rss
rss
rss

Prin rotație, marile puteri pun în funcțiune tiparnița băncii centrale, prin care politicienii și marii speculatori financiari din spatele lor își cresc influența și avutul. Statele Unite au patentat metoda, chinezii au depășit-o cantitativ, japonezii sunt recordmenii în procente. Acum a venit rândul UE, care preia ștafeta și lasă baltă responsabilitatea fiscală. Schema decurge cam așa:

Primele care primesc banii ieftini, produși din neant, sunt marile conglomerate financiare, cumpărătoare de titluri de stat. Politicienii pot ieși să anunțe mândri că țara se poate îndatora acum ieftin, s-a găsit cine să le cumpere obligațiunile cu bani din celălalt buzunar al statului.

Teoretic, pentru România, îndatorarea la costuri mai mici ar fi chiar șansa dezvoltării. Dar nu există precedente istorice recente, când împrumuturile să fi fost folosite pentru o economie mai competitivă. Dimpotrivă, e o bună scuză pentru iresponsabilitate și amânarea reformelor.

Surplusul de lichiditate, se revarsă apoi spre burse, acțiunile se umflă. Politicienii ies și spun: iată, piețele ne-au confirmat, uitați cum duduie. Care piețe? că nu mai există capitalism de mult, doar pariuri speculative.

Conform teoriei, banii încep să se reverse „în economia reală”, prin băncile comerciale, care accelerează creditarea. Primii serviți sunt clienții statului, cei care prind primele contracte preferențiale pentru „investiții”. Prin ei, sistemul își consolidează influența – marii brokeri de lobby împart câte ceva cu ONG-urile arondate, mai cumpără trusturi de presă și politicieni.

Vin la rând marile corporații, care se califică pentru credite cu dobândă joasă. Cu aceste fonduri, vor putea face achiziții, fuziuni, extinderi pe „piețele emergente”. Micii rivali de la periferie sunt sufocați și eliminați cu ajutorul acestui șuvoi de cash și prin volum, nu neapărat printr-o eficiență mai mare.

La spartul târgului, frimituri din ce-a produs tiparnița de bani ajung și la firmele nearondate, respectiv la simpli salariați. Dar până atunci, inflația deja le-a erodat puterea de cumpărare, încât au mai mult de acoperit decât de primit în urma beției financiare. Până atunci, deja băncile, care au rulat fonduri cu dobândă zero emise de stat, deja țipă că au nevoie de pachete de salvare, ca să nu se prăbușească sistemul, sau „piețele” dau semne de impacientare în absența unui nou pachet stimulativ de „creștere economică”.

De când stânga americană a șterpelit numele de liberal, susținătorii capitalismului au trebuit să se replieze sub numele de libertarieni. Și pentru orice libertarian, Atlas Shrugged e lectură obligatorie. Citată ca Lenin pe vremuri, Ayn Rand e autoarea care te răcorește cel mai bine, când vrei să i-o zici unui socialist. Problema ei, ca și a multor libertarieni e că nu reușește decât să răstoarne pe dos temele marxiste și să le facă dogme de sens contrar. Ca scriitoare, însă, Ayn Rand are o problemă și mai mare: seamănă izbitor cu scriitorii proletcultiști din perioada stalinistă. Pentru cei născuți după inventarea internetului, sovieticii aveau obiceiul să producă noi cuvinte din alipirea unora vechi, cum e și cazul proletcultismului, stilul cultural al proletariatului. Scriitorii de pe vremea lui Gheorghiu Dej aveau obligația să reflecte în opera lor lupta de clasă între chiaburi și cei exploatați, munca pe șantierele patriei, formarea omului nou, beneficiile colectivizării și alte teme șablon ale propagandei. Cine avea chef de alte teme, le putea scrie, dar în gând, cât săpa la Canal, tăia la stuf sau stătea la izolator într-o celulă.

Pe Ayn Rand n-a obligat-o nimeni să scrie tezist. De origine evreiască, Alisa Zinovievna Rosenbaum a putut emigra în Statele Unite în 1925, din Uniunea Sovietică, unde bolșevicii le confiscaseră părinților ei farmacia. Sosită în lumea liberă și integrată în industria filmului pentru a supraviețui la început, Ayn Rand a ținut să avertizeze societatea americană cu privire la pericolul comunist și, mai ales, cu privire la pericolul ca și societățile de dincolo de cortina de fier să fie cucerite în mod insidios de erorile de gândire ale socialismului. Aici putem fi de acord: gândirea virusată de socialism e unul dintre pericolele majore, capabile să erodeze însăși civilizația euro-americană. Dar stilul tezist al scriitoarei adaptate la limba engleză e obositor și plictisitor ca o ședință de partid, cu toată simplitatea ideilor.

Considerată capodopera lui Rand, Atlas Shrugged (1957) e un fel de distopie (o contra-utopie) desfășurată într-o lume ce ne pare din ce în ce mai apropiată. Puterea socialistă acaparează statul și obligă întreaga societate să se plieze pe proiectul unei economii planificate. Societatea decade treptat, căci lucrurile socotite firești până atunci încep să fie înlocuite de penurie și discordie. Corupția devine singura modalitate de reușită iar creativitatea e sancționată sub retorica egalitaristă. Cei mai productivi oameni ai societății sunt loviți sistematic, o parte din ei organizându-se clandestin într-o mișcare de rezistență. Această grevă de zel a celor mai creativi indivizi e comparată cu miticul Atlas, care scutură de pe umerii săi globul pământesc, alegând să se elibereze. E imaginea care dă și titlul cărții, pe care nu am găsit-o tradusă în limba română, deși probabil că există și o asemenea ediție.

Din păcate pentru noi, anti-utopia lui Rand are suficiente elemente de realism, e mai concretă pe zi ce trece, cu cât statul și instituțiile bancare conectate cu el devin tot mai puternice. Din păcate pentru autoare, deși narațiunea are date pentru a fi antrenantă și a crea chiar suspans, personajele sunt făcute parcă din șabloane și nu fac decât să declame sloganuri de la un capăt la altul. Dar și pentru sloganuri se cere ceva talent, și Ayn Rand poate fi considerată una din cele mai iscusite autoare de sloganuri pro-capitaliste, într-o lume în care Che Guevara rămâne mai popular decât Steve Jobs.

Sub denumirea pompoasă de „obiectivism”, Ayn Rand și-a fondat propria filosofie, o combinație de raționalism, egoism și pastișe după Nietzsche. Rand extrapolează ideea despre capitalism a lui Adam Smith, potrivit căreia nu bunăvoința băcanului umple raftul magazinului în beneficiul cumpărătorului, ci grija față de propriul său interes. Rezultă un univers fără transcendent, căci Ayn Rand devine încă din adolescență adepta ateismului militant, în care păcatul suprem e sacrificiul pentru altcineva sau pentru o idee, iar obiectivul fiecăruia e fericirea și o viață rațională.

Pe alocuri, cartea reușește să devină chiar profetică, pentru că etatismul inspirat de Keynes, după discreditarea generală a marxismului, prinde contur în tot mai multe locuri de pe glob. Un exemplu de viziune e încrederea pe care autoarea o are în etalonul aur și valoarea pe care o recunoaște monedei. Există două categorii de oameni care nu înțeleg valoarea banului: avarii și risipitorii. Primii, pentru că transformă averea materială în scop în sine, irosindu-și viața încercând să acumuleze cât mai mult. Cei din urmă, pentru că nu pun preț pe ceea ce banii doar simbolizează: pe muncă, pe inteligența necesară oricărui câștig și oricărei realizări cât de mici, timpul ireversibil înmagazinat în ei, prin efortul acumulării. Socialiștii reușesc să facă parte simultan din ambele categorii. Au fost, la origini materialiști virulenți și fac în continuare din material un criteriu esențial. Dar au ajuns să pozeze în idealiști, fie pentru a ajunge la putere, fie pentru că reușita economică le-a fost total inaccesibilă pe oriunde au preluat puterea sub o formă sau alta. Mai lacomi decât cei mai răi dintre capitaliști când au avut acces la funcții de decizie și mai risipitori cu banii publici decât o soție de milionar, de fiecare dată sub pretextul unor programe de ajutorare, socialiștii au avut banul ca inamic logic.

Cei mai fanatici dintre ei, cum a fost cazul lui Che Guevara, au încercat chiar să abolească această invenție fabuloasă a omenirii și să oblige societatea să se întoarcă la troc. Cei mai mulți s-au mulțumit doar să distrugă lent, prin eroziunea inflației, monedele statelor. Consecințele acestei mentalități dezlănțuite se văd deja, deși mă tem că e doar începutul. Când îți imaginezi hăul spre care îndeamnă omenirea acest sistem bancar, cu tangențe din ce în ce mai vagi cu realitatea, îți vine să îi pui pe toți cu putere de decizie în economie să citească Ayn Rand. Numai că unora nu le folosește la nimic. Conaționalul ei, Alan Greenspan, fost președinte al Rezervei Federale, era chiar fan declarat al scriitoarei, ceea ce nu l-a împiedicat să inunde planeta cu dolari fără acoperire. Și cred că nici Ben Bernanke, succesorul său, nu ar avea cuvinte defăimătoare la adresa ei.

E, poate, neajunsul încercării de a crea o morală dincolo de moralitatea simțului comun. Noțiunile devin uneori abstracte și judecata egoistă, înșelătoare.
„Mintea e singurul judecător, iar dacă verdictul nu îi place cuiva, realitatea e singura curte de apel”, spune Rand. Vai de conducătorii pe care, neavând cine să-i mai critice la vreme, ajung la judecata fără milă a realității.

De fapt, există cel puțin două feluri în care globalizarea are loc. Una este procesul natural, prin care zone diferite ale globului se interconectează, prin simplul contact dintre culturi, prin călătorii și comerț. E un proces, de descoperire și regăsire, care durează de când lumea. De când primul african a plecat către satul vecin, sau de când primul polinezian și-a luat inima în dinți, s-a suit într-o canoe și a vâslită către un tărâm, de care nu era sigur că există. Și a ajuns pe o altă insulă, și de acolo, pe alta. Fără globalizare, idei precum roata, scrisul, tiparul, telefonul și hainele de bumbac ar fi rămas necunoscute în cele mai multe locuri ale Pământului. Am putea doar să ne imaginăm cum ar fi arătat magazinele noastre fără globalizare. Nici măcar ca pe timpul lui Ceaușescu, pentru că și atunci erau creveți vietnamezi și, mai rar, bomboane cubaneze și, extrem de rar, banane.

Dar pe lângă această globalizare pozitivă și naturală există o formă nocivă de globalizare. E procesul artificial, gândit de elitele socialist-liberale, care doresc să aibă controlul asupra acestui proces, în curs de accelerare. Nocivitatea vine tocmai din încercarea de a construi un sistem de tip statal și o economie de comandă, planificată. Sub ochii noștri se înfruntă două aripi socialiste, le-aș numi: socialismul idealist-utopic și socialismul-cinic-pragmatic. Primii sunt în stradă, cu cocktailuri molotov în mână, ceilalți tranșează sfere de putere și încheie acorduri în spatele unor uși închise, peste capul alegătorilor. Și unii și alții beneficiază (în măsuri diferite) de pe urma capitalismului, dar îi sunt fundamental ostili, l-ar vrea fie distrus, fie pus definitv sub controlul lor. Și unii și alții vehiculează idei mari, dar nu le văd realizate decât de sus în jos, prin legislația și forța statului, local sau global, la butoanele căruia se străduiesc să ajungă.

Unii se opun globalizării, în numele ideilor naționale, deși chiar ideea națională a fost o etapă a integrării globale, ce a explodat cu forță în secolul XIX. Pentru aceștia, celula mai mică a statului național e de preferat unei închisori cât o planetă. Alții se opun din considerente economice, reclamând duritatea competiției și renunțarea parțială la protecționismul de stat, ca forme de cruzime socială, fără să realizeze că tocmai abandonarea „protecționismului” și îngrădirilor, i-ar avantaja în calitate de consumatori și angajați. Nu e greu de intuit că asemenea poziții sunt încurajate chiar de unele state, anume de cele, care au pierdut puțin startul cursei. Numai că, în realitate, nivelul de sărăcie scade dramatic în țările care acceptă cel mai entuziast provocările globalizării. Refuzul participării înseamnă sărăcie garantată și o crimă la adresa viitorului unei țări.

Ingredientele succesului pe piața globală sunt: respectul pentru lege și proprietate, dereglementarea (legi puține, clare și relaxate, care încurajează inițiativa fiecăruia, munca și creativitatea). Iar în modul cel mai cinic, cei care se opun globalizării le refuză accesul la prosperitate celor din lumea a treia, prin subvențiile agricole și taxele vamale.

Peter Schiff e unul din cei mai simpatici analiști ai economiei americane, pentru că are un limbaj simplu, direct, și deseori plin de haz. Acest speculator evreu american, care conduce Euro Pacific Capital, un fond de investiții, le-a înghețat zâmbetul pe față unor agenți imobiliari, prin 2006. Era culmea bulei imobiliare din Statele Unite și îl invitaseră să le vorbească despre cum vede viitorul pieței imobiliare și ce perspective noi de creștere ar mai fi. Aceea e cea mai limpede anticipare a crizei economice, cu dovadă filmată, pe care am văzut-o până acum. De fapt, e atât de limpede, încât un comentator spunea că e grăitor pentru sistemul educațional și starea de dezinformare menținută de presă, dacă oamenii se înghesuie să vadă o înregistrare cu o „profeție” despre criză, pentru a înțelege mai clar ce s-a întâmplat. Dacă nu uit, voi adăuga și acea filmare mai veche pe blog, pentru că merită. Despre momentul când vorbea despre criza creată de Fed prin încurajarea elanului speculativ, Peter Schiff își amintește amuzat: „m-au chemat la conferința dezvoltatorilor imobiliari americani și m-au ascultat. Anul viitor nu m-au mai invitat. Al treilea an, conferința nu s-a mai ținut deloc, din motive de criză.” :))

În această conferință, ținută în Canada, Peter Schiff își continuă profețiile pesimiste, chiar dacă între timp s-au înmulțit cei care au viziuni similare. Predicția pe care o face de această dată e că al doilea mandat al lui Barack Obama va fi adevărata reglare de conturi, momentul în care nesăbuința va trebui plătită, sfârșitul traiului pe datorie al societății americane. Argumentația sa libertariană ține de fapt de întoarcerea la bunul simț. Banii nu sunt decât promisiuni de plată, utilizați în speranța realizării unui schimb: schimb de produse cu alte produse, sau schimb al muncii cu alte produse și servicii.

Cursa nebunească pornită de mai multe state, în frunte cu SUA, Japonia și UE, de devalorizare simultană a propriilor monede e chiar asta: o nebunie.

„Japonia ar putea exporta întreaga țară, dacă asta își propune, n-are decât să scadă de tot valoarea yenului, să dea tot ceea ce produc gratis, dar asta nu ar însemna bunăstare.”

La fel și Statele Unite, nu fac decât să își amăgească partenerii comerciali și populația internă cu amânarea decontului. Avantajul lor trecător e că dolarii îi sunt acceptați, ca și cum ar fi valori în sine. Nemulțumirea americanilor față de exportul de locuri de muncă și invazia de produse chinezești e nefondată. Până una alta, în schimbul banilor tipăriți de Bernanke, sunt primite bunuri reale, produse dorite de cumpărător, care le fac viața mai bună.

În acest moment, Rezerva Federală e cel mai mare cumpărător de bonduri emise de Statele Unite, pentru a se finanța. Cumpără chiar și 90% din oferta de obligațiuni, folosind restul de finanțare reală pentru a achita dobânzile. O schemă de tip Caritas, care nu poate dura la nesfârșit.

Discuția despre plafonul de îndatorare (fiscal cliff) e una diversionistă, care creează iluzia rezolvării unei probleme, prin mărirea limitei de împrumut. Uneori, ea merge simultan cu amenințări la adresa finanțatorilor, că returnarea eșalonată a datoriei va fi întreruptă, dacă nu se menține fluxul de împrumuturi și nu se crește plafonul de îndatorare. Singura care a reușit să aducă timp suplimentar pentru America a fost criza din zona euro.

„Noi nu creștem plafonul de îndatorare, ca să arătăm că vrem să ne plătim datoriile (cu spune Obama). O creștem tocmai pentru că nu ne putem plăti datoria, ca să putem împrumuta, în loc să achităm. Președintele Obama compară refuzul republicanilor de a crește plafonul de îndatorare cu o masă copioasă la restaurant, pe care ne gândim să nu o plătim. Dar situația e alta. Noi am intrat în restaurant știind că nu putem plăti, dar am comandat. Iar împrumutul nu se cheamă plată a datoriei.”

Am fost cam dur când am scris ultima dată (și singura) despre Mihai Giurgea, dedicându-i articolul Prostul de dreapta. Între timp, voi mărturisi că l-am reevaluat. Nu e chiar atât de prost. Adică totala lipsă de nuanțe, pe care eu o numesc prostie, îl ajută să aibă succes, ceea ce nu e la îndemâna oricărui prost. Omul scrie chiar bine. L-aș da exemplu, dacă aș fi profesor de Jurnalism, de scriitură limpede, schematică, perfect adaptată internetului. Fără fraze întortocheate, fără divagații, scurt și la obiect, să înțeleagă omul ocupat ceva, în cele câteva zeci de secunde cât stă pe pagină.

Unii dintre cei care frecventează blogul „Capitalism pe pâine” o fi într-adevăr neajutorați la minte și au nevoie de mesaje incitatorii simple, de chemări la linșaj și la „exploatarea omului de către om”. Teoretic, e chiar pe drumul bun, pentru că mișcările de masă așa s-au creat, prin vulgarizarea unor idei și coborârea lor la nivelul ultimului imbecil. Am remarcat și la tinerii adepți ai libertarianismului din alte țări o subțirime a ideilor, tendința de a răsturna pe dos mitologia marxistă, pentru a-i contrapune o altă formă de materialism. E posibil să existe public, care să-l ia în serios pe Mihai Giurgea. Mai mult ca sigur, vor fi mai mulți în generațiile viitoare. Dar sper că majoritatea cititorilor blogului respectiv doar se amuză, iau chemările la război civil ca pe o ghidușie de limbaj.

Chiar dacă românii e posibil să-și fi pierdut și umorul și busola, de ce cred, totuși, că „Mișcarea Antitaxe”, pe care o promite Mihai Giurgea va eșua sau va rămâne în aria divertismentului pe blog? Nu pentru că îl vor opri „securiștii”, cum zice el. Probabil, securiștii gen Vântu, care nu-l opreau când îi dădeau salariu, dar în fine. Nu, când spun că va fi un fâs, am argumente marxiste. 🙂 Anume, zicerea lui Marx despre istoria care se repetă: „prima oară e tragedie, a doua oară e o parodie”. Să copiezi la virgulă mișcarea Tea Party din America, la câțiva ani după ce a eșuat acolo, nu poate avea decât rezultat comic. Chiar dacă promiți că partidul va avea și o aripă paramilitară, ca să poți înghesui și iubirea americanului conservator pentru armele de foc în răscoalele mai blajinului popor român. Nu îi doresc să eșueze, din partea mea să aibă succes, dacă poate să răstoarne măcar unul din politicienii actuali (de la putere sau opoziție), nu pe toți, tot m-aș bucura. Dar bănuiala mea e că în afară de puțin trafic pe blog nu va obține.

În altă ordine de idei, dacă e cineva curios, vă povestesc despre partidul pe care mi l-am înființat eu. Se numește Partidul Individualist, n-are deocamdată niciun membru, fiind condus din spatele scenei de fondatorul său, prin manipulare și autosugestie. Partidul Individualist nu va avea o aripă paramilitară, fiind un partid pașnic, influențat de doctrina nesupunerii civice a lui Mahatma Gandhi.

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

Mare freamăt mare, blogosfera a stat până dimineață să vadă grafice cu prezența la vot și rezultate în timp real din Statele Unite. Marii oameni de dreapta ai internetului (că la ăia de stânga n-am nervi să mă uit) au vibrat alături de Romney, speranța unei lumi capitaliste, mai libere și mai deștepte. Ura, ura! Păcat că entuziasmul și implicarea lor n-a putut urni votantul american, mai obez și mai colorat decât îl țineam noi minte din filme. America a pierdut și alegerile astea. Le-a pierdut bunul simț, cinstea, credința în orice. Le-au câștigat tot cititorii de promptere transparente, marionetele marilor carteluri financiare și ale industriei de lobby, socialiștii de coloratură mai mult sau mai puțin liberală.

Nu-mi place să stric bucuria copiilor, dar entuziasmul pentru alegerile lor blătuite mi se pare mai penibil din România decât din America. Pentru că așa sunt toate modele, mai jenante la cei care le maimuțăresc la mâna a doua. Republicani, democrați, dispute doctrinare? Niște mizerii create de niște farseuri. Și sistemul lor politic e iremediabil trucat, americanii și-au hotărât singuri soarta de multă vreme, de când au decis să accepte socialismul ca fiind mai moral decât capitalismul, de când au abandonat modul creștin de raportare la realitățile vieții și au trecut pe droguri culturale, furnizate de elitele academice. O societate imorală în intimitatea ei naște la fiecare patru ani o elită politică imorală. Mai bine zis, o reconfirmă prin redistribuirea locurilor din față. Le plac artificiile financiare, prin care se poate menține o vreme iluzia bunăstării pe termen nelimitat, acceptă războaiele și crimele aferente, ca pe o bună afacere. Cunoscându-i, politicienii și finanțatorii lor nu au avut decât să le speculeze tarele de caracter, ca să-i robească încă și mai mult. Jocul e pierdut, singura șansă de renaștere a Americii (pe care o văd foarte posibilă și pe care mi-o doresc) e ca această cursă spre fundul prăpastiei, în care s-au pornit cu alte state (mai înapoiate și încă mai socialiste) să ajungă într-adevăr la punctul cel mai de jos. Cu cât mai repede, cu atât mai bine.

Motiv pentru care Obama mi se pare o opțiune mult mai bună. Măcar de data asta comuniștii să își asume propria imbecilitate. Sau, mă rog, măcar să se străduiască mai mult, când vor începe eterna lor răstălmăcire a istoriei și faptelor. Vreau să-l văd pe Bernanke și pe ideologul lor Krugman cum visează noi bule speculative, cum povestesc cum poate crește bunăstarea cheltuind mai mult pe orice, inclusiv distrugând, ca să ai ce construi la loc. O guvernare socialistă nici nu trebuie oprită când comite erori. Era mai bun Romney? Categoric nu, din moment ce ai de ales între plastic și silicon, prea mare diferență nu poate să fie. A scăpat omenirea de spectrul războiului pentru că nu s-a întors un republican la Casa Albă? Nici pomeneală, spre război duce însăși ideologia socialistă. Tot așa cum nici comunismul nu se poate instaura fără violență, la socialiști e invers, începe cu zăhărelul și se termină cu biciul și o masivă violență de stat. Încă nu am văzut toate războaiele pe care e în stare să le pornească laureatul Nobel pentru Pace. Pentru oprirea lor, o națiune de creștini, ca americanii, ar fi ales orice altceva, dar n-au făcut-o.

Altfel, nu poți să nu admiri că regia lor e mult mai bună, scenografia e superbă, filmările sunt de Hollywood. Superb și gradul de civilizație între cei doi candidați, admirabil discursul de învins al lui Romney, cu urarile de succes și cuvintele calde la adresa familiei lui Obama. La noi atunci s-ar fi înjurat de amante și ar fi cerut renumărarea. Ca să nu mai zic că la prima depunere a jurământului lui Obama a cântat Aretha Franklin, iar la noi o să cânte în Parlament Cici de la Sistem și Florin de la HiQ. Ceva civilizație tot creează și capitalismul ăsta sălbatic. Își vor aminti de ea cu nostalgie și americanii, când vor fi terminat dezmembrarea lui, pentru a aluneca în barbaria colectivistă.

Un referendum mai vechi a fost validat astăzi de Curtea Constituțională, cel privitor la Parlamentul unicameral. Numai că de această dată au fuzionat cele două temniți large ale lui Eminescu: pușcăria și casa de nebuni. Prima vizită în incintă e programată pe 12 septembrie. Va trece până atunci euro de 5 lei? Ne va mai împrumuta FMI bani să plătim pensii și salarii? Se vor debloca fondurile europene? Pe cine să intereseze astea? Avem o veritabilă înfrățire între generații, între un premier infantil, dar prematur îmbătrânit în rele și niște „judecători” gerontocrați, care au dat în mintea copiilor. Nici pe unii nici pe alții nu îi interesează și nu îi doare ce se întâmplă în economia reală, pentru că nici unii nici alții nu au lucrat vreodată într-o firmă privată și nu au produs ceva, care să poată fi arătat. Au avut în schimb toată viața lor salarii excelente de la stat, și își imaginează că acestea se pot fixa prin legi și ordonanțe.

Înțelegeți cât de puțin iubesc acești oameni această țară, dacă sunt capabili să o transforme într-o casă de nebuni, doar pentru a-i scăpa pe unii de pușcărie? Pentru că singura putere cu reverberații practice a președintelui decorativ Băsescu ar fi semnătura pentru mandatele unor procurori ca Daniel Morar și Laura Codruța Kovesi. Credeți că îi presează puterea președintelui de a numi ambasadori sau de a da decorații sportivilor medaliați la Jocurile Olimpice? Mă îndoiesc. Răzbunarea e un resort doar pentru omul de jos, cu ea au fost trași pe sfoară cei peste 7 milioane de votanți pentru demitere. E dreptul lor să îl deteste pe Băsescu și să vrea o răzbunare simbolică. Dar mi-e greu să cred că vreunul dintre cei 7 milioane ar fi spus: să fie demis, pentru că a numit procurori prea inflexibili la conducerea Parchetului. În schimb, pentru politicienii, care i-au manipulat, răzbunarea e apă de ploaie, ei nu pot urmări decât rezultate practice, gen câștigul influenței în Justiție.

O dovadă în plus e și că aceiași politicienii, pretins răzbunători, pot să se împace cu băieții din sistem. Gabriel Oprea a fost bun să semneze o alianță cu PSD, după ce l-a servit pe Băsescu. Iar fostul procuror, Ilie Botoș, a fost bun să fie numit la vârf în serviciile secrete de Crin Antonescu, chiar azi, după ce l-a acuzat atâta vreme că asculă de același obsesiv Băsescu. Deocamdată n-au reușit să bată palma cu Codruța Kovesi, motiv pentru care, sunt deciși să treacă toată țara prin foc și sabie. Se vor renumăra votanții, probabil se vor aștepta și listele de la Administrația Cimitirelor.

de ce statul de drept e mai important decât democrația

Când veți mai auzi inși superficiali, care vă vor spune superiori că ideologiile nu contează, să fiți convinși că aveți în față niște ignoranți, care n-ar putea recunoaște o ideologie, nici dacă le-ar sări în față. Adevărul e că mult abuzatele „stânga” și „dreapta” există fie că ne place nouă sau nu. Pentru stânga, democrația e mai importantă decât statul de drept, visul egalității e prea frumos, încât pentru el merită să încalci legi. (Dacă ești comunist, merită chiar să ucizi, să furi, să arestezi și să minți, pentru așa un nobil vis.) Socialiștii văd mereu ultimul etaj al unei clădiri și desenează proiecte, care încep nu de la temelie, ci de la mansardă, terminând mereu cu un morman de dărâmături.

Realitatea e că democrația e un produs ulterior al statului de drept. De exemplu, englezii au avut întâi Magna Carta, un document care vorbea despre ce libertăți nu pot fi încălcate și despre cum trebuie să judece tribunalele. Au avut mai întâi contracte și curți cu jurați, care să determine ce pățește cel care nu respectă contractele și ce despăgubiri primește cel înșelat. Cu aceste „provizioane”, au putut avea, de altfel și capitalism (în forma lui sălbatică, după cum i-ar spune Ion Iliescu). La începutul secolului XX, la 3-4 secole după acest început de construcție a statului de drept, Marea Britanie nu era nici pe departe o democrație. Doar 5% din populația totală putea participa la alegeri. Pentru restul de 95% (femei, țărani fără pământ, orășeni care nu plăteau impozite, imigranți, analfabeți de tot felul, tineri sub 21 de ani), Marea Britanie nu era o democrație. Dar era, și pentru ei, cea mai avansată societate din lumea timpului său. Schimbările au venit gradual, aproape de la sine.

La fel stau lucrurile și în privința capitalismului. Întâi au existat relații de competiție neîngrădită și episoade de acumulare fără opreliști, abia mult mai târziu a apărut welfare state (statul asistențial, solidaritatea socială și redistribuția de resurse). Toate aceste „cuceriri revoluționare” ale stângii sunt în realitate produse secundare ale capitalismului. Ar fi de negândit o competiție atletică în care medalia de aur e decernată prin votul spectatorilor din tribune, oricăruia dintre alergători. Ce face el pe urmă cu banii din premiu și medalia, dacă le împarte cu familia, cu săracii sau cu cârciumarul, e deja altă discuție.

Socialiștii au văzut mereu aceste reușite și le-au privit cu invidie. Nu le-au înțeles resorturile și au căutat să le reproducă efectele, fără a copia și munca de dinainte De exemplu, au inventat economia financiară, bazată pe expansiunea creditului, în care toți pot cheltui înainte să agonisească, dar statul e cel care decide cine primește primul linia de credit, respectiv cine cât păstrează din ce câștigă. În foarte multe țări „în curs de dezvoltare”, în America latină, Africa și Europa, socialiștii au încercat să reproducă trăsăturile societăților cu tradiții democratice, în speranța obținerii unei prosperități de nivel capitalist. În unele cazuri s-a copiat cu totul sistemul prezidențial american, legi electorale din Europa și SUA s-au tradus și votat. Rezultatul a fost întotdeauna același: eșec și dezamăgire.

la braț cu Democrația, la Starea Civilă

Un experiment similar e în derulare la noi. Ni se spune că sentimentul popular e mult mai important decât respectarea literei legii, pentru că ar fi expresia democrației. Chiar dacă ne-am face că nu vedem că în spatele acestei pretinse griji pentru votul poporului, stau interese dintre cele mai meschine și mai practice, și că se aplică o dublă măsură când litera legii ne dă dreptate și alta când scorul nu ne mai convine, tot ar trebui să semnalăm cât de periculoasă e această cale.

Constituția actuală e creată cu mârșăvie în inimă și interpretată cu ticăloșie. De pildă, Curtea Constituțională trebuia să fie un ultima mecanism de siguranță (faimoasele checks and balances), care să asigură că legile însele nu încală legea fundamentală. Membrii acestei curți sunt impropriu numiți judecători. De altfel, ei pot fi la fel de bine foști profesori de sport, de cele mai multe ori sunt foști juriști, nu judecători, iar de multe ori foști politicieni. Mai sincer ar fi fost să fie numiți „gardieni”, pentru că rolul lor nu e să judece Constituția, legile și măsurile Guvernului ori Parlamentului. Rolul lor e să păzească neîncălcarea Constituției.

Deja, în repetate rânduri, acești pseudo-judecători și-au luat mai multă putere decât le dădea textul Constituției. Au deliberat, de pildă, dacă să se taie pensiile, măsură pur executivă, de natură economică. Iar acum deliberează în privința numărului real al populației din România. Deja, a cere studii și informații peste articolul care spune „numărul persoanelor înscrise pe listele electorale” nu mai ține de atribuțiile lor. Dacă cineva a falsificat buletine sau baze de date de la Evidența Populației, e treaba procuraturii, nu a Curții. Încercarea de a trece dincolo de litera seacă a legii, de dragul populismului e ceva foarte periculos și distruge statul de drept, pentru a instaura democrația. În final, nu mai rămâi cu nimic. Nu e treaba arbitrului, care notează cine ajunge primul la linia de finish, să ceară demontarea cronometrului sau studii cu privire la acuratețea calendarului gregorian.

Ofițerul stării civile nu are datoria să investigheze dacă cei doi viitori soți se iubesc sau se iau din interes. Nu e în atribuțiile lui să investigheze, dacă viitoarea soție nu cumva păstrează legătura cu fostul iubit, ceea ce ar pune în pericol trăinicia noi căsnicii, nici dacă mama soacră e mulțumită de viitorul ginere. Rolul lui e unul aproape birocratic, de a valida niște hârtii și a consemna un răspuns, în baza unor proceduri reglementate.

Situația 1: Constantin și Viorica se prezintă în fața ofițerului stării civile. „Cetățene, Costică, de bună voie și nesilit de nimeni, iei în căsătorie pe frumoasa Viorica?” El zice: „Da”. Ea nu răspunde nici da nici nu. Omul cu tricolor pe piept n-are decât să constate că nu s-a întrunit o condiție prevăzută de lege și nu pronunță căsătoria, indiferent cât de mare e dezamăgirea lui ginerelui. Constantin rămâne holtei din lipsă de cvorum.

Situația 2: Costică se prezintă cu tot alaiul de nuntă la Primărie, răspunde „da”, când e întrebat. Dar Viorica stă acasă și nu vine deloc la respectiva ceremonie, la ora fixată. Constantin depune o lăcrămație, în care arată că la cununie au fost prezenți 4 socri, 2 nași, 3 mătuși, 8 verișori și numeroși vecini. Curtea cere renumărarea nuntașilor. În final, căsătoria e încheiată, întrucât se constată existența unei largi susțineri populare, și ar fi nedemocratic să decidem altfel.

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Într-o atmosferă publică în care, dacă nu afli știrile de a doua zi de la Mircea Badea, muți la concurență, doar pentru a-l auzi pe Radu Banciu cum spune că „toți oamenii de afaceri sunt niște escroci”, e o mică bravură să îți asumi public rolul de apărător al capitalismului. Formula li s-o potrivi fraților Păunescu, „escrocii” care îi plătesc leafa lui Radu Banciu, poate știe el mai multe detalii și se supără într-o seară și ne spune. Dar mai există și altfel de întreprinzători, care n-au credite de la Bancorex și contracte cu Vama, cei care inovează și care, fie că își propun asta sau nu, ne fac viața mai ușoară. De altfel, în absența statului, niciun agent, care nu are ceva de oferit clientelei, nu poate exista.

Cristian Ghinea m-a scutit să mai scriu un articol, pentru că a făcut în Dilema veche o pledoarie admirabilă pentru capitalism, pornind de la un fapt de viață foarte concret: democratizarea călătoriilor în Europa de către companiile low-cost. Era un domeniu controlat cu autoritate de companii gigant, iar în Est, chiar de companii de stat, considerate strategice. La fel de strategice cum sunt astăzi căile ferate, cele cu bilete mai scumpe, pe distanțe incomparabil mai mici. Și totuși companiile low-cost au produs o adevărată revoluție cu toate că sunt constant surghiunite la ore imposibile, iar mai nou sunt gonite și de pe aeroportul cel mai apropiat de București, singurul la care puteai ajunge cu transportul în comun, fără să fii jupuit de taximetriști, care îți cer mai mult decât pentru un zbor la Milano. (Taximetriștii sunt privați, dar funcționează pe o piață închisă, reglementată la sânge de stat.)

„Mă uit la feţele oamenilor cînd zbor cu Tarom şi cînd zbor cu Blue Air sau cu Wizz Air (…). La Tarom – bilete foarte scumpe, avioane jumătate goale şi lume bună (oficiali, afacerişti). La celelalte – bilete ieftine, avioane pline, lume necăjită, muncitori spre Italia şi Spania mai ales. Într-o lume normală, cei care zboară cu Tarom ar trebui să-i subvenţioneze pe cei care zboară cu Blue Air, nu? Ei bine, e invers: amărîţii consumatori de low cost subvenţionează din impozitele lor compania falimentară Tarom, ca să zboare fundurile oficialilor şi afaceriştilor.”

Foarte bun și exemplul monopolului menținut de Moldova Air, în „țara cea mai săracă a Europei, cu cele mai scumpe bilete de avion”.

Un mic amendament, inițiativa de pe vremea lui Călin Popescu Tăriceanu (probabil prin Ludovic Orban) de a goni zborurile low-cost de pe Băneasa, a fost dusă la înfăptuire de Anca Boagiu, motiv pentru care o voi bănui de corupție la orice contract va semna de acum înainte.

Excelentă și remarca lui Cristian Ghinea referitoare la tinerii conservatori / liberali de la noi, cuprinși de moda cool a anti-europenismului:

„O scurtă paranteză pentru pro-capitaliştii care tind să fie anti-UE pentru că aşa au auzit ei de la republicanii din SUA, că UE e o chestie socialistă. Fraţii mei pro-capitalişti, sînteţi într-o eroare istorică. Poate că UE este mai puţin pro-piaţă decît America, dar UE este cea care împinge capitalismul înainte în Europa, împotriva tendinţelor feudal-protecţioniste ale guvernelor şi ale publicurilor naţionale; vă pot da nenumărate exemple – sau credeţi că e o coincidenţă istorică că ne-au invadat low cost-urile fix cînd ne-am integrat în piaţa comună a UE?”

Pagina 1 of 3123

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica