rss
rss
rss

Comentariile unui grup de reflecție liberal pe marginea discursului privind starea națiunii, ținut de Barack Obama în februarie 2013. Cato Institute (Institutul Cato) își trage numele de la scriitorul și oratorul roman Cato cel Tânăr, critic al lui Iulius Cezar. Sub pseudonimul acestui stoic, doi scriitori englezi, John Trenchard și Thomas Gordon, au publicat o serie de diatribe, care aveau să influențeze gândirea „părinților fondatori” ai Revoluției Americane.

Acuzele aduse politicii lui Obama sunt extinderea statului asistențial, creșterea îndatorării și a taxării afacerilor. Pretinsele tăieri de cheltuieli sunt contestate, ca fiind aproape inexistente, pe măsură ce noi beneficii și pachete de ajutorare intră gradual în funcțiune.

În mod paradoxal, politica președintelui Obama lovește în păturile sărace, de exemplu prin subvenționarea cheltuielilor medicale, care cresc prețul de piață al medicamentelor și serviciilor spitalicești.

Implicarea administrației Obama în susținerea tehnnologiilor verzi e un alt punct de critică, pentru rezultatele sub așteptări. Observația e justă, dar aș fi circumspect cu aceste critici aduse, de exemplu, automobilului electric, în condițiile în care institului Cato e finanțat de frații Koch, magnați ai industriei petro-chimice.

O altă vulnerabilitate economică pentru America vine din politica, deja tradițională, de discriminare pozitivă, promovată de stânga. Deși această politică „progresistă” a adus și îmbunătățiri ale integrării minorităților și o mai bună reprezentare în societate a femeii, ea reprezintă o povară pentru firme, un minus la capitolul competitivitate și, de la un punct încolo, risc de șomaj, tocmai pentru categoriile mai puțin cerute de angajatori, pentru care se fixează salarii prea mari.

În materie de securitate internă și politică externă, Obama continuă neabătut linia nedemocratică și nediplomatică a lui Bush Jr. În interiorul granițelor, companiile private, cum sunt Google sau Yahoo, sunt obligate prin legislație să ia parte la efortul de supraveghere a populației, prin acțiuni care altă dată ar fi însemnat încălcarea drepturilor și libertăților civile. În exterior, războaiele merg neabătute, la fel și supravegherea internetului, bombardamentele cu drone și lichidarea „indezirabililor” (inclusiv cetățeni americani, la un simplu ordin prezidențial) chiar dacă bau-bau-ul Al Qaeda începe să nu mai fie folosit ca scuză. (Probabil drepturile de autor ale brandului vor fi cedate companiei Disney).

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.

Povestea pericolului terorist a funcționat la americani chiar mai bine decât la noi. La noi a ținut câteva zile, la ei încă „mai vinde” după atâția ani. Între timp, gruparea radicală a neoconservatorilor a impus pachete legislative ca Patriot Act, care dau mână liberă autorităților să treacă la fapte, peste hotare, în teritorii cu juristicție discutabilă, ca Guantanamo, sau în interiorul granițelor americane. Adică dincolo de gardul, care trebuie să-i țină pe mexicani la ei în țară. Secole întregi de jurisprudență au fost călcate în picioare, incluzând aici principiul habeas corpus (al interdicției încarcerării cuiva fără prezentarea de dovezi), care la englezi e vechi de 700 de ani.

După ce l-a criticat pe Bush Jr că se comportă ca un pistolar mondial, Obama îi continuă practicile, care coboară mai departe „pământul celor liberi” în ochii celorlalți. De obicei, cei vizați sunt muritori de mâna a doua, de prin țări cu multe șosele neasfaltate, cărora nu le simte nimeni lipsa în presa internațională. În aprilie 2012, Obama a trecut și peste această graniță simbolică, aprobând asasinarea primului cetățean american. Anwar al-Awlaki avea toate semnalmentele unuia pentru care nu merită să te mai obosești cu citații, arestare, martori, probe și alte prostii. Purta fustă și barbă ca ale lui bin Laden, trăia în Yemen și era fundamentalist. Principala vină dovedită cert e că posta videoclipuri pe YouTube și statusuri pe Facebook, în care îndemna la jihad și acțiuni teroriste împotriva Americii. În rest, foarte multe acuzații de instigare a unor atacuri teroriste, din partea respectivului absolvent de Colorado University, cu masterat la San Diego și doctorat la George Washington University!

Iată ce ne comunică New York Times despre programul de rutină al președintelui american:

„Liderul guvernului se sfătuiește periodic cu generalii și consilierii săi din spionaj, și trece în revistă lista persoanelor pentru care aceștia solicită ca agenții din subordine să fie autorizați să le asasineze. Aceste întruniri au loc în fiecare marți, dacă președintele e în oraș”

După 11 Septembrie, guvernul SUA a creat un sistem național de securitate, care nu funcționează nici în baza Constituției, nici a Convenției de la Geneva, nici sub altă jurisdicție aplicabilă pe timp de pace sau de război, ci într-un sistem secret, creat de administrația Bush, și acum condus direct de Obama

Detalii aici. În schimb, Obama dă asigurări că țintele selectate sunt „alese cu grijă”, iar „forța mortală e folosită cu moderație”. Mult mai departe de țara procesomanilor, într-o cu totul altă lume, Mossadul își continuă propria tradiție, continuată anul acesta de o serie de cercetători și fizicieni iranieni, asasinați, inclusiv prin folosirea de automobile capcană. Evident, exigențele sunt cu totul altele în afara lumii occidentale, unde șirul de crime e prea lung pentru a mai putea îndrepta degetul spre cineva.

Indiferent ce cred modernii, principiile de drept nu vin din mințile unor filosofi progresiști, nici din mărinimia unor lideri politici. Ele au la bază principii morale, care își au originea în credința religioasă. În absența acestui tip de morală, fără arbitrul conștiinței, care are deasupra un Dumnezeu, legea e ușor transformată în sofistică și modificată după propriul interes. Cine nu a fost îngrijorat când Obama a luat în râs creștinismul, inclusiv o predică a lui Hristos, ar putea revedea acum cu alți ochi această zeflemea arogantă a președintelui american:

„Indiferent ce am fost odată, nu mai suntem o națiune creștină, cel puțin nu numai (…) Ce pasaje din Scriptură ar trebui să ne conducă politicile publice? Să alegem Leviticul, care sugerează că sclavia e în regulă și că e abominabil să mănânci creveți? Sau putem să ne luăm după Deuteronom, care sugerează să îți lapidezi copilul, dacă se abate de la credință. Sau să rămânem la Predica de pe Munte, un pasaj, care e așa de radical, că e greu de grezut că ar putea fi aplicat păstrând în existență actualul Minister al Apărării? Deci înainte să ne ia valul, să citim Biblia.”

Al treilea partid din America a reacţionat la cele două evenimente politice ale săptămânii, lansarea unui nou program de investiţii de către Barack Obama şi dezbaterea candidaţilor republicani la preşedinţie.
Programul lui Obama e unul surprinzător pentru vederile socialiste ale preşedintelui american. (La noi ar fi fost prezentat ca “măsuri de dreapta”). Planul include scăderi ale impozitelor pe forţa de muncă, dar şi investiţii directe în infrastructură. În total, se vor cheltui 447 miliarde de dolari, pentru un program de stimulare a economiei, care va aduce înjumătăţirea impozitului pe salarii datorat de angajatori pentru 98% dintre angajaţi.

Libertarienii (adepţi ai liberalismului clasic) aprobă reducerile de impozite, dar critică intervenţia în economie, chiar şi cu pachete de ajutor şi investiţii, ca fiind o ineficientă realocare de resurse. Avantajarea unor sectoare din economie e o formă de inginerie socială, un pas către falimentara economie planificată.
Singurul candidat republican care păstrează linia neintervenţionismului în economia de piaţă e Ron Paul, care a şi candidat în tinereţe din partea partidului libertarian. Ceilalţi candidaţi republicani nu scapă de criticile libertarienilor. Aceştia susţin în teorie un stat minimal, dar promit electoratului cam toate bunătăţile unui stat asistenţial – de la un preţ mai mic la benzină (Bachmann) la menţinerea costisitoarelor programe de asistenţă medicală. Influenţaţi de aripa “neocon” a partidului, mulţi dintre candidaţi susţin de asemenea continuarea cheltuielilor militare, pe teatrele de operaţiuni de pe alte continente sau în diverse programe de apărare de pe teritoriul american.

Datele din clip sunt de anul trecut, dar nici anul acesta nu se prezintă foarte diferit. Potrivit datelor Gallup din ianuarie 2011, doar 34% dintre intervievaţi înclină să creadă că religia lui Obama e creştină, în timp ce 17% rămân la părerea că prenumele Hussein e un argument hotărâtor pentru a-l considera musulman pe primul preşedinte de culoare al Americii.
Între timp, popularitatea lui Obama şi-a mai revenit, după ce căzuse anul trecut sub 50 de procente.

Obama e noul Big Brother. Intocmai ca personajul orwellian poate sterge definitiv secventele stanjenitoare. Pentru moment, cel mai jenant pentru Obama e dezvaluirea ca prestatiile sale de orator se datoreaza in exclusivitate unui prompter mai sofisticat decat cele folosite de prezentatorii de televiziune, camuflat de doua panouri din sticla, practic invizibile pentru auditoriul unei sali (dar si pentru telespectatori, cu ajutorul cameramanilor).
La intalnirea cu prim-ministrul irlandez, prompterul lui Obama s-a defectat, determinandu-l sa citeasca de fapt discursul gazdei, care ii multumea presedintelui american pentru invitatie. Secventa a fost prezentata in jurnalele televiziunilor (mai are si Big Brother scapari!), dar dupa acea unica difuzare a disparut complet de pe toate site-urile de pe glob. Altfel spus, inregistrarea a fost interzisa si stearsa de pe YouTube. Situatia e in contrast cu soarta predecesorului sau GW Bush, care poate fi gasit cu zeci si zeci de gafe si videoclipuri savuroase pe site-ul amintit si pe nenumarate alte site-uri.
Pot spune ca am avut chiar o intuitie in ziua investiturii presedintelui-minune, cand am scris Obama, obey your masters!
Obama
Foto: www.freerepublic.com

Obama's masters
Master of puppets pulling strains…..Master……Obey your master!

Deja devine sacaitoare importarea “Obama-maniei” la noi in tara, o butaforie absolut indecenta in vremuri de criza, cu milioane de spectatori asteptati sa asiste la Washington la un moment ce se vrea istoric. Culmea prostului gust e minutiozitatea cu care e urmarita imitarea discursului lui Martin Luther King. Pentru ca nu poate fi catalogata altfel maimutarirea unui moment istoric. In rest, la discurs ma astept la aceleasi platitudini heirupiste cu care ne-a adormit si in campanie tanarul socialist scolit la Harvard. Din pacate, chiar daca victoria lui Obama e imbucuratoare pentru evolutia mentalitatilor americane in ultima suta de ani, pana la proba contrarie, voi continua sa il consider pe noul presedinte un produs artificial al mass media. O presa careia, trebuie sa ne amintim mereu, ii lipseste idealismul lui Martin Luther King, inlocuit cu propriul set de interese pe care si le va urmari cu sau fara Obama. Deocamdata ni se serveste pelteaua ecologista a lui Bono, la pachet cu o imitatie de “I have a dream”. Multimea aplauda, televiziunile si-au gasit superman-ul cautat, generatia MTV se poate iluziona ca face politica si e reprezentata.

Traian Ungureanu face o analiza interesanta a semnificatiei alegerii lui Obama, din perspectiva dezideologizarii jocului politic, in editorialul Mitologia in America. Unghiul e bun, pentru ca sesizeaza tendinta de a suprima disputa partizana de idei de dragul unei corectitudini politice in numele careia oricine nu il sustine pe Obama e un rasist retrograd.
Dar exista o doza de exagerare intr-o asemenea abordare. In noaptea alegerilor, CNN a marcat o premiera tehnica: pentru prima data, relatarea dintr-un alt oras s-a facut prin intermediul unei holograme care o intruchipa pe corespondenta postului respectiv. Obama e si el tot un fel de holograma, un purtator de mesaj al unor specialisti in marketing care tin locul tehnologiei de varf. Un mesaj conciliant, ca muzica de la radiourile cu succes la public. Ar trebui oare sa ne ingrijoram, cum face Traian Ungureanu, de accederea la putere a celui mai stangist dintre senatorii americani? Va fi el promotorul unei reforme care sa placidizeze SUA dupa modelul nefericit pus in opera de euro-birocratii batranului continent?
Speranta mea vine tocmai din calitatea de holograma a tanarului presedinte Obama, pe care nu-l vad in stare sa puna in practica nicio linie ideologica. Balansul intre cele doua extreme actuale ale spectrului politic american – stangismul lui Obama si neo-conservatorismul lui Bush – e mai curand benefic pe termen lung democratiei de peste Atlantic. Sub Bush, libertatea s-a intepenit in marsarier (dupa cum canta, ironia sortii, tocmai un cantaret de country, pro-republican: “our freedom’s stucked in reverse”), dar chiar si asa, e greu de crezut ca urmele lasate de junior vor mai insemna ceva peste niste ani. Si chiar sa-l crezi pe Obama, fie el aproape socialist in convingeri, in stare sa faca mai mult rau decat a facut neghibia lui Bush, mi se pare prea mult.
La urma urmei, Obama nu e nici atat de negru pe cat ne impinge sa credem cliseul cu “schimbarea istorica”. E ma curand, asa cum o arata si un articol din seria obama-mania un presedinte-oracol, cu o puzderie de hobby-uri dintre cele mai bizare, care te fac sa te intrebi cand mai are timp si sa conduca o jumatate de continent.

Ca admirator incapatanat al democratiei americane, ma uit dezolat la cei doi finalisti de peste ocean. Mi s-au parut la fel de mediocri si in prima lor confruntare televizata. Cata platitudine, cata lipsa de viziune, de sinceritate si de capacitate de a entuziasma la amandoi!
Pe cat de simpatic ar suna ideea primului presedinte negru la Casa Alba, pe atat de antipatic imi e Obama. Ciudat, dar reuseste sa-mi fie mai antipatic decat McCain! Cred ca de cand am auzit pe cineva spunand ca Obama e doar un Geoana putin mai bronzat, nu pot sa nu-i aud placa golita de orice continut cu “schimbarea” ca sa nu ma gandesc la “revolutia binelui” la care ne chema Prostanacul.
McCain vorbeste soptit, dupa modelul Bush Jr, ca un batran la gura sobei, dar nu trebuie sa-l auzi de prea multe ori ca sa-ti dai seama ca are profunzimea ideologica a unui copil de gradinita. Are o mama nonagenara pe care o perinda pe la mitinguri ca sa ne convinga ca viata adevarata abia incepe la cei 72 de anisori cati a implinit deja. Inca are fantezii cu razboiul din Vietnam si nu mi-e greu sa mi-l imaginez jucandu-se cu soldateii de plastic impreuna cu sotia lui, o blonda care aduce a star porno iesit la pensie.
Ambii candidati au strans miliarde de dolari din donatii de la particulari, asociatii si companii ai caror marionete vor fi cand vor ajunde in Biroul Oval, asa cum sunt acum marionetele giganticelor echipe de campanie. Pe langa bani, au la dispozitie sute de activisti, consilieri, scenaristi ale caror idei le repeta fara gres amandoi in mii de ore de discurs care trebuie sa impace publicul de pe tot continentul. Aceasta e singura scuza pe care pot sa le-o gasesc pentru platitudinea absoluta a prestatiei lor, de o gaunosenie si de o demagogie fara limite.
Si pentru ca am rostit “demagogie”, gandul te duce instantaneu la partidul lui Ion Iliescu, care sambata si-a anuntat candidatii. Am avut intai un fior cand i-am auzit vocea harsaita ca la congresele de pe timpuri, torcand variatiuni pe teme marxiste despre bogati si saraci. Desigur, spectacolul e ca de obicei grotesc la PSD, partidul cu cei mai bogati politicieni, dar cu cei mai saraci electori, pe care de altfel i-a si produs in timpul cat a guvernat. Dar pe langa rumegusul obisnuit, discursul lui Iliescu a avut si o parte sclipitoare, care mi-a amintit ca e printre ultimii politicieni capabil sa extraga un sens ideologic din actele politice. Pe terenul asta, ma tem ca nici nu prea mai are interlocutori (si din pacate nici ascultatori).
Cum altfel decat sclipitoare poti cataloga o observatie ca aceea ca “motorul democratiei romanesti actuale nu-l constituie drepturile si libertatile cetatenesti, ci mai ales interesele economice de grup”? S-a ajuns, crede Ion Iliescu, la o democratie de piata in care voturile si ideologiile sunt simple marfuri in mana unor geambasi de voturi. In clipa in care rostea aceasta sintagma care are ceva din geniul polemic al lui Lenin, in fundal l-am vazut pe baronul Marian Oprisan inghitind in sec, ca si cum s-ar simti cu musca pe caciula. Doar pentru o secunda, pentru ca la restul discursului Oprisan n-a fost prea atent, ba chiar a ras pe infundate pe seama unor comentarii facute la urechea colegilor. De fapt si pentru ceilalti grei din PSD, indignarea lui Iliescu se traduce prin sunetul unui automat de jocuri din care cad monezile: nea Nelu isi face numarul, le arata saracilor pe cine ar trebui sa voteze si noua ni se umplu cardurile vazand cu ochii.
Ca, daca il scoti din logica marxista si din retorica leninista, Iliescu devine dezorientat o dovedeste si interpretarea sa asupra protestelor impotriva interventionismului din SUA pentru salvarea unor banci si companii. Liderul PSD a inteles ca limitarea interventiei Rezervei Federale ar fi o dovada de “privatizare a administratiei”, care ar impiedica statul sa-si impuna politicile defensive in slujba celor multi; ori, adevarul e ca “grupurile de interese” se lafaie tocmai in acei mamuti financiari amenintati de faliment, pe care statul sare sa ii ajute din banii contribuabililor.
Dar, cand se intoarce in cadrele gandirii in care a fost educat, Iliescu devine cum spuneam sclipitor si deplange ceea ce eu as numi relativismul ideologic: “acum guverneaza partidul X, sa spunem, al regilor asfaltului, care se aliaza cu partidul Y, al dezvoltatorilor imobiliari”. Daca unor observatii de acest tip, Iliescu le-ar adauga si o doza de onestitate prin care ar recunoaste ca partidului pe care l-a creat i se potrivesc toate interesele financiare imaginabile, nu doar cele doua amintite pe buna dreptate mai sus, ce politolog fenomenal am avea in persoana lui Ion Iliescu. Singurul capabil sa se intrebe ce rost ar mai avea partidele in afara sensului sublimat de ideologie, atunci cand simbolicele “stanga” si “dreapta” sunt absorbite de formula pragmatica de “buna guvernare”.
Daca tot i-am adus fortat intr-o comparatie pe cei doi prezidentiabili americani si pe din fericire de-acum neprezidentiabilul Iliescu, chiar ma intreb daca e de preferat sa ai un presedinte incapabil de gandire abstracta, in fruntea unui sistem politic eficient, sau un presedinte cu framantari de natura ideologica, in fruntea unui sistem care produce inechitate, frustrare si saracie?

PS: Ma temeam intr-un articol anterior ca Geoana nu mai e la fel de amuzant ca pe timpuri. Pot sa va linistesc, Prostanacul a ramas la fel de hilar.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica