rss
rss
rss

Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.

Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.

Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.

Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.

Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.

Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.

Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.

Pe Wikipedia există doar parcul și stația de metrou Bazilescu, nu și persoana de la care se trage numele. Se pare că a existat o familie de moșieri, proprietari de vii, care au fondat cartierul Bucureștii Noi și producătorul de vinuri Zarea. Au ctitorit biserici, au avut un decan al Facultății de Drept și un deținut politic în linia familiei, dar pe toți îi chema Basilescu! (nici în varianta asta nu există o pagină)
Oare primăria a schimbat numele unui parc din Bălcescu în Bazilescu, fără să aibă idee cine a fost și cum se scria?

parcul Bazilescu gazon parc bucurestii_noiparc Bazilescubanca arbori alee Bazilescu

copil

În acești copilași, aduși de bunica lor să aprindă o lumânare la una din troițele de la Universitate, se mai ține viitorul României. Aproape în clandestinitate, la ceas târziu, pe 21 decembrie 2012, când lumea aleargă după reduceri de prețuri și riști să ai de dat explicații celor care întreabă „ce se întâmplă aici”. E dezarmant că busola morală mai funcționează pentru atât de puțini oameni. Cu toate astea, e bine că adevărul se mai spune, fie și în șoaptă, în familie. Mai sunt copii, ca aceștia, după cum sunt alții duși de mână la biserică, la un muzeu, pe alții îi feresc părinții de televizor și le pun o carte în mână.

Mă încălzesc cu gândul că nu majoritatea face istoria, deși ea o suportă. Acum câteva sute de ani, puteai să ai o slujbă bine plătită doar pentru că știai să scrii și să citești, abilități foarte rare atunci. Acum, cu învățământul obligatoriu dar prost, de bine de rău, tot omul știe să citească. Dar procentul celor care citesc lucruri semnificative a rămas același cu al celor care știau să citească în evul mediu. Acești, probabil, sub 5% din omenire, duc societățile lor mai departe, într-o direcție bună sau rea. Cât mai sunt copii, care pun lumânări lângă crucea, pe care scrie „nu vom uita”, nu e totul pierdut. Tot o mână de oameni a marcat comemorarea Revoluției și la Chișinău, unde tineri dintr-o nouă generație, care simte patriotismul sincer, nu politicianist, au aprins lumânări lângă ambasada României în amintirea Revoluției. În Occident sunt câteva zeci de mii de studenți români, care se vor mai întoarce sau nu se vor mai întoarce acasă. Dar sunt, oricum, un număr incomparabil cu cele câteva sute de pașoptiști, care avuseseră această șansă, și care au transformat radical România, după ce au revenit în țară. Îi trec și pe acești tineri la motive de speranță.

Poate nepăsarea pentru comemorarea Revoluției Române vine și din obișnuința de a nu mai vedea motivele de speranță din jur. Sigur, Bucureștiul e tot murdar, tot amenajat kitschios, în stil sorcovă, dar Occidentul, către care ne uitam peste gard, e deja aici. Din loc în loc, insule de civilizație își fac locul. Sigur, e la modă să strâmbi din nas la mall-uri și centre comerciale, că sunt bastioane ale lăcomiei consumeriste, ale superficialității și îndobitocirii „sclavilor fericiți”. Or fi și asta, dar mie mi se pare superb cum sunt decorate cu ghirlande, cu luminițe și brazi de Crăciun, fie ei și de plastic. Sunt țări vestice mult mai austere de sărbători decât noi, după cum e la fel de adevărat că Primăria ar avea nevoie de niște consultanți în materie de bun gust. Și aici se vede diferența dintre privat și public, în defavoarea celui din urmă.

Suntem și tare greu de mulțumit: avem autobuze Mercedes pentru transportul în comun și tot nu ni se par suficient de confortabile. E adevărat că forma trucată și malformată de capitalism, care a ajuns până la noi cu țârâita, îți oferă suficiente motive de dezgust. Că am învățat revoltător de repede să scriem „X-mas”, cum învățasem înainte de 89 să îi spunem Moș Gerilă lui Moș Crăciun. Și atunci și acum, spunem „sărbători de iarnă”, nu Crăciun, de parcă am sărbători meteorologia, nu Nașterea Domnului. Nu s-ar spune că am știut să facem prea multe cu libertatea câștigată în 1989, votăm cu voioșie hoți notorii și panarame.

Cu toate astea, niciunul din noi nu ar mai da viața de acum pe cea de dinainte de 89. Vitrinele colorate, fie ele și la limita decenței, pe bezna bulevardelor, din anii în care se întrerupea curentul pentru economie. Sutele de canale de televiziune, oricât de imbecile și de mincinoase ar fi ele, pe unicul canal cu ode stupide. Coada la casa de marcat din supermarket, pe coada la tacâmuri sau la rația de ulei. Nici măcar tinerii nepăsători nu ar da accesul la imensitatea internetului, pe vremurile în care și o banală mașină de scris trebuia înregistrată cu mostră de scris la Securitate, ca să nu fie folosită la produs manifeste. Nimeni nu ar da călătoriile făcute în ultimii ani pe șansa de a fi sau nu împușcat la încercarea de a trece Dunărea înot, noapte, către mai liberala Yugoslavie.

Dacă am ști să prețuim ce avem, să ne amintim mereu linia dintre bine și rău, poate am ști și cum să facem mai frumos locul în care trăim, decât să ne plângem de cât e de urât.

pentru_libertate

fantana_universitate

inter cocor

brad_universitate

copilasi

cruce_coltea

kilometrul_zero

lumanare

nu_vom_uita

pasaj_universitate

troita

unirea

bcr

bulevard

cladire_cadou

Un fior rece ca un junghi mă trezi în toiul nopții. Inima mi se strânse într-un spasm, cu perna lipită de obraz, mâna dreaptă mi s-a încleștat, tremurând de încordare într-un pumn, din care țâșnea erect doar degetul mare, când întrebarea m-a fulgerat: Oare ce o mai face Horia Mocanu, candidatul PPDD la Primăria Capitalei !?

De ce l-or cenzura mișeii pe candidatul poporului, de ce nu văd afișe cu el în oraș și nici domnu Dan nu-l mai arată la Televiziunea Poporului? Să fi fost o mașinațiune, o lucrătură, cum spune domnu Barbu, ca „să ne prostească pe noi, proștii?”. Transpirat tot de neliniște și revoltă, m-am ridicat în capul oaselor și mi-am zis: tre să-l las baltă de popor, cu Condurățeanu cu tot, de-acum votez cu intelectualii. Diplomă am, la olimpiadă la matematică am fost, în clasa a șasea, până la faza pe municipiu, la Bookfest mă duc uneori, nu are rost să mă mai ascund.

Primul la care m-am gândit, în calitatea mea de intelectual, a fost Mihail Neamțu. Gata, merg pe mâna lui până s-o coagula dreapta, ca laptele în smântână și din smântână în brânză. Mă rog, poate partea cu brânza nu e foarte inspirată, că Noua Republică s-a cam smântânit. Cum? Mișcarea de la firul ierbii, partidul ceaiului românesc, n-a găsit un bucureștean să-l propună urbei de primar? Dar, ce spun eu, n-au găsit un avocat capabil să-i înscrie la tribunal, din câte bag eu seama, că tot la statului de ONG au rămas.

Singurul candidat, despre care într-adevăr nu se putea spune că n-a făcut nicio brânză, era Becali. Dar mă deranja că-și scurtase sloganul. Când a candidat la prezidențiale, fusese „În slujba crucii și a neamului românesc”. Suna dacic și mai gardist „ca soarele sfânt de pe cer”. Acuma „albanezul” redusese sloganul, pragmatic la „În slujba crucii și a Bucureștiului”. Păi neamul nu are nimic de zis aici? Cui rămân plaiurile lui Ștefan și calul lui Mihai Viteazul? Că în curând o să se reducă misiunea sfântă doar la șoseaua Pipera. Hotărât lucru, în calitatea mea de intelectual, nu puteam vota cu el, nici cu piosul ăla de nea Puiu Iordănescu, cu toată temporizarea și tacticizarea administrației locale.

Și atunci mi-am amintit că pe timpul zilei Lucian Viziru anunțase pe Facebook, că pentru prima dată în viață a găsit un politician pentru care se va duce la vot: pe Nicușor Dan. Numele acesta ca un alint m-a liniștit și m-a făcut să las capul pe pernă lin, zâmbind în somn: Nicușor Dan vine la primărie… Și-a calculat singur șansele: toți care l-au votat trebuie să se prezinte la vot și mai au zece zile să convingă alți patru cunoscuți să voteze cu Nicușor Dan și treaba e rezolvată. Patru rude, colegi, vecini, nu contează, imposibil să nu reușească un plan așa bine pus la punct. Dacă sistemul nu dădea greș, Caritasul ar fi funcționat și-n ziua de azi, dar ce știam noi atunci? Pe ăla îl susținea doar Tatulici, pe Nicușor Dan îl susțin mai multe vedete decât pe caii de la Letea. N-are cum să nu răzbească. Are în spate batalioane de corporatiști, iubitori de lucruri cool și de biciclete.

Dacă îi întrebi cu ce e mai bun planul lui Nicușor decât al escrocilor clasici, ca Oprescu și Prigoană, vei fi privit cu mai mult dispreț decât unul care nu vrea să-l salveze pe Șerban Ionescu și nu se emoționează când primește poze cu pisicuțe și bebeluși. Ce inimă să ai să nu fii cucerit de un candidat cu nume de copil. Dacă pe Prigoană l-ar fi chemat Silvișor, ai fi fost așa de hain încât să-l tratezi cu pliciul ?! Nu intru în varianta Oprescu – Sorinel, că asta deja sună a nume de manelist și hipsterilor nu le plac decât manelele englezești.

Vorbind concret, propunerea lui Nicușor Dan, ca firmele să construiască o parte din case gratuit sau la preț redus, că așa le va cere primăria, e la fel de populistă ca promisiunea lui Prigoană că o să ne plimbăm cu RATB-ul gratis, fără bilet. Dincolo de promisiunea „eu nu sunt ca ceilalți” nu e mare lucru. Procesomania, îndreptată împotriva antreprenorilor privați și împotriva proiectelor edilitare ale Primăriei, nu mi se pare în toate cazurile o carte de vizită. Orașul nu poate fi oprit din dezvoltare, lărgirea unor bulevarde nu poate fi înghețată pentru fanteziile hippie ale unora care îl vor transformat în rezervație. Orașul a fost iremediabil urâțit de comunism, de construit se construiește în general oribil, că nu mai există educație și locuitorii înșiși îl vandalizează sistematic. Mare lucru nu se mai poate face, fără a porni de la educație, nu prin măsuri birocratice. Poate o soluție, care ar reclama un efort național, de care nu sunt convins că suntem în stare, ar fi construirea, undeva în apropierea liniei de centură, a unui nou centru administrativ și financiar, din construcții tip zgârie nori, unde să fie mutate toate instituțiile statului, urmate apoi de bănci și sedii de companii. Repet, efortul financiar ar fi uriaș, chiar și cu sprijin bancar, e posibil să nu avem vreodată resurse pentru așa ceva. Ca soluții realiste nu ne rămân decât extinderea unor bulevarde, pentru o circulație fluidă, un inel de autostradă, în locul centurii și renovarea clădirilor din jurul centrului istoric, pentru exploatare turistică. În rest, singurul mod în care Primăria se poate implica în sprijinul rezolvării crizei de locuințe e prin debirocratizare, prin eliminarea tracasării celor care încearcă să facă ceva și taxarea celor care țin sub formă de maidan terenurile retrocedate.

Acum că ne-am întors cu picioarele pe pământ și ne-am trezit din visare, v-aș întreba dacă vă mai amintiți cum au arătat avatarurile anterioare ale lui Nicușor Dan. Vi-l mai amintiți pe Manole Gheorghe Eduard? Tânărul acela antreprenor, dur cu toată clasa politică, autorul unuia din cele mai bune sloganuri din ultimii 20 de ani: „Ne luăm țara înapoi!”. A făcut impresie bună, ne-a promis că va continua și se va lupta „cu sistemul”. Are și un site, cu flamingi roz, unde ne promite că o să vedem Paradisul și ne anunță că urmează să se ocupe personal de Patricu, de Voiculescu și de Vântu. N-a mai scris pe el din 2009.

Într-o viață anterioară, Nicușor Dan sigur a fost Cosmin Alexandru, fondatorul URR. Ce vedete mai roiau și în jurul lui, ce revoluție părea să mocnească sub sloganul la fel de inspirat, „conspirația bunului-simț”. Ce s-a întâmplat cu revoluționarul? Păi a lucrat o vreme pentru Vântu, și-a luat o nevastă beton, s-a făcut corporatist și, în general, și-a făcut suma. Credeți că-și mai bate capul cu problemele, pentru care aproape jura că e gata să se sacrifice? Candidații providențiali, cu mijloace suspect de multe de promovare, cu postaci, clipuri și afișe, s-au pierdut în pustiul Facebookului, lângă Alexandra Svet, PR-ista cu apelul către români, lângă Claudiu Crăciun, rebelul cu carnet de partid, purtat pe la televiziuni cu aceeași încântare ca Cristian Gava, pe vremea când era copil-minune, nu adolescent enervant. Poate se va găsi și pentru el un post călduț, lângă Remus Cernea, eco-socialistul, care acum îl consiliază pe alt fost rebel promițător, Victor Ponta.

Nu am scris astea ca să iau speranța nimănui. Dacă prin absurd, Nicușor Dan ar câștiga alegerile, nu cred că ar fi un primar mai rău sau mai necinstit decât Oprescu sau Prigoană. Dar nici un primar grozav, cu toată simpatia cu care e îmbrățișat de vedete, altfel nepricepute în ale politicii. Am ținut doar să le amintesc celor care se entuziasmează acum, ce s-a întâmplat cu foștii lor lideri providențiali, ieșiți din neant și că, în vreme ce privesc de sus cu dispreț la gogoși sinistre ca PPDD sau PNG, idolii turmei de hipsteri nu sunt neapărat mai puțin goi decât idolii de neam prost ai poporului.

Satul cel mare al ciobanului Bucur n-a mai fost gri pentru o zi, ci s-a îmbujorat în obraji îmbrăcat în roșu și alb. Au venit la noi în sat suporterii a două echipe pe care puțini știu să le deosebească, îmbrăcați la fel, ca să ne deruteze și mai mult.

Bucureștiul i-a primit pe turiștii spanioli ca orice sat: cu tarafuri de folcloriști, care i-au lăsat reci pe vizitatori, cu mici, pe care spaniolii n-au avut curaj să-i încerce și au preferat cârnăciorii și cu femei. Întrebarea „vă plac româncele” a fost reluată obsesiv de reporterii și reporterițele băștinașe. Spaniolii păreau mulțumiți de calitatea femeilor expuse dar, ciudat, microbiștii nu păreau deciși să se însoare cu femeile noastre, să pornească o nouă civilizație, cum a făcut Traian (cel născut în peninsula Iberică). Păi noi cu cine să pornim altă civilizație? Să vedeți că rămânem cu femeile nemeritate!

De pe scenă, Andreea Bănică, într-un fel de costum de baie, din care se ițeau poalele muntelui lui Venus, cu ciorapi de plasă și un aer de consumație obosită, le transmitea pupici tinerilor microbiști. Dansatoarele își mișcau fundulețele, nu se poate spune că nu își dădeau silința să arate ospitalitatea românească. Și totuși, madrilenii și bascii își vedeau de ale lor.

Am vaga bănuială că ne-am frecat mâinile degeaba și zecile de mii de spanioli n-au „spart” câte o mie de euro fiecare, cum ne așteptam, că în afară de bere și mâncare de fast-food, nu i-am văzut să consume, iar cei mai mulți nici măcar nu au dormit la vreun hotel din București. La ce ne-a folosit atunci o asemenea vizită? Păi ne-ar fi putut folosi, de pildă, dacă suporterii echipelor românești ar fi stat să ia notițe. Cum pot să bea la aceeași masă înainte de un meci crucial, suporteri de la cele două combatante, cum pot să se aplaude după meci, cum pot să vină toți îmbrăcați în tricourile clubului și să cânte fără măscări și agresivitate.

Ar mai fi putut să ia notițe și oamenii obișnuți, în privința civilizației europene a hispanicilor. E aceeași politețe și amabilitate, pe care am remarcat-o și când i-am văzut prima dată la ei acasă pe spanioli. Dar să nu ne amăgim, ca mine au mai trecut pe acolo milioane de români, unii chiar locuind și muncind un an sau mai mulți. Ați remarcat cumva un val de români schimbați în bine de experiența contactului cu nivelul de civilizație publică din Europa? Eu nu. E posibil ca „omul nou” creat de educația și presa comunistă să fie mai durabil și mai refractar la schimbare decât misteriosul popor basc, cel despre care nimeni nu știe când a apărut în Europa, de vreme ce toate popoarele, inclusiv latinii și maurii, ajunse la poalele Pirineilor au mărturisit că i-au găsit acolo. Cum ar veni, bascii ăștia sunt un fel de daci, mândri de limba și tradițiile lor, până în zilele noastre. La fel cum spaniolii sunt urmași ai vandalilor, cu „reputația” lor proverbială. Cum au pătruns buna cuviință și politețea în aceste nații, până în ultima fibră, în microbiștii cei mai tineri, chiar și după câteva pahare de bere, mi se pare un mister, la fel de mare ca acela al ieșirii celor două calități din român.

Nu e vorbă, nu erau tocmai genul de turiști pentru calitățile culturale ale Bucureștiului vechi. Nu știu dacă au remarcat că, renovate, clădirile Băncii Naționale, ale Muzeului de Istorie sau ale Bibliotecii Centrale Universitare arată superb, ca alte clădiri monumentale din epoca de dinainte de al doilea război mondial. Poate măcar vor povesti că sătenii din București nu i-au agresat și nu i-au jecmănit prea mult pe principiul: „doar o dată e finala” și „lasă că pentru ei e ieftin”.

Titlul de mai sus a stat în Drafts de luna trecută, așa că, atunci când l-am auzit pe Prigoană vorbind despre ceva asemănător, m-am gândit dacă mai merită scris un asemenea articol. Diferența dintre un demagog și un visător e că doar unul e dezinteresat, iar politicianul redevine realist după ce se termină campania. Nu cred că o să votez cu Prigoană, chiar dacă am fost uimit să aud de la el ce aveam de mult în minte, că sediul Ministerului Agriculturii e una din cele mai frumoase clădiri din oraș și ar trebui să fie muzeu. Așa e, doar că în cazul lui, ideea intră în seria panglicilor nerealizabile, lângă trăsnaia cu transformarea Casei Poporului în cazinou.

Și nu cred că o să votez nici cu Nicușor Dan, uite-așa! Mi se pare un candidat al hipsterilor, care uneori s-a opus construcțiilor noi doar de dragul de a se opune, și care vine pentru moment cu propuneri destul de vagi. Restul e PR. Eu votez cu Don Quijote!

Acum că am lămurit unde mă situez, să dăm liber fanteziilor, pentru împlinirea cărora nu știu să existe vreun politician. Deși avem 7 primari în oraș și un minister întreg al Turismului, nu știu să avem nici măcar o hartă turistică decentă a Capitalei, pe care să fie evidențiate trasee și clădiri de văzut, care eventual să se dea gratuit. Dacă nu au fost în stare să tipărească o foaie A3, față verso, să nu-i credeți când vorbesc de transformări din temelii ale orașului. Pentru asta ar fi nevoie de cineva cu altă mentalitate, care chiar să creadă că birocrații statului nu trebuie să mai lucreze în clădiri de patrimoniu. Și să judece problema pornind de la ce am putea avea de arătat și cum am putea arăta mai bine.

De pildă, Ateneul român e destul de greu de vizitat, dacă nu ai bilet la vreun concert. Ar putea găzdui o expoziție permanentă, poate de instrumente muzicale, pretext pentru un tur ghidat al clădirii, cam cum se face la Palau de Musica din Barcelona, unde filmul introductiv, proiectat pe un ecran retractil, e chiar la fel de memorabil ca sala însăși.

Palatul CEC ar putea fi scos din patrimoniul băncii cu același nume înainte de privatizare (dacă se mai face și aia). Să ne imaginăm acolo un muzeu Brâncuși, care ar avea nevoie de ceva investiții pentru achiziții, dar și-ar recupera banii din bilete în câțiva ani. De fapt, dacă s-au găsit sute de milioane pentru stadionul unor fotbaliști submediocri, s-ar putea găsi și câteva zeci, pentru prezentarea celui mai mare artist al nostru.

Din păcate, oportunitatea s-a pierdut la privatizarea BCR, vândută cu tot cu sediul de la Universitate. Bancherii, ca și funcționarii nu au nevoie de asemenea birouri, pot lucra chiar mai bine în blocuri noi, din sticlă, mai ieftine de construit pe metru pătrat și mai eficient compartimentate. Cu mai multă imaginație și îndrăzneală, putem vedea ministerele și agențiile guvernamentale în primul zgarie-nori din oraș, care ar fi chiar profitabil prin eliberarea și vânzarea actualelor locații la prețul zonei. Lângă sediul BCR (la statui) e fostul Palat al Creditului Industrial, actualmente folosit de mai mulți chiriași. Probabil că economia de piață va impune vânzarea clădirii către un hotelier de top, dacă nu se va degrada între timp, încât să nu mai merite efortul.

Dacă ar fi să duc fantezia până la capăt, ca om cu înclinații libertariene, mi-ar plăcea să văd și Banca Națională desființată sau măcar mutată din superba clădire renovată de pe Lipscani. Sediul BNR, fost bancă privată la origini, ar putea fi licitat de un lanț hotelier internațional cu prețuri care să acopere lejer o construcție modernă în alt loc, cu suprafețe utile comparabile. Problema e desigur de mentalitate: deși suntem conduși de populiști, poporul nu prea are voie nici să intre în cele mai frumoase clădiri ale țării, care sunt ocupate de instituții care țin cu tot dinadinsul să intimideze.

Unul din cele mai bune lucruri care s-au întâmplat acestui oraș în ultimii ani a fost renovarea Spitalului Colțea și a bisericii cu același nume din incintă. Gardul elegant și transparent din feronerie, fațada refăcută pun într-adevăr în valoare o clădire superbă. Nu ar fi frumos dacă acolo ar fi un muzeu al figurilor de ceară și al costumelor de epocă? Un loc unde turistul să se poată fotografia cu regi și regine sau cavaleri medievali. De ce nu, chiar un muzeul al regalității, că tot a devenit o modă printre hipsteri și socialiști să se declare monarhiști. Deși sunt pentru proprietate privată, cred că primii doi regi ai României meritau un muzeu, dar actualii purtători de sânge albastru nu meritau returnarea Palatului Elisabeta, pentru care mai au și tupeul să ceară plata chiriei și întreținerii de la buget. Din păcate, clădirea a devenit astfel inaccesibilă publicului, cum destul de greu accesibile sunt (doar cu programare) și Palatul Cotroceni și Palatul Parlamentului. Păi de-asta facem noi revoluții, tovarăși?

Un alt muzeu de care ar avea nevoie România ar fi un muzeu al zborului. Ar fi ceva unic în Europa. Părți din el există la năpăstuitul Muzeu al Tehnicii Dimitrie Leonida, din Parcul Carol și în Muzeul Militar. Poate la Băneasa s-ar putea amenaja un loc unde să ne putem mândri cu Aurel Vlaicu, Traian Vuia sau Henri Coandă, dar cu o concepție modernă, cu simulatoare de zbor și proiecții. Tot nepus în valoare e și Muzeul CFR (nu știu dacă mai există), dar cu siguranță din machete și reproduceri de trasee s-ar putea crea un univers, care să fascineze nu doar copiii.

Pentru civilizația rurală există deja două muzee bine realizate, Muzeul Satului și Muzeul Țăranului Român, în fostul Muzeu al PCR. Ar fi frumos să fie reunite pe locația primului și animate de personaje în port tradițional. De ce nu, poate vedem în premieră și o expoziție dedicată haiduciei, că tot e sport național. Ar fi spectaculos să faci echitație intrând într-o poveste. Știu că nu avem nici măcar un hipodrom ca lumea în țară, dar gândiți-vă cât din istorie s-a petrecut în compania calului, câți admiratori cu dare de mână are acest animal și ce povești cavalerești sau de război s-ar putea țese de la acest pretext într-un fel de muzeu hipic. Cârciumarii au încercat să exploateze tradiția asta folclorică și haiducească, pentru că imaginația merge mereu mai bine la privat, chiar și Hanul lui Manuc s-ar putea dezvolta mai interesant pe linia asta.

Trecând de la distracție la cele sfinte, în Dealul Patriarhiei se află clădirea care imediată după Revoluție a fost sediul Camerei Deputaților. Acum a fost retrocedată Patriarhiei și are o aulă renovată, în foarte bună stare. Ar fi frumos dacă clădirea și-ar deschide porțile pentru un muzeu al artei sacre, pentru că icoanele în stil bizantin sunt o parte importantă a culturii naționale, neprețuită suficient.

Dacă tot suntem un popor inventiv, de ce nu s-ar putea născoci un muzeu al invențiilor românești, poate într-un palat cum e fostul sediu al Primăriei Capitalei, de lângă Cișmigiu sau superbul Palat Kretzulescu, de pe altă latură a parcului, frumos renovat, care cred că e folosit de ceva hârțogari de pe la UNESCO.

Poate v-am mai spus, dar eu pe Sulfina Barbu de la PDL am asociat-o mereu cu Hildegard Puwak de la PSD. O fi fost vorbirea pe nas, sau senzația că ambele nu se pricep la ceva măsurabil cu mijloace științifice. Dar stând ele amândouă în același sertar al minții mele, bine încuiate, au căpătat și deprinderi comune, că ambele au avut „lapsusuri” în probleme cu fondurile europene. Uneori, în sertar se rătăcea și Rodica Stănoiu, pe care o confundam cu amândouă. Rodica venea cu o notă către Securitate, scrisă de cineva cu același nume, care îi imita scrisul, iar Sulfina venea cu Silvian Ionescu, securistul de încredere al lui Băsescu. Vă dați seama că la mine în cap e mai vraiște decât la groapa Glina.


Sursa foto: Adevarul.ro
Ei bine, din toate zvonurile reiese că tocmai Sulfina Barbu e aleasa Elenei Udrea pentru a da piept (vorba vine) cu Popescu zis Piedone. După ce a pricopsit orașul cu soțul Adrianei Bahmuțeanu ca candidat, Elena vine mai aproape de casa mea și îmi ia și ultimul motiv pentru care aș mai fi mers la vot, acela de a vota, măcar simbolic și fără șanse, împotriva dezgustător de popularului Piedone. Presimt că părinții vor fi scindați la urne între Piedone, despre care știu că „a făcut loc de grătar lângă Palatul Copiilor” și cineva care „ne-a dat cupon să ne schimbăm oltcitul”, plus că vine și recomandată de însăși cea care „ne-a aprobat termoizolarea blocului”. Ministresele astea vor trăi în continuare cu ideea că au avut programe de relansare economică, eventual de dreapta, nu că s-au jucat de-a împărțitul sărăciei, de la cei care au și de la cei care n-au, către cei care mai au cât de cât. Sau poate cred chiar că erau programe plătite de pe cardul Guvernului, iar acum caută pin-ul de la cardul primăriei.

Am și eu o meschină satisfacție, după anunțul primarului din sectorul meu, că v-a candida până la urmă din partea USL. Mi se confirmă că nu m-am înșelat nici când l-am evaluat pe Piedone, nici când nu m-am bucurat de lovitura primită de USL, prin racolarea lui de către UNPR, și nici când am râs de achiziția – bombă, făcută de Elena Udrea pentru campania localelor din București.

În timp ce USL s-a blindat cu Bogdan Teodorescu, pe post de șef de campanie (care încă apare la televizor ca analist independent), se părea că și Udrea a găsit un omolog local pentru strategia de alegeri. Kil pe kil, păreau la fel, loialitatea era negociabilă la amândoi (ceea ce e un avantaj când racolezi), ba strategul de la 4 își lăsase și o bărbiță filosofică, deci nu mai aveam mult de așteptat până când ar fi început să ne vorbească despre „o construcție politică de dreapta”.

Ceea ce părea imposibil și pentru imaginație s-a produs: Cristian Popescu Piedone a devenit un balerin politic, expert în piruete. Tot e el un răsfățat al lui Măruță, poate apărea și în viitorul sezon din Dansez pentru tine, sau din Dansez pentru cine dă mai mult, cu o rochiță mini din voal alb. (Deși, după gusturile personajului, ar prefera apariții la Master Chef sau pe Taraf, la Chef de chef.) Acum că ne-a anunțat că n-a plecat niciodată din PC, balerinul se poate produce și în emisiunile lui Dan Negru. Chiar îmi lipsiseră știrile despre isprăvile lui Piedone de la televiziunile lui „dom Profesor”, aștept cu interes să se reia.

Între timp, pe ușa blocului mi s-a lipit un ditamai afișul, în care sunt anunțat în ce zile va face Piedone curat pe stradă. Totul cu poze și cu aceleași culori din afișele electorale și de pe plăcuțele puse lângă orice boschet ctitorit de primar. Pe afiș nu scrie nimic despre zilele în care a făcut curat în cei patru ani de mandat. Și e, de altfel, destul de bizar să fii anunțat de cineva între ce zile din an își va îndeplini obligațiile de serviciu. După același model, poți primi o informare în cutia poștală că primarul pleacă în concediu sau un SMS cu mesajul „în această seară primarul Piedone va face baie, ajută-l pe primar să se usuce și sectorul tău va fi mai curat”.

Afișele sunt tipice pentru campanie, destul de ingenios camuflate în spatele unui apel la implicare civică, dar mai arată ceva. Că în vreme ce PDL nu are nici măcar un nume de candidat pentru primăria Capitalei și nici nu știe sub ce siglă va participa (dacă mai participă) în alegeri, „strategul” își vedea neabătut de propria campanie și de propria strategie. Simultan cu demararea acestei campanii, Piedone își pregătea întoarcerea în sânul USL. Rămasă cu buza umflată: Elena Udrea, șefa organizației București a PDL, sedusă și abandonată de farmecele balerinului durduliu.

Faptul e fără precedent. Să-ți plece strategul și candidatul, e ca și cum te-ar părăsi generalul în drum spre bătălie. Și cu siguranță Elena Udrea va găsi inexplicabil gestul. Cum adică să transferi mari vedete, să tocmești pe unii care să țină loc de doctrină, de idei și de convingeri, iar ei să nu se țină de cuvânt? Mai mult ca sigur, va da vina pe schimbarea nedreaptă de la Ministerul Turismului, care a împiedicat-o să își țină partea ei de înțelegere din deal-ul cu traseiștii. Piedone, Onțanu, Pandele, Vanghelie i se vor părea în continuare achiziții valoroase (dacă le-ar putea face), pentru că ăsta e felul tranzacțional în care înțelege politica. Am auzit-o chiar pe doamna Udrea spunând recent, toată un zâmbet, că așteaptă de la electorat semnale pentru deciziile viitoare și că asta ar fi marea artă a unui politician, să citească aceste semnale. Nu, nu asta înseamnă democrația, să iei forma vasului și să își formezi opiniile din sondaje. E doar pseudo-politica guvernată de marketing, numai că în spatele oricărui marketing, ar trebui să se găsească și oarece produs propriu, de oferit pieței.

Un comentariu cu care sunt pe aceeași lungime de undă, găsiți și pe Hotnews, de la Dan Tăpălagă, care scrie despre explozia cuplului – dinamită. Aș fi chiar curios dacă Elena Udrea a mai făcut și altceva care să semene a pregătire de campanie în organizația care i s-a dat pe mână, sau a lăsat totul în grija mercenarilor. În cazul ăsta, nu vreau să fiu misogin, dar nu pare un management de filială mai iscusit decât cel făcut de Oana Mizil la PSD Călărași.

Oare Vasile Dâncu i-a ales pe ambii candidați la primăria Bucureștiului, de la USL și PDL? Pentru că totul pare gluma pe care un ardelean ar face-o miticilor. Și știți cum sunt ardelenii când glumesc: serioși și metodici. Sorin Oprescu și Silviu Prigoană nu au alte calități aparente decât că se încadrează în stereotipurile despre neseriozitatea bucureștenilor. Cu ei dezbaterea electorală va fi ca un concurs de stand-up, din care învinge cel cu poantele mai deocheate. Distrezi poporul, te alege să fii cel pe care îl vor înjura la fiecare groapă prin care dă.
Totuși, cazul pare clasat în favoarea lui Oprescu, chit că glumele lui sunt mai bătrânești. Cu două proiecte, împotriva cărora s-a pronunțat când au fost pornite: pasajul și stadionul, Sorin Oprescu și-a asigurat replica nesperată din partea omului de pe stradă: ăsta măcar a făcut ceva. Cu sau fără gazon, copertină și parcări, la preț umflat de câteva ori, cum necum, publicul și-a dat verdictul. Afacerile doctorului vor merge unse încă patru ani.
Silviu Prigoană nu mai poate puncta decât la impresia artistică. Dacă s-ar fi dat concurs de aptitudini pe post, ar fi fost poate între cei mai înzestrați: e inventiv, poate face o afacere din te miri ce, stăpânește măcar problemele de salubritate. Dar ce folos să ai cel mai tare manager, daca nu ești sigur că la vremea bilanțului nu fuge cu banii? Degeaba se pricepe la chestiune, dacă tot omul îl știe de client al primăriilor.
Oferta de candidați nu face decât să jignească alegătorii. Pentru sectorul 3, PSD vine cu un candidat a cărui singură calitate e coincidența de nume cu popularul primar actual. Liviu Negoiță va fi concurat de Robert Negoiță, mare iubitor de cărniță sau de fetiță, n-am găsit altă rimă. Pare un candidat produs la fabrica de adidași chinezești Abibas. Cum ar fi fost ca PDL-ul să fi născocit un candidat la Capitală pe care să-l cheme Silviu Oprescu?
La restul sectoarelor, rămân aceiași comuniști bătrâni, gen Onțanu, despre care am tot vorbit și despre care am mai spus că nu înțeleg de ce au succes. Surpriza e Toader Paleologu pentru sectorul 1, un om de spirit și civilizat, dar total inadecvat pentru o funcție atât de practică. Doar Vanghelie și Oana Mizil mai lipsesc din așa garnitură de glumeți. Ăștia doi erau comici și separat, împreună mi se par irezistibili.
Iar dacă primăriile bucureștene sunt un concurs de clownerii, nu putea lipsi din tablou nici măscăriciul providențial, Gigi Becali. Deocamdată, el e singurul care vorbește despre o alianță parafată cu PDL, care ar pierde mai mult decât ar câștiga din așa tovărășie. Citată de Becali ca inițiatoare a cumetriei, Elena Udrea tace vinovat. O asemenea mutare anulează bruma de respectabilitate pe care partidul o putea câștiga printr-o rebranduire ca pardid proaspăt și singur pe culoarul dreptei, precum și roșeața care îi mai venise în obraji după numirea lui Mihai Răzvan Ungureanu.
Chiar și când am criticat-o cam dur pe Elena Udrea am încercat să mă țin departe de insinuările sexuale ale celor care au făcut din ea o obsesie de oameni triști. (N-am reușit mereu, dar la urma urmei, dna Udrea însăși s-a lansat în viață în postura de politician de pagina 5.) M-am străduit să nu folosesc un alt standard decât pentru politicienii cu pantaloni. (Între timp, a mai înțeles și dânsa că dacă apari în fustă scurtă și mulată la reuniuni oficiale vei fi tratată cel mult ca un bărbat în pantaloni scurți.) Iată că nu eram departe de realitate: Elena Udrea nu e în politică pentru că ar fi o femeie fatală, ci pentru că e un veritabil om de afaceri. De ani de zile e o adevărată verigă de legătură între gașca lui Gabriel Oprea și gașca mai mare a PDL, acum pregătește alte afaceri cu banii fără miros ai lui Becali. N-aș avea nicio mirare să o văd bătând palma și cu Voiculescu într-o bună zi. În afaceri asta se cheamă iscusință. În politică, vor afla domnii de la PDL după ce Prigoană va pierde alegerile, lucrurile sunt ceva mai complicate și clientul mai năzuros.
Între timp, mentorul Băsescu i-a mai predat șefei PDL București o mostră de politică pentru afaceriști fără scrupule. L-a numit pe Teodor Meleșcanu director la SIE, mutare cu care reușește câteva lucruri. Îl enervează pe Crin Antonescu, căruia îi ia râzând un parlamentar, îl mulțumește pe Dinu Patriciu, care răspunde galant cu o mică răzmeriță a organizației PNL Prahova și ne liniștește pe toți că serviciile se află în continuare pe mâna securiștilor bătrâni.

Cristian Popescu (nume de scenă, Piedone) e cotat cu șanse uriașe la realegerea în funcția de primar al sectorului 4. Șanse atât de mari încât USL nici nu îndrăznește încă să anunțe un contracandidat. Ba zvonurile spun că socialiștii mai încearcă încă să îl convingă să se întoarcă la ei. Mergând pe străzile mocirloase din Berceni n-am găsit altă explicație pentru succesul la public al primarului decât că oamenilor le plac mizeria și prostul gust din amenajările făcute de Piedone.
Pentru ca n-am talentul necesar sa fac vreo parodie la filmele cu Maria Dinulescu, m-am marginit la o poza de pe pervaz, facuta cu telefonul, care s-a stricat recent. Probabil explică tonul plin de optimism din ceea ce scriu (știți, acele articole pentru care sunt mustrat că sunt plătit să apăr puterea sau că nu rezonez cu protestele din stradă „ale celor mulți”).
Ca să fiu cinstit, acest colț de stradă cu morman de gunoi are o explicație (deși nu e singurul din sector). Gunoierii i-au anunțat pe vecini că nu pot intra cu mașina pe aleile din jur, din cauza mașinilor parcate și i-au sfătuit să lase acolo ce au mai voluminos de aruncat. Nu știu de ce, dar vecinii au înțeles că dacă gunoierii ridică orice canapea, televizor sau chiuvetă spartă lăsată în locul cu pricina, acolo e locul potrivit unde să arunci și peturi și pungi cu mâncare. Pur și simplu nu li s-a părut ciudat să existe o mică groapă de gunoi pe marginea drumului. Ăsta e nivelul de civilizație local, iar absolut oricine a trecut în inspecție de la REBU sau primărie a găsit la fel de normală situația. Nu știu de ce ar aduce cineva gunoi acolo atâta timp cât toate blocurile din jur au ghene de gunoi pe palier. Repet, nu îi înțeleg nici pe ei nici pe cei care au avut ideea cu lăsatul canapelelor în drum. Dar cred că asta e dezlegarea misterului popularității primarului Piedone. Pur și simplu nu ne deranjează mizeria de pe străzi atâta timp cât avem un primar socotit simpatic și telegenic de Măruță.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica