rss
rss
rss

Fac parte dintr-o generație prea tânără pentru a participa efectiv la Revoluția din 1989 (aveam circa 10 ani), dar suficient de mare pentru a o trăi intens ca fenomen și pentru a înregistra o sumedenie de întâmplări din cele trei decenii de tranziție ce au urmat. O consider în continuare unul din evenimentele cruciale la care am asistat și mă simt dator să dau propria mea mărturie și propria interpretare, care poate fi luată în seamă de cei mai tineri.

Cu ani în urmă, am adunat într-un mic foileton relatarea mea despre Revoluție, cu explicații de ce consider că așa ar trebui numit fenomenul în cauză, despre ce a avut grandios în ea, cum a fost deturnată și transformată în motiv de dezamăgire și chiar detestare pentru alții. Am fost sincer și cu acea ocazie, deci nu am ceva de retractat. Dar poate astăzi aș scrie-o altfel, pentru că memoria e ceva viu, care ne îndeamnă să reevaluăm unele personaje, să corelăm altfel faptele, să considerăm de primă importanță lucruri care acum zece ani ne păreau secundare.

Astăzi aș scrie diferit, cu gândul la cei foarte tineri, dar deja majori, care mi se par la fel de manipulați ca generația părinților mei în acele zile. (Nu vreau să spun prin asta că eu am fost sau sunt imun la manipulare și auto-iluzionare. Arhiva acestui aproape abandonat blog stă mărturie în câte baloane de săpun am crezut și eu. Spun doar că loteria genetică a făcut să mă nasc între generațiile de azi – mințite despre ce a fost – și generațiile de atunci – mințite să acționeze într-o direcție sau alta. Față de generația veche, vârsta m-a învățat să nu mai am insolența de a-i judeca pentru că au crezut una sau alta sau pentru că au votat „greșit”. Față de generația nouă, îmi permit un zâmbet cu „deja vu”, atunci când îi văd căzând ușor în aceleași capcane.)

Dacă ai ajuns până aici cu cititul și ești prea tânăr să-ți amintești Revoluția, felicitări, ești dintr-un aluat mai promițător decât restul! Așa că iată unde cred eu că-i miezul care împiedică generația ta să înțeleagă corect acel fenomen. Ce-i derutant la Revoluție e că a fost mai multe lucruri, contradictorii, într-unul singur. Pentru că și regimul comunist de 45 de ani fusese exact asta: o sumă de idei, care se băteau cap în cap. Când am scris precedenta relatare, nu știu dacă socoteam încă globalizarea ca fenomenul cel mai marcant al secolului și probabil nu am pus accentul pe înscrierea Revoluției pe această axă. Am tratat-o în primul rând ca un fenomen românesc. Azi aș proceda diferit.

La origini, comunismul e o idee internaționalistă, născută în occident în principal de evrei progresiști și încercat prima dată în zonele din răsărit cu cea mai mare concentrație evreiască și cu finanțare din partea băncilor de pe Wall Street. Deja o grămadă de contradicții, știu. E, dacă vreți, strămoșul ideologiei globaliste, în forma cea mai radicală. E foarte greu de spus ce-și doreau cu adevărat să obțină cei care au schițat proiectul, cei care s-au făcut revoluționari ca să-l aplice, și cei care-i finanțau sau cei care li s-au alăturat pe parcurs. Cât era idealism și cât era dorința de a restructura, chiar de a eroda din interior societățile menite a fi cobai pentru ideologia în cauză. Cât era ură față de cei puternici și cât dorință altruistă de a-i dezrobi pe cei umili. Dacă masacrele – de peste o sută de milioane! – care au urmat, erau programate și conținute în germenii proiectului, sau accidente nedorite în curgerea istoriei și în replică la alte crime. Cert e că ideologia comunistă în sine s-a dovedit utopică în cel mai bun caz, inaplicabilă, oricât de mari am considera nedreptățile, pe care promitea să le repare.

Ce e foarte ciudat e că generației de azi e mai ușor să-i explici de ce a apărut comunismul, decât cum a fost el în practică, de ce și cum a fost dat jos. Pentru că ei știu capitalismul, s-au născut și trăiesc în el. Nu trebuie să le explici că sunt inechități, frustrări sociale, șomaj, miliardari nesuferiți, sărăcie și lux. Pentru generația bătrânilor (aici mă includ și eu de data asta), capitalismul era ceva la fel de străin – noțiuni ca inflație, piață de desfacere, acaparare de resurse, investiții, profit, putere de cumpărare, faliment și altele – erau la fel de străine cum sunt cozile la alimente pentru voi. E mult mai ușor să pricepi ce nu merge la realitatea de față decât ce ar putea să nu meargă la realitatea cu care vrei s-o schimbi. Fiți, așadar, îngăduitori cu naivitățile părinților și bunicilor, cercetându-le pe ale voastre! La momentul 89, singura imagine despre alternativă, pe care o aveam, era aceea a unui Occident văzut în filme. Și nu filmele violente și sumbre de azi, filmele alea poleite, telenovele cu familii de milionari americani.

Avem așadar, pentru început, o idee total nepractică – a comunismului planetar, a egalității între oameni și a „înfrățirii între popoare”. Care, de fapt, însemna, dispariția cu totul a popoarelor. Idee pentru care sunteți „perpeliți” și voi, în varianta mult mai cool, globalistă. Care, la fel ca prima, vă poate părea tentantă și rațională. Apropo, toți comuniștii se intitulau oameni de știință, indiferent cât de puțină școală aveau. Erau convinși că ideologia lor e „științifică”. Mai precis „socialism științific”. Popoarele, îndărătnice, nu prea se înghesuiau să pună în practică știința asta aducătoare de „progres”. Așa că au apărut revoluționarii de profesie, care să dea lovituri țintite și să preia puterea. Iar când nici asta n-a mers, au folosit direct tancurile Armatei Roșii.

Și au trecut direct la aplicarea ideologiei. Metodic, demolând orice însemna identitate națională a popoarelor cucerite, masacrând elite intelectuale, spirituale, economice, mergând până la exterminarea celor mai harnici gospodari din fiecare sat. Denunțați ca „dușmani ai poporului”. Nu s-au oprit, adică, la escrocii lacomi, care-au existat în toate epocile și care ți s-ar părea o idee bună măcar să-i scuturi un pic. Au mers până la os, în fibra neamului, afectând cam 1 din 10 români la data ocupației sovietice. Un calvar zguduitor cu lagăre de exterminare prin muncă, pușcării de reeducare prin spălarea creierului cu violență, Canal, propagandă, preoți și călugări aruncați în pușcării zeci de ani pentru credința lor. Sunt realități foarte puțin explicate noilor generații, cărora li se servește direct episodul confuz al haosului din zilele Revoluției din 89, apărută ca din senin, fie împotriva unui căpcăun, fie a unui erou, care cade pradă uneltirilor. La fel de ascuns e și deceniul eroic de rezistență armată în munți a românilor anti-comuniști. Sunt aspecte ale demnității naționale, care sunt ascunse azi din nou, pentru că e în derulare al doilea proiect utopic globalist, pentru care națiunile sunt ceva care încurcă.

Natura criminală și anti-națională a comunismului trebuie cunoscută, la fel cum trebuie cunoscut aspectul important că aproape toate aceste masacre au avut loc în primul deceniul de la instaurare, când nu românii erau la putere, și cu armata sovietică staționată aici. Ceaușescu a participat și el la etapa asta, dar de pe o poziție secundară.

După 64, cu tancurile sovietice plecate înapoi spre Moscova, și cu supra-structura evreiască internaționalistă emigrată, culmea, chiar în America sau în Israelul nou înființat, comunismului i s-a dat o coloratură românească. Și, treptat, din internaționalist progresist, a devenit tot mai naționalist și mai conservator, în felul lui.

Cei mai mari suporteri intelectuali ai comunismului fuseseră dintotdeauna în Occident. (Din nou, greu de spus, dacă erau idealiști sincer revoltați de nedreptățile vieții în capitalism sau aveau altă agendă.) Ruptura între internaționalistul Lev Trotsky (Leon Davidovici Bronstein, pe numele lui, fostul șef al Armatei Roșii) și Iosif Stalin (Iosif Djugașvili, care luase o direcție naționalistă în timpul războiului), i-a cam desumflat pe fanii comunismului din Vest. Cei mai fervenți au rămas trotskiști, ații și-au căutat alt erou radical în Mao Tse Dong, care tocmai înfăptuia Revoluția Culturală (împotriva culturii tradiționale și a bătrânilor din China), devenind maoiști. Dar cei mai moderați și mai iscoditori cu mintea au născocit altă ideologie, un hibrid de marxism și liberalism, mult mai bine adaptat la realitățile Occidentului și cu priză la generațiile tinere. I s-a spus marxism cultural sau neo-marxism și e miezul ideologic al globalismului de azi. E un conglomerat de concepții puse în numele progresului și egalității, care promite să rezolve nedreptățile istorice dintre popoare, dintre sexe, dintre orientări sexuale, descoperind unde nici cu gândul nu gândești eternul motiv marxist al luptei de clasă, între majoritatea asupritoare și minoritățile persecutate. Ecourile sale contemporane, de la multiculturalism, corectitudine politică, la ideologia curcubeului, le auzim pretutindeni astăzi. A devenit, de facto, ideologia lumii contemporane, utopia dreptății perfecte, promisă de societatea condusă tot „științific” de tehnocrații viitorului guvern mondial, ideologie exportată (ca obligație) în tot restul lumii, care vrea să mai fie considerată „civilizată”.

Lucru straniu și greu de explicat celor pentru care internetul și zborul cu avionul peste continente sunt banalități și „drepturi ale omului”, regimul comunist ne izolase destul de bine de aceste noi elaborări ale filo-comuniștilor din Vest. Știau de ele doar câțiva băieți deștepți din Securitate, care selectau de acolo doar elementele de critică la adresa „Occidentului putred”, nu și progresismul radical. În vremea când Occidentul era dat cu roatele în sus de revoluția culturală făcută de generațiile hippie, cu ale lor „sex, drugs & rock’n’roll”, românii aveau cel mult Cenaclul Flacăra. O formă controlată de libertate controlată, de mică rebeliune pe muzică rock, dar cu mesaj patriotic și pacifist. Fără droguri, dar cu mai multă poezie.

Comunismul românesc, devenit ceaușism, era o capsulă a timpului. Când la ei se consumau revoluții sexuale cu aspecte de la cele mai frumoase la cele mai degradante, la noi erau posibile cel mult reuniuni tovărășești și chefuri de apartament. Când occidentalii experimentau droguri tot mai diverse, aici nu se trecea de tradiționalele alcool și țigări. Când școala neo-marxistă devenea dominantă în cultura de consum și ataca programatic fiecare tabu, fiecare pudoare de limbaj, comunismul românesc devenea tot mai conservator și rigid în limbajul de lemn oficial, dar cultiva aproape inconștient o anume puritate și sfială, cel puțin în public, ceea ce includea, de exemplu relațiile dintre necunoscuți pe stradă, în autobuz. Când neo-marxiștii occidentali dădeau asaltul final împotriva creștinismului, în numele secularismului de stat, Ceaușescu demola biserici la București. Dar o făcea mai mult din rațiuni de estetică edilitară – nu le dorea parte din aspectul nord-coreean al utopiei sale urbane. Altminteri, nu-și mai folosea aparatul propagandistic pentru a lovi în credința creștină, cum se întâmplase virulent în anii 50, când comuniștii internaționaliști tipăreau „Biblia hazlie”, pentru a batjocori religia în școli, sau rupeau în bătaie preoți la Aiud și Pitești. Acum relațiile erau distante dar necombative. Partidul nu se amesteca în slujbele preoților, care-și puteau tipări cu circuit restrâns cărțile pentru uzul seminariștilor, nealterate de cenzură, cu condiția (înțeleasă de la sine) să nu existe vreo urmă de critică politică în predici.

Efectul a fost unul nescontat. Omul de rând a perceput credința ca oponentul simbolic suprem al comunismului ateu și demolator de biserici. Și în imaginarul colectiv românesc, Occidentul lui 1989, nefiind comunist, era bănuit a fi la fel de fervent creștin – ceea ce nu mai era demult. Dimpotrivă.

1989 a fost o explozie de idealism, apropiat în multe privințe cu elanul generației Woodstock. Regimul era detestabil dintr-o mulțime de motive, foarte sus pe listă fiind caracterul opresiv și lipsurile materiale. Opusul său, în viziunea acelor tineri frumoși, care se visau liberi, era libertatea însăși. Iar ceea ce părea, din filme, muzică și povestirile fugiților, a fi prototipul libertății nu putea fi decât Occidentul.

Pentru Occident, regimul Ceaușescu devenise odios, dar din cu totul alte motive. Ceaușescu participase, în prima jumătate a celor 25 de ani la putere, la un elan de deschidere față de Occident. Deschidere numită de ei „liberalizare”, dar pe care el o voia în termeni propii. Occidentul era tot mai implicat în accelerarea globalizării – o exersase încă de pe vremea imperiilor coloniale, de la descoperirile geografice încoace. (Epoci în care noi nu eram actori activi în acel tip de globalizare, ci actori pasivi ai globalizării unor imperii ca otoman, habsburgic sau țarist.) Vestul îl curta pe Ceaușescu pentru statutul său de „cuiul lui Pepelea” înfipt în laba marelui URSs sovietic. Dar pentru ca prietenia să treacă „la următorul nivel”, aștepta „deschiderea” totală a pieței și resurselor din partea insolitului prieten cam peltic din Carpați. Ceva ce i se părea de neconceput unui Ceaușescu tot mai convins (cu ajutorul țuțerilor) de statura sa de lider cu anvergură mondială.

Când se opusese, în 68, formei sovietice de globalism – intervenția militară în Cehoslovacia, pentru înlăturarea unui regim reformist – Ceaușescu păruse un copil teribil. Dar când în anii următori își dăduse drumul la gură, criticând „neamestecul în treburili interne” în stânga și-n dreapta, nu mai primea mângâieri pe creștet, ci era taxat de obraznic. Ruptura sa de Occident și de Răsărit a pornit de la bani și de la idei. Rușii aveau propria lor idee de globalizare în ograda proprie: planul Valev. Acesta organizat blocul sovietic (URSS și țările satelite, de dincoale de zidul Berlinului) într-un fel de UE mai drastică, administrată de la centru, evident, științific. Care centru nu era cel geografic, era Moscova. Nouă ne era hărăzit să punem la bătaie pământul și resursele subsolului, devenind, alături de bulgari, o grădină de zarzavaturi și de cereale pentru toată Uniunea. Noi am fi vrut să ne modernizăm și începusem deja cea mai amplă industrializare din istoria țării. În plus, văzusem cum fusese „tovărășia” cu sovieticii în primele două decenii de comunism, când am văzut plecând trenurile cu produse și dotări industriale, parcate lângă tezaur. Versiunea sovietică de globalizare însemna socialism, dar fără specific național. Lui Ceaușescu nu-i plăcea combinația și prefera să fie jupân.

Vestul avea propria versiune de globalizare, spre care încercase să ademenească și alți mușterii inițial cu planul Marshall. La data aia nu-l înțelegeam, dar după câteva decenii de tranziție, îl știm dureros de bine. E, în mare, rețetarul FMI: iei dolarii, dai resursele, vinzi sau închizi fabricile, vin băncile, suntem prieteni. Pentru o vreme, asta ar fi putut însemna un pic de naționalism, cât îți permiteau să păstrezi industria de stat, dar tot mai puțin socialism. Nici combinația asta nu-i suna deloc bine lui Ceaușescu.

Pe scena internațională, de la statutul de broker între blocuri și rebel cu opinii proprii, afirmate curajos, Ceaușescu devenise un paria. Era condamnat atât pentru Vest cât și pentru Est, care în 89 își cam dăduseră mâna și pregăteau integrarea celor două globalisme. Pentru Occident, Ceaușescu trebuia să cadă pentru că era comunist și naționalist. Pentru URSS, trebuia să cadă pentru că era naționalist și neinteresat în transformarea comunismului într-o formă mai moderată de socialism. La drept vorbind, nici pentru unii nici pentru alții nu conta că era dictator – cum o demonstrează prieteniile cu regimuri dintre cele mai brutale, și de o parte și de alta (de la saudiți la nord-coreeni). Pentru români, Ceaușescu era detestat pentru că era comunist și că era dictator. Absolut nimeni (exceptând minoritatea maghiară și poate cei câțiva evrei internaționaliști, participanți la Revoluție) nu îl vroia răsturnat pe Ceaușescu pentru că era un lider naționalist. Iar naționalismul devenise nucleul său doctrinar spre finalul vieții, întrucât socialismul nu prea mergea în practică și pentru că n-ai cum să faci luptă de clasă după ce ai nivelat clasele sociale.

Din această confuzie pleacă toate părerile divergente despre 1989. La acel moment, toată lumea era deja convinsă că naționalismul lui Ceaușescu nu face nici cât o ceapă degerată, că sunt sloganuri goale, în care nu crede nici el. Străinătatea, în schimb, îi lua în serios poziționarea rebelă pe scena mondială. Ceaușescu era, cumva, un anti-globalist cu mult înainte să existe termenul. Așa defazat cum era, în privința asta a fost vizionar. Și, culmea, niciun român nu avea să îi reproșeze asta la Revoluție. Îi reproșau lipsurile de hrană, de căldură, frica impusă de Securitate, restricțiile de tot felul. Dar nu patriotismul.

E o discuție lungă și complicată dacă era sincer Ceaușescu în patriotismul lui și ce înțelegea el din naționalism. Pe mine, faptul că a ordonat limpede să se tragă în demonstranți, m-a convins că nu își iubea poporul. Dar, paradoxal, acum cred că era sincer un patriot în felul lui. Iubea mai mult propria lui viziune despre proiectul pe care îl derula cu acel popor, decât poporul în sine. Nu l-ar fi trădat și n-ar fi vândut acel popor. În privința asta, nu putea fi cumpărat. Nici nu avea vreo remușcare pentru suferințele îndurate de popor în aplicarea planului său măreț, pe care îl imagina. M-am bucurat, copil fiind, că a fost împușcat și am scris cu ani în urmă că m-aș bucura în fiecare an, dacă s-ar întâmpla la fel. Regret că am spus asta, acum îl văd cu mai multă detașare și pot să-i recunosc din calități, mai ales prin comparație cu josniciile de caracter ale altora, care l-au succedat. Nu înseamnă că îi scuz crimele sau că i-am devenit un admirator. Prețuiesc infinit mai mult eroii căzuți în 89 și idealismul, pe care l-au încarnat ei, cum prețuiesc marii luptători anticomuniști și sfinții închisorilor. Încerc doar să-l evaluez obiectiv ca personaj istoric, supus unor constrângeri, nu în raport cu așteptări personale. Marea problemă a naționalismului lui Ceaușescu era că venea la pachet cu comunismul și că venea pe fondul unei lipse personale de cultură. Ceaușescu construia frenetic, dar construia urât, pentru că nu avea alte repere. Mi se pare onest să îl pui în context și cu ce-au demolat alții, nu doar cu ce ar fi putut construi mai bine, dacă avea îndrumători mai buni.

Prima confiscare a revoluției s-a produs imediat după ridicarea elicopterului său de pe clădirea CC. (actualul MI) A fost opera unor conspiratori pregătiți din avans, preponderent foști comuniști, de coloratură internaționalistă. Dintr-o entuziastă operă de purificare, care întrunea asentimentul întregului popor, care ar fi dus poate la excluderea vechilor activiști, s-a ajuns la o tranziție gestionată de foști comuniști ghidonați din afară. În apărarea lor, sunt gata să admit că o țară nu se poate conduce cu sloganuri maximaliste din stradă. Și că „libertatea” scandată din stradă putea lua o infinitate de forme. Totuși, e clar că spiritul Revoluției erau unul anti-comunist, liberal în multe privințe, dar și creștin și naționalist. Oamenii care fluturau tricolorul fără stema comunistă zilele alea chiar erau în stare să moară pentru culorile alea, dacă forțele externe ar fi intervenit direct, nu prin marionete locale.

Prin decomunizare, nimeni nu înțelesese cu acea ocazie distrugerea industriei naționale sau înstrăinarea pur și simplu a resurselor sau îndatorarea fără vreun beneficiu vizibil. Ca să justifice schimbarea direcției revoluției, dintr-o mișcare de redeșteptare națională, cu cereri sociale și democratice, într-o mișcare anti-ceaușistă, în sensul de mișcare pro-globalistă, mai multe secvențe istorice au fost decupate din film. A fost ștearsă complet etapa comunizării României din memoria colectivă, regimul Ceaușescu apărând ca din neant, suspendat într-un vacuum istoric. Au fost eliminate etapele legate de ocupație, represiune, industrializare, relațiile armonioase cu Vestul, apoi motivele crizei financiare, colapsul și deceniul privațiunilor pentru plata datoriei externe, achitată în 89 din ambiție personală prostească sau viziune independentistă grandioasă. Povestită astfel, istoria comunistă pare o afacere între români cam proști, care-și fac rău unii altora degeaba.

A doua confiscare a Revoluției are loc acum, victimă căzându-i generația nouă. Ea este încredințată discret că regimul Ceaușescu era un fel de piedică în calea integrării în paradisul Uniunii Europene. Ceea ce probabil că ar fi fost, dacă ar fi existat așa ceva, pe vremea aia. În tot cazul, ideile progresiste ale prezentului sunt ambalate cât mai ispititor încât să pară că erau fix lucrurile pe care le visau eroii din stradă. Am scăpat, biologic, de foștii nomenclaturiști ai PCR, dar am rămas sub controlul tot mai strict al unei Securități tot mai întinerite, mai eficace, dar în raporturi de vasalitate cu omoloagele sale din străinătate. Am scăpat de limbajul de lemn comunist și am ajuns la limbajul de plastic al marionetelor unui regim, care formal e democratic, dar e servit ca un meniu indigest de popor, în lipsă de altceva. Am înlocuit un ambițios sadic, care ne tiraniza în numele unei viziuni tot mai personale și ne-am pricopsit cu o pletoră de trădători, care ne-au vândut toate bogățiile până la piele și sunt doar meșteri la răsucit vorbe.

Consider în continuare Revoluția un moment grozav al conștiinței românești și o socotesc neîmplinită. Caracterul josnic al celor care au deturnat-o, în diverse direcții, nu mă împiedică să văd în ea idealul care i-a însuflețit pe cei din stradă.

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Războiul din Afganistan, dus în ultimii ani de americani și aliații lor, nu poate fi înțeles fără conflagrația precedentă: invazia sovietică în Afganistan. Miza, la acea dată, era impunerea controlului în această țară înapoiată, prin intermediul unui guvern marionetă de comuniști, ghidați de la Moscova. Agresiunea împotriva Afganistanului a fost ultimul război al imperiului sovietic, soldat cu pierderi majore, 50.000 de soldați ruși și 1.000.000 de civili și soldați afgani. Situația jenantă pe plan extern, sentimentul eșecului și al neputinței, resimțit de cetățenii ruși au contribuit la accelerarea prăbușirii Uniunii Sovietice din interior.

Pentru Afganistan, contextul acestei invazii a scos la iveală o mișcare fundamentalist – musulmană, ce avea să respingă mai întâi comunismul, apoi capitalismul, ca importuri nedorite ale civilizației moderne. Talibanii au participat la mișcarea de rezistență, apoi au preluat puterea, instaurând un regim teocratic, de o duritate nemaivăzută, care a încercat impunerea unor filosofii de viață medievale în plină modernitate. Pe atunci, polii binelui și răului erau aproape inversați. Statele Unite au dorit să profite de slăbiciunea rivalului din războiul rece și au susținut fanatismul religios musulman ca legitim și ca metodă de motivare a unei rezistențe armate. Pe lângă dotarea cu armament și logistică, făcută discret cu miliarde de dolari, rămâne antologică vizita secretarului de stat Zbigniew Brzezinski în rândul așa numiților mujahedini (luptători musulmani pentru o cauză religioasă, în așa numitul război sfânt), pentru a-i asigura că luptă pentru o cauză justă. Din rândurile celor încurajați atunci de oficialul american se vo selecta mai târziu membrii mișcării talibanilor sau ai organizației teroriste Al Qaeda.

Războiul a izbucnit în anul în care în Iran, țară vecină, avusese lor Revoluția Islamică a lui Komeini, 1979. Pentru sovietici, teritoriul vast, arid, lipsit în mare parte de așezări umane și cu platouri himalayene inaccesibile, avea să se dovedească o capcană mortală, în care se vor împotmoli un deceniu, până în 1989, când vor accepta o retragere fără glorie. Nu mai puțin de patru președinți ai URSS se vor succede la putere în acest interval, trei dintre ei, secerați de bătrânețe. Era prima invazie a puterii comuniste în afara blocului de țări satelit, semnatare ale tratatului de la Varșovia, echivalentul comunist al NATO.

Uneori mă apucă pur și simplu o mare lehamite, pentru toată această ipocrizie numită lume civilizată, și un dor nebun de barbari. Lehamitea asta, la un moment dat, va transforma tinerii în barbari ai propriilor lor patrii și atunci lucruri minunate se vor prăbuși, distruse de o violență tâmpă. Pentru că asta e mereu legea barbarilor, să aibă de partea lor viața și instinctul de a duce la groapă cadavrele cu pretenții de vitalitate.

De pildă, comunismul, care a fost la vremea lui barbaria însăși, a murit la interior, a putrezit în totalitate, nu-l mai propune nimeni în forma lui clasică. Dar a rămas ca o idee romantică, o nostalgie îndepărtată, în mințile unei elite continentale auto-impusă și la fel de găunoasă. Vigilenții gardieni ai apărării istoriei de judecata critică sunt aceiași care consideră propaganda comunistă ca fiind legitimă și un drept al omului. A scrie cărți istorice, în afara liniei oficiale, despre socialismul brun, te poate duce direct după gratii în multe țări ale Europei. Dar a purta cu mândrie însemnele socialismului roșu intră la drepturile omului. Raportul matematic între crimele celor două ideologii odioase e cam de 1 la 10, „în favoarea” comunismului, dar limitarea propagandei comuniste se poate solda cu sancțiuni severe pentru țara, care ar face așa ceva:

Comisia de la Veneţia consideră că interzicerea simbolurilor comuniste pe teritoriul Moldovei contravine articolelor 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la libertartea de exprimare, a declarat pentru publika.md reprezentantul Republicii Moldova la Comisia de la Veneţia, Nicolae Eşanu, ex-viceministru al Justiţiei.
Eşanu mai susţine că, magistraţii Comisiei europeane pentru democraţie prin drept recomandă ca legea să fie recunoscută drept neconstituţională şi abrogată, pentru a evita o condamnare a Moldovei la CEDO.”

Ca în Orwell: 4 picioare, bun, 2 picioare, rău. Judecata comunismului se amână pe termen nedefinit, până vor apărea generații cu mai multă judecată, sau altele complet lipsite de judecată. Caz în care, nu va mai conta.

Atunci când aud sintagma „teoria conspirației”, rostită pentru a-i persifla pe cei care susțin ceva, fără a-i contrazice, primul lucru la care mă gândesc e „Revoluția bolșevică”. În afara câtorva fanatici comuniști, practic nu mai există astăzi istoric serios, care să nu catalogheze schimbarea de regim, petrecută în Rusia în 1917, drept o conspirație reușită. Pentru că există conspirații, care se întâmplă în lumea reală, tot așa cum există și suficienți nebuni, care delirează despre înțelegeri oculte, acolo unde există alte explicații, mai simple și mai la vedere.

Revoluția bolșevică a fost o lovitură reușită, dată de un mic grup fanatic, organizat în secret, în cea mai mare parte în afara granițelor Rusiei. Venită pe fondul instabilității regimului țarist, după adevărata revoluție rusă din 1905, lovitura de palat a minusculului partid al bolșevicilor a luat prin surprindere până și presa comunistă occidentală, care s-a grăbit să o anunțe ca simplu fapt divers, un scandal trecător petrecut la Sankt Petersburg, înainte de a o saluta ca pe un mare eveniment istoric.

Contextul acestei lovituri e unul esențial. În 1917, Rusia țaristă se afla în toiul primului război mondial, împotriva Germaniei și aliaților săi. Cu doar 7 luni înainte, Statele Unite își anunțaseră oficial intrarea în război împotriva Germaniei, iar singura forță politică de pe bătrânul continent, care milita oficial pentru pacifism era comunismul, o forță insuficient de populară, pentru a convinge opinia publică. Venirea la putere a comuniștilor în Rusia, urmată de declararea unilaterală a păcii, cu pierderea unei treimi din suprafața Imperiului Țarist, a venit ca un ajutor nesperat pentru nemți, suspectați mereu de a fi plătit călătoria lui Lenin din Elveția în Rusia, împreună cu alte cheltuieli, ca pe o investiție profitabilă.

Dar nu doar Germania s-a aflat printre finanțatorii loviturii bolșevice, la care au contribuit în mod cu totul surprinzător mari bancheri și finanțiști internaționali, ale căror interese se presupune că erau opuse „cauzei proletariatului”. Printr-o bancă suedeză, Abraham Warburg, un bancher evreu german a finanțat cu milioane de dolari mișcarea comunistă. La fel și Jacob Schiff, alt investitor de aceeași origine, care s-a și însurat cu una din fiicele familiei Warburg. Cel puțin la fel de interesant e că un alt membru al familiei, Max Warburg, a fost în conducerea Reichsbank chiar și sub naziști, până înainte de izbucnirea războiului, când a părăsit țara.

Plata datoriei de război și nivelurile amețitoare ale inflației au dus la prăbușirea Germaniei democratice și i-au adus la putere pe național-socialiști. Naziștii au conlucrat „fructuos” cu frații lor ideologici, comuniștii, mai ales după semnarea pactului Ribbentrop – Molotov în 23 august 1939. Armatele Germaniei naziste au putut fi echipate și pregătite tactic de comisarii sovietici, de la care au preluat și „tehnologia” necesară construirii lagărelor de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Relațiile comerciale dintre americani și ruși au fost la fel de înfloritoare pe timpul lui Stalin, în ciuda ruperii oficiale a legăturilor diplomatice. Întregi fabrici de construcții auto și oțelării au fost construită de magnați americani ca Henry Ford și J Rockefeller.

Exportul de tehnologie, obținut inclusiv prin înfometarea deliberată a milioane de ucraineni, a fost suportul saltului societății ruse de la stadiul agrar, la cel industrial. Cea mai periculoasă dintre tehnologiile procurate de sovietici prin spionaj a fost cea a bombei atomice, inventată de un colectiv condus de Rober Oppenheimer, un simpatizant cotizant al Partidului Comunist American. Între spionii rușilor în acest proiect s-au numărat: Joseph Weinberg sau soții Joseph și Ethel Rosenberg.

Rezultatul grotesc al comunismului dus la extrem, Coreea de Nord e o dictatură închisă ermetic, în care experimentele pe oameni întinse pe decenii au creat indivizi malformați, terorizați și, aparent, convinși de zeificarea stăpânilor lor. De la Kim Ir Sen, autocrații coreeni au ajuns la a treia generație și sunt venerați de cei pe care îi conduc cu mână de fier. Acesta e unul din puținele filme documentare realizate în granițele celei mai comuniste țări de pe planetă, acolo unde orice vizitator străin e însoțit în permanență de doi lucrători de securitate, care îl îndrumă unde să meargă și se supraveghează reciproc.

Scenele văzute, chiar și în acest itinerariu ghidat de oamenii partidului, par ireale. Oameni robotizați, temători să intre în contact cu un străin, orașe-butaforie, cu străzi pustii și atotprezentul cult al liderilor.

O prezentare interesantă a noii componențe a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, cu luptele de putere și grupările din culise, care au hotărât cine să fie ales în unanimitate, de partidul cu 75 milioane de membri.

Parlamentul ungar a votat un fel de condamnare a comunismului. Mai puțin teoretică, dar mai vioaie, pentru că îi lovește pe ”nostalgici” la pensie și îi consfințește pe socialiști ca urmași direcți ai comunismului. Partidul dreptei populiste a lui Viktor Orban (FIDESZ) are majoritate largă în Parlament și poate vota cam tot ce poftește, inclusiv o lege care să declare rivalul politic (MSZP) vinovat de crime.
În general, nu-mi e simpatic Orban, care e cam populist pentru gustul meu, deși nu pot să nu recunosc că omul măcar are personalitate.
Nici cu legile care interzic istoricilor să mai cerceteze numărul victimelor holocaustului nu sunt de acord. Ba cred ca e greu de argumentat teoretic orice interdicție, inclusiv împotriva materialelor și partidelor extremiste.
Dar având în vedere că stânga internațională și-a consolidat deja o poziție de falsă superioritate morală prin asemenea legi, cred că ar trebui să existe reciprocitate. Ori condamnăm propaganda comunistă și glorificarea dictatorilor la fel cum condamnăm propaganda neonazistă, ori nu mai interzicem nicio idee prin lege și lăsăm pe fiecare să își folosească discernământul.
Singurul unghi din care s-ar putea aduce această măsură de pe tărâmul luptei politice, pe tărâm juridic ar fi acela al negaționismului. Adică echivalarea apologiei totalitarismului cu răspândirea de informații false (care oricum e în codul penal). Vrei să îi plângi pe Hitler sau pe Stalin? N-ai decât, dar asumă-ți faptele lor, nu falsifica trecutul. Nu e deloc drept ca socialiștii cei mai nerușinați să își aroge poeticul nume de ”nostalgici”, acum când sunt de notorietate informațiile despre natura reală a socialismului, nu în cazuri accidentale, ci în zecile de țări unde a fost încercat, pe pielea a peste jumătate din populația globului. ”Nostalgic” sau ”utopic” sunt epitete prea blânde pentru cei care cer pentru sine dreptul de a experimenta în continuare cu viețile și resursele celorlalți.
Dacă nu ne putem baza pe judecata fiecăruia și nu avem suficientă încredere în oameni, că vor alege fără a se lăsa păcăliți de retorica extremistă, foarte bine, să facem legi care să le bată obrazul celor care nu-l au, ori să interzică inacceptabilul. Desigur, va fi dificil să stabilești ce e inacceptabil într-o societate, fără să ajungi la situații de Ferma animalelor.
Totuși, o lege care să limiteze la pensia minimă pensiile foștilor activiști remunerați ai PCR și ale ofițerilor de Securitate, ar fi o formă mai precisă de reparație simbolică, decât o declarație citită în plen. Desigur, nu vom vedea una ca asta vreodată în România. Nici măcar o putere populistă nu ar lua o asemena măsură, pentru simplul fapt că în România ai mai mare câștig ca populist daca ceri să se taie pensiile participanților la Revoluție, decât ale securiștilor. Fiecare popor are populiștii pe care îi merită.

Imaginile cu oameni obișnuiți din Coreea de Nord, zguduiți de plâns la aflarea veștii morții lui Kim Jong-Il au făcut înconjurul lumii. Asiaticii l-au jelit pe cel care le-a asigurat atâția ani un bol de rădăcini și scoarță de copac proaspătă, apărându-i de iminenta invazie a hrăpăreților capitaliști din Sud. Cu puțin timp în urmă, comuniștii din nord au amenințat cu represalii dacă imperialiștii din sud vor recurge și anul acesta la războiul psihologic al aprinderii de brazi și luminițe de Crăciun în localitățile vizibile de la graniță. Se știe că sud-coreenii fac asta doar pentru a le face pe rudele lor mai sărace, dar mai fericite, să crape de invidie, de multe ori gătind ostentativ mâncare cu carne în aceleași localități de frontieră, atunci când vântul bate dinspre sud.
Mai puțin cunoscut e faptul că și în România trăiește o comunitate puternică de nord-coreeni, care, fără să apară în vreun recensământ, constituie practic majoritatea populației. Nord-coreenii din România sunt încă șocați de dispariția liderului lor, la peste 20 de ani de la lovitura agenturilor străine. Nord-coreenii din România sunt oameni plini de viață, care gustă în special tabloidele, atunci când apar dezvăluri despre escapadele amoroase ale Lenuței sau lucruri inedite despre bețiile lui Nicușor, povestite de Paula Iacob sau Serghei Mizil.
Dar pentru comunitatea de nord-coreeni din România luna decembrie e mereu specială. Încă din noiembrie ei încearcă să reînvie tradiția populară a cozilor la alimente, creând îmbulzeli la promoțiile la tigăi sau la moaște. Chiar dacă nu au nevoie neapărat de tigăi, de bormașini sau sunt, cum se știe, atei și nu cred în moaște, comuniștii români fac aceste cozi doar de dragul de a transmite și altor generații specificul național.
În așteptarea marii comemorări de pe 25 Decembrie, nord-coreenii din România adoră să asculte colindele lui Tudor Barbu de la OTV, în speranța că, dacă liderul lor nu mai poate fi înviat, măcar Dan Diaconescu să transforme România într-o republică democrat-populară, cu ajutorul PPDD.
Există și nord-coreeni care încearcă să își ascundă originile și își petrec luna decembrie citind cărțile lui Cartianu în care e reluată romanțat teza agenturilor străine imperialiste, care l-au răsturnat pe marele lor lider acum două decenii, lăsând întreaga comunitate de nord-coreeni români în lacrimi. Pentru ei a fost o mare bucurie detașarea operativă a marelui povestitor Alex Mihai Stoenescu, de la Jurnalul național, la Adevărul și anula acesta la Evenimentul zilei. E vorba de același securist, care alerga elementele dușmănoase, vândute cercurilor imperialiste, și le dădea pe mâna organelor de Miliție, pentru că fotografiaseră oameni la coadă la carne. Vigilentul tovarăș Stoenescu merge direct la inimile nord-coreenilor români, mai ceva ca o colindă de Hrușcă în perioada asta, cu poveștile lui despre revoluția făcută de turiștii sovietici, în care Armata și Securitatea apără patria cu eroism și scot la liman un popor împușcat doar în foarte mică măsură.

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susţinere pentru muncitorii de la Braşov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care şi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susţinere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea şi a celor mai curajoşi dintr-o Românie umilită şi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy şi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Ţara nu e ceva ce am moştenit de la părinţii noştri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noştri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica