rss
rss
rss

Basmele ne spun c-odata, la o curte-un rege avea,
Doar bufoni si-artisti, nu oaste, dar curteni se distrau,
Iar un intelept prezise, cum ca regele-i nebun
Si ca asta-i anarhie, si-a dat el un sfat mai bun:

“Mame, nu va dati copiii, sa se faca clowni, artisti,
Astia nu e buni sa fie ori prea veseli, ori prea tristi.
Mame, indumati-va copiii, sa invete carte-n scoli,
Sa devina ingineri, constructori sau agricultori.”

Un batran intreba odata o fetita ce se juca
Cu papusile-i de carpa, pe o scena de mucava:
“Ce-ai vrea sa te faci, fetito, cand va fi sa devii mai mare?
Tu vrei sa te faci actrita, sa ii faci mai buni pe oameni…”

Si de-o fi sa vie circul, circul mare in oras,
Luati-le bilet la loja, si din ochi sa nu-i scapati,
Sa priveasca doar animale, care fug din cerc in cerc,
Roata-i mare, se-nvarteste, are raza, nu unghi drept.



Mai devreme sau mai tarziu as fi ajuns sa scriu ceva despre el pe blog, dar mi-a luat-o inainte un admirabil articol din Evenimentul zilei, dedicat celui mai faimos clown din istoria circului romanesc: Siminica.
L-am vazut cand eram copil si am fost impresionat de cata tristete razbatea din fizionomia acestui om in prezenta caruia era imposibil sa nu razi. Nu era un clown ca toti clownii: tin minte ca mi se stransese inima cand l-am vazut atarnat doar cu un picior de trapez, mimand ca se dezechilibreaza. Daca ar fi cazut atunci, simteam ca toata planeta nu va mai rade niciodata. Dar Siminica nu cadea, atarna doar ca de-un fir de ata, apoi cobora in arena impleticit cu o sticla in mana si o bricheta. Tragea o dusca si scuipa flacari, apoi primea o ghiulea in burta, trasa dintr-un tun. Eu ma temeam sa nu moara, dar adevarul e ca ar fi si murit daca asta ne-ar fi facut sa radem.
Vreti sa stiti cum s-a numit jucaria mea preferata cand eram mic? Ei bine da, era un clown cu nasul rosu, imbracat tot in dungi si buline…nici nu puteam sa-i pun alt nume. Iar daca scriu prea multe tampenii pe blog, am si o scuza: am cazut intr-o zi fix in cap pe ciment incercand sa imit unul din giumbuslucurile lui Siminica.
Din ziar am aflat ca intuisem bine, orice mare clown e un tragedian in realitate. Siminca a trebuit sa joace la cateva zile dupa disparitia sorei intr-un accident petrecut chiar sub cupola circului. Si spectatorii au ras pe toata durata numarului lui. Acum are 72 de ani si e dezamagit ca in circ au ramas performerii, dar au disparut “magicienii” capabili sa starneasca vraja unei povesti.

“Chiar si un vas gol ajunge la un moment dat sa fie prea plin” e replica pe care in film i-o spune Stanley Kubrick lui Peter Sellers, actorul facut celebru si amutit totodata de nenumaratele filme cu Pantera Roz in care a jucat.
“Viata si moartea lui Peter Sellers” e un film exceptional, o biografie care nu plictiseste desi e de un calm imperturbabil, reusind sa fie coerenta si limpede fara a se lipsi de artificii regizorale surprinzatoare. Un astfel de laitmotiv e iesirea personajelor din decor, pentru a-si exprima un punct de vedere personal, un fel de marturie pentru un “making-of”.
Un astfel de moment, in care prima sotie iese din cadru dupa scena in care il anunta pe Peter ca nu se va mai intoarce la el, pentru a intra intr-o cabina de sunet din care dubleaza aceeasi scena, proiectata pe un ecran, cu vorbele unui happy-end, m-a impresionat profund. De cate ori nu ne-am fi dorit sa fi spus altceva, sa inghetam pur si simplu actiunea pentru a gasi cele mai bune cuvinte cu putinta!?
Peter Sellers, cel creat de Stephen Hopkins, e un barbat imatur, care ii striveste jucariile copilului pentru ca ii murdarise cu vopsea portiera masinii, devorat de o viata de playboy cu toate ingredientele unui star de la Hollywood.



Schimband masca dupa masca si in viata din afara platoului de filmare, acest Sellers e diferit de toti clownii dramatici pe care ii stim. In spatele machiajului sau nu sta o tristete de tragedie, nu stau intrebari rascolitoare sau obsesii care sa-l consume. Sta ceva mai cumplit decat atat: sta constiinta golului, limita proprie redusa pana in rapa mediocritatii asumata ca fapt. E clownul care stie ca sub primul rand de machiaj se afla inca unul, apoi inca unul si oricate va dori publicul sa primeasca, dar ca sub cel din urma strat nu e o expresie umana, ci o canava goala.
Iar realizarea regizorala plina de bun-simt reuseste tocmai sa slujeasca acestui efect dramatic al bovarismului asumat. Ultimul personaj – chiar protagonistul – care ar fi trebuit sa limpezeasca povestea cu o precizare memorabila in momentul propriei iesiri din scena, alege tacerea. Nu insa fara a ne lasa sa presupunem ca nici aceata nu a fost decat un alt rol, in momentul in care privitorul e oprit sa il urmeze in intimitatea cabinei actorului.


Geoffrey Rush a obtinut un Glob de Aur pentru rolul principal din acest film in care mai apar Charlize Theron si John Lithgow.
afisul filmului

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica