rss
rss
rss

În mod normal, nu comentez cu ocazia morții cuiva. O consider un fenomen atât de tulburător și misterios, încât, indiferent despre cine ar fi vorba, e o necuviință să tulburi tăcerea și solemnitatea acelei clipe de neînțeles pentru om. Un moment, care e doar între om și Dumnezeu. Tocmai dispariția acestui sentiment al decenței mă face să și scriu ceva cu prilejul ăsta.

Văd un val de bucurie diavolească, o sârbă jucată pe mormântul proaspăt al cuiva, o horă de foști creștini sălbăticiți, în jurul mesei pe care stă coșciugul. După știința mea, Vadim are două fiice aflate la vârsta adolescenței sau a tinereții, măcar pentru atâta lucru și tot găsesc deplasată bășcălia asta morbidă. Promit să n-am asemenea porniri nici măcar când va muri mult invocatul Iliescu, cred că ele îl degradează pe cel care face din moarte motiv de batjocură, nu pe cel răposat.

Cu atât mai absurd e că autorii glumițelor de cimitir o fac crezându-se apărătorii unor valori, al căror opozant s-a nimerit să fie Vadim Tudor. Două sunt, în fond, reproșurile care i se fac fostului politician, și care ar justifica ura inclusiv post-mortem: că era indecent și anti-democrat. Lovind cu piciorul într-un cadavru, nu se poate spune că aduci vreun beneficiu decenței.

Da, Vadim Tudor a terfelit în cel mai urât mod cu putință orice personalitate demnă de respect din țara asta. A lansat calomnii, care i-au urmărit pe unii pe nedrept până în ceasul morții și în posteritate. A face același lucru cu el, deja nu mai înseamnă apărarea bunului simț, ci a-i deveni epigon în cele mai rele apucături ale sale. Dar asta e doar partea de suprafață, chestiune de stil și de gust.

Problema mult mai profundă e reflexul cenzurii, bucuria de a suprima glasul cuiva, care se prelungește in extremis în actul de a jubila în clipa când cineva moare, adică e amuțit pentru veșnicie. În anii în care Vadim porcăia cu vorbe usturătoare și chiar cu minciuni sfruntate, oameni de toată cinstea, se puneau în paralel bazele unei elite organizate aproape militar, în care orice ieșire din front se pedepsea cu trecerea la index. Vadim avea puterea de a macula prin pamflet, de a schingiui în efigie, cercurile elitiste aveau puterea de a ostraciza, de a marginaliza și a face nefrecventabile alte personalități, care nu se încadrau în linia vremii. Și unii și alții aveau același instinct al reducerii la tăcere a interlocutorului. Dar la pamflet încă se mai poate răspunde, chiar și când polemica e coborâtă la nivelul mocirlei. La puterea insidioasă a listelor negre, la conspirația tăcerii, mult mai lașă decât un text pus sub pseudonim într-o revistă, nu se mai poate răspunde.

De-a lungul vremii, am avut sentimente variate față de Corneliu Vadim Tudor. L-am știut de la bun început un exponent al vechiului regim, un mic profitor în umbra Securității, aciuat prin cohorta de oportuniști din jurul echipei favorite a familiei Ceaușescu, Steaua. Un poet mediocru chiar și al detestabilei Elena Ceaușescu, într-un alai în care strălucise cândva mult mai talentatul Adrian Păunescu. Tot cu voie de la stăpânire s-a lansat și în zorii anilor 90 într-o formă controlată de opoziție, al cărei rol era mai mult să atace adevărata opoziție, decât puterea. S-a regăsit apoi tot pe un rol marginal în patrulaterul roșu.

Era, aproape fără excepție, pe alte poziții decât eram eu. Era xenofob, intolerant și anti-occidental. A făcut un circ mizerabil când Băsescu a citit declarația de condamnare a comunismului. Când CDR-ul a venit la putere, după 1996, și a trecut la măsuri de reformă dureroasă, și-a regăsit adevăratul suflu și vârful de popularitate. Rolul de opozant populist, care folosește toate marotele educației național-comuniste, îl prindea de minune. Prin el, PSD-ul corupt și monolitic lovea cu atacurile cele mai murdare, fără să și le asume. L-am detestat în perioada respectivă, poate chiar urât uneori. Îl vedeam capabil să stârnească ura care zace în omul cel mai primitiv, să întărâte vecinii între ei pe motivul etniei, să întoarcă România din drumul ei spre Europa civilizată.

Cu sprijinul mediatic al securistului Voiculescu, a reușit atunci să ajungă în vârf de popularitate și să intre în turul doi împotriva lui Ion Iliescu. A fost singura dată când nu m-am prezentat la un tur al unor alegeri prezidențiale, considerând că n-am ce alege între Iliescu și Vadim, între comunism și xenofobie, cum mi-i reprezentam la data aceea. Poporul a ales cu moderație și resemnare. Poate mai bine, în interesul nostru pe termen lung, căci un Iliescu mai înțelepțit nu ne-a deraiat de la parcursul euro-atlantic. Poate nici Vadim, cel oportunist și descurcăreț, nu ne-ar fi deturnat spre un model tip Belarus sau Ucraina. Sau poate totul fusese un joc calculat de securiști mai dinainte, cu falsă alegere.

Dar un lucru trebuie spus cu toată tăria acum. Imediat după turul întâi al acelor alegeri prezidențiale, a început un fel de dictatură post-modernă în România. Între cele două tururi de scrutin, s-a declanșat un veritabil linșaj mediatic împotriva lui Vadim Tudor, rămas perfect singur și lapidat de socialiști și democrați deopotrivă. Întreaga presă și-a unit zumzetul într-o singură voce și a acționat nedemocratic în numele democrației. Știu că unii susținători ai dreptei, între care mă număr și eu, au numit regimul lui Adrian Năstase o formă de dictatură mediatică. Ce uită ei deliberat e că dacă a existat o dictatură a lui Adrian Năstase, ea a debutat cu suprimarea vocii lui Vadim Tudor între cele două tururi de scrutin. Abia apoi a venit reconfirmarea lui Iliescu în funcția de președinte, numirea lui Năstase ca premier și cumpărarea ori intimidarea una câte una a fiecărei televiziuni sau ziar de pe piață.

Înainte ca Evenimentul zilei să aibă probleme, ca Mugur Ciuvică să fie săltat de pe stradă că a trimis un e-mail cu dezvăluiri sau ca Știrile Pro TV, prezentate de Andreea Esca să devină la fel de obediente cu Năstase ca Observatorul Antenelor, înainte, așadar, a fost suprimată opinia lui Vadim Tudor. Abuz în fața căruia n-a protestat nimeni, pentru că era suprimat un extremist. Și oamenii civilizați nu protestează când sunt suprimați extremiștii. Ori, a apăra dreptul la liberă exprimare doar pentru opiniile care îți plac, e un reflex de gașcă, nu o atitudine democratică.

Am căutat atunci, pentru prima dată, să aflu ce scria mult hulitul Vadim Tudor, cel interzis la televiziuni în anii de putere absolută a lui Adrian Năstase. Am ajuns să frunzăresc, pentru prima dată, pe internet, revista România Mare, pe care o fondase și o scria aproape de unul singur. Prima surpriză pe care am avut-o era nivelul foarte jos, de calcul propagandistic, la care părea că se adresează unui public destul de sărăcuț intelectual. În timp ce o mulțime de ziariști semidocți se chinuie să pară cât mai erudiți și elevați în scris, autorii respectivei reviste păreau că fac un efort deliberat de a se menține rudimentari și într-un registrul sentimental-visceral, pentru a intra în rezonanță cu vulgul.

Multe dintre intuițiile mele despre mentalitatea securiștilor vin din contactul cu acele texte, scrise probabil de foști oameni de aparat, neadaptați schimbării după 89. Lichele, dar insuficient de lichele sau prea bătrâni pentru a mai schimba încă o dată haina caracterului în noul limbaj europenizat. Din calcul sau din obișnuință, vorbeau pe limba generației crescută în ceaușism. Era, apoi, amestecul neverosimil de religiozitate și obscenitate, misticismul și puritanismul, împletite cu sudalma și limbajul pornografic. Una peste alta, chiar și când scria bazaconii, revista era măcar stilistic altceva decât orice altceva se scria într-o presă deja osificată, în care se simțea suflul cadaveric al limbajului corect politic. Noua limbă de lemn se înțelenea deja în ONG-uri, apoi în ministere și departamente. Slujea acea mizerabilă revistă o dictatură ipotetică, despre care știm acum că n-a mai venit, una cu execuții cu mitraliera pe stadioane? Sau era, în sine, așa abominabilă, un exercițiu de libertate?

Uneori, când citeam ceva scris în România Mare aveam același sentiment al contaminării cu mizerie, pe care l-am avut ulterior deschizând site-ul tabloidelor sau citind comentariile groase ale postacilor. Da, există în scris și o zonă ce poate macula, care rămâne în amintirea cuiva ca o agresiune. Dar era, câteodată, și câte o notă de umor sănătos, o sclipire genială în împunsătura pamfletului, împotriva unora prea puternici pentru a putea fi atinși de vorbe. Acela era geniul ciudat al lui Vadim Tudor. În anii aceia, când presa și opoziția amuțiseră, așteptând să se sature de la sine pofta de bani și putere a lui Năstase, Vadim Tudor a fost autorul unora din cele mai mușcătoare discursuri la adresa celui mai puternic om al zilei. Dacă ni-l amintim în postura ridicolă de poet de curte, autor de ode pentru nevasta dictatorului, e cinstit să ni-l amintim și în această postură curajoasă. Și-a asumat cumva rolul de bufon al curții și a spus pentru fiecare din noi uneori lucruri pe care ne-am fi dorit să le zicem atât de năprasnic.

Apoi a urmat declinul. Vadim, cel cu gura mare dar fără soluții reale, s-a transformat într-un entertainer de televiziune. Bufonul l-a înghițit pe tribun. A eșuat lamentabil în rol de copil-minune bătrân la Capatos în emisiune, demonstrându-și erudiția legat la ochi. Uimitor, dar personaj în bâlciul televiziunilor. Sistemul l-a creat, i-a dat o lesă mai lungă când a fost nevoie, apoi l-a dresat să distreze musafirii și să facă frumos. Deși specialitatea lui era să facă urât. A fost, o vreme, plăcerea vinovată a multora, autorul celor mai spumoase replici de talk-show. Dar în spatele scenei, sistemul răsufla ușurat. În timp ce în Ungaria vecină extremiștii defilează în cămăși negre, rași în cap, extremistul nostru de serviciu aștepta cuminte să intre publicitatea între două poate și-o bastârcă dată președintelui.

Acum sistemul are altă formă, altă ideologie, dar e la fel de sigur pe forțele lui. Acum deplânge pericolul ca să apară alți vadimi după moartea tribunului Alcibiade. Din nou, același reflex de a reduce la tăcere, de a pune la zid orice „nu e voie” să gândești sau să spui. Din fericire, de pe urma lui Vadim Tudor nu rămâne un partid politic viabil. L-a distrus încă din timpul vieții, pârjolind totul în jur. Mare capital politic nu are ce, nici cui lăsa, deci apărătorii corectitudinii și liniștii publice pot sta liniștiți.

Rămân, însă, câteva poezii – poate modeste, sentimentale și populare, unele transformate în șlagăre demodate. E simplu să râzi de ele, de sentimentalismul lor ușor desuet, eu unul prefer aerul lor puțin ridicol, multor producții moderne lipsite de orice licărire de spirit.
La moartea unui om, n-ai ce să spui decât Dumnezeu să-l ierte! A fost și Vadim Tudor cum a fost și epoca asta chinuită pentru români, iar ceea ce vine din urmă nu-i neapărat mult mai încurajator.

Pentru că nu mai am timp să scriu, nici încrederea că e de folos cuiva, reproduc de la alții:

Scrisoare deschisă Președintelui României, domnul Klaus Iohannis

„Stimate Domnule Președinte,
Numele meu este Darie Ducan, sunt un tânăr scriitor român. Am 27 de ani. Am absolvit Facultatea de Litere la București, apoi mi-am continuat studiile filologice și literare la Paris. Am scris mai bine de 20 de cărți de poezie, dramaturgie și eseu. Sunt, începând de la 19 ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România.

După acest preambul sec și strict informativ, doresc să vă aduc în vedere mai multe obsesii care mă ocupă în ultimul timp. Stimate domnule Iohannis, în 2009, când aveau loc discuții publice care vehiculau numele dumneavoastră pentru funcția de premier al României, am crezut și am sperat într-un nume de suflu nou. Am plecat din România în 2012 pentru a reîncepe niște studii care la București îmi păruseră inutile și mai ales pe fondul disperării și lipsei de perspectivă în România.

Nu am plecat cu gândul de a părăsi cultura română nicio clipă, ci, din contră, pentru a o sluji.
În momentul în care ați fost desemnat candidat pentru funcția de președinte al României, v-am acordat încrederea meu cu o speranță vinovată, poate, de preaplin. Păreați omul salvator, păreați Carol Davila al spitalului care era România. (Și care încă este.) Personal, am stat 9 ore în picioare, la ambasada României de la Paris, ca să vă votez. În ploaie, frig și suportând niște umilințe greu de descris din partea ambasadei și a sistemului ei de dominion și feudă. V-am votat. Și nu am făcut doar atât. Am participat cu bună știință la, o spun realist, propaganda în folosul simbolului pe care părea că îl reprezentați. Micile mele reportaje de la fața locului au fost intens distribuite pe facebook de sute de oameni, acoperind o plajă semnificativă de cititori în acele zile critice. Am crezut în dumneavoastră ca într-o legitimare pe care poporul acesta o face, când e lucid, chiar contra sa, contra inerției sale istorice în care trăim de la Ceaușescu încoace. Sunt un liberal ca fundament cu profunde credințe de stânga. Și am făcut un efort personal pentru a credita un om care să pună echilibrul în lucruri și, paradoxal, să facă ceea ce așa-zisa stângă a momentului nu e în stare să facă. Așa am crezut atunci.

Toate aceste texte de front, să le zic așa, au fost incluse într-o carte numită Pentru o artă imunitară. Probabil e absolut obligatoriu să ratezi în politică pentru a te desăvârși în cultură. După aceste momente, am așteptat să vă văd la lucru și am sperat într-o schimbare. Nu mi-au plăcut, în tot acest timp, numeroase reacții ale dumneavostră, limbajul de lemn, atitudinea moale și decorativă. Păreați, între toate instituțiile statului, ultima stare de agregare a apei. Am încercat să vă scriu pe pagina facebook (brava redută a manipulării eficace) însă comentariile mele, deși decente, au fost cenzurate. Trecuseră cele 9 ore de stat la coadă, când era util orice vot. Trecuseră alegerile. Puteam, desigur, să fiu tratat ca orice plevușcă naturală, ca orice cobai. Nu sunt singurul. Ați făcut-o și cu alții. Tot ce nu ne mai poate servi, e basculat în cenzură. Probabil acesta e principiul de aplicare pe care doriți să îl impuneți opiniei publice din România. L-ați pus în aplicare (într-un fel de frondă inversă) și în cazul “Legii nr. 217/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii.“ Am citit stupefiat reacțiile din presă referitoare la aceasta. În parte, cu dezinformările de rigoare. Văd în gestul dumneavostră unul de afiliere, cum am și zis, un – nu mă feresc să o spun – complex al neamțului, fapt cu care pătați funcția pe care o ocupați. Tocmai ce părea să fie depășirea unui complex, devine astăzi punerea în aplicare a altuia. Ați personalizat o funcție publică într-un mod în care nu era cazul, prin generalizare. V-ați vulnerabilizat pentru o afiliere care, deși exclud acest tip de negoț, măcar dacă ar aduce oarece profit, de stil ploieștean. Mi-e teamă că nu aduce nimic, ci ați făcut-o gratuit, cu seninătatea dumneavostră care din potențial inteligentă a devenit sumbru simplistă.
Președintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pentru aceleași tribune de politruci pentru care și dumneavostră condamnați acum mișcarea legionară, fără nuanțe și echivoc. Înțelegeți, vă rog, că orice credință politică are eroi, după cum are și criminali. Legionarii au făcut crime abominabile, l-au ucis pe Iorga, au făcut lucruri care nu se pot ierta, dar sunt, printre ei, oameni care au avut măsura bună a valorii acestui neam și cultura specificității sale în universalitate. Comuniștii, de asemenea, au făcut crime. Dar pedepsiți crimele, nu faptele colaterale. Mi-e teamă că ați ars o etapă, prin gestul dumneavostră, care vă apropie de tendințe dictatoriale ( nu doar simpliste, ci și inconștiente) mai mult decât orice: ați interzis din principiu principii care, între timp, nu mai aparțin doar istoriei, ci și culturii (tocmai în sensul lovinescian, pe care l-a remarcat foarte corect Bogdan Ghiu). Cum faceți, domnule președinte, să ieșiți din acest pleonasm inconștient în care ați intrat etalându-vă complexul? Ați pastișat stafia afilierii. A înregimentării morale. Nici măcar la un ideal național, ci la unul străin și pedant internaționalist. Eu nu sunt legionar. Sunt, după cum am afirmat, liberal în gândire și socialist în formele de manifestare, cu gândul că e un egoism a fi liberal pur în România de azi, până nu reușim să echilibrăm pătura de mijloc. Dar îmi dau seama, spre deosebire de dumneavostră, de efectele colaterale ale acestei legi antinaționale. Da, antinațională, câtă vreme istoria aparține națiunii și o manipulăm în sensul intereselor de moment. Și mai e încă dintr-un motiv antinațională. Pentru că propovăduiește cenzura.

Ce înseamnă promovarea cultului persoanelor vinovate de crime contra păcii și omenirii? Mircea Eliade? Cioran? Țuțea? Ce facem atunci cu articolele ușor antisemite ale lui Mihail Sebastian? Delicat, nu? Cu ortodoxismul lui Nicolae Steinhardt? Retragem de pe piață insulina doctorului Paulescu? Nu îl mai publicăm pe Martin Heidegger sau oprim muzica lui Carl Orff în sălile de concert? Ce ne garantează că satira cu adresă nu va fi interpretată tot ca promovare? Înțeleg că și apologia de stânga va fi cenzurată. Cum anume, domnule președinte? Conform criteriului enunțat, și al unor propagandiști ai diverselor instituții de calofilie, criminalistică și interes, dacă o stradă nu se mai poate numi Petre Țuțea, înseamnă că nici muzica lui Dmitri Șostakovici nu se mai poate interpreta, nu? A scris muzică pentru Stalin. După cum e de la sine înțeles, așa ceva e imposibil de controlat. Pentru asta, singura formă ar fi să reinstituiți poliția politică. Nu cred că doriți așa ceva. Cred că legea nici măcar nu se va atinge de Șostakovici, Heidegger, Orff, Céline etc. Cred că are în vedere strict cultura națională. În sensul unei politici de racordare prin care iarăși cultura română trebuie să cadă victimă spre a se institui un nou deceniu de beznă. Sper să putem evita așa ceva.
Fiecare are dreptul să facă apologia cui vrea. Apologia e aproape o ficțiune personală cu propensiuni spre realism. Nicidecum crimă. Totala lipsă de independență, de care dați dovadă, mă sperie. Nu numai că e antinațional demersul dumneavostră, dar încalcă și drepturile omului. Acelea de a crede fiecare în cine vrea și a exprima ceea ce crede. Știu foarte bine că cele două ideologii vechi trebuie suprimate pentru a lăsa loc uneia noi, corectitudinea politică, în care toți să funcționăm ca niște roboți fără miros, fără pasiuni, asexuați și amorfi. Dar viața e plină de contradicții. Și mai ales e trist că această ideologie nu are minima încredere în om, mizând (care ideologie nu face asta?) tocmai pe om, pe umanitate. Pune în atribuțiile statului, ale legii, ce ar trebui să se rezolve între oameni individual, prin religie, prin morală, dar individual. Unde vă e liberalismul, domnule Iohannis? Nu cred în umanismele epistemice scrise de Jean-Paul Sartre, dar măcar acel scriitor le-a produs ca un nebun personal, cu autoritate, nu printr-o lege care nu e deschisă discuției, ci care pur și simplu există.

Vă rog, ieșiți din strictețea indiscutabilă și înțelegeți că nu apologia e calea spre crimă, ci cauționarea instituțională. Ar trebui, paradoxal, să mă bucur că îi dați funcției poetice atâta importanță. De la Croce la Ceaușescu, nimeni nu a luat un sceptru folcloric în mâna-i republicană. Și, de la Croce la dumneavostră, nimeni nu a dat mai multă importanță celor spuse decât celor făcute. (Și mă refer la Croce, nu la Heidegger, ca să vă menajez!) Ați deschis terenul implantării în România, la nivel de lege, a unei ideologii noi, i-ați, după cum am spus, dislocat rivalele (care, așa buimace și impotente cum sunt, știu eu ce pericole ar mai fi reprezentat?) Prin aceasta, domnule președinte, ați devenit vasalul cu acte al celui căruia spuneați că îi sunteți doar partener. Ați deschis calea coloniei adânci, a Daciei Felix, a lucrului bine făcut. În momentul de față, ați suprimat bicameralitatea istoriei. Și stânga, și dreapta. Un bărbat de stat adevărat se luptă cu egalii săi, cu istoria prezentă, încearcă să o modifice spre binele oamenilor, nu al umanității.
Perspectiva istorică nu e la îndemâna dumneavostră și, cu cât o violentați, împotriva dumneavostră se va întoarce. Aristotelic vorbind, v-o spun în calitate de poet. Trebuie să spună poetul ceea ce veți opri și istorici să spună. Și, desigur, în acord cu apologia funcției poetice pe care o faceți. Nu am nicio îndoială că Ceaușescu a fost înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat mascată în revoluție (ceea ce nu înseamnă că nu a fost și o revoluție reală înghițită) pe fondul nemulțumirilor sociale evidente, și care au fost folosite ca pretext de către aceiași eliberatori ale căror voci de asiguratori (parcă aș spune creditori) se aud în filmul lui Chris Marker, Détour Ceausescu, 1990. Când un șef de stat e ucis de către o putere străină, el riscă să fie legendarizat. Ați găsit momentul propice să interziceți, preventiv, acest fapt. Nu fac nicio apologie lui Ceaușescu, nu am niciun motiv, observ doar teatralitatea istoriei de deasupra ei, unde mă și aflu. Ca să o observ, să îi văd funcția poetică. Dar nu folosind-o cobai, ci încercând să o topesc în opinie. Lipsa de viziune a dumneavostră mă sperie și mă revoltă. Niciun contrapunct, doar digerare, doar partea pasivă a acestui sex cu masele. Desigur, în limitele legii. Aș dori să vă spun și cât sunt românii de umiliți în afara țării, cât le e de greu, dar mi-ar fi rușine să spun asta președintelui care face toate eforturile ca România să nu mai fie o țară liberă, ci o țară cu libertate direcționată, o țară în care dreptul la opinie e baricadat în baie, pe polița de sus pe care încă mai e rugină de la Europa liberă, transfigurată într-un vechi tranzistor.
Nu fac apologia niciunui criminal, dar Ceaușescu nu poate fi pus în același rând cu Stalin, după cum, în partea de nord-vest a Ardealului, armata lui Miklos Horthy a trimis evrei în lagăr. Cel puțin acolo, nu armata română. A făcut-o în alte părți. Dar nu acolo. De aceea lucrurile trebuie privite cu nuanța pe care numai istoricii de meserie o pot avea. Când politicul se substituie istoriei, România nu mai e o țară independentă. Nici măcar atât cât a fost sub comunism în ultima lui perioadă, de tristă amintire, independentă să moară de foame, independentă să înghețe de frig, dar independentă.
Domnule președinte. Negoțul dumneavostră cu istoria e același negoț (relegat în idee) pe care Ceaușescu îl făcea vânzând sașii. Am avut contacte umane și amicale cu sașii în copilărie. Sunt oameni minunați și adorabili. Dar de ce această exhibare a unui complex? De ce ați privatizat instituția prezidențială mai mult decât a făcut-o Traian Băsescu prin camarila sa afaceroidă? De ce numai prin vânzare de sine ne putem sincroniza unei Europe care (de aici din vest vă spun) scârțâie prin ateism și mașinism inuman, însă găsește totuși căi sociale de dialog. Și ele sunt chiar simțite de către oameni. Acest fapt nu înseamnă acceptarea istoriei, cu bunele și cu relele ei, ci pur și simplu înlocuirea ei cu o nouă istorie, impusă, artificială. Ea nu poate avea aderență la poporul român pentru că acesta nu se recunoaște în ea. El își acceptă mai ușor greșelile decât se poate crede, cu condiția de a i se lăsa dreptul și tihna necesare tocmai perspectivei istorice.
În ceea ce mă privește, continui să cred că o anumită latură patriotică a mișcării legionare, în speță ortodoxistă, a fost una benefică. Ea a creat cultură și un teritoriu de jertfă de care lumea în care am intrat vrea tot mai tare să ne dezvețe. A creat mari poeți și un patriotism interbelic de care cred că și azi e nevoie. Nici perioada comunistă nu consider că a fost un bloc de beznă de 45 de ani, cred că a avut perioadele ei de opresiune cruntă, de nedreptate socială și chiar de oarecare liberalism. În acel timp, s-a scris o întreagă literatură din care se poate citi epoca. Dar așa cum nu e suficientă dialectica operei pentru ilustrarea epocii, prezentul e incapabil de perspectivă istorică. Vă acuz de egoism, domnule președinte. Dar e un egoism pentru alții, cel de care dați dovadă, nici măcar pentru dumnevostră. Liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Nici egoismul lui nu a fost pentru sine. A tolerat pentru alții. A fost colportor istoriei cum sunteți și dumneavostră. Voi regreta mereu greșeala de a vă fi votat. Credeam că miza pe care o veți avea va fi cu totul alta și că s-a identificat cu cea a unui popor. Sunteți o mare decepție.

Pentru cele susținute aici, în cărțile sau în articolele mele, cu privire la poporul meu, din care sunt bucuros că fac parte, chiar și așa, într-o istorie strâmbă cum s-a întâmplat să fie, depun mărturie în fața lui Dumnezeu și în fața propriului talent. Iar dacă iubirea pentru cultura țării mele și față de țara mea intră sub incidența penală, atunci voi fi pregătit pentru un exil lung întrucât statul român intră în contradicție cu ideile mele despre libertate. Exilul meu a început în momentul în care am fost cenzurat de însuși omul pentru care am luptat și în care am crezut. Aici, în exil, am scris Arta imunitară pentru a arăta condiția în care au fost umiliți românii în ultimii 25 de ani, cu dumneavostră, – cireașă. Xenofobia e un fapt detestabil, fără îndoială. Dar a condamna xenofobia și a nu condamna acțiunile antiromânești, mi se pare strigător la cer. Cu atât mai mult cu cât, de 25 de ani, România e guvernată, cu întreruperi, (și) de un partid constituit exclusiv pe criterii etnice, UDMR, pe numele lui. Prin această perspectivă adoptată, ați dezamăgit înainte să validați.

Așa cum anumiți oameni ai PSD au încercat să se agațe de oasele lui Brâncuși, spre a le aduce în țară, în interes electoral, așa doriți și dumneavoastră să deveniți vizibil în ochii unei Europe care nu prea cred eu că e foarte atentă la succesiunile obedienței dumneavoastră, din simplul motiv că și ea le are pe ale ei.
Cum am spus, liric vorbind, sunteți Ion Iliescu. Poetic vorbind, sunt Darie Ducan. În încheiere, vă asigur de stima mea strict protocolară.”

Darie DUCAN
Paris, 12 august 2015

Dupa ce a acceptat un pact murdar cu guvernul comunist chinez, potrivit caruia a filtrat cautarile de pe Google.cn, eliminand orice materiale neplacute pentru putere, Google anunta ca paharul s-a umplut. O serie de atacuri informatice tintite catre mailurile unor disidenti chinezi i-au convins pe cei de la Google sa renunte la cenzura asupra internetului, la care au participat pana acum.
Reprezentantii Google spun ca sunt gata sa accepte consecintele unei miscari de retaliere din partea Chinei, nefiind exclusa inchiderea paginii respective de cautare si a biroului firmei Google de la Beijing, anunta The Guardian, care mai noteaza ca si alte site-uri ca Facebook, YouTube si Twitter au fost doborate recent de vigilentii tovarasi chinezi.
Pe blogul oficial Google se mai insinueaza ca autoritatile chineze participa la (sau protejeaza) atacurile informatice indreptate impotriva a zeci de companii din domenii diverse, avand ca rezultat furtul de informatii.

Degeaba mai ai blog daca nu cenzurezi comentariile. E blogul tau si macar aici sa te simti ca un mic Ceausescu, sa ii trimiti la plimbare pe cei care au alta parere, la pachet cu spamurile pentru Viagra si site-uri porno.

Bizar e ce subiecte ii fac pe unii ziaristi deveniti bloggeri sa iti stearga un comentariu. Trei exemple personale, care imi vin acum in minte:
Pe blogul lui Victor Ciutacu am scris un comentariu ironic dupa dezbaterea Basescu-Geoana, care il cam descumpanise pe omul lui Felix. Comentariul a stat bine mersi o zi, dupa care a fost sters. Alte 423 (!) de comentarii la acelasi articol din partea vizitatorilor trebuie sa fi fost ceva mai putin deranjante, de vreme ce au fost pastrate.
Pe Catalin Tolontan am suficiente motive sa-l admir. Dar asta nu inseamna ca nu are si el teme care il scot din sarite. Am fost uimit sa vad ca-mi sterge un comentariu critic la adresa lui Ion Craciunescu. Fiecare cu slabiciunile si gusturile lui, deh.
In fine, Victor Roncea nu mi-a putut rabda un comentariu la adresa fostului sef al Securitatii, Iulian Vlad. In mare, spuneam ca respectivul e un batranel neobrazat, fara nicio remuscare sau proces de constiinta, care vinde aceeasi sperietoare a pericolului extern de care ne apara doar securistii. Aveam sa aflu ca fluierasem in biserica spunand asa ceva, pentru ca Roncea are o campanie sustinuta de spalare a cadavrului securist. Cu alte cuvinte, dl Roncea poate fi necrutator cu Patapievici sau Tismaneanu, si elogios cu seful Securitatii din 89, in care vede un fel de erou nedreptatit de istorie.

Fostul editorialist de la Flacara si Evenimentul zilei si-a facut o intrare in forta in redactia Cotidianului. In prima zi ca director, Nistorescu a luat foc cand a vazut articolul in care se dezvaluia cum Petru Romosan (scriitor si editor) ii turna marlaneste pe Horia Bernea si Ion Negoitescu. Prieten cu Romosan, Nistorescu a cerut ca stirea sa dispara de pe prima pagina a site-ului si chiar a concediat-o pe autoare, Mirela Corlatean.
Petru Romosan neaga statutul de colaborator, spunand ca angajamentul l-a semnat sub santaj, iar notele au fost scrise de ofiteri.
PS: Ca urmare a preluarii Cotidianului de catre Nistorescu, Ioan T Morar a anuntat ca nu va mai scrie pentru acest ziar.

Intr-un interviu acordat lui Tiberiu Lovin de la reportervirtual.ro, un fost angajat de la Cotidianul marturisea ca Adrian Ursu i-a cerut doua lucruri in mod explicit: sa nu mai apara articole critice la adresa lui Geoana si sa produca articole care sa loveasca in credibilitatea DNA. Noua linie a ziarului impusa de Zeul Somnului a putut fi constatata si intr-un articol de spalare si periere a ministrului Nemirschi in care ni se explica felul in care ANI a gafat anchetand un om nevinovat.
Am postat un comentariu decent la finalul respectivului articol cusut cu ata alba, articolul a aparut in seara respectiva, dar a doua zi a fost sters de constiinciosii de la Cotidianul. Pe undeva, zelul redactorilor de la Cotidianul.ro, carora Vantu le-a redus recent salariile la doar 10 milioane pe luna m-a induisat. Si mi-a venit instantaneu in minte numele documentarului difuzat de acelasi trust. La asemenea salarii si cu reinstaurarea practicii cenzurii, bietii ziaristi de la Cotidianul vor constata cat de curand ca fac figuratie intr-o noua serie din “Comunism pe burta goala”.

Obama e noul Big Brother. Intocmai ca personajul orwellian poate sterge definitiv secventele stanjenitoare. Pentru moment, cel mai jenant pentru Obama e dezvaluirea ca prestatiile sale de orator se datoreaza in exclusivitate unui prompter mai sofisticat decat cele folosite de prezentatorii de televiziune, camuflat de doua panouri din sticla, practic invizibile pentru auditoriul unei sali (dar si pentru telespectatori, cu ajutorul cameramanilor).
La intalnirea cu prim-ministrul irlandez, prompterul lui Obama s-a defectat, determinandu-l sa citeasca de fapt discursul gazdei, care ii multumea presedintelui american pentru invitatie. Secventa a fost prezentata in jurnalele televiziunilor (mai are si Big Brother scapari!), dar dupa acea unica difuzare a disparut complet de pe toate site-urile de pe glob. Altfel spus, inregistrarea a fost interzisa si stearsa de pe YouTube. Situatia e in contrast cu soarta predecesorului sau GW Bush, care poate fi gasit cu zeci si zeci de gafe si videoclipuri savuroase pe site-ul amintit si pe nenumarate alte site-uri.
Pot spune ca am avut chiar o intuitie in ziua investiturii presedintelui-minune, cand am scris Obama, obey your masters!
Obama
Foto: www.freerepublic.com

Cele mai mari companii din IT isi apara interesele prin site-uri care promoveaza libertatea de expresie si se acuza reciproc de intentii necurate

De la aparitia sa, internetul a reprezentat un spatiu al libertatii de comunicare ce a depasit granitele diverselor sisteme politice, exprimand opinii de o diversitate direct proportionala cu numarul utilizatorilor sai. Tocmai aceasta crestere exploziva a popularitatii net-ului a ridicat si problema puterii sale greu de controlat atat de guverne cat si de corporatii. Trusturile din domeniu sustin puternice activitati de lobby impreuna cu vedete de la Hollywood si aduc ca argument interesul public, acelasi de care uita imediat ce interesele o cer. Reglementarea care dereglementeaza Baietii buni si baietii rai sunt destul de greu de deosebit atunci cand vine vorba de binele public.


O parte din utilizatorii americani de internet s-a grupat in jurul asociatiei Hands Off The Internet, un grup care avertizeaza asupra pericolului reprezentat de reglementarile legislative ale acestui mijloc de comunicare. Miscarea nu trebuie confundata cu o initiativa anarhista care pune in discutie sistemul juridic in general, fiind vorba doar de o orientare liberala careia i-au subscris inclusiv companii consacrate cum sunt Alcatel, AT&T sau Cingular. Rezumatul mesajului acestei organizatii poate fi urmarit in varianta flash la adresa www.dontregulate.org. Tinta filmuletului sunt rivalii de la Yahoo, Google si Microsoft. Membrii gruparii Hands Off The Internet sustin dreptul consumatorilor de a alege modul cum evolueaza internetul, deci renuntarea la initiativele de legiferare a continutului din retea si de impozitare a comertului electronic. Sustinatorii acestor idei arata ca progresele tehnologice ale ultimilor ani, cum ar fi conexiunile prin cablu, DSL sau wireless sunt exclusiv rodul concurentei si nu a unor directive guvernamentale. Adversarii coalitiei Hands Off the Internet spun ca ei nu fac altceva decat sa sustina interesele providerilor si propria varianta de lege, nicidecum o dereglementare. Daca legile pietei sunt lasate sa isi faca datoria asa cum sunt intelese ele de providerii de internet, acestia vor putea favoriza anumite site-uri si servicii, fi ltrand indirect si continutul. In prezent, principiul traficului pe internet poate fi rezumat prin formula „primul venit, primul servit”. Alternativa propusa de firmele de cablu este aceea a unor abonamente diferentiate de tipul „pay per speed”. Cu alte cuvinte, site-urile companiilor care nu platesc astfel de suprataxe s-ar putea deschide mai greu, favorizand continutul oferit chiar de furnizorii de net.

The Great Firewall Google, AOL si Microsoft se numara printre cei ce au facut concesii semnificative pentru a patrunde pe piata chineza. Autoritatile comuniste au pus bazele a ceea ce se numeste The Great Firewall, o replica virtuala a Marelui Zid. Acesta filtreaza paginile care sunt returnate in urma unei cautari cu ajutorul unui motor de cautare, excluzandu-le pe cele stanjenitoare pentru membrii de partid (cum ar fi cele care contin obscenitati precum „democratie”, „drepturile omului” sau date despre reprimarea manifestatiei din Piata Tien An Men). si site-urile unor trusturi cum sunt CNN sau New York Times devin inaccesibile frecvent, atunci cand continutul lor este „needucativ”. Yahoo a pus si ea umarul la arestarea unor dizidenti prin dezvaluirea identitatii clientilor sai, la solicitarea autoritatilor din China

Neutralitatea internetului

In schimb, in Statele Unite, Google, impreuna cu eBay, Intel, Yahoo si Amazon au sustinut includerea in legislatie a unei prevederi explicite referitoare la neutralitatea netului. Din pacate, politicienii din Camera Reprezentantilor au respins acest amendament, permitand providerilor de internet sa trateze in mod diferentiat continutul pe care il distribuie prin infrastructura proprie. Practic, firmele de cablu detin din acest moment puterea discretionara de a selecta ce va mai ajunge si ce nu la modemurile abonatilor. Mai mult, dupa cum avertizeaza activistii (www.savetheinternet.com), companiile de cablu pot infl uenta si gradul de accesibilitate al unor site-uri fata de altele, putand decide chiar si ce site-uri se vor incarca mai rapid decat altele. Dupa votul negativ din Camera, disputa se va muta acum in Senatul american. Interesul pentru jurisdictia spatiului virtual exista si in Romania, studii foarte bine documentate putand fi regasite la adresa www.legi-internet.ro.

(articol publicat in revista LAPTOP, iulie 2006)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica