rss
rss
rss

Cât timp presa occidentală bagă cărbuni în sobă pentru un nou război, în Siria sau în Iran, după ce ultimele războaie, din Serbia, Afganistan, Irak sau Libia s-au încheiat „atât de bine”, iată cum arată războiul modern „la sol”, sau mai bine zis la joasă altitudine. Dronele par un fel de jucării, manevrate din joystick și dotate cu camere de filmat, suficient de puternice încât să îi arate pilotului și expresiile feței celor pe care îi ucide, din confortul unui scaun de birou. Iată mărturia unui astfel de pilot:

”În trecut eram pilot în misiune. Aruncam bombele, nimeream ţintele, însă nu aveam nicio idee pe cine loveam. Acum pot să le văd feţele. Îi supraveghez ore în şir. Mă uit cum se joacă împreună cu soţiile şi copiii lor. Când îi prind singuri nu am nicio reţinere să-i ucid. După atac, urmăresc cum scot cadavrele din casă, văd femeile cum plâng îndoliate. Nu e ca la PlayStation. E cât se poate de real. Munca mea presupune să urmăresc şi ce se întâmplă după încetarea atacului aerian. Număr cadavrele şi urmăresc înmormântările”

E vorba de un război care, teoretic, nici nu există. Nu se încadrează nici în aberanta categorie de „lovitură preventivă”, pentru că împotriva Pakistanului nu s-a emis nicio declarație de război. Culmea, Statele Unite continuă să furnizeze ajutoare financiare consistente administrației pakistaneze, în speranța că îi vor păstra pe politicienii locali în sfera lor de influență. Cum remarca ironic un comentator: „n-am putea măcar să nu le mai dăm bani și să ne urască gratis?”.

Marele avantaj al „terorismului” e că nu are o capitală, pe care să o poți cuceri. Lupta cu el poate dura la nesfârșit. Nici nu trebuie să convingi lumea să se înroleze. Atâta timp cât sistemul bancar fracționar îți permite să tipărești bani fără o valoare în spate, iar inflația îți permită să impozitezi pe neobservate prezentul și viitorul, industria militară își va crea propria piață și propria cerere.

Publicitatea intră și ea în acest mecanism auto-hrănitor. BBC a publicat o fotografie cu un copil, care sare peste un șir de cadavre în saci albi, dintr-o morgă improvizată, ca ilustrare a unui masacru din Siria. Autorul fotografiei a recunoscut-o: era din timpul războiului din Irak. E grăitor pentru selectivitatea memoriei colective că o imagine de un asemenea impact nu a fost reținută decât de fotograf. În mințile noastre altele sunt bornele.

La fel de important la cuvântul „terorist” e că poți să îl aplici oricui vrei. Poți să i-l aplici lui Obama, care aprobă raidurile nocturne cu drone? Nu poți, pentru că e singurul politician care a primit premiul Nobel pentru pace, pentru promisiuni electorale. Poți să i-l aplici lui Vladimir Putin pentru genocidul din Cecenia? Dacă ești ziarist rus, s-ar putea să fie ultimul lucru pe care îl scrii, înainte să îți explodeze mașina. Poți să îl numești terorist pe Benjamin Netanyahu, care în ultimul an cum prinde un microfon deschis pe undeva își amenință vecinii cu bombardamente „preventive”? Nu poți, pentru că ai fi automat un „antisemit” nenorocit. Poți să spui despre mercenarii yemeniți, înarmați și trimiși în Siria să îl dea jos pe Asad și regimul lui de clan, de tip securistic? Nu poți, pentru că aceia se numesc „luptători pentru libertate”, „rebeli”, „activiști pentru drepturile omului” sau „armata de eliberare”.

E posibil ca unele masacre din Siria chiar să fie reale. Nu ca româncele, anunțate moarte și descoperite în viață. Regimul semi-dinastic al liderului sirian seamănă cumva cu Securitatea lui Ceaușescu, nici el nu se obosește cu algerile, iar torturarea oponenților e la ordinea zilei. Problema nu e lipsa forței militare și a tehnologiei, pe care NATO ar putea-o folosi. Problema e că războaiele de eliberare din ultimele decenii au fost urmate de rezultate catastrofale. Spre deosebire de Europa Occidentală, reconstruită și cu ajutorul Planului Marshall, de Coreea de Sud sau Japonia, ceea ce urmează după violența, zice-se necesară, nu e deloc încurajator.

După ce a preluat puterea, Lenin a decretat: „Pentru a avea omletă, trebuie să spargi ouăle!”. La câțiva ani, un jurnalist occidental a vizitat Uniunea Sovietică și i-a spus: „Tovarășe Lenin, văd foarte multe lucruri sparte, unde e omleta?”.

Pentru că e exact președintele pe care și-l doresc românii, un dictator care să-i asculte. Pentru că poporul nu s-ar putea simți reprezentat nici de un democrat, nici de un reformist, care să forțeze societatea să se recivilizeze și să se occidentalizeze, că doar poporul nu oftează nici după Maniu nici după Brătianu. Poporul după Ceaușescu suspină. Dar un Ceaușescu pe care să-l poți schimba din telecomandă când cu Dan Diaconescu, cănd cu Măruță, un Ceaușescu care să lase supermarketurile pline și promoțiile la tigăi, să lase granițele deschise, să fie suficient de ascultător încât să nu bage cântece patriotice pe Taraf și Etno, sau cuvântări lungi în Libertatea.
„Zeii le îndeplinesc mai întâi dorințele celor pe care vor să-i piardă, spune o vorbă înțeleaptă” și ”democrația populară”, pe care suntem pe cale să o înfăptuim cu Facebookul și televiziunile, poate confirma înțelepciunea antichității. Avem, în sfârșit, un dictator care ascultă de like-urile noastre, pleacă urechea la ce-i spun Val Vâlcu și Ana Bulai la televizor. Avem, așadar, nu doar cel mai bun sistem medical din toate lumile posibile, dar și cel mai bun sistem politic, care putea fi gândit vreodată. Democrația directă s-a înfăptuit deja, să nu vă mai plângeți când următoarea salvare de stat o să lase bolnavul pe trotuar sau o să-l invite să ia taxiul și pansament în drum spre spital.
Cei care au ieșit aseară la Târgu Mureș cu un banner pe care scria „Privatizarea ucide!” sunt de departe cel mai bine reprezentați de Traian Băsescu, un președinte care fie nu crede ce spune, fie nu trăiește după cum vorbește. La rândul lor, sunt tineri care, când merg în străinătate, își iau bilet la companii private, nu la Tarom și n-au făcut miting să îi alunge pe particularii hulpavi care au inventat biletele low-cost și care urmăresc cu mârșăvie să îngroape zborul românesc. Pentru Traian Vuia nu se fac mitinguri. Mai mult ca sigur, cei cu bannerul, rupt parcă din „Nu ne vindem țara!”, aveau prin buzunare telefoane mobile (inventate de alți nemernici privați din Vest) la firme particulare și sigur n-ar vărsa vreo lacrimă dacă mâine ar dispărea Romtelecom. Ca să nu mai vorbesc de ipocrizia supremă a știristelor de la televiziuni particulare, care ar trebui să ceară legi de ocrotire a TVR.
Băsescu, la rândul lui, merită să fie tratat cu mitinguri și strigături ca pe vremea mineriadlor, pentru că e tipul de mulțime pe care s-a ridicat și pe care n-a avut niciodată de gând să o schimbe. În legea de reformă a sănătății n-a crezut niciodată, cum n-a crezut probabil în niciuna dintre măsurile curajoase pe care le-a luat fie că nu avea încotro, fie că identificase o nișă liberă de electorat. Iar legea era oricum un pas prea timid, cum am mai spus acum câteva zile. Nu punea problema privatizărilor, așa cum se speriase poporul, și cum ar fi fost normal, ci se ocupa de o mică împărțire a unor firimituri, mai mult în zona de administrare a banilor, nu de oferire de servicii, nici acolo neluând lucrurile din mâna clientelei de stat de la Casa de Sănătate. O eroare încă și mai gravă era că în loc să înceapă cu acele zone unde bolnavul s-ar fi putut comporta ca un client – sever și selectiv – introducea particularii exact în zonele unde apelezi de voie de nevoie, în caz de urgență și nu se pune problema de a schimba prestatorul data viitoare. În loc să fi trecut la un plan masiv de privatizare a spitalelor, policlinicilor și cabinetelor, care oricum funcționează pe șpagă, ca și cum ar fi cu taxă, să fi tăiat din beneficiile care nu sunt vitale, de care beneficiază cei cu contribuții insuficiente, lege practic îmbarca niște particulari pe ambulanțe, care urmau să vină, la noroc, ori de stat ori private, și mai punea alți privață să numere banii adunați din contribuțiile obligatorii. Marea reformă era un făs, dar și așa anemică, tot a fost prea de tot pentru poporul român, care din moși strămoși e simțitor și cardiac la inimioară.
Doar pentru a lăsa în off-side niște apucați de la televiziuni, care sunt nervoși și când dictatorul îi ascultă, parcă nu merita atâta scandal și atâta cutremurare. Din toată dezbaterea n-au câștigat decât Zuckerberg, Ghiță, Vântu și Voiculescu.
E adevărat că nu a existat o adevărată dezbatere, pentru asta trebuiau să existe două părți. Adică, unii în stradă, care să creadă că privatizarea ucide și alții (eventual, la putere), care să creadă că socialismul ucide – orice speranță. Evident, această a doua parte ori a stat ascunsă (tot nu știu cum arată ministrul sănătății, sper că are și mustață, nu doar nume de ungur) ori a pupat piața Endependenții cu protestatarii.
Dacă ar fi existat și cineva care să susțină ideea de capitalism în domeniul ăsta, văzut ca terenul stângii, ar fi avut curajul să respingă scandaloasele sloganuri ale populiștilor. Desigur, dacă nu ar fi fost el însuși un alt fel de populist.
Câte ceva despre sursele de venit ale statului
De fapt, există o singură sursă de venit pentru stat: valorile răpite prin argumentul forței sau înșelătorie de la cei care produc. Uneori, taxarea e directă, fără ocol și fără scrupule. Alteori se invocă pretinsul drept de a taxa ce deține cineva (taxa pe proprietate), sau de a taxa productivitatea cuiva (impozite pe venit) productivitatea ingenioasă și încununată de succes (impozitul pe profit), de a taxa consumul din ce ai produs anterior, mai precis orice ți-a rămas după precedentele taxări (TVA) sau de a taxa preferința de a consuma anumite bunuri (accize). Alteori se recurge la o formă ascunsă de taxare, inflația, prin care statul extrage anual un procent din valoarea banilor, pe care toți cetățenii sunt obligați să îi folosească în schimburile dintre ei. Inflația e de departe cea mai perfidă și mai periculoasă sursă de venit a statului, în vreme ce taxarea proprietății (cel puțin a celei imobiliare) pare cea mai tolerabilă și mai puțin predispusă la nedreptăți flagrante. Totuși, tocmai inflația pare cea mai populară taxă în rândul celor care cer statului să stimuleze consumul, să ocrotească locuri de muncă, să mărească bugetele de orice fel și, la nevoie, să tipărească mai mulți bani. E încă o reușită remarcabilă a educației obținute în școlile de stat.
Cine sunt adevărații cinici?
Consider cinismul cea mai periculoasă plagă a vremurilor noastre, pentru că merge către dizolvarea ideii de morală, combinând perfidia cu nerușinarea. De dragul speranței, până și ipocrizia mi se pare de preferat. Dacă discuția despre Legea Sănătății s-ar fi purtat rațional și ar fi existat măcar o parte care să susțină liberalizarea totală sau privatizarea cu prioritate a acelor domenii unde pacientul are posibilitatea de a-și exercita alegerea, am fi putut să găsim un răspuns și la întrebarea cine sunt adevărații cinici. Cei care joacă pe coarda sentimentală, aruncând în față bolnavii și năpăstuiții, de la înălțimea unui burdihan parlamentar sau din spatele unui trust privat multimilionar, care își permite să dea milioane de euro pe an doar pe lefurile bocitorilor furioși, care ies pe ecran? Sau cei care ar fi pus (pentru că nu au pus-o) problema de-a dreptul filosofică a întinderii responsabilității față de celălalt?
Și nu e, cu siguranță, o problemă ușoară! Primul cinic din istorie a fost Cain. Întrebat de Dumnezeu: „Cain, ce ai făcut cu fratele tău, Abel?” acesta răspunde: „Dar ce, sunt eu păzitorul fratelui meu!?”. Cinicul socialist e mieros și tânguitor, alături de drama celorlalți, semnează grabnic petiții și cauze pe Facebook. Dar singura lui mască e în realitate ceea ce adaugă la răspunsul retoric: „Dar ce, sunt eu statul, să am grija semenului meu?!”. După care se poate substitui liniștit acuzatorului și judecătorului, semnalând cu năduf carențele de grijă ale statului și de generozitate ale privatului.
Știind că statul nu are resurse proprii, nefiind producător de valoare, singura întrebare pe care o poate pune un om de bună credință e „cât sunt dispus să ofer din grijă pentru semenul meu?”. Inevitabil, ar apărea problema limitei până la care ar trebui să se întindă efortul. Ar fi tolerabil, la o adică, ca o instanță să dicteze confiscarea garsonierei cuiva, pentru a achita o complicată operație în străinătate, care costă tot atât? Pentru că, la urma urmei, e o chestiune de viață și de moarte, iar cel cu garsoniera nu poate face dovada că a venit cu actul de proprietate pe lume și, poate mai are timp să își cumpere alta. E un exemplu absurd și extrem, dar undeva linia ar trebui trasă. Dacă impozitarea nu ar fi ascunsă, ci transparentă (deci mai cinstită), câți ar renunța nu la casă, dar la concediu sau la o parte din cumpărături, dacă pe fluturașul de salariu ar scrie: 1% – cumpărat aparat de dializă, 10% – dotare maternitate, 5% proteze bătrâni și tot așa. Procentele pot urca mult și bine, pentru că nevoile sunt infinite. Cine ar nega utilitatea investițiilor în cercetarea pentru prelungirea vieții, în operații estetice, care i-ar face mai frumoși și mai veseli pe toți cei pe care îi vezi pe stradă?
Herbert Spencer a dat răspunsul unui cinic modern, liberal, ferm și dur: nu ne putem asuma sarcina utopică de a eradica răul în lume, pentru că răul, moartea și boala fac parte din viață. Vă invit să ascultați aici cartea sa destul de vizionară, Omul împotriva statului, din 1884, dacă aveți timp și răbdare. Poate fi o sursă de înțelepciune sau de aberații, depinde ce alegeți să vedeți, căci Spencer i-a inspirat și pe conservatorii cei mai morali și pe partizanii abominabilei eliminări eugenice a celor neputincioși din societate.
Dacă ar fi să dau răspunsul meu la întrebarea până unde se întinde datoria cuiva pentru cel de alături, aș recunoaște că nu știu să răspund. Cel mult, aș putea oferi un răspuns vag, care să spună că viața trebuie să primeze asupra proprietății. Nu văd un stat minimal care ar putea refuza tratamentele vitale ale unui pacient. Dar un stat care și-ar mitui alegătorii cu „gratuități”, nu doar că ar încuraja cererea de servicii dintre cele mai sofisticate, într-un veac cu venerație pentru trup și oroare de suferință și disconfort. Ar sfârși prin a fi arbitrar cu cei pe care îi poate ajuta, din ce în ce mai prost, nedrept cu cei mai modești și mai cumpătați.
Doar un secol de capitalism, pe alocuri nebun, de după revoluția industrială, a fost de ajuns să dubleze durata medie de viață, pe care omul o avusese mii de ani până atunci. A făcut asta nu prin decrete și legi, ci prin inovațiile din medicină, igienă, alimentație, construcții, infrastructură, servicii, educație, toate stârnite de „lăcomia” capitalistă de câștig, profit și glorie. Încă un secol de gerontocrație socialistă, s-ar putea să ne ajute să atingem vârste cu trei cifre, ani pe care să-i trăim într-o stare de semi-senilitate, între grădinița și azilul de stat, cu jumătate din PIB băgat în Viagra și în operații de întindere a feței – către un zâmbet veșnic, cu sprâncene arcuit-mirate.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica