rss
rss
rss

Un guru al piețelor speculative și al predicțiilor financiare, Marc Faber, vorbește despre ce a stat la originea recesiunii globale. În opinia sa, strategia Rezervei Federale (Fed) de a încuraja economia prin reducerea dobânzilor de referință la împrumuturi a condus la un surplus de lichidități pe piață. Fenomenul aduce fonduri suplimentare celor care „licitează” pentru diverse bunuri și servicii, conducând la atingerea unor prețuri nerealiste. Astfel se formează bulele speculative, de tipul NASDAQ, din imobiliare sau de pe bursa clasică.

Faber amintește că valoarea dolarului, ca putere de cumpărare, s-a redus cu peste 90% în ultimul secol, deci o formă de stabilizare monetară e foarte posibilă, fără a preciza și un orizont de timp. Dar dolarul are încă marele avantaj de a fi monedă de referință la nivel mondial, astfel încât și alte guverne urmează politici inflaționiste similare, de devalorizare a propriilor monede. Prin acest export de inflație, America poate să mențină un nivel de trai mediu ridicat și poate încuraja apariția de bule în alte zone ale globului.

O astfel de zonă în care crizele nu sunt excluse în viitorul apropiat este China. Faber atrage atenția asupra dimensiunilor Chinei, ca populație și teritoriu, capabile să permită o dezvoltare și pe viitor. Dar, în opinia sa, datele de creștere economică sunt deja falsificate de oficialii chinezi, pentru a ascunde bula imobiliară și declinul cererii de materii prime pentru construcții și industrie.

O prezentare interesantă a noii componențe a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, cu luptele de putere și grupările din culise, care au hotărât cine să fie ales în unanimitate, de partidul cu 75 milioane de membri.

Acum că lucrurile au intrat în normalitate și românii au pus în fruntea Guvernului și primăriilor pe cei mai bun fii ai patriei, putem să ne ocupăm și de problemele altora. De pildă, problemele poporului chinez, un adevărat model și pentru maoistul nostru premier, Victor Ponta. Ca să nu mai existe disfuncții, gen procesele lui Năstase sau sinucideri ale unor colegi procurori, ca Panait, iată cum ar trebui să funcționeze un sistem brici.

metoda occidentală: cum să împrumuți ce nu ai și să iei dobândă

Ca orice jucărie, sistemul de corupție din China e inventat în altă parte, copiat și dus la o perfecțiune de invidiat. La baza lui stau două invenții vestice: marxismul și sistemul bancar fracționar. Cu prima nu ne batem acum capul, că oricum nu de acolo vin banii, doar câteva idei de control social. A doua e metoda prin care cineva, de obicei o bancă, poate împrumuta ceea ce nu are, investind fără să economisească anterior. De când e lumea și pământul, nu existase altă metodă: întâi acumulai (prin descoperire, jaf, vânzarea forței de muncă, moștenire sau creație), apoi puteai investi acele resurse într-o afacere. Spre deosebire de unul căruia i-ar fi picat resursele din cer, cel care le acumulase anterior cu trudă, dobândea nu doar știința administrării și înmulțirii lor, dar și obișnuința de a le păzi ca pe ochii din cap. Pământul era cel mai obișnuit activ în care puteai investi, într-o economie preponderent agrară: bine îngrijit, el poate fi productiv pentru nenumărate generații și își menține valoarea pe termen nedefinit. Similar, pentru categoriile mai mobile de populație, aurul și alte metale prețioase se dovedeau mijloace ideale de economisire, căci aveau lichiditate mare, adică puteau fi schimbate rapid pe lucruri trebuincioase, fără a fi perisabile.

Bogății ca pământul sau aurul au stat la baza economiilor tradiționale, asigurând o dezvoltare lentă dar sigură. Industrializarea a schimbat complet regulile jocului, aducând rate de creștere spectaculoase și riscuri pe măsură. O manufactură, care dă faliment, nu mai valorează nimic, spre deosebire de un lot de pământ, care chiar după un an secetos, tot poate redeveni productiv. Undeva la începutul secolului XVII, negustorii de aur, care percepeau o mică taxă pentru păstrarea în bună siguranță a economiilor în metal prețios ale fiecăruia, au realizat că oamenii erau mulțumiți să folosească în schimburile dintre ei, în locul aurului propriu-zis, niște hârtii de valoare, scrise de ei, care certificau că posesorul a depus cantitatea respectivă în bancă. E mai comod să porți la tine hârtii, decât pungi cu galbeni. Nu le-a luat mult acestor negustori să înțeleagă că doar o mică parte din deponenți veneau să răscumpere valorile din seifuri și că puteau emite mai multe hârtii decât metal dețineau, devenind astfel investitori fără să acumuleze în prealabil. Evident, dacă toți posesorii de asemenea bonuri de tezaur cereau să își răscumpere bunurile, sistemul se prăbușea, aproape ca un sistem piramidal.

Politicienilor li s-a părut genială o asemenea metodă și au decis să o aplice. Spre deosebire de vânzătorii de aur, ei nu aveau nicio valoare de pus în seifuri. Aveau, în schimb, puterea de a taxa toți supușii, sub amenințarea forței armate sau a închisorii, și de a amaneta astfel forța de muncă și acumulările cetățenilor actuali și pe ale urmașilor lor, dacă era nevoie. Spre deosebire de băncile în sistem fracționar, care dețin doar o mică parte din cât împrumută, statele pot să nu dețină nimic. Banii pe care îi tipăresc, spre deosebire de monezile bătute în metal prețios, își trag numele din primele cuvinte pe care Dumnezeu le rostește în traducerea latinească a Genezei: Fiat lux! (Să fie lumină!). Banii de tip fiat sau fiduciari sunt simple hârtii purtătoare de promisiuni, care au în spate voința suveranului, respectiv, a statului. Rezervele de lichidități, pe care băncile comerciale sunt obligate să le dețină sunt mai mici decât ne-am închipui și scad pe măsură ce sistemul devine mai sofisticat. Dacă în China ele pot fi la 20%, cam cât aveau și englezii acum 50 de ani, aceste pachete de urgență au scăzut în Uniunea Europeană și la 1%. Tot periculos trăiesc și băncile elvețiene, 2,5%, americane 10% (variază pentru diverse tipuri de bănci) sau britanice, 3%. Vom vedea imediat de ce cifrele mai mari ale chinezilor nu asigură neapărat protecție.

Rezervele de lichidități nu sunt totuna cu activele băncilor, care pot fi lichidate (teoretic) la nevoie și nici nu depind de performanțele creditelor acordate. Înseamnă că dacă x% dintre depunători își cer banii, banca intră în încetare de plăți și sună alarma la banca centrală. Aceasta nu are încotro și aruncă un colac de salvare, spre indignarea publicului, care abia atunci realizează scamatoria. Dar banca centrală mai are o jucărie, un fel de super-putere: dobânda de referință. (E vorba de mai multe dobânzi și mecanisme financiare complicate, unele reglate pe un fel de piețe închise, încerc să simplific tabloul.) Fără să aibă în joc valori acumulate anterior, banca centrală poate acorda băncilor comerciale bani (ca la Monopoly) la dobânzi foarte avantajoase, în speranța că ei se vor revărsa în economie prin creditare.

Amintiți-vă analogia cu fermierul care, întâi acumulează mijloacele de producție (pământul) apoi încearcă să le exploateze ca pe o afacere, pentru un profit. Băncile comerciare intră în joc având doar o părticică (să zicem 10%) din valorile cu care operează. Băncile statelor intră în joc fără să aibă nimic. Cu toate acestea, ocupă centrul scenei. În situații de avarie, când politicienii simt că „economia trebuie stimulată”, bancnotele tipărite de stat sunt împrumutate bancherilor cu dobânzi, care tind spre zero, sau undeva la 1-2 procente. Bani aproape gratis se revarsă către bănci, doar doar lumea va începe să consume și să producă. Pentru că viteza e cheia supraviețuirii sistemului. Dacă proprietarul de pământ se gândește de o mie de ori înainte să își investească avutul într-o afacere, cineva, care investește pe credit, va avea mai mult apetit pentru risc. O bancă în sistem fracționar va lua riscuri încă și mai mari, în timp ce o entitate financiară, căreia i se pretinde să mențină rezerve insignifiante și primește banii aproape fără dobândă, va fi tentată să își asume riscuri nebunești. Bun venit în capitalismul de tip cazinou! Inflația joacă în această schemă rolul rotiței pentru hamsteri: cel care exploatează niște active sau s-a împrumutat ca să le poată exploata sunt forțați amândoi să alerge mai repede decât ritmul de devalorizare a banilor. Când dobânda pentru un depozit e mai mică decât inflația, vorbim de dobânzi real negative: iei mai puțin decât depui. Pentru cei care au economisit anterior e un adevărat coșmar și o nedreptate echivalentă cu furtul. Nu înseamnă că schema nu are și câștigători.

Creditarea, chiar fără acumulare anterioară, are avantajele ei, pentru că accelerează ritmurile de creștere, la rate imposibil de atins altfel. Ea e atât de întrețesută cu dezvoltarea lumii capitaliste, cu revoluțiile industriale și IT, încât cu greu ar putea fi imaginată evoluția planetei fără aparentul perpetum mobile al sistemului bancar. Reversul e de ordin moral și are urmări practice: inventarea capitalului din nimic crește apetitul pentru risc, devalorizează munca și efortul intelectual autentic, îi taxează pe cei care economisesc, în favoarea unei clase parazitare de speculatori favorizați de stat. La extrem, dă naștere unei economii bazate pe ficțiuni și promisiuni imposibil de onorat, distruge moneda și, într-un final, economia, după accelerarea unor cicluri artificiale de creștere speculativă-prăbușire.

versiunea chinezească: să exportăm un miliard de oameni, fără să-i scoatem din țară

După ce s-au jucat de-a revoluțiile marxiste și au încercat să se industrializeze prin hei-rup, tovarășii chinezi au ajuns la aceleași rezultate la care ajunge instantaneu comunismul: sărăcie și înfometare. Pe vremea lui Mao, americanii nu inventaseră calculatoarele și regina indicatorilor de putere economică era producția de oțel. După ce îi iei chinezului cu forța plugul din bătătură, pentru topitoriile revoluționare, și te trezești cu 30 de milioane de morți într-o vară, metoda asta de avânt patriotic nu mai pare o idee chiar așa de bună.

Noroc că țara era atât de mare încât era loc și pentru câteva zone experimentale, în care Deng Xioaping să vadă ce s-ar întâmpla, dacă ar încerca să îi ajungă din urmă pe capitaliști din urmă, cu metodele lor. Exact, e vorba chiar de acele zone, înmulțite cu anii, de pe țărmul mării, care sunt și astăzi motoarele economiei chineze.

Un consilier al unui președinte american își amintește că șeful său a încercat să îl ia de sus pe Deng, la prima lor întrevedere și l-a întrebat de ce nu slăbește puțin șurubul cu drepturile omului. Deng, foarte calm, i-a amintit ce populație are țara lui și l-a întrebat câți chinezi liberi ar putea SUA să primească de anul viitor. Carter a înghițit în sec și n-a mai deschis subiectul. Anterior, probabil, la vârful puterii comuniste altcineva avusese o revelație similară: hrănirea unui popor de asemenea dimensiuni era o belea la fel de mare ca stăpânirea lui. Exista, însă, soluția de jujitsu, de a transforma problema demografică în cea mai mare resursă. În ultimii 40 de ani, singurul export real al Chinei e forța de lucru ieftină, disciplinată și exploatată la sânge. Până acum, totul a mers ca pe roate, economia a crescut de 10 ori.

Mariajul est-vest e ideal pentru elitele politice din cele două emisfere: occidentalii au consumerism și țin în mișcare roata de hamster a propriului lor sistem de corupție, orientalii își exportă mâna de lucru în beneficiul oligarhiei de partid, cu promisiunea că vor ajunge și ei la consumerism, care e un fel de stadiu final al comunismului, visat de Marx. O mică problemă ar fi, dacă s-ar termina între timp populația și materiile prime. Dar să nu anticipăm. Ca la orice Caritas, momentul cel mai neplăcut nu e când depui, ci când alții nu mai depun.

Ați reținut ce spuneam mai sus, că trebuie să existe întâi economisire și apoi investiție și consum? E un detaliu nesuferit, pe care încearcă să îl ocolească oamenii de la butoane și din Vest și din Est. Primii au găsit soluția temporară a vieții pe credit. Cei din urmă au găsit soluția spaimei zilei de mâine. Cum China a renunțat complet să mai construiască socialismul, orice idee de welfare state, stat asistențial, a fost lichidată. Vrei la farmacie? Ia un ginseng. Vrei pensie? Cheamă un nepot. Aici ar fi o problemă, pentru că am spus mai sus că Partidul și-a amintit vorba lui Marx că „omul e cel mai prețios capital”, și l-a luat deja pe nepot la Foxconn, să facă iPhone-uri.

De când e lumea și pământul, s-a constatat o coincidență: nu există creștere economică susținută, fără creștere demografică. (Pauză publicitară pentru hipsteri: vreți ca România să prindă rădăcini, lăsați copacii și faceți copii!) Politicienii găsesc uneori metode să ocolească acest impediment: dacă au o țară bogată, deschid granițele puțin, ca americanii, cumpără sclavi, cuceresc colonii. O metodă mai ieftină și mai ingenioasă e să muți oamenii dintr-o parte în alta. A încercat-o și Ceaușescu, succesul a fost parțial, păcat că ideile lui de investiții au fost neinspirate aproape toate. În ultimele decenii, chinezii fac exact asta: mută populație tânără de la sate la orașe. La fiecare cincinal, între 3 și 5% din populația țării s-a urbanizat. Alte 300 de milioane de țărani așteaptă aceeași șansă, fapt ce face posibile dar și neapărat necesare ratele mari de creștere a PIB-ului.

Plecarea unui nepot la oraș nu e o veste fără emoții, dacă respectivul e singurul nepot, pe care îl au patru bunici. Politica unui singur copil a limitat gurile de hrănit și a furnizat mână de lucru în ritmul în care liderii partidului puteau înființa fabrici pentru ei, dar a avut și consecințe. Sunt mult mai mulți băieți decât fete, chestie de preferință a părinților, și prea puțini cei care să aibă grijă de tine la bătrânețe. Atunci chinezul de rând nu are încotro și „intră în sistem”. Roata de hamsteri are alte motivații decât în Vest, dar produce aceleași rezultate. Ca urmare, viitorul bătrân fără pensie, spital și azil se apucă să economisească. O face cu furie, ca nimeni de pe planetă: cam jumătate din tot ce agonisește, pune deoparte!

Bani frumoși pentru oligarhia comunistă, care îi fură din bani din prima clipă, iar acum se pregătește să îl lase sărac lipit. Mecanismul e explicat în acest articol despre Cleptocrația chineză, din care încerc să sintetizez. Există două căi spre care s-ar putea îndrepta viitorul nostru pensionar, cu iluzia că economisește: bănci sau imobiliare. Ambele sunt investiții de coșmar în situația dată.

Pare greu de crezut, dar chinezii se resemnează să depună grămezi de bani cu poza lui Mao, la dobânzi real negative. Ți se promite o dobândă mizerabilă de 1%, inflația e 6%, dacă economia nu se întâmplă să duduie, negustor te numești. Nu e de mirare că mulți joacă la un fel de caritasuri neoficiale, în speranța că vor strânge destui bani, cât să treacă la următorul nivel: investiția / speculația imobiliară. În ultimii 12 ani, acesta e noul sport național în China, o țară care încă nu a cunoscut prăbușiri ale prețurilor imobiliare. Deocamdată.

O casă pare o investiție durabilă. Chiar și o casă goală, într-un oraș fantomă, care nu a adus niciun yuan din chirie vreodată, tot investiție se cheamă, dacă poți să o revinzi cu profit, la un interval oarecare. Contrar principiilor economice, faptul că e goală devine chiar un avantaj. Ca în sistemul bancar occidental, aici totul ține de încredere. Sau de iluzie. Cât timp chinezul de rând va crede că garsoniera pe care și-o cumpără va fi mai scumpă anul viitor, comedia se învârte. Iar statul poate băga dolarii de la americani în blocuri, cum îi bagă și în poduri și malluri goale, ca să țină PIB-ul la cote mari.

Aici intră în scenă cleptocratul, pardon, tovarășul membru al partidului comunist chinez. Pentru că undeva trebuie să se ducă tot acest potop de economii, repet, jumătate din ce câștigă orice chinez. Lichiditățile obținute merg direc la finanțarea fabricilor și altor afaceri cu capital de stat. Mai țineți minte fabricile românești de după 90? Cam care erau proporțiile jafului directorimii numite politic? Să nu credeți că politrucul chinez arată diferit pe dinăuntru. Un singur ingredinet le-a lipsit celor care au răpus prin căpușare și proastă administrare fabricile de stat de la noi: finanțare la dobândă real negativă. Într-un fel, a tot încercat-o Văcăroiu, prin subvenții la energie, ștergeri de datorii (toate guvernele au bifat asta), apoi s-a văzut costul, când Bancorex s-a prăbușit și din această cauză. Dacă am fi avut o populație captivă, cu spaima bătrâneții, care să le alimenteze cu fonduri de rulaj, și azi ar fi existat acei mastodonți.

Tot ce li se cere oligarhilor chinezi din corporațiile de stat e să fure cu moderație, încât pierderile să nu fie mai mari decât dobânzile negative, la care sunt alimentați cu bani. Pare simplu, dar există riscuri. Managerii economiei chineze trebuie să jongleze foarte bine cu iluziile. La inflație prea mare, populația înțelege trucul, caută alte modalități de economisire sau pune de o revoluție. La inflație prea mică, întreprinderile de stat nu mai pot fi prăduite, ba chiar se prăbușesc și trag după ele băncile (tot de stat). La fel de vulnerabil e sistemul și la scăderea cererii de jucării dinspre UE și SUA, sau la împuținarea petrolului și minereului. De-asta, tovarășii cleptocrații deja cumpără oficial câmpuri petroliere, mine prin Africa, porturi prin Europa și alte active, iar neoficial, case de fugă și studii în Occident pentru copii. Pe mutește, oligarhia chineză își pregătește deja exitul: ori fi băncile Vestului tot conduse de hoți, dar tot sunt mai sigure și au dobânzi mai bune ca ale statului. Ceasul economiei chineze ticăie.

Dar mai rău de atât ticăie ceasul biologic. Chiar dacă ar renunța acum la politica unui singur copil, rezultatele tot nu ar putea fi oprite, din motive culturale și de sărăcie. În 2016, va fi anul de vârf pentru China, în ce privește proporția tinerilor apți de muncă în totalul populației. Tot ce urmează de acolo e o spirală a îmbătrânirii, la o viteză nemaivăzută în istorie. Iată ce prevede acest studiu demografic:

„În ultimele trei decenii de creștere ultra-rapidă, populația cu vârste active a Chine a crescut cu peste două treimi, într-o medie de aproximativ 1,8% pe an. În contrast, acest segment activ de populație va scădea între 2010 și 2030. După vârful din 2016, scăderea va fi de aproape 1% pe an.”

Vin din urmă bunicii, chiar și din perioada de dinaintea legii controlului populației: „în 2010, China avea 115 milioane de oameni peste 65 de ani, până în 2030, va avea 250 de milioane, din același segment de vârstă”. Pe atunci, China va avea populații mai îmbătrânite și decât vest-europenii de azi, cu sistemele lor deficitare de pensii, doar că fără pensii serioase de stat și economii potențial spulberate de finalul bulei imobiliare, inflație și descreșterea economică.

PS: Imaginile cu care v-ați delectat nu sunt de la vreun palat baroc. Sunt câteva încăperi modeste, din sediul unei companii farmaceutice de stat. Unul dintre cleptocrații chinezi le-a socotit o bună investiție pentru fabrica lui.

Tovarășii chinezi au depășit planul și anul acesta, putând raporta cu mândrie că se descurcă. Mulți dintre ei dețin deja rețeta noastră secretă de kapitalism. 38 dintre membri Congresului Partidului Comunist sunt deja miliardari în dolari. În fruntea lor, Liang Wen-gen, cel mai bogat om din țară, membru al Comitetului Central. Practic, 1 din fiecare 7 miliardari ai țării sunt în congres.
Mai mult, primii 70 cei mai bogați membri ai congresului chinez însumează o avere de 75 de miliarde de dolari.
În comparație, cei mai bogați 70 de congresmani americani dețin doar 4,8 miliarde de dolari.
Cum unii îmbogățiți cad în dizgrație, după modelul rusesc, și ajung chiar și la închisoare, spre răcorirea maselor cu salariu de 30 de dolari, unii milionari cer celor care fac asemenea statistici să nu îi includă în top.
Cu asemenea disparități, depinde doar de cât vor reuși să acumuleze și cei de jos până când va pocni bula imobiliaro-politică din China, ca să știm dacă vom avea o revoluție proletară sau una mai burgheză.
Pentru detalii, vă puteți delecta cu melodioasa limbă chineză:


După articolul recent despre punerea în mişcare a cataclismului economic chinezesc, revin cu o dezbatere care mi s-a părut captivantă, între doi geo-politologi, George Friedman şi Robert Kaplan.
Aproape simultan cu această discuţie, Obama tocmai se răstea la chinezi cerându-le să renunţa la manipularea monetară. Cei doi specialişti cred că e puţin probabil să asistăm la un război deschis între cele două super-puteri, dar că va urma mai curând un război rece comercial, cu şicane şi tentative de dislocare a aliaţilor strategici ai celor două ţări.
Americanii rămân fideli teoriilor lui Alfred Mahan cu privire la importanţa supremaţiei navale într-o confruntare geostrategică, aşa că accentuează diferenţele de dotare dintre flotele celor două puteri şi dificultăţile Chinei de a controla rutele oceanice care înconjoară sudul Indiei şi pe unde sosesc resursele energetice din Africa şi Orientul Mijlociu.
De asemenea, numeroasele baze americane presărate în statele insulare din jurul Chinei şi alianţele strategice cu acestea, creează un adevărat scut, cu toate că zona a fost deja cucerită din punct de vedere comercial de către China. Ca exerciţiu de imaginaţie, există pericolul (teoretic) ca America să poată bloca porturile comerciale ale Chinei, printr-o blocadă realizată din apele teritoriale filipineze din sudul Mării Chinei, ceea ce nu e posibil în cazul Americii, cu ieşiri largi la ambele oceane principale ale planetei.
Robert Kaplan e de părere că ambiţiile maritime ale Chinei sunt urmare a faptului că graniţele sale terestre sunt astăzi mai sigure decât au fost vreodată. Contra-argumentul adus de George Friedman a fost că două regiuni vestice de mari dimensiuni ale statului chinez sunt resimţite de mulţi localnici ca fiind teritorii ocupate: în special Tibet şi apoi Xianjiang. Cazul Tibetului e de notorietate, în timp ce provincia Xianjiang era locuită de uiguri, musulmani apropiaţi de vecinii lor din fostele republici sovietice caspice. Aici guvernul comunist a dus o intensă politică de colonizare cu chinezi han, din grupul etnic majoritar, care acum sunt covârşitori şi în această provincie.
Mai puţin încrezător în perspectivele economice ale Chinei, George Friedman aminteşte spectrul unei stagnări îndelungate similare cu a Japoniei, dar cu efecte sociale incontrolabile la o populaţie săracă:
– 600 milioane de chinezi trăiesc în gospodării care câştigă mai puţin de 3 dolari pe zi
– 400 milioane trăiesc în gospodării care câştigă între 3 şi 6 dolari pe zi
– şi doar restul populaţiei, o minoritate, se apropie de venituri normale pentru o ţară dezvoltată
Dată fiind această putere de cumpărare scăzută, uriaşele capacităţi de producţie nu pot fi utilizate de clientela internă. De aici rezultă necesitatea de a scădea marjele de profit la export şi de a creşte creditarea economiei, inclusiv cu credite neperformante, ceea ce generează inflaţie, de asemenea pe spinarea majorităţii sărace. Dependenţa de pieţele americană şi europeană e o vulnerabilitate majoră pentru complexul industrial chinez. Ceea ce e luat acum ca un semn de putere imperială, achiziţiile spectaculoase în ţări dezvoltate, poate fi interpretat ca semnul unui exod de capital din China.


O revoluţie în China e o chestiune de luni, spune Gordon Chang, autorul cărţii Apropiata prăbuşire a Chinei.

Dacă aţi văzut filmuleţul cu tanara care se plimbă agale cu o bărcuţă, când de lângă ea ţâşnesc două balene, care iau o gură de aer, aveţi cea mai elocventă imagine asupra evoluţiei în care e angajată economia chinezilor. Se vorbeşte de un an sau doi despre bula imobiliară chineză, numai că acum nu mai e vorba de simple predicţii, ci de constatarea punerii în mişcare a finalului precipitat pe care îl au toate activităţile intens speculative.
Cea mai înşelătoare supoziţie legată de China e că are o economie bazată pe export. În realitate, China importă circa 15% din PIB sub formă de energie şi materii prime, pentru a putea exporta cam 20%. Cel mai vast sistem scalavagist inventat vreodată, cu sute de milioane de muncitori plătiţi cu câteva zeci sau cateva sute de euro, îşi turează la maximum motoarele pentru a putea produce un plus de doar 5% din PIB-ul naţional. În cifre, exportul estimat de CIA pentru 2010 e de 1,58 trilioane, iar importul, de 1,32. Cum mare parte din producţie e de fapt relocare a unor investiţii occidentale, se poate spune că patria de la Răsărit exportă în realitate forţă de muncă extrem de ieftină şi de disciplinată, fără a furniza o imigraţie care ar înspăimânta Occidentul. În felul acesta, toată lumea e “fericită”, în special la vârf. Sau, cum succint se exprima Jim Chanos: “pentru a se menţine la putere, elitele politice din China au recurs la capitalism, iar elitele politice din Vest la socialism”.

Dacă datele privind comerţul internaţional pot fi cât de cât verificate, restul datelor se pierd în nebuloasa statisticilor triumfaliste, tipice unui regim comunist. Aici, asemănarea cu URSS, un imperiu muribund care îşi convinsese până şi rivalii de iminentul său triumf, e izbitoare. Spre deosebire de economiile de liber schimb, economia planificată a Chinei nu pleacă de la activitatea economică, pentru a ajunge la final la un anumit procent de creştere, rezultat din bilanţ. Dimpotrivă, activiştii de partid folosesc încă metoda inventată de Stalin a planurilor cincinale, care fixează ca ţintă o anumită creştere economică, pe care o ating cu precizie prin investiţii ale statului. Construcţiile şi lucrările de infrastructură sunt cele mai la îndemână întrucât au volume suficient de mari, ocupă multă forţă de muncă, nu neapărat calificată şi nu depind de capriciile pieţei, ca în cazul bunurilor de larg consum. Aşa apar barajele de proporţii nemaivăzute, zgârie-norii, stadioanele care te lasă cu gura căscată şi oraşele fantomă.
În teoria liberală, asemenea investiţii constituie alocări nesăbuite de resurse, întrucât doar piaţa ar fi putut dicta ce e necesar să fie produs şi care e preţul corect. Să vedem dacă inventivii chinezi vor fi găsit o modalitate de a păcăli implacabile legi ale economiei.
Primele decenii de experiment comunist au produs în China o catastrofă economică de proporţii, culminând cu înfometarea agricultorilor pe vremea lui Mao, soldată cu peste 30 de milioane de morţi într-un singur an. Fanatismul lui Mao a fost înlocuit de pragmatismul lui Deng Xiaoping, primul preşedinte chinez care viziteaiă America şi care decide să permită unui singur oraş să funcţioneze în mod experimental după legi capitaliste. Rezultatul a fost uimitor, zonele de liber schimb au fost multiplicate de la an la an, ca motoare ale unei creşteri economice care nu a mai încetat de la experimentul lui Deng Xiaoping.
De dragul prosperităţii aduse de insulele de capitalism, activiştii comunişti au renunţat la mare parte din doctrina comunistă, în special la egalitarismul şi spiritul revoluţionar al lui Marx şi Mao. Prin investiţii de stat, roadele muncii miliardului de chinezi, aflaţi la pragul de jos al sărăciei, sunt direcţionate punctual fie către exportatorii care aduc valută în ţară fie către dezvoltatorii care ţin în mişcare roata produsului intern brut.
În istorie singurele civilizaţii care au avut creşteri economice de durată au fost cele susţinute de creştere demografică. Altfel spus, suficientă forţă de muncă pentru a putea susţine copiii şi bătrânii. Comuniştii chinezi au găsit o portiţă ingenioasă pentru a simula sporul demografic, prin politici diferite între sat şi oraş, care asigură un flux constant de personal activ şi dispus să accepte orice condiţii, venind de la sat către noile metropole. Politica unui singur copil e practic un proiect eugenic, care dă activiştilor de partid răgazul necesar pentru a nu se confrunta cu episoadele de foamete experimentate anterior, fără a avea o penurie de forţă de muncă. Dar acest ciclu de dezvoltare e deja pe final. Cu o piramidă a familiei inversată – cu mai mulţi strămoşi în viaţă decât urmaşi activi – China e deja în pragul a ceva pentru care nu există precedent. Nu a mai existat o altă civilizaţie confruntată simultan cu probleme specifice îmbătrânirii (ca acelea ale Europei de Vest) şi cu acelea ale subdezvoltării (ca Africa). Pe măsură ce tot mai rarii tineri încep să aibă pregătiri superioare tot mai sofisticate, devine problematică angajarea lor în construcţii sau în manufactură, de aici genul de şomaj bizar cunoscut deja de Vest: şomaj mai mare în rândul tinerilor decât al bătrânilor şi penurie de meseriaşi şi salahori. Pare halucinant, dar chiar şi poporul chinez e pândit de spectrul lipsei forţei de muncă.
Bomboana pe colivă o constituie surplusul de populaţie masculină, rezultat în urma politicii “un singur copil”. Două sute de milioane de băieţi pentru care nu vor exista neveste vor genera fie cel mai mare val migrator din istorie, fie, cum caustic se exprima cineva, “al doilea imperiu homosexual din istorie, după Sparta”. Cu atâta testosteron şi atâta frustrare orice ţară devine o pepinieră pentru ideologiile revoluţionare (vezi cazul arab, venit după explozia demografică) sau pentru chemări războinice. Partidul Comunist, care a abandonat retorica socialistă în favoarea unui naţionalism, care pe alocuri frizează un nou arianism galben, nu face decât să se joace cu focul pe lângă canistra de benzină. Cu frustrările generate de o inegalitate strigătoare la cer şi cu xenofobia încurajată de stat, izbucnirile pot lua forme dintre cele mai diverse: de la confruntări interne la răspunsuri nervoase rivalului american sau rus. Sunt ingrediente care fac mai plauzibilă reproducerea modelului Iugoslav de tranziţie cu război civil, decât a celui sovietic, pentru schimbarea puterii la Beijing.

Aşa cum am mai spus anterior, din păcate nu doar comuniştii chinezi cred în virtuţile războiului ca aducător de prosperitate. La fel gândesc şi omologii lor occidentali, care văd în cheltuielile exorbitante ale complexelor militare metode de stimulare a economiei. Materialismul cel mai egoist al maselor din ţări aşa zis civilizate a făcut să treacă neobservate, dacă nu chiar glorificate ultimele genociduri din războaiele Orientului Mijlociu. Prin urmare, continua bombardare cu informaţii terifiante despre criză e de natură să cultive o stare favorabilă războiului (în primă instanţă comerical, apoi armat). Colapsul Chinei ţine de lipsa de sustenabilitate a economiei planificate, dar concomitenţa cu reaşezarea sistemului economic vestic poate da idei şi scuze liderilor comunişti şi nu numai.
Declanşatorul crizei în China e, ca şi în America, piaţa imobiliară. E o piaţă care funcţionează de puţin peste un deceniu, încă neconfruntată cu crize şi prăbuşiri. Într-un fel, chinezii sunt la fel de entuziaşti cu speculaţiile imobiliare pe cât eram noi de cele financiare pe vremea Caritasului. Mulţi se împrumută chiar de la un fel de caritasuri pentru a achiziţiona în scop speculativ încă o casă. Uneori, o casă goală, ce poate fi vândută repede, e chiar mai preţuită decât una cu chiriaşi, ceea ce arată o clară lipsă de calcul cu privire la randamentul investiţiei. Statul a luat teoretic măsuri de descurajare a speculaţiilor imobiliare, dar e implicat el însuşi în propriile tunuri imobiliare. Cele mai multe sunt făcute din banii unor municipalităţi supra-îndatorate, care construiesc frenetic cartiere goale. Există deja mall-uri cu magazine şi angajaţi, în care nu calcă nimeni decât ca să se plimbe. De asemenea, există angajaţi care dorm câte doi în pat în camere oferite de angajator şi blocuri noi şi goale, în zonele rurale. Problema aici nu e lipsa cumprărtorilor, ci a cumpărătorilor cu putere de cumpărare. Semnalul că lucrurile au pornit pe tobogan e căderea achiziţiilor imobiliare şi a preţurilor acestora. Concomitent suntem bombardaţi cu ştiri despre achiziţii chineze în Europa sau America, ştiri care sunt doar semnalul că e căutat un debuşeu pentru banii tipăriţi fără acoperire în America şi Europa, pentru finanţarea datoriei. Sunt căutate fie resurse naturale, ca în America Latină, Australia şi Africa, fie active propriu-zis. Cu alte cuvinte, speculanţii din oligarhia de partid se retrag discret de pe pieţele supraturate chinezeşti şi îşi transformă banii în valori reale.

Cocoţată pe miliardele de euro venite din vanzarea de produse contrafăcute sau bune de aruncat, marea Chină a început deja sa manifeste o aroganţă imperială faţă de restul ţărilor smotocite de criză. Într-un gest fără precedent de huliganism internaţional, cea mai mare dicatură a lumii a ameninţat statele din întreaga lume că vor suferi represalii dacă vor participa la ceremonia de decernare a premiului Nobel pentru Pace.
Anul acesta, distincţia i-a revenit lui Li Xiaobo, aflat în închisoare pentru 11 ani pentru singura vină de a fi semnat un document de protest similar celui iniţiat de Vaclav Havel. Condamnarea lui Li Xiaobo e desprinsă din lumea paranoică a regimurilor comuniste: “acţiuni subversive împotriva statului”. Oligarhii care conduc Partidul Comunist Chinez au catalogat decernarea premiului Nobel acestui disident ca “o obscenitate” şi au reacţionat prompt, dictând o condamnare de arest la domiciliu şi pentru soţia incomodului scriitor.
Este de remarcat că nici măcar Uniunea Sovietică, atunci când nobelul a fost câştigat de Andrei Saharov sau Alexandr Sojeniţin, nu a îndrăznit să ceară ţărilor din lumea liberă să nu participe la festivităţi şi nu a trecut la ameninţări.
Spre onoarea lor, 36 de ţări au confirmat că vor participa la ceremonie la nivel de ambasadori, fără teama de a rămâne fără rezerva strategică de tenişi sau maieuri de bumbac. La polul opus, 5 ţări pentru care democraţia e un cuvânt străin, s-au aliniat disciplinate în spatele obrăzniciei chinezeşti: Rusia, Kazahstan, Coreea de Nord, Cuba, Irak şi Maroc.
România s-a hotărât cu greu în care tabără ar fi mai potrivit să intre, aşa încât răspunsul diplomaţiei române a fost trimis după termenul limită indicat de organizatorii norvegieni. Alături de România, alte 15 ţări au dat răspunsuri neclare, intimidate de ameninţările chineze.
Când, în fine, a luat o decizie, alăturându-se lumii civilizate, ministrul Teodor Baconschi a ţinut să atenueze gestul precizând că România nu va fi reprezentată la nivel de ambasador la ceremonia premiului Nobel. Cu alte cuvinte, vreun tovarăş securist de prin ambasada va merge pe vârfuri în sală cât să nu ii supere pe comuniştii de la Beijing.
Atitudinea circumspectă a lui Baconschi nu mi se pare deloc nereprezentativă pentru misteriosul personaj din fruntea diplomaţiei. În teorie, Baconschi e un avocat al anticomunismului şi un ideolog al dreptei de coloratură creştin-democrată. În practică e mai curând prudent şi grijuliu cu propria carieră decât pregătit să rişte ceva de dragul unei schimbări atât de necesare.
Teodor Baconschi e un intelectual pregătit la superlativ, civilizat şi demn de respect. Iar dacă adaugi la astea că a reuşit să treacă de prima tinereţe în viaţa publică fără scandaluri de corupţie, poţi obţine portretul unei mari speranţe pentru politica românească. Politică în care a intrat într-un moment dramatic, ceea ce arată ceva caracter. Dar de la lansarea sa fastuoasă de la Ateneu şi până acum n-a mai urmat nimic. Doar câteva interviuri îngrijite dar îngrozitor de plictisitoare, un fel de campanie de promovare din care nimeni n-a rămas cu nicio amintire. Politicienii dotaţi cu instinct n-au nevoie nici de lansări la Ateneu nici de interviuri comode pentru a se contura ca personaje publice; Traian Băsescu e în stare să-şi livreze mesajul şi în timp ce împinge căruţul la Carrefour şi răspunde unei întrebări primite din mers. (Sau era, pe vremea când mai avea parte de băi de mulţime.) Fără instinctul gesturilor şi declaraţiilor simbolice, oricâte calităţi ar avea Teodor Baconschi (şi are) poate să se pregătească liniştit de soarta precedentului ministru de externe care a fost ambalat pentru prezidenţiale, chit că între el şi Geoana e totuşi o diferenţă de mulţi ani lumină în defavoarea Prostănacului. Rezultatul poate fi acelaşi.

Dupa ce a acceptat un pact murdar cu guvernul comunist chinez, potrivit caruia a filtrat cautarile de pe Google.cn, eliminand orice materiale neplacute pentru putere, Google anunta ca paharul s-a umplut. O serie de atacuri informatice tintite catre mailurile unor disidenti chinezi i-au convins pe cei de la Google sa renunte la cenzura asupra internetului, la care au participat pana acum.
Reprezentantii Google spun ca sunt gata sa accepte consecintele unei miscari de retaliere din partea Chinei, nefiind exclusa inchiderea paginii respective de cautare si a biroului firmei Google de la Beijing, anunta The Guardian, care mai noteaza ca si alte site-uri ca Facebook, YouTube si Twitter au fost doborate recent de vigilentii tovarasi chinezi.
Pe blogul oficial Google se mai insinueaza ca autoritatile chineze participa la (sau protejeaza) atacurile informatice indreptate impotriva a zeci de companii din domenii diverse, avand ca rezultat furtul de informatii.

Daca legea care obliga familiile sa nu aiba mai mult de un copil nu ar fi fost adoptata in 1979, intre 300 si 400 de milioane de chinezi ar fi vazut lumina zilei, in plus fata de cei 1 miliard si 300 de milioane actuali. Legea, extrem de drastica, survine altor reglementari impreuna cu care a coborat numarul mediu de nasteri al unei femei adulte, de la 5,9, la 1,8. Asadar, pentru a se ajunge la aceasta medie, chiar si in prezent numarul familiilor cu 2 copii e foarte mare. Deci, cine sunt privilegiatii care au voie sa incalce legea planningului familial?
Prin aceasta politica inumana, China a pus deseori in aplicare politici eugenice de tip nazist. Prin controale stricte, persoanele cu probleme de sanatate au chiar interdictie de a se casatori, daca nu accepta sa fie sterilizate. Mai mult, comunistii chinezi au folosit controlul nasterilor pentru un megalomanic proiect de inginerie sociala: in regiuni rurale unde a fost nevoie de fermieri, familiile au putut avea chiar si 3-4 copii, problemele economice si de dezvoltare fortandu-i sa ia in calcul renuntarea la aceasta reglementare si in zonele industrializate care au nevoie de forta de munca.
De altfel, imbatranirea populatiei risca sa indrepte China spre dezastru peste cateva decenii. Daca lucrurile nu se schimba, China, care in anii ’70 avea 7,7 adulti care intretineau un pensionar, va avea in 2050 1,6 salariati care sa cotizeze pentru fiecare pensionar. Dincolo de aceasta problema economica, efectele sociale sunt deja vizibile: o populatie care, in marile orase, are acelasi ritm galopant de imbatranirea ca in Europa Occidentala, dezechilibrarea raportului dintre baieti si fete, in conditiile in care parintii prefera sa aiba un baiat drept urmas, aparitia unor probleme grave de socializare la copiii care nu au ca parteneri de joaca decat adulti si care sunt rasfatati in mod exagerat de acestia.
Guvernul comunist a folosit exceptiile de la legea “un singur copil” si pentru a controla coloratura etnica a populatiei, in cadrul unei doctrine multiculturaliste, care a permis minoritatilor sa nu fie depasite ca pondere de majoritari. In plus, mii de demnitari comunisti incalca legea, fara a fi confruntati cu masurile drastice de retaliere luate in cazul cetatenilor de rand. Legea in sine e favorabila unui sistem comunist ce ar putea fi caracterizat drept oligarhic.
Foto: NYinquirer.com
Familiile bogate pot plati amenzi si taxe suplimentare (pentru educatie si asistenta sanitara), care le permit sa se perpetueze dupa bunul plac. Si cetatenii plecati in strainatate pentru a aduce valuta in tara beneficiaza de exceptii in acest sens. Aparitia oligarhiei comuniste e un fenomen atat de marcant in dezvoltarea Chinei incat i-a facut pe multi comentatori sa se intrebe in ce masura statul asiatic mai este comunist de fapt. Teoretic, doar un sfert din primii 100 de miliardari chinezi din Topul Forbes sunt membri ai Partidului Comunist. Dar intr-o tara in care angajatii aparatului de securitate se numara cu zecile de milioane si alocarea tuturor resurselor e decisa de Partid, adevarul e ca absolut toti capitalistii chinezi sunt “desemnati” de catre elita comunista. Un exemplu de varf de cum apare un capitalist in China? Fiul cel mai mare al lui Jiang Zemin conduce cea mai mare companie de telecomunicatii din tara (China Netcom), desprinsa prin privatizare din fosta companie de stat. Cu interdictia de a forma sindicate pentru angajati, legi permisive in privinta protejarii mediului si a drepturilor de autor, intreg sistemul e proiectat pentru a-i ajuta pe cei alesi de Partid sa se imbogateasca rapid.
Pentru oamenii de rand, aceste practici eugenice au luat forme monstruoase. Autoritatile au dictat in extrem de multe cazuri sterilizari, intreruperi de sarcina prin injectarea de solutii saline (chiar si in luna a noua de sarcina!) si uciderea pruncilor imediat dupa nastere. In provinciile care “depasisera planul” de nasteri al partidului s-au folosit chiar si detectoare cu ultrasunete, care sa le depsiteze pe femeile ce urmau a fi supuse unei intreruperi fortate de sarcina.

Fabuloasa ceremonie de inaugurare a Jocurilor Olimpice de la Beijing a fost umbrita de un amanunt dezvaluit de Sky News. Focul de artificii atat de spectaculos a fost doar in parte o transmisiune live de televiziune. Secventa in care artificiile formeaza conturul unor uriase labe de urias care pare ca paseste din Piata Tienanmen, pentru a ajunge in stadionul in forma de cuib de pasare a fost fictiune pura. Secventa de realitate virtuala, creata in cateva luni, simula filmarea tremurata dintr-un elicopter si a fost inserata in timpul transmisiunii in direct, fara sa poata fi sesizata ca fiind o animatie.

Dincolo de acest siretlic comunist, operatiunea de PR a oligarhilor de la Beijing a dat roade. S-au cheltuit pana acum 40 de miliarde de euro, dar efectul scontat a fost atins. Intreaga lume a fost uluita de ce a vazut, in cadrul unei etalari de disciplina si fast care i-ar fi facut sa crape de invidie pe Kim Ir Sen sau pe Ceausescu.

 

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica