rss
rss
rss

Pe vremuri, tinerii care vroiau să schimbe lumea și nu știau cum, erau socialiști. Astăzi, același tip de om e împins de radicalismul vârstei spre libertarianism. Un fel de marxism răsturnat, la fel de materialist, radical și avid de puritatea unei lumi utopice. Și Marx și libertarienii visează la același proiect global, anarhic, al unei societăți fără granițe, organizată rațional, în care vechile credințe vor dispărea ca simple superstiții, iar statul va fi abolit pe veci.

E drept că Marx avea și un plan intermediar, pe care s-a concentrat Lenin cu pasiune, anume instaurarea dictaturii proletariatului. Etapa de tranziție, în timpul căreia statul trebuia să se întărească până la controlul total al proprietății și societății, nu avea decât rolul de a zdrobi mai eficient nedreptățile și rezistența lumii vechi, spre a face loc societății fără clase, fără diviziune a muncii, în care munca devenea o plăcere, nu o corvoadă. Până atunci, muncitorii trebuiau să strângă din dinți pentru îndeplinirea planurilor cincinale și să renunțe la deliciile decadenței capitaliste. Această scurtă etapă de efort colectiv a fost întreruptă brusc, după doar 45, respectiv 70 de ani de tranziție, de contra-revoluțiile de stradă sau de palat, izbucnite în țările respective, din nerăbdarea elementelor reacționare. Atâta amar de efort s-a dus pe apa sâmbetei, fără a mai putea vedea mijind zorii bunăstării comuniste.

Și comuniștii din est sunt mai resemnați, oarecum lămuriți de efectele experimentului. Dar comuniștii din vest nu dau semne de descurajare, dimpotrivă, îi acuză de proastă aplicare pe frații lor estici, ba mai acuză (cam rasist) și fibra proastă a națiilor răsăritene. Pentru Chomsky și alți „visători” pe pielea altora, stalinismul n-a fost comunism, a fost „capitalism de stat”. N-a reușit, pentru că au lipsit unele ingrediente, toate țările în care n-a mers nu demonstrează nimic. Costul uman e neglijabil, etc.

Simt că vine vremea când și libertarienii vor zice la fel despre capitalism. Că ideea era bună, dar aplicarea a lăsat de dorit. N-a fost capitalism, a fost cronnism. Corupere a sistemului de către cei puși să îl aplice. Ceea ce e adevărat. Doar că e fix aceeași logică luată în brațe de negaționiștii efectelor comunismului. Sigur că în clipa de față nu mai avem piață liberă, ci sisteme distorsionate de tipărirea banilor fără acoperire, de producția falsei bogății și distribuția ei în mod preferențial, discreționar. Jocul e trucat de corupție și fără șanse pentru clasa de mijloc, pentru cei care muncesc și economisesc, pentru cei care se aventurează să întreprindă ceva. Capitalismul de tip cazinou, speculativ cu protecție de la aranjorii sistemului, cel care trebuia să furnizeze doar capital pentru dezvoltarea producției, a devenit covârșitor. Pariurile despre ce se va cumpăra și se va vinde depășesc cu mult în magnitudine ce se produce în mod efectiv. Și aici intervine marea problemă sistemică a capitalismului.

E la fel cu un lacăt foarte bun, care ne-a ținut la adăpost avuția multă vreme, dar căruia cineva i-a aflat combinația. Producătorul lacătului nu e moral vinovat ca hoțul, dar concluzia cumpărătorului, care are nevoie de o încuietoare, e că produsul are o hibă majoră și nu mai poate servi scopul pentru care a fost produs și achiziționat. A nega starea de fapt și necesitatea de a găsi o reparație, spunând doar „lacătul e foarte bun, goniți hoții din preajma lui și ușa va rămâne ferecată” – este exact situația în care se găsesc actualmente libertarienii.

Cazul României e grăitor. De aproape 30 de ani ea se află în tranziție, de la comunism la capitalism. Nici comunismul nu fusese pur, nici capitalismul în care am ajuns nu dă semne de puritate, dar direcția liberalizării nu poate fi negată. Ambele tranziții (și înainte și înapoi) au fost făcute de indivizi nocivi, din pepiniera de activiști ariviști, drumul a fost sinuos, cu episoade de stagnare și avânt. Dar aproape 30 de ani sunt mai mult decât a „domnit” Nicolae Ceaușescu, e drept, încă mai puțin decât cei 45 de ani de comunism. După cum e la fel de drept că e mai ușor să spargi o vază decât să pui cioburile la loc și nu prea știm dacă din comunism se poate vindeca total vreo societate.

Aflu azi de jelania unui faimos apostol al libertarianismului de pe Dâmbovița, că îi pleacă prietenii, că se depopulează țara sub povara „capitalismului de extracție”, că a sărăcit românul. O grijă inedită pentru unii care pun bilanțul contabil peste orice fleacuri sufletești. Nu mai spun că respectivul e și consilier luminător al unui și mai faimos politician. Unul dintre mulții, care au condus țara prin tunelul tranziției spre luminița promisă. Or fi fost ei foști comuniști, cei care au gestionat catastrofal tranziția, dar nici nu se pot nega privatizările, liberalizările de prețuri, deschiderile piețelor pentru achiziții, investiții, concesionările exploatărilor petroliere, miniere, ale apelor minerale, forestiere, agricole, retragerea graduală a statului din aproape toate domeniile economiei, rărirea ochiurilor plasei de protecție socială.

Nota bene: libertarienii de care zic sunt, cum scrie la carte, anti-naționaliști. Cred în cetățeanul planetei pământ. Atunci de ce dramatizează atât de tare plecarea unuia spre alte meleaguri, din moment ce au tot susținut de trei decenii că identitățile sunt inventate, că te muți acolo unde sunt oportunitățile și fiscalitatea mai atractivă, după cum aduci investitori și angajați de oriunde, ca să îți îndeplinești planul de profitabilitate!? Dacă le spui că ar trebui o protecție a elementului național, că ar trebui să ne păzim de așa zișii refugiați, zic că ești un retrograd, care se crede buricul pământului, că nașterea e o întâmplare a hazardului. Dar când viața îi împinge în altă parte, li se pare o nedreptate cosmică și un semnal de alarmă.

De ce s-ar lamenta că e depopulată țara și că oameni buni sunt împinși pe drumul bejeniei, unii care au râs de îngrijorarea vânzării pământului României, spunând că e o prostie, că vrei să dezavantajezi proprietarul, care obține un preț mai bun și că oricum cumpărătorul nu pleacă cu terenul în spate? E o surpriză să vezi îngrijorat de scăderea puterii de cumpărare, care face să falimenteze micile afaceri, pe unii care n-au văzut nicio problemă în acaparare rețelelor de utilități de către state străine, nici în competiția neloială făcută de marile lanțuri de comerț, evazioniste prin firme off-shore. De fiecare dată au spus că astea sunt benefice, că avem nevoie de tehnologia și capitalul străin, că nu există domenii strategice de apărat.

Observați și că au inventat formula „capitalism de extracție”. Exact ce spuneam mai sus – e din aceeași clasă cu „capitalismul de stat” al lui Stalin. De extracție, într-adevăr, dar în beneficiul cui? În beneficiul politrucilor locali, cu vile, care ne tot sunt vânturate spre incitare? Da, și al lor, fără discuție, că politicienii au averi exagerate, făcute din participarea la jaf. Nu-i scuză nimeni. Dar jaful s-a făcut în beneficiul capitalului străin internațional și cu supervizarea puterilor coloniale din statele admirate. Marii tartori ai politicii românești și-au umplut conturile, au dat ocol globului în excursii de lux și se lăfăie în vile cu domenii de vânătoare. Dar chiar și aceste averi sunt doar vârful icebergului. Politicienii români nu au luat acasă sau pe persoană fizică zăcămintele de gaze naturale din Marea Neagră, pădurile tăiate de austrieci, hidrocentralele vămuite de băieții deștepți, n-au luat acasă sistemul bancar sau comerțul cu amănuntul. E normal să fii furios pe ei, dar nu uita pentru cine au prestat și cine i-a ținut în poziții de putere prin sistemul de control al binomului.

Așadar, omul nou cosmopolit ia drumul bejeniei. Și merge dacă nu în Paradisul capitalist, măcar într-o țară mult mai capitalistă și mai cosmopolită. Că presupun că nu pleacă în Rusia, Coreea de Nord sau Moldova. Și să vezi atunci surpriză. Că de unde s-a plâns că aici nu îl lasă statul să acumuleze capital, acolo va putea acumula o brumă, dar bruma aia va fi la fel de irelevantă pentru a obține un trai independent. De cumpărat o casă într-o mare capitală a lumii nici nu poate fi vorba, date fiind prețurile umflate dincolo de delir de speculatorii imobiliari – alt deliciu al pieței. Dar nu-i nimic, te restrângi, trăiești la comun cu alți internaționaliști, cu Ahmed, Kwame și Pedro sau alți occidentali abia convertiți ca tine la visul american, englezesc, francez, german.

Războiul din Afganistan, dus în ultimii ani de americani și aliații lor, nu poate fi înțeles fără conflagrația precedentă: invazia sovietică în Afganistan. Miza, la acea dată, era impunerea controlului în această țară înapoiată, prin intermediul unui guvern marionetă de comuniști, ghidați de la Moscova. Agresiunea împotriva Afganistanului a fost ultimul război al imperiului sovietic, soldat cu pierderi majore, 50.000 de soldați ruși și 1.000.000 de civili și soldați afgani. Situația jenantă pe plan extern, sentimentul eșecului și al neputinței, resimțit de cetățenii ruși au contribuit la accelerarea prăbușirii Uniunii Sovietice din interior.

Pentru Afganistan, contextul acestei invazii a scos la iveală o mișcare fundamentalist – musulmană, ce avea să respingă mai întâi comunismul, apoi capitalismul, ca importuri nedorite ale civilizației moderne. Talibanii au participat la mișcarea de rezistență, apoi au preluat puterea, instaurând un regim teocratic, de o duritate nemaivăzută, care a încercat impunerea unor filosofii de viață medievale în plină modernitate. Pe atunci, polii binelui și răului erau aproape inversați. Statele Unite au dorit să profite de slăbiciunea rivalului din războiul rece și au susținut fanatismul religios musulman ca legitim și ca metodă de motivare a unei rezistențe armate. Pe lângă dotarea cu armament și logistică, făcută discret cu miliarde de dolari, rămâne antologică vizita secretarului de stat Zbigniew Brzezinski în rândul așa numiților mujahedini (luptători musulmani pentru o cauză religioasă, în așa numitul război sfânt), pentru a-i asigura că luptă pentru o cauză justă. Din rândurile celor încurajați atunci de oficialul american se vo selecta mai târziu membrii mișcării talibanilor sau ai organizației teroriste Al Qaeda.

Războiul a izbucnit în anul în care în Iran, țară vecină, avusese lor Revoluția Islamică a lui Komeini, 1979. Pentru sovietici, teritoriul vast, arid, lipsit în mare parte de așezări umane și cu platouri himalayene inaccesibile, avea să se dovedească o capcană mortală, în care se vor împotmoli un deceniu, până în 1989, când vor accepta o retragere fără glorie. Nu mai puțin de patru președinți ai URSS se vor succede la putere în acest interval, trei dintre ei, secerați de bătrânețe. Era prima invazie a puterii comuniste în afara blocului de țări satelit, semnatare ale tratatului de la Varșovia, echivalentul comunist al NATO.

Uneori mă apucă pur și simplu o mare lehamite, pentru toată această ipocrizie numită lume civilizată, și un dor nebun de barbari. Lehamitea asta, la un moment dat, va transforma tinerii în barbari ai propriilor lor patrii și atunci lucruri minunate se vor prăbuși, distruse de o violență tâmpă. Pentru că asta e mereu legea barbarilor, să aibă de partea lor viața și instinctul de a duce la groapă cadavrele cu pretenții de vitalitate.

De pildă, comunismul, care a fost la vremea lui barbaria însăși, a murit la interior, a putrezit în totalitate, nu-l mai propune nimeni în forma lui clasică. Dar a rămas ca o idee romantică, o nostalgie îndepărtată, în mințile unei elite continentale auto-impusă și la fel de găunoasă. Vigilenții gardieni ai apărării istoriei de judecata critică sunt aceiași care consideră propaganda comunistă ca fiind legitimă și un drept al omului. A scrie cărți istorice, în afara liniei oficiale, despre socialismul brun, te poate duce direct după gratii în multe țări ale Europei. Dar a purta cu mândrie însemnele socialismului roșu intră la drepturile omului. Raportul matematic între crimele celor două ideologii odioase e cam de 1 la 10, „în favoarea” comunismului, dar limitarea propagandei comuniste se poate solda cu sancțiuni severe pentru țara, care ar face așa ceva:

Comisia de la Veneţia consideră că interzicerea simbolurilor comuniste pe teritoriul Moldovei contravine articolelor 10 şi 11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care se referă la libertartea de exprimare, a declarat pentru publika.md reprezentantul Republicii Moldova la Comisia de la Veneţia, Nicolae Eşanu, ex-viceministru al Justiţiei.
Eşanu mai susţine că, magistraţii Comisiei europeane pentru democraţie prin drept recomandă ca legea să fie recunoscută drept neconstituţională şi abrogată, pentru a evita o condamnare a Moldovei la CEDO.”

Ca în Orwell: 4 picioare, bun, 2 picioare, rău. Judecata comunismului se amână pe termen nedefinit, până vor apărea generații cu mai multă judecată, sau altele complet lipsite de judecată. Caz în care, nu va mai conta.

Atunci când aud sintagma „teoria conspirației”, rostită pentru a-i persifla pe cei care susțin ceva, fără a-i contrazice, primul lucru la care mă gândesc e „Revoluția bolșevică”. În afara câtorva fanatici comuniști, practic nu mai există astăzi istoric serios, care să nu catalogheze schimbarea de regim, petrecută în Rusia în 1917, drept o conspirație reușită. Pentru că există conspirații, care se întâmplă în lumea reală, tot așa cum există și suficienți nebuni, care delirează despre înțelegeri oculte, acolo unde există alte explicații, mai simple și mai la vedere.

Revoluția bolșevică a fost o lovitură reușită, dată de un mic grup fanatic, organizat în secret, în cea mai mare parte în afara granițelor Rusiei. Venită pe fondul instabilității regimului țarist, după adevărata revoluție rusă din 1905, lovitura de palat a minusculului partid al bolșevicilor a luat prin surprindere până și presa comunistă occidentală, care s-a grăbit să o anunțe ca simplu fapt divers, un scandal trecător petrecut la Sankt Petersburg, înainte de a o saluta ca pe un mare eveniment istoric.

Contextul acestei lovituri e unul esențial. În 1917, Rusia țaristă se afla în toiul primului război mondial, împotriva Germaniei și aliaților săi. Cu doar 7 luni înainte, Statele Unite își anunțaseră oficial intrarea în război împotriva Germaniei, iar singura forță politică de pe bătrânul continent, care milita oficial pentru pacifism era comunismul, o forță insuficient de populară, pentru a convinge opinia publică. Venirea la putere a comuniștilor în Rusia, urmată de declararea unilaterală a păcii, cu pierderea unei treimi din suprafața Imperiului Țarist, a venit ca un ajutor nesperat pentru nemți, suspectați mereu de a fi plătit călătoria lui Lenin din Elveția în Rusia, împreună cu alte cheltuieli, ca pe o investiție profitabilă.

Dar nu doar Germania s-a aflat printre finanțatorii loviturii bolșevice, la care au contribuit în mod cu totul surprinzător mari bancheri și finanțiști internaționali, ale căror interese se presupune că erau opuse „cauzei proletariatului”. Printr-o bancă suedeză, Abraham Warburg, un bancher evreu german a finanțat cu milioane de dolari mișcarea comunistă. La fel și Jacob Schiff, alt investitor de aceeași origine, care s-a și însurat cu una din fiicele familiei Warburg. Cel puțin la fel de interesant e că un alt membru al familiei, Max Warburg, a fost în conducerea Reichsbank chiar și sub naziști, până înainte de izbucnirea războiului, când a părăsit țara.

Plata datoriei de război și nivelurile amețitoare ale inflației au dus la prăbușirea Germaniei democratice și i-au adus la putere pe național-socialiști. Naziștii au conlucrat „fructuos” cu frații lor ideologici, comuniștii, mai ales după semnarea pactului Ribbentrop – Molotov în 23 august 1939. Armatele Germaniei naziste au putut fi echipate și pregătite tactic de comisarii sovietici, de la care au preluat și „tehnologia” necesară construirii lagărelor de concentrare în timpul celui de-al doilea război mondial. Relațiile comerciale dintre americani și ruși au fost la fel de înfloritoare pe timpul lui Stalin, în ciuda ruperii oficiale a legăturilor diplomatice. Întregi fabrici de construcții auto și oțelării au fost construită de magnați americani ca Henry Ford și J Rockefeller.

Exportul de tehnologie, obținut inclusiv prin înfometarea deliberată a milioane de ucraineni, a fost suportul saltului societății ruse de la stadiul agrar, la cel industrial. Cea mai periculoasă dintre tehnologiile procurate de sovietici prin spionaj a fost cea a bombei atomice, inventată de un colectiv condus de Rober Oppenheimer, un simpatizant cotizant al Partidului Comunist American. Între spionii rușilor în acest proiect s-au numărat: Joseph Weinberg sau soții Joseph și Ethel Rosenberg.

Rezultatul grotesc al comunismului dus la extrem, Coreea de Nord e o dictatură închisă ermetic, în care experimentele pe oameni întinse pe decenii au creat indivizi malformați, terorizați și, aparent, convinși de zeificarea stăpânilor lor. De la Kim Ir Sen, autocrații coreeni au ajuns la a treia generație și sunt venerați de cei pe care îi conduc cu mână de fier. Acesta e unul din puținele filme documentare realizate în granițele celei mai comuniste țări de pe planetă, acolo unde orice vizitator străin e însoțit în permanență de doi lucrători de securitate, care îl îndrumă unde să meargă și se supraveghează reciproc.

Scenele văzute, chiar și în acest itinerariu ghidat de oamenii partidului, par ireale. Oameni robotizați, temători să intre în contact cu un străin, orașe-butaforie, cu străzi pustii și atotprezentul cult al liderilor.

O prezentare interesantă a noii componențe a Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, cu luptele de putere și grupările din culise, care au hotărât cine să fie ales în unanimitate, de partidul cu 75 milioane de membri.

Parlamentul ungar a votat un fel de condamnare a comunismului. Mai puțin teoretică, dar mai vioaie, pentru că îi lovește pe ”nostalgici” la pensie și îi consfințește pe socialiști ca urmași direcți ai comunismului. Partidul dreptei populiste a lui Viktor Orban (FIDESZ) are majoritate largă în Parlament și poate vota cam tot ce poftește, inclusiv o lege care să declare rivalul politic (MSZP) vinovat de crime.
În general, nu-mi e simpatic Orban, care e cam populist pentru gustul meu, deși nu pot să nu recunosc că omul măcar are personalitate.
Nici cu legile care interzic istoricilor să mai cerceteze numărul victimelor holocaustului nu sunt de acord. Ba cred ca e greu de argumentat teoretic orice interdicție, inclusiv împotriva materialelor și partidelor extremiste.
Dar având în vedere că stânga internațională și-a consolidat deja o poziție de falsă superioritate morală prin asemenea legi, cred că ar trebui să existe reciprocitate. Ori condamnăm propaganda comunistă și glorificarea dictatorilor la fel cum condamnăm propaganda neonazistă, ori nu mai interzicem nicio idee prin lege și lăsăm pe fiecare să își folosească discernământul.
Singurul unghi din care s-ar putea aduce această măsură de pe tărâmul luptei politice, pe tărâm juridic ar fi acela al negaționismului. Adică echivalarea apologiei totalitarismului cu răspândirea de informații false (care oricum e în codul penal). Vrei să îi plângi pe Hitler sau pe Stalin? N-ai decât, dar asumă-ți faptele lor, nu falsifica trecutul. Nu e deloc drept ca socialiștii cei mai nerușinați să își aroge poeticul nume de ”nostalgici”, acum când sunt de notorietate informațiile despre natura reală a socialismului, nu în cazuri accidentale, ci în zecile de țări unde a fost încercat, pe pielea a peste jumătate din populația globului. ”Nostalgic” sau ”utopic” sunt epitete prea blânde pentru cei care cer pentru sine dreptul de a experimenta în continuare cu viețile și resursele celorlalți.
Dacă nu ne putem baza pe judecata fiecăruia și nu avem suficientă încredere în oameni, că vor alege fără a se lăsa păcăliți de retorica extremistă, foarte bine, să facem legi care să le bată obrazul celor care nu-l au, ori să interzică inacceptabilul. Desigur, va fi dificil să stabilești ce e inacceptabil într-o societate, fără să ajungi la situații de Ferma animalelor.
Totuși, o lege care să limiteze la pensia minimă pensiile foștilor activiști remunerați ai PCR și ale ofițerilor de Securitate, ar fi o formă mai precisă de reparație simbolică, decât o declarație citită în plen. Desigur, nu vom vedea una ca asta vreodată în România. Nici măcar o putere populistă nu ar lua o asemena măsură, pentru simplul fapt că în România ai mai mare câștig ca populist daca ceri să se taie pensiile participanților la Revoluție, decât ale securiștilor. Fiecare popor are populiștii pe care îi merită.

Imaginile cu oameni obișnuiți din Coreea de Nord, zguduiți de plâns la aflarea veștii morții lui Kim Jong-Il au făcut înconjurul lumii. Asiaticii l-au jelit pe cel care le-a asigurat atâția ani un bol de rădăcini și scoarță de copac proaspătă, apărându-i de iminenta invazie a hrăpăreților capitaliști din Sud. Cu puțin timp în urmă, comuniștii din nord au amenințat cu represalii dacă imperialiștii din sud vor recurge și anul acesta la războiul psihologic al aprinderii de brazi și luminițe de Crăciun în localitățile vizibile de la graniță. Se știe că sud-coreenii fac asta doar pentru a le face pe rudele lor mai sărace, dar mai fericite, să crape de invidie, de multe ori gătind ostentativ mâncare cu carne în aceleași localități de frontieră, atunci când vântul bate dinspre sud.
Mai puțin cunoscut e faptul că și în România trăiește o comunitate puternică de nord-coreeni, care, fără să apară în vreun recensământ, constituie practic majoritatea populației. Nord-coreenii din România sunt încă șocați de dispariția liderului lor, la peste 20 de ani de la lovitura agenturilor străine. Nord-coreenii din România sunt oameni plini de viață, care gustă în special tabloidele, atunci când apar dezvăluri despre escapadele amoroase ale Lenuței sau lucruri inedite despre bețiile lui Nicușor, povestite de Paula Iacob sau Serghei Mizil.
Dar pentru comunitatea de nord-coreeni din România luna decembrie e mereu specială. Încă din noiembrie ei încearcă să reînvie tradiția populară a cozilor la alimente, creând îmbulzeli la promoțiile la tigăi sau la moaște. Chiar dacă nu au nevoie neapărat de tigăi, de bormașini sau sunt, cum se știe, atei și nu cred în moaște, comuniștii români fac aceste cozi doar de dragul de a transmite și altor generații specificul național.
În așteptarea marii comemorări de pe 25 Decembrie, nord-coreenii din România adoră să asculte colindele lui Tudor Barbu de la OTV, în speranța că, dacă liderul lor nu mai poate fi înviat, măcar Dan Diaconescu să transforme România într-o republică democrat-populară, cu ajutorul PPDD.
Există și nord-coreeni care încearcă să își ascundă originile și își petrec luna decembrie citind cărțile lui Cartianu în care e reluată romanțat teza agenturilor străine imperialiste, care l-au răsturnat pe marele lor lider acum două decenii, lăsând întreaga comunitate de nord-coreeni români în lacrimi. Pentru ei a fost o mare bucurie detașarea operativă a marelui povestitor Alex Mihai Stoenescu, de la Jurnalul național, la Adevărul și anula acesta la Evenimentul zilei. E vorba de același securist, care alerga elementele dușmănoase, vândute cercurilor imperialiste, și le dădea pe mâna organelor de Miliție, pentru că fotografiaseră oameni la coadă la carne. Vigilentul tovarăș Stoenescu merge direct la inimile nord-coreenilor români, mai ceva ca o colindă de Hrușcă în perioada asta, cu poveștile lui despre revoluția făcută de turiștii sovietici, în care Armata și Securitatea apără patria cu eroism și scot la liman un popor împușcat doar în foarte mică măsură.

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susţinere pentru muncitorii de la Braşov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care şi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susţinere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea şi a celor mai curajoşi dintr-o Românie umilită şi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy şi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Ţara nu e ceva ce am moştenit de la părinţii noştri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noştri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Anglo-americanii au o expresie foarte precisă pentru sistemul guvernat de clientela de partid. Îi spun crony-capitalism. Expresia descrie o formă trucată de capitalism, în care legea nu o face ”mâna invizibilă a pieței” ci mâna băgată în buzunarul statului. O conivență între birocrați și sponsorii lor, care sunt răsplătiți cu contracte din bani publici, cu legi care îi favorizează sau îi scapă de concurență și cu amnistii fiscale. Acestea din urmă au luat forma injecțiilor cu bani de la buget – bailout – în firmele conduse iresponsabil până la râpa falimentului.
Dacă încerci să găsești echivalentul franțuzesc al expresiei crony capitalism vei da peste expresia ”capitalisme sauvage”, tradusă și la noi prin ”capitalism sălbatic”. E o expresie dragă lui Ion Iliescu, o folosea când avea ocazia în 90. E un fel de condiționare lingvistică în stil orwellian, pentru că ea forțează vorbitorul să accepte o viziune marxistă, pentru orice altă opțiune nemairămânând loc nici în limbaj nici în gând. Expresia sugerează că natura capitalismului e una imorală, care se mai poate civiliza pe alocuri doar prin intervenția bunului stat. Altfel, lăsați de izbeliște, fără birocrații și politicienii statului, oamenii ar recădea în sălbăticia capitalismului, ori în ”faza acumulării primitive de capital”.
Pentru o societate care nu cultivă rememorarea, ca a noastră, cercul se poate închide foarte ușor. Cu exemple concrete și reale, un tanar, pentru care istoria începe în 90, în 2000 sau în 2004, are suficiente motive să atribuie tot ce vede mai detestabil în jur capitalismului. E de obicei un om onest, dar care vede în istorie nu o sursă de înțelepciune ci o diversiune meșteșugită pentru a-i deturna furia pe care o simte îndreptățită. Nu cu trecutul are el ceva de împărțit, ci cu cei de acum. Și e normal să fii frustrat de micile umilințe ale zilei, de neam-prostia îmbogățiților de tranziție, de lipsa lor vădită de calități.
Ei bine, cred că sintagma ”îmbogățiți de tranziți” (care o reproduce pe mai vechea ”îmbogățiți de război”) e inexactă și că avem în realitate o oligarhie cu origini comuniste directe. Întrucât comuniștii au procedat ca romanii cu cetățile răsculate, pe care le dărâmau din temelii și arau pământul cu sare, cred că mai departe în trecut nici nu putem să căutăm originile oligarhiei românești.
Comunismul e în esența lui un sistem sclavagist. Între orânduirile contemporane lui nu poate fi găsit un altul în care muncitorul să aibă mai puține drepturi și mai puține foloase de pe urma muncii lui. După zeci de ani de recolte record și depășiri de plan, în primele luni după Revoluție în România veneau camioane cu ajutoare din Vest, cu hrană și îmbrăcăminte, ca în zonele calamitate de urgiile naturii. Și asta pentru că oligarhia partidului unic a găsit în comunism singura metodă prin care ar fi putut ajunge la resurse fără a participa propriu-zis la competiție. Sau nu la o competiție cu vechile reguli.
Decalajul izbitor pe care îl vedem între țările de dincoace și dincolo de zid e rolul acestei redistribuiri de resurse. Acolo unde regulile pieței nu au încetat să opereze, toată societatea a progresat împreună. Satele au început să semene cu orașele, pentru că țăranii și-au permis treptat toate elementele de confort care descriu un oraș. Acolo unde a interveni economia planificată, producătorii agricoli au fost spoliați până la o subdezvoltare medievală pentru a finanța construcția unui complex industrial, văzut ca modernizare. Orașele au fost mutilate, transformate în anexe-dormitor ale marilor uzine. În loc să își modernizeze în timp vechile locuințe individuale, muncitorii s-au trezit (mulți, bucuroși) mutați în blocuri insalubre din care sunt puține șanse să mai scape. Desigur, oligarhia de partid s-a mutat în vilele foștilor capitaliști și a început să controleze tot mai bine resursele ”tuturor”. Și pentru țărani și pentru muncitori (cele două forțe simbolizate de seceră și ciocan), aventura s-a terminat fără niciun câștig. Falimentul a fost total, deși se va aminti mereu de cât de mult ”s-a construit”.
Tranziția a însemnat pentru oligarhia comunistă trecerea de la proprietatea de facto la o proprietate de jure. Ca și înainte de 89, ceva competiție tot a fost. Dar în ambele cazuri a fost vorba de ”o competiție internă”. Eroarea de a spune că avem o oligarhie îmbogățită după Revoluție e generalizată. Dar să ne imaginăm un cap mafiot care percepe taxă de protecție lunar și apelează la o metodă civilizată: viramentul bancar. Nefericiții care contribuie lună de lună la bunăstarea lui trimit banii într-un cont. La un moment dat, suma atinge un milion și mafiotul se prezintă la bancă pentru a-și încasa suma. Probabil nimeni nu ar spune că mafiotul s-a îmbogățit în ziua în care a ridicat banii din cont. Și totuși, în cazul oligarhiei post-comuniste puțini sesizează că adevăratul transfer de proprietate s-a petrecut când noii îmbogățiți au ajuns să dispună ca grup de resursele produse de ceilalți, nu în clipa în care au trecut la formalizarea furtului prin întocmirea actelor de proprietate.
Din motive ce țin de imposibilitatea planificării economice, piața neagră e o necesitate a comunismului, care asigură nu doar supraviețuirea omului de rând, dar și a sistemului. După inevitabila prăbușire, cele două – birocrația de partid și cei ce operează pe piața neagră – fuzionează, din necesități reciproce. Acela e momentul nașterii unei oligarhii de tipul celei pe care o avem și care se va perpetua atâta timp cât statul va avea suficientă înindere ca să o hrănească.

Pagina 1 of 41234

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica