, care funcționează asemeni unei societăți pe acțiuni. Trebuie înțeles că lumea academică reprezintă o afacere deloc de neglijat în Occident. Sumele de care dispun grupurile de reflecție sunt de-a dreptul exorbitante și ar merita cercetat în ce măsură asemenea bugete supradimensionate nu conduc la distorsionarea ideilor prezentate publicului și cercetătorilor de la toate nivelurile. Probabil că ar adăuga încă un capitol savuros la seria „trădarea intelectualilor”. De pildă, RAND are venituri din consultanță de 247 mil $ pe an, sfătuind din când în când și guvernul federal în probleme militare. Giganții lumii academice sunt tocmai organizațiile care cântă cel mai mult în strună statului, cu bugetul său ca un sac fără fund: Institutul Național pentru Sănătate toacă peste 30 de miliarde pe an, EPA – Agenția de Mediu, va avea anul viitor un buget redus la „doar” 8 miliarde, Fundația Națională pentru Știință adună peste 7 miliarde pe an, iar lista poate continua mult și bine. În atari condiții, chestiunea onestității intelectuale devine una spinoasă când concurezi pe asemenea sume pentru granturi și subvenții, nu mai pare fantezist ca multe idei să dispară din câmpul preocupărilor, iar altele să devină supradimensionate. Pusă într-un asemenea context, chiar contribuția unor miliardari în sprijinul unor idei se relativizează, pentru că la urma urmei antreprenorii susțin din veniturile pe care le generează nu doar activități care să le apere interesele, dar indirect și pe cele plătite de stat, care pot veni împotriva lor cu o forță de altă magnitudine. Bugetul anual de care dispune Institutul Cato e de 29 de milioane, cheltuiți pe conferințe și editare de cărți și materiale multimedia. Numărul important de intelectuali afiliați unui asemenea think tank poate fi și el o miză importantă pentru influențarea publicului conservator. Deși promovează lăudabil idei libertariene și își fac un titlu de glorie din sistemul de management democratic și descentralizat din Koch Industries, frații Koch nu ar fi la prima tentativă de impunere autoritară a voinței asupra celor pe care îi plătesc. Într-un acord de finanțare cu unele universități sponsorizate, aceștia au solicitat chiar prin contract dreptul de a decide cine e angajat și cine nu în corpul profesoral.
Joi 6 martie, supranumită și Super-Tuesday, vor avea loc alegeri preliminarii în 10 state, răspândite pe toată harta, care poate fi un barometru esențial pentru candidatul republican care îl va înfrunta pe Obama, dar și un moment în care e posibil ca unii candidați să părăsească întrecerea.

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica