rss
rss
rss

A te naşte într-o familie sau într-o ţară nu e nici un merit nici un defect. E motivul simplu pentru care nu pot fi nici monarhist nici naţionalist, la fel de bine cum nu sunt rasist. Refuz principiul eredităţii, ca pe un dat cu care pornim la drum. E mai important cum ne croim drumul cand avem cât de cât de ales.
Mihai I s-a născut într-o familie care domnea şi făcuse cinste ţării ei de adopţie. Era destinat să domnească într-o dinastie care obţinuse independenţa, îi unise pe toţi românii în aceleaşi graniţe şi în general adusese ţara în cea mai înfloritoare perioadă cunoscută vreodată. Norocul lui.
Era fiul unui zurbagiu, care lăsase baltă dinastia şi ţara de câte ori se îndrăgostise şi care îşi detrona fiul de câte ori îi treceau pulsiunile amoroase. Ghinionul lui.
În general, avea cam tot ce îşi dorea, de la limuzine la avioane şi alte distracţii ale unui tânăr al acelei vremi. Norocul lui.
Nu se prea putea bucura de toate, pentru că avea de urmat un cod stupid de conduită şi i se cerea să joace roluri aberante pentru un copil, devenit fără ştirea lui încarnare a statului. Ghinionul lui.
Imediat ce a trecut de adolescenţă a fost distribuit în roluri de figuraţie de alţii cu mai mare apetit dictatorial. Nu e tocmai un noroc să n-ai de ales în politica externă decât între Hitler şi Stalin, aşa că nici pe rege nici pe alţi politicieni români ai epocii n-aş îndrăzni să-i judec. Erau cu toţii parte într-o tragedie naţională.
De asemenea, mi se pare absurd să judeci pe cineva pentru vina de a nu se fi sacrificat (fără vreo finalitate certă) în faţa comisarilor sovietici. Monarhia era deja condamnată la dispariţie de înţelegerea de la Yalta. Ar fi putut sfârşi împuşcat ca ţarii Rusiei, numai că a avut noroc. A fost doar deposedat de putere şi exilat. Să-i spunem ghinion.

Numai că aici cred că se termină episoadele de noroc şi ghinion din viaţa regelui Mihai şi începe restul de viaţă pentru care putem spune fără ezitare că poate fi judecat sau felicitat. Ca om, e de apreciat, a trăit din muncă, a încercat diverse meserii şi afaceri, şi-a făcut o familie, cu copii pe care i-a crescut. Tot respectul.

Ca om de stat, rămâne o singură întrebare: Când credeţi că a luat regele Mihai prima poziţie împotriva regimului comunist criminal în perioada exilului?

Cumva în ianuarie 1948, imediat după sosirea în lumea liberă?
Cumva în anii ’50, la răsunătoarele procese politice înscenate fostei elite a ţării?
Poate la inaugurarea Canalului, la dezvăluirile despre Fenomenul Piteşti făcute de Virgil Ierunca?
Poate a trimis mesaje de îmbărbătare lupătorilor români din munţi pe timpul celor 15 ani de uimitoare rezistenţă?
Poate la aflarea veştii că se demolează biserici în oraşe sau că sunt strămutate sate şi deportaţi ţăranii incomozi?
Cumva, un mesaj de protest la greva minerilor din 79, reprimaţi cu gloanţe şi vidanje de Securitate?
Poate la fuga securistului Pacepa, când apar dezvăluiri din cercul intim al lui Ceauşescu, demascând impostura cuplului pseudo-dinastic?
Poate un mesaj de susţinere pentru muncitorii de la Braşov din ’87, un mesaj pentru familia inginerului care şi-a dat foc pe o pârtie de pe Valea Prahovei, într-un protest de tip tibetan?
Poate mesaje publice de susţinere a lui Paul Goma, a Doinei Cornea şi a celor mai curajoşi dintr-o Românie umilită şi mută de frică în anii ’80?

Ei bine, NU !

Primul act de protest împotriva regimului comunist făcut de regele Mihai cât timp a trăit liber în Occidentul la fel de liber a fost în iunie 1989, prin semnarea unui document care îl comemora pe Imre Nagy şi practic marca ruperea Ungariei de comunism. Restul a fost, vorba poetului…. tăcere.

Mi-ar fi plăcut să îi văd omagiaţi în Parlament pe Ion Gavrilă Ogoranu, pe Toma Arnăuţoiu, pe Elisabeta Rizea, pe Gheorghe Arsenescu şi pe atâţia alţii, numai că ei nu au avut noroc nici la naştere, nici după şi nici de o patrie recunoscătoare.

PS: În discursul ţinut astăzi în Parlament, regele Mihai a rostit o frază cu adevărat memorabilă:
“Ţara nu e ceva ce am moştenit de la părinţii noştri, e ceva ce am împrumutat de la copiii noştri.”

E cu adevărat frumos şi înălţător, refuz să cred că e ceva cules de Radu Duda de pe Famous Quotes

Treat the earth well: it was not given to you by your parents,
it was loaned to you by your children.
We do not inherit the Earth from our Ancestors,
we borrow it from our Children.

Anglo-americanii au o expresie foarte precisă pentru sistemul guvernat de clientela de partid. Îi spun crony-capitalism. Expresia descrie o formă trucată de capitalism, în care legea nu o face ”mâna invizibilă a pieței” ci mâna băgată în buzunarul statului. O conivență între birocrați și sponsorii lor, care sunt răsplătiți cu contracte din bani publici, cu legi care îi favorizează sau îi scapă de concurență și cu amnistii fiscale. Acestea din urmă au luat forma injecțiilor cu bani de la buget – bailout – în firmele conduse iresponsabil până la râpa falimentului.
Dacă încerci să găsești echivalentul franțuzesc al expresiei crony capitalism vei da peste expresia ”capitalisme sauvage”, tradusă și la noi prin ”capitalism sălbatic”. E o expresie dragă lui Ion Iliescu, o folosea când avea ocazia în 90. E un fel de condiționare lingvistică în stil orwellian, pentru că ea forțează vorbitorul să accepte o viziune marxistă, pentru orice altă opțiune nemairămânând loc nici în limbaj nici în gând. Expresia sugerează că natura capitalismului e una imorală, care se mai poate civiliza pe alocuri doar prin intervenția bunului stat. Altfel, lăsați de izbeliște, fără birocrații și politicienii statului, oamenii ar recădea în sălbăticia capitalismului, ori în ”faza acumulării primitive de capital”.
Pentru o societate care nu cultivă rememorarea, ca a noastră, cercul se poate închide foarte ușor. Cu exemple concrete și reale, un tanar, pentru care istoria începe în 90, în 2000 sau în 2004, are suficiente motive să atribuie tot ce vede mai detestabil în jur capitalismului. E de obicei un om onest, dar care vede în istorie nu o sursă de înțelepciune ci o diversiune meșteșugită pentru a-i deturna furia pe care o simte îndreptățită. Nu cu trecutul are el ceva de împărțit, ci cu cei de acum. Și e normal să fii frustrat de micile umilințe ale zilei, de neam-prostia îmbogățiților de tranziție, de lipsa lor vădită de calități.
Ei bine, cred că sintagma ”îmbogățiți de tranziți” (care o reproduce pe mai vechea ”îmbogățiți de război”) e inexactă și că avem în realitate o oligarhie cu origini comuniste directe. Întrucât comuniștii au procedat ca romanii cu cetățile răsculate, pe care le dărâmau din temelii și arau pământul cu sare, cred că mai departe în trecut nici nu putem să căutăm originile oligarhiei românești.
Comunismul e în esența lui un sistem sclavagist. Între orânduirile contemporane lui nu poate fi găsit un altul în care muncitorul să aibă mai puține drepturi și mai puține foloase de pe urma muncii lui. După zeci de ani de recolte record și depășiri de plan, în primele luni după Revoluție în România veneau camioane cu ajutoare din Vest, cu hrană și îmbrăcăminte, ca în zonele calamitate de urgiile naturii. Și asta pentru că oligarhia partidului unic a găsit în comunism singura metodă prin care ar fi putut ajunge la resurse fără a participa propriu-zis la competiție. Sau nu la o competiție cu vechile reguli.
Decalajul izbitor pe care îl vedem între țările de dincoace și dincolo de zid e rolul acestei redistribuiri de resurse. Acolo unde regulile pieței nu au încetat să opereze, toată societatea a progresat împreună. Satele au început să semene cu orașele, pentru că țăranii și-au permis treptat toate elementele de confort care descriu un oraș. Acolo unde a interveni economia planificată, producătorii agricoli au fost spoliați până la o subdezvoltare medievală pentru a finanța construcția unui complex industrial, văzut ca modernizare. Orașele au fost mutilate, transformate în anexe-dormitor ale marilor uzine. În loc să își modernizeze în timp vechile locuințe individuale, muncitorii s-au trezit (mulți, bucuroși) mutați în blocuri insalubre din care sunt puține șanse să mai scape. Desigur, oligarhia de partid s-a mutat în vilele foștilor capitaliști și a început să controleze tot mai bine resursele ”tuturor”. Și pentru țărani și pentru muncitori (cele două forțe simbolizate de seceră și ciocan), aventura s-a terminat fără niciun câștig. Falimentul a fost total, deși se va aminti mereu de cât de mult ”s-a construit”.
Tranziția a însemnat pentru oligarhia comunistă trecerea de la proprietatea de facto la o proprietate de jure. Ca și înainte de 89, ceva competiție tot a fost. Dar în ambele cazuri a fost vorba de ”o competiție internă”. Eroarea de a spune că avem o oligarhie îmbogățită după Revoluție e generalizată. Dar să ne imaginăm un cap mafiot care percepe taxă de protecție lunar și apelează la o metodă civilizată: viramentul bancar. Nefericiții care contribuie lună de lună la bunăstarea lui trimit banii într-un cont. La un moment dat, suma atinge un milion și mafiotul se prezintă la bancă pentru a-și încasa suma. Probabil nimeni nu ar spune că mafiotul s-a îmbogățit în ziua în care a ridicat banii din cont. Și totuși, în cazul oligarhiei post-comuniste puțini sesizează că adevăratul transfer de proprietate s-a petrecut când noii îmbogățiți au ajuns să dispună ca grup de resursele produse de ceilalți, nu în clipa în care au trecut la formalizarea furtului prin întocmirea actelor de proprietate.
Din motive ce țin de imposibilitatea planificării economice, piața neagră e o necesitate a comunismului, care asigură nu doar supraviețuirea omului de rând, dar și a sistemului. După inevitabila prăbușire, cele două – birocrația de partid și cei ce operează pe piața neagră – fuzionează, din necesități reciproce. Acela e momentul nașterii unei oligarhii de tipul celei pe care o avem și care se va perpetua atâta timp cât statul va avea suficientă înindere ca să o hrănească.

Deși mulți au rămas sub impresia greșită a etichetei o idee bună aplicată greșit (ea însăși contestabilă la nivel logic) economia planificată de stat are erori fundamentale chiar și la nivel teoretic. Din aceste erori decurge necesitatea instituirii unui regim dictatorial (Marx însuși realizase asta) și toate ororile ulterioare.
În urmă cu mai mult de 100 de ani, deci înainte ca sistemul sovietic să fie experimentat, un economist de geniu, Ludwig von Mises a demontat din punct de vedere teoretic sistemul socialist. Iată o expunere cât se poate de succintă a erorii marxiste de gândire în ce privește planificarea. Deși promitea o mai bună alocare a resurselor, o abordare ”științifică”, problema economiei planificate e tocmai imposibilitatea de a planifica. Resursele nu sunt nelimitate: viața fiecărui om nu e infinită, energia și materiile prime de asemenea. De aceea e nevoie de economisire, alocare a energiei și resurselor pentru activitățile cele mai importante sau mai profitabile. Dar pentru a hotărî la ce trebuie renunțat și spre ce să îți direcționezi forțele e nevoie de o informație esențială și anume: prețul. Iar prețul nu poate fi decât stabilit de piață sau inventat, deci fantezist.

Prin urmare, alternativa la sistemul capitalist, de piață liberă, e ”planificarea” din partea unui grup de tehnicieni (birocrați sau politruci), care hotărăsc modul de alocare a resurselor. Iar ”planificatorii” înșiși nu vor avea nici cea mai vagă idee care e costul producerii unui lucru, când să înceteze producția unui anumit tip de produs pentru a adopta altul, cum să plătească muncitorii din diverse domenii.
Sistemele de tip socialist își pot prelungi existența luând ca etalon prețurile de pe piețele internaționale, având la dispoziție resurse aparent nelimitate (cazul imperiului sovietic) sau prin cultivarea pieței negre, care păstrează prețul corect al produselor. După prăbușirea unui sistem socialist, piața neagră și birocrația de partid fuzionează, ambele deținând resurse vitale (acces la decizia politică, respectiv rețele informale eficiente și lichidități).
Oricât de diferite ar fi tipurile de socialism, mai mult sau mai puțin radical, el are ca urmare o uriașă risipă de resurse. În lipsa informațiilor pieței, eficiența în producția efectivă de bunuri conduce la inundarea pieței cu produse inutile (genul de produse care stăteau neatinse în magazinele altfel pustii din perioada comunistă). Un caz interesant e cel chinez, unde avântul economic a venit nu doar după adoptarea unui mod de operare capitalist în orașele de pe țărm, dar și concomitent cu o schimbare culturală în Occident.
Vestul însuși a renunțat la banii cu acoperire în aur, o modalitate obiectivă de estimare a schimburilor, și a trecut la consumerism, trai pe datorie și dispreț pentru muncă. Producția de bunuri de proastă calitate și inutile din China ar fi îngenunchiat chiar și o țară de asemenea dimensiuni. Dar deschiderea Occidentului, nesățios în a risipi bani de pe cardul de credit pe produse care în câteva luni umplu gropile de gunoi, permite, încă, birocrației chineze să prospere.

În Georgia natală, Stalin (Ioseb Djugașvili, după una dintre transcrierile posibile din alfabetul gruzin) se ocupa cu jafuri armate şi aduna taxe de protecţie de la patronii locali, dezvăluie o carte inedită realizată cu sprijinul actualului preşedinte georgian, Saakaşvili.

“Cine refuza să plătească primea un prim avertisment prin incendii organizate de Giukașvili pe proprietăţile lor, provocând pagube mai mari decât taxa de protecţie cerută anterior. După acest avertisment urmau răpiri de persoane din familia patronilor. Baronul Rotschild, care avea întreprinderi petroliere în Caucaz, avea un angajat cu salariu a cărui unică atribuţie era să asigure plata la timp a sumelor cerute de Giukașvili drept taxă de protecţie.”

scrie revista Historia, într-o recennzie a cărţii Tânărul Stalin, de Sebag Montefiore.
Uzurpatori ai unei revoluţii care se produsese cu ei în exil, bolşevicii au trăit sub identităţi false, cu biografii fabricate, domnind peste o ţară care era străină pentru câţiva dintre ei. De pildă, copiii lui Stalin nu au putut vorbi cu bunica lor decât prin translator, pentru simplul fapt că mama teribilului dictator nu ştia limba rusă.

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala
5. Contrarevolutia, o tragedie cu accente comice

alianta dintre patricieni si pretorieni
Spuneam in episodul anterior ca, in primii ani de dupa Revolutie, institutiile militarizate ale lui Ceausescu au strans randurile in jurul fostilor comunisti. Ralierea s-a facut spontan, in primul rand din frica si din presimtirea unui interes comun de lunga durata. Confruntati cu o revolta spontana, care avea simpatia unanima a populatiei de rand, devenea destul de previzibil ca “pretorienii” vor avea de dat socoteala pentru violenta represiunii si chiar pentru restul crimelor comise in deceniile de dinainte, la fel cum activistii Partidului, “patricienii”, aveau de justificat o dictatura de jumatate de secol. Acestia din urma insa au fost capabili sa produca prin fesenismul lui Iliescu o platforma politica salvatoare pentru ambele categorii.
Noua platforma politica folosea prejudecatile si spaimele diseminate in randul populatiei in decenii de propaganda necontestata si ridica paturile cele mai defavorizate, ca resurse si educatie, chiar impotriva ideilor care insufletisera Revolutia. Pe scena geopolitica, noua echipa, a “patricienilor” din activul PCR, opta pentru o reintoarcerea tacita la servitutea fata de interesele Moscovei, care fusese totala in primul deceniu de comunism romanesc. Desi atat in Armata cat si in Securitate fronda anti-sovietica a lui Ceausescu era ingredientul incitatoriu cel mai gustat, ambele clase de pretorieni au acceptat sa puna intre paranteze sloganurile national-comunismului si au sustinut ambiguitatea profesata de echipa lui Iliescu in privinta optiunii Est-Vest ca model cultural.
Miscarea CADA (un comitet pentru democratizarea armatei) a fost inabusita in fasa, singura victorie notabila fiind inlocuirea din fruntea Ministerului Apararii a unui asasin cu apartenenta certa la KGB/GRU (Nicolae Militaru) cu un alt asasin din timpul Revolutiei, (Victor Atanasie Stanculescu) si el cu legaturi in zona serviciilor secrete, dar neprobate. In Securitate nicio miscare similara de reinoire nu a iesit la suprafata. In schimb, s-a optat pentru o cale mult mai anevoioasa dar de succes, mizand pe stergerea memoriei colective si rescrierea istoriei.
un scurt istoric al Securitatii
Un securist scapatat (mai exista si asa ceva!) isi amintea recent intr-un interviu cat de tulburi erau pentru el si colegii lui primele luni de dupa ’90. Nu stiau prea clar daca vor fi trasi la raspundere ori, din contra, recuperati de noul sistem intr-o forma sau alta, iar pe strazi se scanda: “Securistii-n mina, sa ne dea lumina!”, isi aminteste Nicolae Camarasescu. Dar care era originea acestei institutii si ce o facuse atat de detestata in randul oamenilor?
Veniti de peste granita, impreuna cu trupele Armatei Rosii in 1944, cei care au transformat Siguranta in Securitate nu se deosebeau foarte mult de restul agentilor Comintern, desi erau ceva mai specializati. Conspirativitatea si secretomania erau traditii pastrate de comunisti din perioada ilegalista, pe cand visau la rasturnarea ordinii de drept prin orice mijloace. O sumedenie de lideri comunisti au trait intreaga viata sub identitati false, urmand o agenda perfect opusa celei afirmate in public: de la Vladimir Ilici Lenin (nascut Ulianov), la Iosif Visarionivici Stalin (Djugasvili), la Leon Trotki (Lev Bronstein) sau Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Valter Roman (Erno Neulander) si nenumarate alte exemple. Pseudonimul trebuia sa ascunda originea purtatorului (evreiasca sau din regiuni mai indepartate ale imperiului rus), implicarea in diverse acte antisociale pentru cei urmariti de autoritati sau pur si simplu sa asigure un “nume de scena” cu rezonanta (Stalin provine de la cuvantul “otel”).
In tarile Europei de Est acesti agenti de influenta ascultau cu sfintenie de ordinele comisarilor sovietici si de directivele secrete ale NKVD. Documente a caror autenticitate nu a fost inca infirmata de nimeni, directivele NKVD, gasite in mai multe tari rasaritene, detaliau un plan in 45 de puncte de destructurare a organizarii unei tari si de infeudare fata de Moscova. Directivele prevedeau instituirea unor foruri de conducere de fatada, fara putere reala, compromiterea si anihilarea opozitiei si a elitei, falimentarea micii proprietati taranesti si a oricaror forme de independenta economica, promovarea unei administratii corupte si santajabile, degradarea sistemului de invatamant prin inversarea criteriilor de admitere si promovare etc. Cum spuneam, e inca greu de dovedit daca directivele NKVD sunt un document autentic ori fals, dar efectele urmarite au devenit de multa vreme o realitate.
In primii ani ai ocupatiei sovietice, operatiunile specifice Securitatii au fost derulate de Ministerul de Interne, condus de Teohari Georgescu (alias Burah Tescovich). In cadrul acestui minister exista o asa zisa Brigada Mobila, codusa de Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg), care imita structura stalinista SMERSH (un acronim care continea si sloganul edificator “Moarte spionilor!”). Nicolschi era el insusi un spion ratat, arestat in ’41, la doar cateva ore dupa ce patrunsese in Romania, tara a carei limba o invatase aproximativ pentru a putea derula misiunea incredintata.
Abia in august 1948 e emis un decret de infiintare in cadrul MI a unei institutii distincte, Directia Securitatii Statului, condusa de Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenko). Teohari Georgescu a fost considerat de colegii lui prea bland, iar pentru a se disculpa acesta aminteste ca in timpul mandatului sau au fost arestati 100.000 de “dusmani ai poporului”. Succesorul sau ca ministru de interne, Alexandru Draghici, scoate DSS din subordinea Internelor. Cazut si el in dizgratie si inlocuit in Comitetul Central chiar de Ion Iliescu, Draghici e acuzat de echipa lui Ceausescu de abuzuri si i se atribuie alte 80.000 de victime. Ambele cifre sunt cat se poate de aproximative, securistii insisi recunoscand in diverse ocazii ca nu au o evidenta stricta a arestatilor sau decedatilor din sistemul penitenciar. De fapt, evidenta era atat de precara incat in acea perioada era inca posibil ca un urmarit sa fie pierdut pur si simplu printr-o schimbare de domiciliu.
In anii marii terori Securitatea a functionat intr-un mod total diferit de ceea ce inseamna acum un serviciu de informatii, avand dreptul sa aresteze, sa ancheteze recurgand fara teama de urmari la tortura si crima, sa supravegheze si sa controleze practic mersul justitiei. Aceasta putere discretionara s-a mentinut sub forma capacitatii de influentare pe toata perioada sistemului comunist si este inca suficient de viguroasa si astazi. Originea primilor capi ai aparatului represiv comunist nu trebuie sa ne induca in eroare: chiar daca modelul de functionare era CEKA, institutie creata si perfectionata in Uniunea Sovietica de Felix Dzerjinski si urmasii sai ca Lavrenti Beria, totusi ea a luat repede o coloratura romaneasca. Incepand cu Alexandru Draghici conducatorii Securitatii au fost cat se poate de roamani, dar au continuat sa aplice schemele de gandire si comportament inventate de rusi si de organismele similare din tari asiatice. Formele de control si persuasiune au devenit si ele din ce in ce mai elaborate in ultimele decenii ale dictaturii, fata de perioada cand trupele de securitate se luptau cu arma in mana cu gruparile de partizani din munti.
Sub Ceausescu, Securitatea a ajuns sa aiba circa 7 departamente distincte. Intentia lui Ceausescu de a readuce Securitatea sub controlul Partidului a reusit doar la nivel formal. Posibilitatea de a calatori, accesul la informatii din strainatate si la informatii sensibile din viata activistilor, eludarea cadrelor gandirii marxiste, o selectie a cadrelor bazata in multe cazuri pe criterii de eficienta si performanta, precum si posibilitatea de a derula activitati economice internationale chiar dincolo de cadrul legal au fost motive pentru care Securitatea a ajuns in anii ’80 sa aiba o putere reala superioara activului de Partid.
Desi angajatii Securitatii se mandresc cu furtul de tehnologie vestica si cu acte de eroism impotriva unor state NATO, si in anii ’80 principala ratiune de existenta a institutiei era apararea dictaturii. Chiar si spionajul, componenta de elita a institutiei, condus de un individ rudimentar si grobian ca Nicolae Plesita, avea ca tinta principala anihilarea elitei romanesti din exil prin atentate cu bomba, scrisori de amenintare sau batai aplicate in plina strada celor fugiti din paradisul comunist. Alteori, persuasiunea lua forme ceva ma blande, chiar hilare. Andrei Plesu povesteste ca securistul care se ocupa de cazul sau l-a avertizat ca occidentalii vor sa strice imaginea Romaniei si ca probabil vor incerca sa ii introduca produse in buzunar cand intra intr-un mare magazin, ca sa poata spune despre romani ca sunt hoti.
Dezvaluirile facute de generalul Mihai Pacepa, adjunct al DIE, au avut meritul de a arata continuitatea colaborarii dintre Securitate si KGB, incalcari ale drepturilor omului si implicari in terorismul arab. Totusi, desi multi securisti inca il urasc de moarte pe Pacepa, trebuie subliniat ca acesta fusese la randul lui partas la actele criminale ale institutiei din perioada stalinista si ca dezvaluirile sale sunt nesistematice si se mentin intr-o zona a cancanului, incapabil sa descrie adevarata natura odioasa a regimului.
In momentul declansarii Revolutiei efectivele Securitatii pot fi estimate la peste 15.000 de ofiteri, care dispuneau de 23.000 de luptatori in cadrul trupelor de Securitate si de o retea activa de circa 400.000 de informatori. Estimarea facuta mai recent de generalul Pacepa e inca si mai ametitoare. Pacepa sustine ca fiecare dintre cei 15.000 de ofiteri ar fi trebuit sa aiba 50 de colaboratori (din randul PCR) si 50 de informatori (nemembri PCR), iar ofiterii de Militie ar fi fost obligati sa lucreze la randul lor cu aproximativ 150 de asemenea surse, ceea ce ar face ca numarul colaboratorilor sa treaca de 2 milioane.
matrioska, inmultirea serviciilor secrete
Dupa modelul papusilor rusesti, structurile redenumite ale Securitatii s-au inmultit dupa 1989. Daca actiunile din timpul Revolutiei sunt mai greu de marturisit, fiind inca fapte penale neprescrise, exista relatari ale altor fapte care atesta ca securistii lucrau organizat inca din primele zile ale lui 1990. La vedere, bodyguarzii lui Ion Iliescu din zilele Revolutiei, condusi de Dumitru Iliescu, vor constitui SPP, care lua locul Directiei a 5-a, oficial la inceputul lui februarie ’90.
Primul serviciu secret post-decembrist in toata puterea cuvantului a fost creat de Gelu Voican Voiculescu, unul dintre cei trimisi de Iliescu sa se ocupe de executia lui Ceausescu. Structura creata de Voican Voiculescu in cadrul Ministerului de Interne includea o multime de fosti securisti prea compromisi chiar si pentru viitorul SRI. UM 0215, sau “Doi si un sfert” cum a devenit ea cunoscuta, era condusa de Dan Gheorghe si derulase actiuni de diversiune inclusiv la manifestatia din Piata Universitatii. Cu denumirea schimbata in UM 0962 si apoi in Directia Generala de Protectie Interna (DGIPI), serviciul secret al politiei contine in continuare o arhiva exploziva si propria retea de agenti de influenta raspanditi in presa. DGIPI reprezinta o miza atat de mare incat nu mai putin de trei ministri au fost rapusi in luptele de putere pentru controlul ei in ultimii doi ani.
Mihai Caraman, un spion galonat de misiuni in statele NATO pe timpul lui Ceausescu, era desemnat tot in februarie 1990 sa infiinteze Serviciul de Informatii Externe. Dezvaluirile de presa despre ispravile retelei Caraman, ofiter decorat de KGB, si presiunile publice facute de conducerea NATO l-au determinat pe Ion Iliescu sa il inlocuiasca la conducerea SIE cu generalul Ioan Talpes, un istoric crescut sub pulpana lui Marin Ceausescu.
Un alt participant la procesul lui Ceausescu, Virgil Magureanu, avea sa reinfiinteze in martie ’90 institutia desemnata ca mostenitoare a Securitatii sub denumirea de SRI. Evenimentul venea in replica la citirea Proclamatiei de la Timisoara, adevarat act de continuare a spiritului Revolutiei si la lansarea protestului maraton din Piata Universitatii. Pentru ascunderea acestei conexiuni securistii au folosit cea mai puternica si mai periculoasa dintre diversiunile din arsenalul lor: conflictul interetnic de la Targu-Mures. Virgil Magureanu a ascuns initial faptul ca predase atat la Stefan Gheorghiu cat si la scoala de la Baneasa, ca avusese gradul de capitan si ca fusesese in colimatorul diviziei anti-KGB pentru intalnirile anterioare Revolutiei cu membri ai echipei lui Ion Iliescu.
Distrugerea probelor a fost o preocupare de capatai a celor ce au preluat arhivele si personalul Securitatii. Fenomenul s-a intamplat inca din timpul Revolutiei si prin inscenari ale altor evenimente violente, ce au permis devastari si sustrageri. La doar doua saptamani dupa cea mai violenta dintre mineriade, in iunie ’90, SRI era surprins in fapt incercand sa incinereze sapte tone de documente in celebrul scandal Berevoiesti.
In afara acestor structuri principale, si alte institutii si-au creat propriile retele informative, cum ar fi serviciul de informatii al Armatei (DGIA) sau cel al Justitiei (SIPA). Acesta din urma a fost desfiintat in urma numeroaselor scandaluri si la presiunea autoritatilor europene, dar uriasul material de santaj, cu informatii compromitatoare despre judecatori si procurori, e inca disputat. In ultima vreme o influenta tot mai mare o are Serviciul de Telecomunicatii Speciale (STS), cu un buget dublu fata de SIE, de pilda. In total, joaca de-a spionii costa bugetul de stat peste 2 miliarde lei noi doar in anul de criza 2010. Cheltuim asadar peste 470 milioane de euro pentru a avea cam de 10 ori mai multi agenti secreti la mia de locuitori decat Marea Britanie, mai multi chiar decat in ultimii ani ai lui Ceausescu, un aparat care apasa serios un buget firav.
securistii, luati prin surprindere de Revolutie
Desi securistii sunt foarte constiinciosi in ultima vreme in rescrierea istoriei, cei mai multi dintre ei nu au fost departe in zilele Revolutiei de “curajul” piciorului in ghips al lui Stanculescu. Cei mai multi s-au internat ori s-au ascuns pur si simplu pe la rude de teama unor arestari sau pentru a nu fi linsati de populatie. Unii au avut norocul de a se afla in preajma evenimentelor, iar versatilitatea specifica meseriei le-a permis sa se integreze cu mult talent in peisaj. De pilda, cand coloana de revolutionari s-a indreptat catre televiziune, traseul trecea si prin Piata Dorobanti unde, pe intrarea Bitolia, in inima cartierului rezidential, isi avea domiciliul obligatoriu Mircea Dinescu. Cei de pe tanc si-l amintesc pe Dinescu incadrat de securistii care trebuiau sa-l pazeasca, alaturandu-se coloanei ce mergea la Televiziune.
Tot la locul potrivit s-au aflat si cei din dispozitivul de paza al Comitetului Central. Pe seama lor, revolutionarii fac haz de necaz cand povestesc ca in CC au intrat trei categorii de revolutionari: revolutionarii intrati sa-l dea jos pe Ceausescu, revolutionarii intrati sa puna mana pe cate ceva si revolutionarii care se aflau deja acolo.
Dar pentru alti securisti Revolutia nu a fost deloc o experienta vesela. In cartea sa, “Mostenitorii Securitatii”, Marius Oprea grupeaza mai multe marturii la cald facute inainte tentativei actuale de rastalmacire a faptelor pentru eroizarea Securitatii. Colonelul Dumitru Burlan povesteste cum timp de mai multe zile 80-90 de securisti au stat ascunsi intr-un garaj din centru unde erau masinile folosite de Ceausescu. Seful spionilor, generalul Nicolae Plesita marturiseste si el starea de perplexitate a colegilor: “Nu ne-am inchipuit ca s-ar putea darama sandramaua asa usor.”
Pe langa aceste puseuri de sinceritate, o si mai mare greutate are marturia data de adjunctul sefului Securitatii Timis, Filip Florescu, in timpul procesului din 1991:

“Eu si ofiterii de contraspionaj de la Timisoara nu am reusit atunci sa evidentiem amestecul strain. Este meritul presei in general, al unor gazetari iscoditori in special, ca au gasit dovezi indubitabile ale amestecului strain in evenimentele din decembrie 1989.”

Cu alte cuvinte, avand la dispozitie intregul aparat de ofiteri si informatori, alertati dupa revolta de la Brasov din ’87, Securitatea recunostea ca nu a putut produce nici macar o dovada de actiune a unor servicii secrete. “Eliberati” de povara de a-si proba afirmatiile, raspandacii din presa aveau sa razbune aceasta situatie oferind “pe surse” si prin insinuari informatiile convenabile citate cu satisfactie de respectivul securist.
Alex Mihai Stoenescu, sau istoria rescrisa chiar de omul Securitatii
Pentru ca fostii securisti sa aiba o istorie pe placul lor era nevoie in primul rand ca martorii evenimentelor sa dispara fizic ori sa fie redusi la tacere prin marginalizare, lucru care s-a intamplat in ultimii 20 de ani. Abia recent au putut fi enuntate pe sleau teorii dintre cele mai insultatoare la adresa Revolutiei Romane. Daca la procesul de tip stalinist al lui Ceausescu intreaga tara a socotit ridicole scuzele cu “agenturile straine”, pentru ca toti stiau ca nu era nevoie de niciun serviciu strain ca sa-i convinga sa il rastoarne pe Ceausescu, astazi aceleasi fantasmagorii sunt vandute pe post de dezvaluiri unui public needucat si mare consumator de tabloide.
Un adevarat performer al teoriilor conspirationiste despre Revolutie (si nu numai) este Alex Mihai Stoenescu. Perseverent si inteligent, inginerul Stoenescu a reusit sa vanda drept credibile teorii care in urma cu doua decenii i-ar fi facut sa roseasca pana si pe generalii care “semnau anonim” in revista Romania Mare. Si, asa cum amintita revista de partid beneficia din plin de toleranta justitiei lui Iliescu si era alimentata cu file din dosare si note informative, nici investigatiile lui Alex Mihai Stoenescu nu s-ar zice ca nu beneficiaza de suportul sistemului. Mediatizarea de care se bucura din partea trusturilor de presa detinute de alti turnatori e cat se poate de insistenta si nici institutiile statului nu stau cu mana in san. Pentru a sustine una din tezele lui Stoenescu, generalul Victor Stanculescu a fost invoit din penitenciar si dus cu alai la sediul unei televiziuni. Dupa stiinta mea, e singurul detinut din Romania care a beneficiat vreodata de un asemenea tratament, deci miza e cat se poate de importanta.
Din palpitantele povesti depanate de Alex Mihai Stoenescu, mai cunoscut securistilor sub numele de cod Gavrilescu, toata lumea iese bine, mai putin poporul roman. Revolutia e pornita de agenti maghiari, care pacalesc cativa huligani romani sa sparga vitrine, scandarile din strada sunt dictate de turistii sovietici, aparent vorbitori fluenti de limba romana, care se deplaseaza in autoturisme lada, securistii nu trag decat din greseala, militarii nu il apara nici ei pe Ceausescu si preiau comanda chiar inainte de fuga acestuia. Cu niste forte de represiune atat de patriotice si de dornice sa vada Romania trecand la democratie te si intrebi cum de s-a mentinut la putere regimul vreme de 45 de ani! Si daca populatia era atat de multumita cu Ceausescu, incat aveau nevoie de agenti sovietici care sa-i pacaleasca sa se revolte, oare de ce nu o fi sarit nimeni sa-l apere in acele zile si nici macar in lunile care au urmat?
“Masele nu fac istoria, asta e o teorie marxista”, ne spune cu emfaza Alex Mihai Stoenescu, pentru a justifica minimalizarea rolului protestului spontan al populatiei. Afirmatia e in buna masura adevarata, numai ca personalitatile reale, care sa exprime ideile revoltei populare, nu inseamna ca nu au existat daca nu au putut trece de zidul mediatizarii selective, ridicat imediat. Cati dintre liderii din strada sau dintre autorii celor doua proclamatii de la Timisoara (din timpul Revolutiei si din primavara lui ’90) au avut sansa macar de a se adresa in mod direct publicului larg?
O observatie inca si mai importanta e facuta de Marius Mioc pe marginea popularitatii teoriilor conspirationiste lansate de Mihai Stoenescu. In primii ani de dupa revolutie, s-au derulat mai multe procese televizate, ce i-au avut in boxa acuzatilor pe membrii CPEx si diversi comandanti ai Armatei si Securitatii. Judecati in stare de arest si cu perspectiva palpabila a unei detentii indelungate, liderii comunisti si securistii s-au aparat cum au putut mai bine, cei mai multi invocand respectarea unor ordine primite. Totusi, nici macar unul nu a avut tupeul de a spune ca a fost parte dintr-o conspiratie care a rasturnat dictatura, dezvaluire care nu doar ca l-ar fi scapat de inchisoare, dar l-ar fi transformat intr-un erou, pentru simplul fapt ca auditoriul avea inca o memorie prea proaspata pentru a fi insultat cu asemenea inventii.
Alex Mihai Stoenescu, care in anii ’80 scria note catre Securitate cu numele de cod Gavrilescu, se adreseaza acum unui public nou, crescut de o presa bine controlata. Mai bine de un deceniu, Mihai Stoenescu a lucrat in biroul de presa al Ministerului Apararii, in cadrul caruia functiona un fel de celula de propaganda a armatei. Evident ca problema participarii armatei la Revolutie era una cat se poate de presanta pentru capii armatei in 1992, cand Stoenescu s-a alaturat respectivului departament, dar teoriile amintite mai aveau de asteptat pentru a putea fi lansate pe piata.
Doua puternice cercuri de influenta au sustinut fulminanta ascensiune a lui Alex Mihai Stoenescu. Primul e o factiune din asa numitul club Trocadero, botezat dupa carciuma unde se intalneau inainte de ’89 eminentele cenusii din GUVR (“un viitor pentru Romania), care ii includea pe Dorel Sandor, Vladimir Pasti, Adrian Nastase, Vasile Secares. Dupa ce l-au consiliat cu mai mult sau mai putin succes pe Ion Iliescu, o parte din membri mai putin notorii ai acestui “think tank” se vor regasi fie in biroul de presa al MApN fie in randul profesorilor experti in imagologie sau manipulare la universitatea fondata dupa revolutie de Secares. Al doilea cerc de influenta e cel creat de “generosul” om de afaceri Sorin Ovidiu Vantu, caruia Stoenescu promite de mai multa vreme sa ii dedice o carte biografica. Volumul ar urma sa arate, dupa dezvaluirile autorului, ca SOV a fost doar victima unui FNI orchestrat de forte oculte si chiar sa documenteze un trecut de disident anti-comunist pentru Vantu, despre care aflam ca participa la revolutie si tragea de limba agenti KGB. Nimic mai palpitant. La urma urmei, daca Stoenescu a fost atat de eficient in rasturnarea perspectivei asupra revolutiei, de ce nu si-ar exersa talentele de imagolog si pentru clienti privati? Influenta gruparii lui SOV l-a adus pe Stoenescu pana in preajma presedintiei sub Emil Constantinescu, iar impreuna cu un alt deconspirat de pe statul de plata al lui Vantu, Varujan Vosganian, a fondat si un partid zice-se de dreapta.
a doua confiscare a Revolutiei
Dupa ce Ion Iliescu a deturnat Revolutia de la sensul ei democratic si explicit anticomunist catre derizoriul unei rascoale indreptate impotriva unui dictator scapat de sub control, asistam acum la a doua operatiune majora de golire de sens a unui eveniment istoric fundamental. De aceasta data, romanilor li se neaga pana si meritul revoltei, fiind doar cobaii unui experiment secret petrecut peste capul lor. Prima deturnare isi propunea o schimbare de garnitura si dezideologizarea, cea de-a doua profita tocmai de disparitia interesului pentru ideile politice. Mult mai comerciala decat prima operatiune manipulatorie, cea de-a doua are si calitatea de a fi salutata si de nostalgicii carora ideea de dictatura nu li se pare deloc reprobabila.
Am amintit mai sus tentativa perseverenta a lui Alex Mihai Stoenescu de a deforma in sens conspirationist istoria Revolutiei. E doar cea mai coerenta si explicita intreprindere de acest fel, dar nici pe departe singura. Cel mai departe a mers Vadim Tudor, care, dupa ce si-a deschis publicatiile catre activisti de rang inalt ai regimului Ceausescu, anul acesta a renuntat la jumatati de masura si a denuntat Revolutia ca pe “o crima anticrestina”. Ceva mai rezervate, alte canale au ales o optica similara din ratiuni comerciale: in plina criza si cu un public fara educatie istorica, nostalgia pentru ceausism se vinde bine si aduce audienta. Postul OTV face de multa vreme apologia “Epocii de Aur”, gasind in acest populism un limbaj comun cu masele; pana si tabloidul Libertatea a preluat dupa Jurnalul national ideea unor editii speciale dedicate comunismului.
Cum spuneam, unele dintre aceste goliri de sens si rescrieri ale istoriei au doar ratiuni mercantile si nu pot fi considerate parte a unui plan. Totusi, nu putem ignora ca ele apar intr-o etapa istorica in care se produce o schimbare a raporturilor de putere, de la esaloanele secunde ale Partidului catre casta mai pragmatica a fostilor securisti. Schimbarea urmeaza indeaproape transformarea ce se petrece in Rusia. Daca in primii ani ai lui Iliescu modelul era unul perestroikist, de cosmetizare a regimului, actuala stare de fapt imita etapa moscovita a capitalismului oligarhic. Platforma FSN a fost acceptata printr-un consens spontan atat de nomenclaturisti cat si de securisti. Cum cei din urma au fost mult mai apti si mai prolifici in a trage foloasele numeroaselor scandaluri financiare, in extinderea controlului asupra presei si institutiilor statului, in clipa de fata nu poate fi identificata o forta care sa ii impiedice sa preia si formal puterea pe care o au de facto asupra intregii societati. Iar oferirea unei versiuni proprii asupra Revolutiei poate fi considerata parte a procesului de definire ideologica a actualei / viitoarei puteri politice a unei securitati care va conduce fara intermediari. Caci, oricat de rudimentara ar fi ea, nicio putere nu conduce fara o ideologie si nicio ideologie nu exista fara a oferi propria viziune asupra trecutului si a lumii actuale.
politicienii si Revolutia
Daca nu am sti aceasta ni s-ar parea bizar ca doi din cei trei presedinti ai Romaniei de dupa 1989 au gasit necesar sa scrie carti in care descriu Revolutia. Primul, Ion Iliescu, a facut-o pentru a se disculpa si pentru a oferi propria interpretare politica a unui eveniment pe care l-a confiscat. Al doilea, Emil Constantinescu, a facut-o pentru a-si insera un mandat dezamagitor in naratiunea mai ampla a destinului national, in raport cu care e mai bine pozitionat decat predecesorul sau, chiar daca acesta a avut un rol de protagonist in eveniment.
Fara ambitiile livresti ale predecesorilor sai, Traian Basescu a preferat sa aiba o relatie de natura administrativa cu o revolutie la care, de altfel, recunoaste ca nu a luat parte. A comandat un raport unei comisii de experti si si-a asumat concluziile respectivei comisii. Vazut ca act birocratic al unui politician, care are nevoie de specialisti sa ii spuna ca regimul comunist, in care a trait ca adult, a fost “ilegitim si criminal”, gestul condamnarii publice a comunismului nu are multa valoare; vazut ca pozitie intemeietoare a unui altfel de stat si citit in fata unui parlament care reactioneaza violent la concluziile de bun simt ale textului, gestul e de maxima insemnatate. Si totusi, in afara campaniei electorale, Traian Basescu e incapabil sa realizeze o legatura emotionala cu amintirea si semnificatia Revolutiei. Un impostor descurcaret pe taramul moral al anticomunismului, Basescu simte instinctual ca are mai mult de castigat de pe urma noii forme de populism reprezentata de zeflemisirea securista a revolutiei. Fie ca e el insusi o rotita a sistemului sau doar captivul sau neputincios, Basescu nu pare a avea o problema nici in colaborarea cu “serviciile” ori cu anumiti oligarhi si nici cu rescrierea istoriei de catre securisti atata timp cat i se ofera satisfactia unor dezvaluiri (reale) care il ating pe rivalul Iliescu.
De fapt, tranzitia ne-a dat doar doi politicieni capabili sa comunice cu poporul la nivel simbolic, prin intermediul miturilor politice: Ion Iliescu si Traian Basescu. Intre ei s-a interpus un politician care marcheaza debutul unei ere post-mitologice: Adrian Nastase.
Ion Iliescu a jonglat cu un talent neegalat cu mitologia comunista, gasind astfel o cale simbolica de comunicare cu un popor inoculat timp de mai multe generatii cu schemele marxiste de gandire. Arsenalul mitologic al lui Ion Iliescu era completat de unele elemente nationaliste, adoptate mai curand din ratiuni tactice decat din porniri intime. Cu acest cocktail ideologic, pe care l-as denumi un “neo-ceausism de stanga”, Iliescu si-a asigurat suportul atat al clasei birocratice cat si al majoritatii populatiei, care raspundea la stimulii exersati sub Ceausescu.
In raport cu propria lui birocratie, Basescu nu se sfieste sa profeseze ce as numi un “neo-ceausism de dreapta”, punand un accent mai mare pe valorile autoritarist-nationaliste. Ambii presedinti sunt prea inzestrati cu instincte politice pentru a intelege ca in maruntaiele actuale ale statului modelul paternalist al ceausismului e adevarata ideologie si ambii sunt prea putin idealisti sa isi propuna sa o contrazica. Vorbiti in particular cu orice primar de comuna sau cu orice sef de post si veti constata ca rezoneaza cu national-comunismul si anti-occidentalismul lui Ceausescu infinit mai bine decat cu oricare dintre idealurile europene. Basescu stie foarte bine ca ultimul politician care a ales sa sustina o alta mitologie politica, in raspar cu mentalitatea post-ceausista, respectiv Emil Constantinescu, a sfarsit destul de prost. Dar lui Emil Constantinescu i-au lipsit de la bun inceput datele personale pentru o buna comunicare cu masele precum la nivelul meta-limbajului si forta de a le aduna in jurul lui catre o destinatie nesigura.
Un alt politician lipsit de date personale la nivel simbolic, dar compensand prin ambitie, Adrian Nastase, a incercat sa iasa cu totul din logica mitologiei politice. Fara o ideologie in care sa creada si fara carisma, care sa ii asigure priza la public, Nastase a incercat sa se impuna exclusiv prin intermediul retelei oligarho-securiste. Ascensiunea sa a coincis cu epuizarea puterii miturilor socialiste, care il sustinusera pe Ion Iliescu. Neputand sa comunice la nivel emotional cu masele prin gesturi simbolice, dar foarte exersat in manevrarea parghiilor de putere, Nastase a ales sa instituie o dictatura mediatica si sa se impuna prin supra-mediatizare. Intr-o erotica politica, strategia sa era mai mult un viol al multimilor decat un act de seductie.
Cu Nastase, Romania a pasit in zodia puterii fara perdea a oligarhiei securiste. Era epoca in care un pensionar, care participase la revolta de la Brasov, il recunostea la televizor pe securistul care il schingiuise, ajuns consilierul guvernamental Ristea Priboi. Cu Nastase ca exponent al oligarhiei, fostii securisti demonstrau ca deprinsesera perfect noul limbaj de lemn al birocratiei europene si ca il puteau folosi pentru a masca insituirea unui regim de tip sud-american. In consecinta, si-au investit resursele financiare si mediatice in propulsarea unui Nastase comercial, pentru noua generatie de alegatori traitori in lumea consumerismului pragmatic. Si ceilalti politicieni creati in laboratoarele mediatice ale oligarhiei securiste din acelasi plastic ca Adrian Nastase (Mircea Geoana, Crin Antonescu, Victor Ponta) au palit pana acum in fata gumelastului din care e construit mult mai intuitivul Basescu.
Razboiul personal cu o parte dintre moguli e poate singurul punct in care Traian Basescu recupereaza credibil sensul politic al Revolutiei. Totusi, partidul sau a absorbit mini-partidul infiintat de Virgil Magureanu, un alt sef de serviciu (Ioan Talpes) i-a devenit purtator neoficial de cuvant, fratii Paunescu (ale caror origini vin din comertul exterior ceausist) ii slujesc ca porta-voce, la fel si cativa dintre cei mai dubiosi raspandaci ai serviciilor din presa, ca sa nu mai vorbim de buna intelegere cu o parte a oligarhiei economice, ori de partidul cu epoleti al lui Gabriel Oprea. Chiar daca presedintele se minte ca acestea sunt doar compromisuri tactice, din lipsa de alte resurse, nu se poate sa nu observe fundatura constitutionala in care se mentine incercand un dialog civilizat cu “structurile”. Reprosul cel mai mare pe care i l-as face suna paradoxal, caci nu se refera la absurdele veleitati dictatoriale pe care i le atribuie presa ostila. As spune ca in raport cu structurile, care tin captiva Romania sub actualul aranjament constitutional, Basescu e chiar catastrofal de democratic. In fata unei suprastructuri care isi eternizeaza prin justificari legal-procedurale abuzul in forma continuata asupra majoritatii populatiei, nu te poti multumi sa ai actiunile unui petitionar. Iar daca Traian Basescu crede ca a descoperit rezervoare de patriotism in randul fostilor sau actualilor securisti si ca si-i poate lua aliati intr-un proiect de modernizare nationala, amagirea e cu atat mai mare.

(va urma)

Articolul face parte din seria:
1. Revolutia Romana si dusmanii ei
2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane
3. Revolutia nu s-a televizat
4. Ceausismul, ca ideologie actuala

“Comunismul de omenie” da recitalul de adio
Pe vremea cand visa sa intre in istoria comunismului mondial, Ceausescu a lansat un oximoron, tintit catre credulitatea occidentala: “comunismul de omenie”. (Paul Niculescu-Mizil si Dumitru Popescu au fost printre scriitorii de discursuri prezidentiale in epoca; inclin sa cred ca sintagma e creatia lui Dumitru Popescu.)
Ca de obicei, realitatea din tara era exact pe dos decat cea pentru export: pentru romani, cei 45 de ani de comunism s-au sfarsit asa cum incepusera: printr-o baie de sange.
Doua idei trebuie subliniate, dat fiind ca ele au ajuns sa fie ocultate in prezentarile mai recente ale evenimentelor, sub pretextul unor dezvaluiri mai frapante:
1) Chiar daca numeric victimele inregistrate dupa 22 decembrie sunt mai numeroase, responsabilitatea cuplului dictatorial este dincolo de orice indoiala. Nicolae si Elena Ceausescu au decis in deplina cunostinta de cauza sa apeleze la crima pentru a se mentine la putere. Orice consideratii privitoare la perceptia deformata pe care o aveau asupra realitatii sau la motivatiile pe care le atribuiau actiunii sunt doar marginale.
2) Cel de-al doilea aspect care trebuie subliniat raspicat e ca toate institutiile de putere ale regimului comunist au acceptat aceasta alegere si au aplicat fara proteste planul de reprimare a revolutiei pana in momentul in care a devenit evident ca batalia este pierduta prin suportul popular coplesitor de care se bucura miscarea. Nu a existat nicio falie intre conducerea Partidului Comunist, Securitate, Armata sau Militie in decizia de a apara regimul prin participarea la represiune. Participarea nu era motivata ideologic, caci intregul estabishment nu mai era demult purtatorul unui proiect social, ci o expresie a lasitatii si oportunismului. Daca pe strazile marilor orase s-ar fi aflat doar grupuri razlete de protestatari, nu multimi imposibil de infruntat, reprezentantii suprastructurii de partid si de stat ar fi admis orice metoda pentru a-si prezerva privilegiile, indiferent de scenariile prin care incearca sa acopere aceasta realitate.
Atat Militia, cat si trupele de Securitate au tras in plin inainte de fuga lui Ceausescu. In Timisoara, au fost cazuri de protestatari impuscati chiar si in scarile de bloc, unde se ascunsesera. Cadavrele celor ucisi au fost ridicate din spitale si incinerate pentru a sterge urmele, dupa o idee a Elenei Ceausescu. In Bucuresti primele victime ale revolutiei nu au fost impuscati de nevazutii “teroristi” ci calcati de TAB-urile Armatei. Asemenea mostre de exces de zel fac din teoria comunismului tradat de activisti ori de unul din bratele sale armate simple fabulatii convenabile. Bucurestenii inca isi mai aduc aminte ca in zorii zilei de 22 decembrie, dupa ce armata intrase cu tancul in baricada de la Inter, sangele de pe trotuare si din pasajul de la Universitate a fost spalat cu furtunul, in asteptarea ca lucrurile vor reintra “in normal”.

In aceasta filmare realizata de Paul Cozighian in 21 decembrie se vad taburile armatei incercand sa intimideze multimea. In alt clip din serie e surprins si momentul in care transportoarele trec in plina viteza. La lasarea intunericului, armata avea sa foloseasca si munitia de razboi si tancuri cu senile. Trupele cu scuturi albe sunt USLA-sii de la Securitate si nu par deloc a mima doar apararea dictaturii. Secventa in care o multime imensa rupe zidul de scuturi albe e una dintre cele mai frumoase imagini din istoria acestui popor. Intr-un fel, atunci s-a decis schimbarea de destin a Romaniei si nu in birourile vreunor conspiratori.

Asadar, abia cand numarul mare de participanti a facut nerealist planul represiunii, oamenii sistemului s-au repliat in diverse strategii de supravietuire personala. In adevarata revolutie, cea desfasurata in strada nu a fost nimic ridicol, dimpotriva au fost chiar momente cand curajul, solidaritate si entuziasmul au atins limite ale sublimului. Daca exista lucruri, petrecute in acele zile, de care se poate rade, ele tin mai curand de partitura jucata stangaci de comunistii cu veleitati revolutionare.
Ion Iliescu, un revolutionar din tata in fiu
Intrarea lui Ion Iliescu in revolutie i-ar face invidiosi si pe cei mai mari maestri ai absurdului. Dupa propriile declaratii, inainte de a veni la Televiziune, directorul Editurii Tehnice a telefonat la Ministerul Apararii pentru a obtine confirmarea fugii dictatorului si a se interesa daca situatia e sub control. Gurile rele spun ca ar mai fi telefonat si la ambasada Moscovei, dar chiar si fara acest ultim telefon, Iliescu tot marcheaza o premiera, fiind primul participant la o revolutie cu voia autoritatilor.
Cei mai multi dintre romani aveau sa il vada pentru prima data pe Ion Iliescu in 22 decembrie, prezentat de TVR-istul Aurel Dragos Munteanu. Acesta il prezinta ca pe “fiul unui revolutionar”. In continuarea prezentarii, probabil realizeaza absurdul situatiei si spune “el insusi…. un mare patriot”. Pentru cei mai tineri trebuie spus ca in istoria deformata de propaganda comunista, actul de la 23 august 1944 ajunsese sa fie denumit o “revolutie anti-hitlerista”. Prin urmare, agentii Comintern de pe teritoriul Romaniei, comunistii din ilegalitate, purtau titlul pompos de revolutionari. Iata-l asadar pe fiul lui Alexandru Iliescu, prezentat cu un pedigree de toata isprava: era fiul cuiva care adusese comunismul in Romania printr-o asa zisa revolutie, deci era perfect calificat sa participe si la revolutia de rasturnare a comunismului. Sau la o revolutie care sa aduca abia acum comunismul de-a binelea! (Pentru a atinge un absurd similar, ar trebui sa ni-l inchipuim pe Robespierre prezentat ca descendent al Regelui Soare.)

o revolutie cu dintii scosi, dar zambitoare
Daca Iliescu fusese prea tanar pentru a lua parte la instaurarea comunismului, pentru Silviu Brucan sau Alexandru Barladeanu, (im)postura era chiar halucinanta. Uimitoare era renasterea generatiei cominterniste, usor marginalizata (dar nu persecutata, cum pretindea) in anii cand Ceausescu se travestise intr-un nationalist legionaroid. Chiar si tanarul Petre Roman venea din lumea “inalta” a nomenclaturii, ca fiu al fostului director de Scanteia. De altfel, oamenii aparatului au supravietuit si s-au (re)orientat dupa cum le-a fost norocul:
Cele mai de succes voci ale propagandei de partid au avut un feed-back divers. Adrian Paunescu, cel care, prin talentul sau, facuse din propaganda comunista pentru prima data un produs gustat de mase, a fost scuipat si la un pas de a fi linsat. Sergiu Nicolaescu, fauritorul epopeii cinematografice national-comuniste, a fost, in schimb, primit cu entuziasm de multime. Avea sa fie si omul care il va salva pe Ion Iliescu in balconul CC-ului, cand multimea i-a raspuns la apelativul “tovarasi” cu scandarea “Fara comunisti!”.
Si totusi, cel care le-a oferit tuturor celor din aparatul comunist solutia salvatoare a fost Ion Iliescu. Acesta a operat o evidenta deturnare a unei revolutii anti-comuniste, transformand-o intr-o rascoala cam primitiva impotriva unui tiran.
Cu studii la Moscova si trecut prin toate treptele aparatului de partid, Ion Iliescu avea toate datele pentru a deveni succesorul lui Ceausescu, in cazul in care acesta ar fi murit de moarte buna. Fusese sef al Departamentului de Propaganda al Comitetului Central, deci cunostea toate trucurile “lucrurlui cu masele” pe care Gorbaciov dorea sa le puna in practica. Detinuse sefia organizatiei de tineret a PCR si functia de prim-secretar (un fel de baron local de astazi, dar cu o putere incomparabil mai mare, caci pe atunci primul secretar avea in subordine nu doar uriasele intreprinderi comuniste, dar si institutiile locale ale statului, inclusiv temuta Securitate.) Printr-o ironie a istoriei, in Comitetul Central fusese adus chiar de Ceausescu, prin inlaturarea rivalului Alexandru Draghici, caruia, ca ministru de interne, i se imputasera crimele din mandatul Dej. Chiar si in perioada caderii in dizgratie, Iliescu fusese mentinut in elita de partid, cu sofer personal si secretara. In aprilie 1986, revista americana Time il indica drept succesorul logic al lui Ceausescu:

“In Romania, Nicolae Ceausescu, in varsta de 68 de ani, pare a avea o sanatate subreda, iar Gorbaciov s-ar putea sa aiba deja pregatit un alt protejat. Acesta ar putea fi Ion Iliescu, in varsta de 56 de ani, despre care se spune ca a studiat la Moscova impreuna cu liderul sovietic.” (Time, 28 aprilie, 1986)

Daca aceasta schimbare de generatie s-ar fi petrecut in 1986, ba chiar si in noiembrie ’89, ea ar fi fost cu siguranta salutata de populatie ca o sansa nesperata. Un tanar inteligent si educat, cu dotari mult peste gerontocratii din jurul lui Ceausescu, si deschis la oarece reforme ar fi fost un pas inainte. Dar cu totul altele erau datele problemei cu un Ceausescu alungat de o revolutie anticomunista si nu de colegii din Biroul Politic. Intoarcerea la un proiect de tip Gorbaciov, cu o tara care cerea intoarcerea la valorile occidentale nu mai era o simpla deturnare de sens. Era o contra-revolutie in toata regula.

Inca din zilele de dinaintea fugii lui Ceausescu, pe strazi se strigase de nenumarate ori “Jos comunismul!” si toti participantii la Revolutie adoptasera spontan ca simbol al miscarii lor steagul cu gaura in mijloc. De ce ar fi inlaturat stema Republicii Socialiste Romania de pe drapelul national, daca si-ar fi dorit doar plecarea conducatorului si un altfel de socialism? De fapt, la nivelul maselor nici nu se poate exprima orientarea ideologica altfel decat prin intermediul simbolurilor, iar acestea nu puteau fi negate.
Chiar daca la prima aparitie evaluase eronat adeziunea populatiei la socialism, Ion Iliescu s-a repliat din mers si nu a mai gresit la calculul sociologic. Deturnand revolutia de la directia sa anti-comunista, Iliescu se adresa calculat exact acelei Romanii care nu participase la Revolutie, adica exact “omului nou” produs de cei 45 de ani: taranul pasiv-temator si oraseanul proletarizat-resentimentar. Jongland ca un maestru cu aceasta uriasa masa de manevra, care raspundea la stimuli in virtutea unui comportament invatat, Iliescu crea si ideologia fesenista. FSN se revendica formal de la revolutie, dar de la o revolutie incheiata odata cu impuscarea sotilor Ceausescu. Orice ajustare se sistem si act de reflectie starneau ostilitatea si activau un mecanism de atac impotriva categoriile identificate ca periculoase: intelectualii, tinerii, revolutionarii, disidentii, cei intorsi din diaspora.

Chiar daca unele tentative de complot si implicari ale Moscovei in organizarea unei echipe care sa preia puterea au fost dezvaluite ulterior cu suficiente dovezi, conspiratia anterioara fugii lui Ceausescu a fost destul de firava si nu poate fi socotita factorul decisiv. Dar ralierea imediata a fostilor nomenclaturisti si securisti in jurul platformei FSN propuse abil de Ion Iliescu a fost una masiva. Ea avea atat justificari ideologice, cat mai ales temeiuri pragmatice. Mutand discutia de la o analiza lucida a dictaturii comuniste si de la chestiunea vinovatiei decidentilor acelei epoci, FSN ii salva pe toti de probleme de constiinta.
o (contra)revolutie leninista
Prin aceasta manevra, comunismul nu mai era opera unei oligarhii restranse lipsite de scrupule si un act de tradare nationala, ci o fatalitate a istoriei, infaptuita de intreg poporul, de vreme ce peste 4 milioane de cetateni fusesera membri de partid. Si, un fenomen unic in istoria lumii, o organizatie cu peste 4 milioane de membri disparea instantaneu, fara sa isi anunte in vreun fel dizolvarea. Politic, PCR isi inceta existenta prin neprezentarea membrilor. Administrativ, partidul isi vedea de treaba bine mersi.
Revolutia lui Brucan si Iliescu era una de tip leninist, fiind singura pentru care erau instruiti. FSN-urile semanau izbitor cu “sovietele” infiintate de Lenin. Acestea erau in teorie niste comitete in cadrul carora se manifesta o forma descentralizata de democratie; in practica, erau organe ale partidului, prin care se transpunea politica in teritoriu. Fireste, pentru spatiul romanesc, numele de “soviet” ar fi sunat bizar. S-a preferat denumirea ambigua si oarecum eroica de Front. Numele de front fusese nascocit in laboratoarele Comintern de la Moscova si folosit pentru prima data de Michel Torez, presedintele comunistilor francezi, care crea “Frontul Popular al Muncii, Libertatii si Pacii”.
Senzatia de balamuc organizat era si ea o tactica bine exersata inca de pe vremea sovietelor lui Lenin, unde “oamenii muncii” erau lasati sa enunte idei dintre cele mai nastrusnice in cadrul unor sedinte fara miza reala. Din harmalaia si sentimentul de insecuritate, “emana”, de obicei, vocea calma si condescendenta a comunistului stapan pe situatie. In CPUN-ul infiintat dupa revolutie ca parlament integral televizat glasuiau nu mai putin de 37 de partide!
teroristii evoluau la vedere
Dar inainte de a se oferi telespectatorului un surogat de parlament, s-a consumat exercitiul haosului organizat de la TVR. Accesul pe micul ecran se facea in mod controlat, institutia fiind sub paza armata, interventiile fiind atent regizate. Senzatia de insecuritate creata de indivizi care frizau instabilitatea psihica era atent cautata. Asa incepe diversiunea teroristilor, aflata la originea a peste o mie de morti incepand cu seara zilei de 22 decembrie.
Primit cu ostilitate de multimea de la CC, unde se scandeaza “Fara comunisti!”, Ion Iliescu intelege ca nu va putea intruni suportul popular, daca se va declara deschis un adversar al ideilor Revolutiei. Impotriva unei tinte false abominabile, insa, Iliescu putea castiga batalia. Iar “teroristii” aveau si uriasul avantaj de a goni poporul inapoi in case, restabilindu-se astfel monopolul asupra activitatii politice al activistilor “de profesie”. De altfel, in cele doua decenii de dupa Revolutie, descurajarea participarii a fost una din tintele constante ale celor ce au detinut puterea.
Cu actualul nivel de cunostere, e imposibil de spus in ce moment si in ce laboratoare s-a nascut diversiunea teroristilor, nici cat din cele intamplate au fost premeditate sau rod al hazardului. Putem spune, insa, ca grupul care controla accesul pe ecranul TVR (si care includea capi ai armatei, securitatii si agenti KGB) a sustinut cu buna stiinta diversiunea pentru a induce o stare de teroare in randul populatiei si a crea singura justificare posibila pentru ca puterea sa ramana dupa ’45 de ani in mainile celor care sustinusera dictatura comunista.
De pe ecranul TVR s-au dat ordine militare adresate populatiei proaspat inarmate, ordine ce nu aveau mare legatura cu ordinele transmise prin canalele uzuale ale armatei. Tot de aici s-au lansat apeluri privind apa otravita, teroristi arabi in combinezoane speciale, orfani crescuti de Ceausescu pentru a-l apara, elicoptere ale altor tari, care survolau teritoriul Romaniei, ba chiar si vestea unei batrane cu un pistol ascuns in coliva.
In acest bombardament de zvonuri fabuloase sau veridice, vestea capturarii lui Nicolae Ceausescu a fost atent ingropata intre alte incertitudini. Prin crearea artificiala a unui mister apasator pentru romani, soarta fizica a lui Ceausescu e transformata intr-o miza. Timp de patru zile, in marile orase se moare de-adevaratelea intr-o simulare de razboi civil intre populatie si presupusi salvatori ai lui Ceausescu. Desi dictatorul fusese la discretia noii puteri inca din momentul imbarcarii in elicopter inainte de pranzul zilei de 22, abia tarziu in noapte pe data de 25, populatiei i se livreaza o certitudine deja consumata, respectiv caseta procesului si executiei. Aceasta manipulare a fost o piesa centrala in cadrul diversiunii teroristilor, ce avea ca scop deturnarea sensului revolutiei si construirea unei legitimitati pentru noua putere.
Procesul sotilor Ceausescu a fost unul tipic stalinist, din nou, pentru ca era singurul tip de justitie pe care o cunosteau activistii PCR. Acuzele erau bazate pe zvonuri neconfirmate, chiar daca o cercetare riguroasa ar putea proba si acuzatia de genocid si pe cea de subminare a economiei nationale. Era un act de justitie legitim, dar faptuit din cu totul alte ratiuni decat cele care ar fi fost normale.
restauratia comunista
Daca pe prima lista a CFSN, citita de Ion Iliescu, figurau si nume de disidenti, impreuna cu activisti trecuti pe linie moarta (Silviu Brucan, Dan Desliu, Alexandru Barladeanu, Corneliu Manescu), in guvernul format cateva zile mai tarziu de Petre Roman, continuitatea cu vechiul regim e absolut frapanta. Exceptand doua figuri de intelectuali (Mihai Sora, la Educatie si Andrei Plesu, la Cultura) mai toate functiile sunt detinute fie de fosti nomenclaturisti, fie de agenti ai Securitatii. Fostul spion Liviu Turcu sustine ca a recunoscut 14 agenti in acel guvern, in vreme ce dupa statistica Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului trei sferturi erau fost membri ai nomenclaturii PCR.
Socheaza, mai ales, prezenta in guvernul Roman a celor implicati direct in reprimarea Revolutiei: Nicolae Militaru, agent KGB si autor al unor diversiuni criminale in decembrie ’89, (la MApN), Victor Atanasie Stanculescu, criminal dovedit la Timisoara si om de incredere al lui Ceausescu (la Min. Industriei, apoi la MApN), Mihai Chitac, cu implicare dovedita atat in crimele din Revolutie, cat si la mineriada din 13-15 iunie ’90 (la MI).

Iata si alte nume de ministri din primul guvern alcatuit de echipa Iliescu-Roman:

  • Ion Aurel Stoica (vicePM) – fusese sef cu propaganda la Cluj,
  • Anton Vatasescu (vicePM) – suspectat de apartenenta la Securitate,
  • Segiu Celac (MAE) – fusesese translator personal al lui Ceausescu,
  • Gheorghe Caranfil (Ind. Petrochimica) – detinuse acelasi minister si intr-un guvern Verdet,
  • Stelian Pintilie (Min Postelor) – general de Securitate,
  • Ioan Folea (Min Geologiei) – aceeasi functie intr-un cabinet Dascalescu,
  • Mihai Lupoi (Turism) – suspectat de apartenenta la Securitate, a pus umarul la diversiunile generalului Militaru de la TVR,
  • Dan Enachescu (Sanatate) – ocupase aceeasi functie intr-un guvern Maurer.
  • De altfel, gerontocratii PCR erau bine reprezentati intr-un guvern condus de un tanar seducator, scolit in Occident. Un ministru si-a depus dosarul de pensionare la trei luni de la preluarea mandatului, ocazie cu care s-a si retras.
    In esalonul secund al acestui guvern, acolo unde se perfecteaza cele mai multe decizii, situatia era similara. Ii regasim pe: Vasile Ionel, prezumat a fi fost seful retelei KGB de la Bucuresti, Corneliu Bogdan – fost ambasador al lui Ceausescu in SUA, Ion Columbeanu (tatal mai celebrului Irinel), care isi incepuse cariera guvernamentala pe vremea lui Dej.

    lupta comunistilor cu Revolutia, un razboi de doua decenii
    Fiind la origine o utopie, comunismul obliga aderentii sai la numeroase ajustari, pentru punerea de acord cu realitatile vietii. Pentru schimbarile indezirabile, la varful sistemului s-a inventat si un termen care sa ii taxeze pe “eretici”: deviationism. O anecdota a epocii definea un deviationist ca un alergator aflat in fruntea plutonului, care nu observa ca partidul a schimbat directia intr-o parte sau alta.
    Daca Romania ar fi avut granita cu o China prospera, nu cu o Rusie in metastaza, cu siguranta ca socialismul si monopartidismul ar fi fost optiuni asumate fara echivoc de activistii de rang doi care au compus cea mai mare parte a clasei politice din era FSN-ului. Nici astazi, ratiunile care ii anima pe cei mai multi nu cred sa treaca de acelea ale unei oportuniste “invarteli”.
    “Nenorocul” generatiei de perstroikisti a lui Ion Iliescu a fost expansiunea Europei Unite si forta ei de atractie. Si totusi, schimbarea transanta de optiune in randul ultimei generatii comuniste s-a petrecut doar dupa ce au avut confirmarea prabusirii totale a blocului rasaritean, produsa la ani de zile dupa Revolutie.
    Prima data cand FSN-ul lui Iliescu si Roman e somat sa se defineasca ideologic e la comemorarea martirilor Revolutiei, in 12 ianuarie 1990. In fata unei multimi impresionante, dar dezorganizate si pestrite, Ion Iliescu e fortat sa anunte un decret de scoatere in afara legii a PCR, decret la care va renunta apoi fara sa mai anunte public.
    Forma cea mai coerenta de contestare a deturnarii revolutiei de catre fostii comunisti e Proclamatia de la Timisoara, din 11 martie 1990. Un text mai putin succint decat cel intocmit si aclamat public in zilele Revolutiei in acelasi oras, Proclamatia era totusi recuperarea de drept a sensului politic al revolutiei. Cu puternic colorit local, textul proclamatiei era un apel la civism, la morala publica si la revenirea Romaniei la firescul sau statut european. Intr-o vreme in care Iliescu inca se pronunta pentru “o democratie originala”, care sa nu semene in toate aspectele cu “democratia burgheza”, Proclamatia chema raspicat la pluripartidism. Intr-o perioada in care FSN si satelitii sai (PUNR, mai tarziu PRM) rascoleau resentimente etnice, Proclamatia vorbea despre civism si toleranta.
    La acea data, FSN tocmai anuntase ca se transforma dintr-o organizatie temporara cu rol administrativ in partid politic. Se incalca o promisiune facuta in timpul revolutiei, al carui prestigiu era astfel furat, dar mai ales se evita definirea ideologica a gruparii de la putere. FSN devenea, asemeni partidului unic chipurile o reunire a tuturor tendintelor din societate. Frontul lui Ion Iliescu evita sa se pronunte si in privinta orientarii pro-europene a Romaniei. Daca Ungaria va adera la Consiliul Europei in 1990, Romania intra in aceeasi institutie abia in octombri 1993, la doi ani dupa prabusirea Uniunii Sovietice. In privinta NATO, mai multi membri ai PDSR si PRM-ul lui Vadim Tudor avansau tema unei “neutralitati” de tip elvetian ani buni dupa aceea.
    In contrast cu acest joc facut in asteptarea Moscovei de catre echipa de la putere, Proclamatia de la Timisoara pomenea inca din martie 1990 de Casa Comuna Europeana. In raspar cu aspiratia europeana a populatiei romanesti, gruparea lui Iliescu (prin mana lui Adrian Nastase si a lui Ioan Mircea Pascu) semna in primavara lui 1991 un tradator tratat de prietenie cu muribunda URSS. Pactul consfintea renuntarea la drepturile istorice asupra Basarabiei, ratand sansa istorica a reunificarii, si promitea ca timp de 15 ani Romania sa nu adere la vreo organizatie militara, respectiv la NATO. Doar falimentul si disparitia Uniunii Sovietice au facut ca Romania sa nu fie aruncata pe orbita unei altfel de aliante, de tipul Comunitatii Statelor Independente, ca Moldova lui Snegur si Voronin.
    Dar punctul cel mai nevralgic al Proclamatiei de la Timisoara era, fireste, celebrul punct 8, care cerea interdictia de participare la viata politica a fostilor activisti de partid, pentru primele trei legislaturi. Documentul punea impreuna comunismul si nazismul, ideologii ce trebuiau marginalizate nu pentru a limita dreptul la libera alegere, ci pentru a plasa in afara societatii acele ideologii care s-au compromis iremediabil prin recurgerea sistematica la crima ca arma politica. Proclamatia de la Timisoara a fost primita cu entuziasm la Bucuresti, unde incepea demonstratia maraton din Piata Universitatii, in semn de solidaritate.
    De notat, dincolo de aceste cerinte care decurgeau logic din programul Revolutiei Romane, surprinzatorul punct 9 al Proclamatiei de la Timisoara. Intr-o Romanie complet neinitiata in privinta mecanismelor economice, acest punct al apelului cerea puterii sa nu foloseasca discretionar resursele statului pentru a cumpara voturi prin mariri de salarii. Era contestat astfel populismul, care devenea o componenta de baza a noii puteri. Cu o formulare aproape profetica, Proclamatia averitza ca “inflatia odata pornita necesita ani de eforturi pentru a fi stopata”.
    Reactia sistemului la rechizitoriul facut de Proclamatia de la Timisoara a fost una extrem de violenta, dezlantuind o diversiune la fel de periculoasa ca aceea a teroristilor. La o saptamana dupa aparitia Proclamatiei, Romania e zguduita de conflictul interetnic dintre romani si unguri de la Targu Mures. Cu pretul unor vieti mutilate, al transformarii tarii intr-un taram locuit de salbatici in ochii strainilor si chiar al unui scenariu de tip iugoslav, puterea reuseste deturnarea de atentie de la procesul de decomunizare, subiectul cel mai natural la cateva luni de la rasturnarea unui regim opresiv de aproape jumatate de secol.
    Aceeasi reactie, de o violenta gratuita, e preferata si pentru anihilarea nucleului de contestare din Piata Universitatii, sfarsita prin cea mai violenta dintre mineriade.
    Dupa ce URSS isi anunta si public dezintegrarea, in sanul puterii de la Bucuresti se declanseaza o lupta catalogata drept intre “conservatori” si “reformisti”. Intr-un fel, catalogarea e corecta, dupa cum trebuie spus ca inclusiv in primii ani de la Revolutie se luasera o serie de masuri reformiste. Multe erau chiar peste ceea ce era pregatita societate sa accepte si sa suporte, dar erau in mare parte urmarea unei presiuni din partea Occidentului. Mineriada din septembrie 1991, la doar o luna dupa prabusirea URSS, poate fi interpretata si ca o lovitura de eliminare a concurentei. Desi in plan intern, Iliescu avea o mai buna comunicare cu votantul de tranzitie, in fata Occidentului ar fi fost greu ca gruparea sa sa concureze gruparea lui Petre Roman, impotriva caruia a folosit aceleasi detasamente muncitoresti folosite impotriva opozitiei. Ramas temporar fara stapanul de la Moscova, Iliescu intuia probabil ca va trebui sa invete sa graviteze in jurul Occidentului. Abia eliminandu-si competitia, gruparea sa politica se putea prezenta in fata Vestului drept singura elita capabila sa gestioneze procesul de tranzitie si ca partener de negociere ce trebuia acceptat de voie de nevoie.
    Va trebui ca istoria sa retina meritul deosebit pe care mandatul lui Emil Constantinescu l-a avut in a plasa Romania fara orice echivoc in tabara Vestului. Chiar daca a fost la un pas de a fi el insusi rasturnat de alte doua mineriade orchestrate de fortele reactiunii, situarea lui Emil Constantinescu a fortat pana si echipa Iliescu-Nastase, reintoarsa la putere, sa se mentina pe drumul occidentalizarii.
    In aceste momente dramatice de la inceputul tranzitiei romanesti, institutiile si gruparile care au mostenit aparatul represiv comunist au participat activ, dar au acceptat un rol de subordonare ideologica, in raport cu decidentii politici. “Bratul inarmat” al Partidului a urmat docil programul politic al echipei care se dovedise atat de ingenioase in orchestrarea unei contra-revolutii. Parteneriatul era reciproc avantajos si oferea, cum am spus, o strategie de salvare la nivel de grup.
    Dupa realizarea acestui obiectiv, Securitatea a trecut la construirea unui adevarat proiect politic de sine statator si la o rescriere a istoriei, cu o ostilitate vadita la adresa Revolutiei Romane. Dar despre aceasta, separat, in episodul urmator.

    (va urma)

    Articolul face parte din seria:
    (1) Revolutia Romana si dusmanii ei
    (2) Sensul spiritual al Revolutiei Romane
    (3) Revolutia nu s-a televizat

    omul cu sacosa
    In seara de 21 decembrie 1989, libertatea celor mai curajosi dintre romani semana in buna masura cu aceea a internautilor zilelor noastre. Anonimi si foarte diferiti, fara un lider si fara sa se cunoasca intre ei, raspanditi in mai multe orase ale tarii, puteau face istorie impreuna sau vocea lor putea sa se stearga din memorii, ca buletinul meteo al unei zile oarecare de acum cativa ani. Dar asemanarile cu puterea reala si efemera a lumii virtuale se opresc aici. Riscul pe care si-l asumau cei care ieseau in strada cu o zi inainte de fuga lui Ceausescu era urias si cat se poate de real. In varianta cea mai blanda riscau exmatricularea din scoli, ostracizarea sociala, intr-o societate in care angajarile depindeau de referintele de la sindicat, excluderea de la micile beneficii controlate de sistem: repartitii de case, repartitii la un loc de munca la oras nu la tara, aprobare pentru Dacie, aprobare pentru excursie in Polonia etc. In varianta mai aspra, daca nu mureau impuscati, urmau sa dea explicatii ce cautau pe strada in ziua in care au fost raniti, procesul si inchisoarea pe termen nedefinit.
    Celor care debordeaza de desteptaciune post factum, cu trimitere la mersul geopolitic al prabusirii comunismului in Europa, le-as aminti nu numai ca URSS a continuat sa mai existe aproape doi ani dupa aceea, ca regimurile din Coreea de Nord si Cuba supravietuiesc si azi, inconjurate de tari capitaliste, dar si o imagine, pe care o consider una dintre cele mai dramatice imagini din intreg secolul XX. Un om firav cu doua sacose in mana se aseaza in fata unui tanc urias, cu care pare sa aiba un dialog ireal. Nimeni nu poate spune astazi care a fost soarta tanarului chinez care a protestat in iunie 1989 in Piata Tienanmen. Dar, desi a reusit sa devina un simbol universal al curajului si libertatii, stim cu siguranta ca protestul la care a luat parte s-a sfarsit intr-o baie de sange.

    Dupa discursul televizat al lui Nicolae Ceausescu si decretarea legii martiale, protestele de la Timisoara s-au raspandit in mai multe orase, in special Bucuresti, Cluj si Sibiu, unde s-a ajuns la confruntari sangeroase cu trupele de Militie si Securitate. Cum, din cauza penuriei generalizate, in epoca orice om purta la el cate o sacosa, pentru eventualitatea ca pe drumul spre serviciu se nimereste langa un magazin la care “se baga marfa”, ne putem imagina protestatarii zilei de 21 decembrie ca pe variante anonime ale chinezului cu sacose din Tienanmen Square. Daca nu la propriu, cel putin la figurat.
    Iata o cronologie a raspandirii Revolutiei in ziua de 21 decembrie, dupa ce Timisoara se declarase oras liber cu o zi inainte, realizata de zf.ro:

    “Arad (ora 8.00), Buzias – jud. Timis (ora 9.00), Sibiu (ora 9.45), Cugir – jud. Alba (ora 11.00), Targu-Mures (ora 11.30), Caransebes – jud. Caras Severin, Resita (ora 12.00), Bucuresti (ora 12.40 – mitingul organizat de Ceausescu se va intoarce impotriva acestuia), Brasov (ora 13.00 – dupa ce de dimineata fusesera framantari in intreprinderi), Ghimbav – jud. Brasov, Fagaras – jud. Brasov, Cluj (ora 15.00), Cisnadie – jud. Sibiu (ora 18.00), Nadrag – jud. Timis (ora 18.45), Alba Iulia (ora 22.30).”

    Impreuna cu Timisoara, acestea ar fi localitatile in care nimeni nu ar trebui sa se intrebe daca “A fost sau n-a fost revolutie la noi in oras?”.
    Dar intrebarea care ar trebui sa ne preocupe cu adevarat ar fi care era ideologia impotriva careia se ridicasera acesti anonimi oameni cu sacosa? Pe ce idei se intemeia un regim capabil sa ucida pentru a se mentine la putere si pentru rasturnarea caruia existau oameni care considerau ca merita sa si mori? Contrarevolutia, care a inceput din ziua de 22 decembrie, a reusit sa intrerupa sirul logic al intrebarilor, care ar fi descoperit cum se ajunsese aici si ar fi dezvoltat anticorpii intoarcerii in aceeasi postura. In mod foarte abil, aceasta contrarevolutie a acreditat ideea absentei unei ideologii a ceausismului, coborand o revolutie pornita cu un idealism vecin cu inconstienta in derizoriul unei rafuieli personale pentru putere.
    Analizata, aceasta ideologie este si astazi ideologia dominanta, singurul mod de a intelege si de a face politica pentru o buna parte din societate.
    o ideologie bicefala
    Redusa la esenta, ideologia lui Nicolae Ceausescu e o combinatie de comunism si nationalism, deloc originala, experimentata cu diverse coloraturi de Stalin in URSS, Kim Ir Sen in Coreea de Nord, Pol Poth in Cambodgia, Enver Hodja in Albania.
    Initial, doua concepte incompatibile, nationalismul si fostul “internationalism proletar” s-au intalnit in combinatia national-comunismului, pe masura ce proiectul marxist a esuat. Si a esuat peste tot, pe mai bine de jumatate din suprafata locuita a Globului. Intre cele doua e un raport de vase comunicante. Cu cat ideile marxiste se dovedesc mai rupte de realitate, cu atat aliajul national-comunist imprumuta mai mult din materialitatea bruta a nationalismului. Autodiscreditarea marxismului i-a transformat pe mai toti liderii amintiti in figuri mai apropiate de nationalism decat de socialism. Si sustinatorii lui Ceausescu nu fac exceptie; pentru ei, acesta e amintit mai curand ca un “patriot” decat ca un comunist. Dar el nu a iesit niciodata din profilul activistului de partid si nu a parasit niciodata cadrele mentale comuniste.
    Nationalismul si comunismul apar aproape concomitent, in secolul XIX, ca raspunsuri la crizele modernitatii. Prin ele, modul religios de intelegere a lumii e inlocuit de o mentalitate magica in haine laice. Limbajul politic se schimba si el, pentru a asigura legatura intre lideri si un auditoriu de masa, caruia nu i se puteau adresa decat prin intermediul simbolurilor si sloganurilor. Pentru a intelege felul dramatic in care lumea se schimba in acel secol, trebuie spus ca in tara cea mai democratica a Europei, Marea Britanie, cu un deceniu inainte de anul in care Marx si Engels semnau “Manifestul comunist”, abia daca 10% din populatia adulta avea drept de vot! De aici incolo, intra in scena masele si ideologiile adresate lor.
    marxismul pe intelesul tuturor
    Ca majoritatea comunistilor romani, Ceausescu se formase citind cel mult brosuri de popularizare, cu citate propagandistice din Lenin, asa cum era “Cursul scurt…”, publicat de Stalin insusi. E cert ca nu il citise niciodata pe Marx, dar isi insusise deplin schema de gandire a acestuia. La temelia marxismului sta filosofia istorica, a epocilor ce se succed dinspre sclavagism spre comunism, trecand prin epocile intermediare – feudalismul si capitalismul. Legea care guverneaza toate aceste epoci e “lupta de clasa”, razboiul perpetuu dintre saraci si bogati. De la Hegel, intreg secolul se molipsise de boala cautarii unor legi simple, care sa explice realitatea si istoria, iar Marx pretindea ca a gasit tocmai o asemenea lege universala, cu ajutorul careia istoria se limpezea.
    Pentru ca secolul XIX era inca un secol in care stiinta de carte aducea respect, o foarte stufoasa demonstratie cu pretentii stiintifice imbraca religia seculara marxista. (Daca lumea va mai trai vreodata o perioada de asemenea efervescenta ideologica, incep sa cred ca ea va lua direct forma unui kitsch eterogen, fara a se mai formaliza cu asemenea complexe culturale.)
    Marx insusi nu s-a multumit sa ramana un savant, ci a preferat statutul de ideolog, care furnizeaza justificari teoretice actiunii politice. Toti cei care i-au devenit discipoli au nutrit aceeasi dorinta secreta de a transforma lumea dupa un proiect presupus stiintific. Din pacate pentru ei, scrierile lui Marx sunt ca un ghid care promite sa te invete cum sa-ti transformi automobilul intr-un avion ce zboara fara combustibil: iti spun in detaliu de ce masina ta e o rabla, cum sa o demontezi pana la ultima piesa si sa impusti soferul, cat de frumos are sa fie zborul in avionul care nu va consuma nimic, dar uita sa te invete cum sa reasamblezi mormanul de piese rezultat.
    Rolul prescris de Marx comunistului e de a accelera mersul istoriei. Prabusirea iminenta a capitalismului, semnalata de crize economice, de cresterea ecartului dintre clasele sociale, razboaie si alte “semne rele”, trebuia ajutata cumva, si anume prin revolutii proletare. Proletarii, “care nu mai au de pierdut decat lanturile”, se ridica la lupta, dar nu oricum, ci sub conducerea comunistilor, singurii inzestrati cu “constiinta de clasa”. Mai departe, planul prevede rasturnarea puterii exploatatoare “burghezo-mosieresti”, dar nu o eliberare directa a nefericitilor asupriti, asa cum ne-am astepta. Chiar dimpotriva, caci Marx era un sociolog suficient de inzestrat, ca sa realizeze ca deposedarea de putere si proprietate a unei clase nu se poate face decat prin violenta si teroare. Dupa dobandirea puterii, in proiectul marxist urmeaza asadar etapa de “dictatura a proletariatului”. Aceasta e insotita, in viziunea lui Marx de “disparitia statului”, considerat o perfida constructie burgheza.
    In mare, aici se incheie si manualul de utilizare a comunismului scris de Marx pentru adeptii lui. Utopia prospera in golul dintre instaurarea dictaturii proletariatului si raiul comunist (“de la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa nevoi”). Nici macar faza socialista, intermediara, in care se redistribuie ce s-a furat, nu e prea clara si, cum s-a putut constata, deloc functionala.
    bolsevismul, sau marxismul pentru oameni practici
    Exista doar doua cai de a pune in practica o utopie: prin mitomanie si schizofrenie. In primul caz, proiectul e ajustat prin golirea de continut a conceptelor declamate si prin falsificarea grosolana a rezultatelor obtinute. In al doilea caz, realitatea insasi e negata, obligata sa se supuna directivelor utopiei. Peste tot unde s-a trecut la punerea in practica a utopiei comuniste cele doua metode au fost adoptate pe scara larga, prin dublu limbaj, devenind natura insasi a ideologiei.
    O grupare nesemnificativa dar radicala de pe scena politica a Rusiei tariste, bolsevicii lui Lenin au trecut la o energica reformare a marxismului, care de aici inainte va purta pe drept denumirea de marxism-leninism. Aportul lui Lenin, continuat de Stalin, a fost un accent nemaintalnit pe teoretizarea violentei in politica (pusa ulterior in practica). I-au urmat alte aduceri ale utopiei cu picioarele pe pamant: cultivarea unei birocratii uriase pentru administrarea economiei planificate, restrangerea deciziei la nivelul unui cerc restrans pe modelul unui clan mafiot, dezvoltarea unui urias aparat de intimidare si represiune.
    La nivel social atat in Rusia cat si in Romania, proiectul marxist se lovea de o majora problema, semnalata de Marx insusi, care prevazuse o revolutie socialista pentru Marea Britanie si, cel mult, Germania. Problema era ca proletariatul nu era nici majoritar numeric nici in stare revolutionara. Pentru a justifica aducerea Rusiei (o tara cu 4% proletariat, inainte de “Revolutia” bolsevica!) la carma revolutiei proletare mondiale, Lenin a trecut la justificarea teoretica a “rolului conducator al Partidului”. Revolutiile comuniste nu mai trebuiau lasate de acum inainte in seama poporului nemultumit, ci deveneau ocupatia de baza a unor profesionisti.
    Preluarea puterii de catre Lenin se inscrie perfect in descrierea unei conspiratii reusite. Evenimentul se petrece in timpul primului razboi mondial, la un an dupa intrarea in razboi a americanilor impotriva Puterilor Centrale. Rezultatul: Lenin incheie pacea separata cu nemtii, renuntand temporar cam la jumatate din teritoriul Imperiului Tarist. Detaliile acestui joc geopolitic nu fac obiectul acestui articol, dar caracterul conspirativ si antidemocratic trebuie retinut, ca o caracteristica durabila a miscarii comuniste la care avea sa adere la scurt timp si tanarul Ceausescu.
    “agenturili straine” si oamenii lor de influenta
    Cand vorbea la procesul sau de agenturile straine, care (se intelege) i-ar fi manipulat poporul sa iasa in strada si sa-l alunge, Ceausescu nu parasea logica acelui comunism pe care il cunoscuse inca din adolescenta. In 1919 (cand Ceausescu avea doar 1 an), Lenin infiinta Cominternul. Aparent, o uniune a partidelor socialiste si comuniste din intreaga lume, aceasta organizatie s-a devoalat rapid ca un veritabil serviciu secret prin care Uniunea Sovietica isi impunea politica la nivel global. Cum apartenenta la comunism era ilegala in multe tari (vom vedea imediat de ce), membrii Comintern treceau prin stagii de instruire specifice spionajului international, isi abandonau frecvent familiile si isi insuseau acte si identitati multiple cu sprijinul Moscovei. Cominternul era atat de departe de o asociatie de tineri idealisti uniti de un ideal, incat dupa semnarea pactului Ribbentrop-Molotov cu Hitler, Stalin nu a ezitat sa isi predea propriii agenti autoritatilor naziste sau sa ii lichideze pe cei din vechea garda.
    Activitatile pentru care erau cel mai ades instruiti cominternistii erau cele de agitatie, propaganda si infiltrare in sindicate si alte partide politice.
    de ce era interzis de lege partidul in care se inscrisese Ceausescu
    In cadrul Comintern, partidele nu aveau autonomia pe care o asociem astazi unui partid national (comunismul nu facuse inca pirueta ideologica de la internationalism la nationalism), deci supunerea fata de interesele Kremlinului era totala. Partidele membre Comintern erau mai curand filiale ale partidului lui Lenin. De aceea, PCR nu s-a numit pana in anul 1965 Partidul Comunist Roman, ci Partidul Comunist din Romania, apoi Partidul Muncitoresc Roman.
    Daca in alte tari adeziunea la comunism era semnificativa in perioada interbelica, in Romania proaspat reintregita tovarasii detineau un record nedorit. Chiar liderii comunisti se plangeau de lipsa de aderenta a acestei linii in randul romanilor: inainte de ocupatia sovietica, partidul Anei Pauker si al lui Gheorghiu Dej abia daca numara 1000 de membri. (Spre comparatie, PNT, PNL si Garda de Fier aveau fiecare cateva sute de mii de membri.)
    Explicatia vine din faptul ca PCR lovea in cele mai importante valori ale romanului interbelic: religia crestina si sentimentul national.
    In 1918, Romania isi recuperase practic pentru prima data toate teritoriile, ajungand la cea mai mare suprafata proprie din epoca moderna. Era meritul regelui Carol I, al unei clase politice sclipitoare, al unei elite intelectuale iubitoare de tara si de semeni, dar si rodul unui concurs de imprejurari. Puternic sustinuta de Franta, dar mai ales de presedintele american Woodrow Wilson, care a supervizat tratatul de pace de la Versailles. Romanii vedeau astfel reunite Transilvania, Basarabia, Bucovina, Banatul, ba chiar si Cadrilaterul dobrogean in cel mai norocos moment al existentei ei si se puteau bucura impreuna de independenta obtinuta pe campul de lupta de Ferdinand I.
    Reactia Comintern la aparitia pe harta Europei a Romaniei Mari a fost una nervoasa si plina de ura. Printr-o declaratie semnata de toate partidele componente, Romania era descrisa ca un “stat imperialist”, care asupreste natiunile conlocuitoare. In aceeasi declaratie, semnata si de comunistii romani, se cerea dezmembrarea Romaniei in mai multe republici socialiste (soviete), urmand in mare parte regiunile istorice amintite. Nu e de mirare ca autoritatile romanesti ale vremii au luat act de acest pericol evident la siguranta nationala si au scos in afara legii PCdR in afara legii in 1924.
    Aceasta pozitionare anti-nationala a generat o componenta etnica pestrita pentru cei 1000 de membri PCdR din epoca, preponderent evrei si maghiari. Iata de pilda numele celor care au condus Partidul Comunist din Romania pana la ocupatia sovietica de la finele celui de-al doilea razboi mondial:

    Gheorghe Cristescu Plapumaru’ (’21-’24), Elek Koblos (’24-’28), Vitali Holostenko (’28-’31), Aleksandr Danieluk (’31-’35), Boris Stefanov (’35-’39), Bela Brainer (’39-’40), Istvan (Stefan) Foris (’40-’44)

    Aceste nume, ale celor care au condus Partidul Comunist in perioada interbelica au fost foarte abil trecute in uitare de propaganda de partid, ca o jenanta amintire de familie. Oare cati comunisti de azi i-ar putea indica printre conducatorii istorici ai partidului lor?
    La acest caracter explicit anti-national al comunistilor romani se adauga si problema structurii sociale interbelice, la fel de neprielnica popularitatii acestei grupari. Departe de a fi o societate perfecta, Romania interbelica era inca destinatie de imigratie si nu o tara in pericola de a se depopula. (In perioada regala apare in Bucuresti o modesta minoritate italiana, in vreme ce etnicii sasi din Transilvania sau evrei din Moldova nu vor parasi tara decat incepand cu al doilea razboi mondial.) Muncitorimea, baza sociala tintita de socialisti, era aproape la fel de firav reprezentata ca in Rusia tarista. Si, desi conditiile de lucru erau deseori grele (inacceptabile, dupa standardele din secolul XXI), muncitorii proaspat mutati la oras se bucurau oricum de standarde simtitor crescute fata de generatia anterioara lor. In fine, taranimea ducea cam acelasi trai greu dintotdeauna, dar era si ea departe de a fi ajuns intr-o stare exploziv-revolutionara. Pamantul se impartise deja prin doua reforme agrare ample, in 1864 (sub Cuza) si in 1921 (sub Ferdinand). Se rasplatea astfel sacrificiul facut de taranul roman in Razboiul de independenta si in primul razboi mondial, mica proprietate devenind dominanta.
    si Ceausescu avea studii la Moscova
    Adolescentul Nicolae Ceausescu, proaspat separat de casa parinteasca din Scornicesti pentru a deveni ucenic al unui cizmar cu simpatii comuniste din Bucuresti, e cucerit de ideile “nonconformiste” ale lui Lenin si Stalin. Ceausescu adera, asadar la Partidul Comunist din Romania, condus de ucraineanul Aleksandr Danieluk. Partidul la care adera Ceausescu era, cum am aratat anterior, o filiala Comintern cu agenda anti-nationala.
    Wikipedia noteaza eronat anul intrarii lui Ceausescu in partid (bizuindu-se pe un articol din tabloidul Libertatea!). In 1932 Ceausescu nu avea cum sa fie membru decat al UTC, intrucat nu avea decat 14 ani. Intrarea cu acte in regula in partid s-a produs abia in 1936, desi hagiografii Epocii de Aur nu uitau sa inceapa legenda tanarului comunist chiar de la varsta primului buletin.
    Dar cea mai mare reusita a propagandei comuniste (activa si astazi, cu alte obiective si mijloace) a fost asocierea lui Ceausescu cu valorile nationale, zugravind un Ceausescu patriot. Pentru aceasta, istoricii si oamenii de presa ai regimului au creat mitul rupturii de Moscova si al unui Ceausescu anti-sovietic.
    Realitatea e ceva mai intortocheata si categoric mai defavorabila Marelui Carmaci. Nu numai ca partidul la care aderase milita public pentru destramarea teritoriala a Romaniei (fapt ce avea sa il aduca in inchisoarea de la Doftana), dar ascensiunea sa politica ar fi fost imposibila fara sprijinul Armatei Rosii.
    Intr-o societate asezata, in care clasa politica ii avea ca repere pe Maniu, pe Bratieni, pe Carp ori pe Titulescu, preluarea puterii de catre un individ agramat cu doar patru clase primare de scoala ar fi fost o fantasmagorie. Si totusi, ea a fost posibila dupa intrarea tancurilor sovietice in tara, stationate aici pana dupa moartea lui Stalin.
    De asemenea, o competitie directa intre, sa spunem, Gheorghe Bratianu si Nicolae Ceausescu ar fi fost greu de castigat de acesta din urma, daca primul n-ar fi fost lichidat fizic in inchisoare. La intregul genocid impotriva elitei politice, culturale si economice a Romaniei Ceausescu a participat din calitatea de inalt demnitar comunist, bucurandu-se pe deplin de toate beneficiile acestei “eliminari” a concurentei.
    Zugravind portretul unui Ceausescu patriot, care ne apara de rusi, propagandistii sai s-au straduit sa ascunda legatura cu stapanul de la Rasarit. Dupa Revolutie, chiar si nostalgicii au fost intrigati de facultatea facuta de Iliescu la Moscova. Foarte putina lume stie insa ca si Ceausescu avusese un stadiu de pregatire in Uniunea Sovietica, unde absolvise asa numita Academie Militara. Popular numita “Academia Frunze”, scoala moscovita purta numele unui bolsevic (Mihail Vasilievici Frunze) si era mai curand o “scoala de baieti veseli” decat o academie. Pe calapodul Academiei “Stefan Gheorghiu”, Academia “Frunze” era o scoala de indoctrinare, care “dadea bine la dosar”. Dupa ce comunistii romani s-au distantat de Moscova, diploma respectiva a devenit un detaliu peste era bine sa se sara.
    Oricat de superficiala (cat de serioasa putea fi o “academie” care primea cursanti ce nu absolvisera nici scoala generala?), scoala de la Moscova l-a ajutat pe ambitiosul Nicolae Ceausescu sa promoveze rapid in regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. La doar 26 de ani, Ceausescu devine prim-secretar al UTC (ca adjunct al tortionarului Alexandru Draghici), dupa care urmeaza o “stralucita” cariera militara. Primeste in mod scandalos gradul de general maior (adevaratii generali, care dusesera al doilea razboi mondial fusesera epurati) si conduce din punct de vedere politic armata. Deja in 1950 Ceausescu devine adjunctul ministrului Fortelor Armate.
    tovarasul Ceausescu de la Cadre
    Mitul unui Ceausescu rebel, a carui ascensiune surprinde pe toata lumea, e inca sustinut in pofida adevarului istoric. Cine are habar cum functiona uriasa masinarie birocratica a Partidului stie ca ascensiunea unui tanar era mai curand o chestiune de loialitate fata de un protector. Comentand masa de birocrati si politruci, care acaparase administratia sovietica, Lenin exclamase cu regret fata de idealurile sale revolutionare: “Am merita sa fim spanzurati cu totii!”.
    Si totusi, in lumea de intrigi si interese a birocratiei de partid, Ceausescu s-a simtit ca pestele in apa. A inteles destul de rapid ca puterea regimului statea in aparatul de propaganda si represiune si ca ascensiunea sau decaderea membrilor depindea de cei care detineau dosarul fiecaruia.
    Inceputul a fost la secretariatul Uniunii Tineretului Comunist (UTC), iar apogeul l-a atins dupa 1954, cand e primit in cercul restrans al Biroului Politic (organul decizional real al Partidului) si insarcinat cu supravegherea interna de partid, din 1955. Astfel, la 37 de ani, in perioada celei mai mari represiuni de tip stalinist, Nicolae Ceausescu detinea privilegiul de a supraveghea ativul de partid si de a controla politic institutii cheie precum Securitatea, Procuratura, Militia sau Justitia.
    In raport cu aceasta uriasa putere politica si de influenta, functiile executive deveneau simple amanunte. Nu e totusi nesemnificativ ca, sub Gheorghiu-Dej, Ceausescu detinuse atat functia de subsecretar la Ministerul Agriculturii si prim adjunct la Ministerul Apararii. Delimitarea post-factum de regimul lui Dej a fost doar o dovada de urias instinct politic al lui Ceausescu, imposibila fara sprijinul masinariei de propaganda.
    Ceausescu si colectivizarea
    In decembrie 1989 nu era pentru prima data cand Ceausescu ordona deschiderea focului impotriva unei mase de manifestanti. Faptul se mai petrecuse pe vremea cand Ceausescu era subsecretar la Ministerul Agriculturii si proaspat general, cand satenii din Vadu Rosca s-au revoltat impotriva politicii de colectivizare.
    Dupa preluarea puterii, comunistii incercasera sa isi atraga taranimea de partea lor printr-o inselatoare reforma agrara (1945). Dar dupa securizarea puterii au trecut la o politica de tip stalinist. Au fost impuse “cote” de produse ce trebuiau predate statului si care depaseau productia normala a unei agriculturi inapoiate. Apoi s-a trecut la colectivizare, adica furtul pamantului detinut de tarani. Confruntati cu revolte in foarte multe sate, comunistii au arestat si schingiut peste 80.000 de tarani (dupa propriul bilant, desigur mult subevaluat), deportand chiar acele comunitati care opuneau o rezistenta mai indarjita. Putem avea dimensiunea acestui veritabil razboi civil, dus cu o populatie neinarmata, daca ne gandim ca nationalizarea de la oras (fabrici, mici afaceri, dispensare, farmacii, apoi locuinte) s-a incheiat in decursul unui an, in vreme ce la sate colectivizarea a durat 13 ani.
    Tanarul Ceausescu a condus personal o asemenea actiune de represiune, in urma careia 9 tarani neinarmati sunt asasinati, dar a fost cat se poate de implicat in intregul proces.
    revolutiile altor, revolutia noastra
    Am remarcat un bizar scurtcircuit care se produce in mintile celor care continua si post-mortem cultul lui Ceausescu (Adrian Paunescu e un bun exemplu, din pacate, nu singurul). In versiunea lor, Nicolae Ceausescu a fost un erou, care a infruntat Uniunea Sovietica (eventual si alte puteri), iar momentul sau de apogeu a fost discursul de condamnare a invaziei sovietice in Cehoslovacia.
    Ciudat e ca acesti adulatori se considera si patrioti, dar nu par sa puna mare pret pe propriul popor, cand il compara cu altele. De ce ar fi mai pretioasa tentativa revolutionara ceha, decat Revolutia Romana? Daca e sa le comparam, nu cred ca ungurii in ’56, sau cehii, in ’68, ar avea alte argumente in plus decat anterioritatea.
    Atat revolta maghiara, cat si Primavara de la Praga au fost revolte aparute in sanul elitei comuniste si au avut cel mult un caracter reformist. Chiar si cu cerinte moderate, ambele au esuat rapid. In schimb, revolutia din 1989 a fost una deschis anti-comunista, cu o insemnata jertfa de sange, cu un masiv suport popular in numeroase orase concomitent si (de bine de rau) relativ incununata de succes, prin rasturnarea regimului.
    Trebuie sa-ti dispretuiesti tare mult poporul ca sa il lauzi pe Ceausescu doar pentru sustinerea Primaverii de la Praga, dar sa-l scuzi pentru crimele de la Timisoara.
    Dincolo de aceasta evidenta dubla masura, ramane problema incompatibilitatii dintre politica lui Ceausescu si cele doua revolte pomenite. In 1956, cand ungurii se rascoala impotriva sovieticilor, Ceausescu participa activ la reprimarea studentilor ardeleni, care incercau o solidarizare. (La Cluj, e arestat un lot insemnat de studenti, intre care se numara si actualul mitropolit, Bartolomeu Anania.) Cand initiatorii Primaverii de la Praga (gruparea lui Dubcek), au publicat apelul-program, stirea a fost cenzurata complet de comunistii de la Bucuresti in frunte cu Ceausescu, deci nu putea fi vorba de nicio solidaritate de idei cand, peste cateva luni, Ceausescu juca celebra scena a balconului, de la care condamna interventia rusilor. In realitate, directia urmata de Ceausescu a fost perfect opusa liberalizarii din Cehoslovacia.
    continuitatea dintre epocile “moscovita” si “nationalista”
    Si totusi, o perioada de destindere a existat in Romania, timp de aproximativ un deceniu, in anii ’60-’70. Economia a resimtit o fireasca redresare, la o generatie dupa incheierea razboiului si ca urmare a unor masive investitii industriale. Dupa lichidarea fizica a oricarei competitii politice, puterea isi putea permite sa fie generoasa si cu noua elita culturala. Prin comparatie cu teroarea staliniste de dinainte si de dupa, un aer de libertate si speranta ca se poate gasi o coabitare cu regimul au inceput sa adie. Oportunistii care cautasera un pretext aveau acum o scuza pentru a se alatura unei puteri lipsite de orice legitimitate populara. Printre ei, probabil si cativa oameni de buna credinta se alaturau Partidului-stat, cu credinta ca doar asa pot accede la un statut social la care ii indreptatea pregatirea si ca regimul era un fel de fatalitate cu care trebuia sa gasesti o cale de acceptare. Aceasta minoritate firava din anii ’60-’70, care nu a ajuns niciodata la functii semnificative, e probabil singura generatie de membri care nu a aderat la PCR din lichelismul cel mai pur.
    Pornind de la aceasta realitate sociala, a dezghetului de la finalul dictaturii lui Dej si inceputul celei a lui Ceausescu, s-a brodat mitul rupturii radicale dintre epoci. Altminteri, “Epoca de Aur” nu s-ar fi putut naste. In realitate, primii pasi spre destindere s-au facut sub Dej, dar mereu in directia prezervarii “puritatii” sistemului, nu spre liberalizare.
    misterioasa plecare a Armatei Rosii din Romania
    Intre 1955 si 1958, Romania (care, urmare a procesului de slavizare, ajunsese sa se numeasca Republica Populara Romînia, cu î din i), obtine plecarea trupelor sovietice de pe teritoriul sau. Circumstantele retragerii raman neelucidate. In stilul neserios care ii caracterizeaza, comunistii romani povestesc chiar legenda cu Hrusciov imbatat la o vanatoare si convins de Dej sa semneze ordinul. Ipoteza e totusi exagerata. N-ar trebui neglijat faptul ca Romania avea granita directa cu URSS si era inconjurata terestru de tari ale Pactului de la Varsovia. Un gest de marinimie ca retragerea trupelor din Romania nu facea decat sa mai spele din imaginea lui Hrusciov dupa invadarea Ungariei in ’56.
    Competitia dintre China si URSS in interiorul lumii comuniste a fost speculata inca de pe vremea lui Dej. In ’58 se acorda compensatii companiilor straine pagubite de nationalizare, sunt invitate sa investeasca pana la 49% in firme romanesti. (Investitii care se vor sfarsi destul de prost pentru companii ca Renault, Citroen sau Pepsi).
    In 1960, delegatia chineza critica virulent politica URSS de la o conferinta desfasurata in Bucuresti, iar trei ani mai tarziu, tot sub Dej, incep lucrarile la hidrocentrala Portile de Fier, in parteneriat cu Iugoslavia lui Tito, copilul teribil al lagarului, ostracizat de rusi. Deja cea mai mare parte a comertului Romaniei se derula cu Occidentul, nu cu Rasaritul, situatie care avea sa se rastoarne in anii ’80, dupa esecul politicii economice a lui Nicolae Ceausescu.
    cum a dat faliment Romania sub Ceausescu
    Pe durata celor 45 de ani de comunism romanesc au existat si realizari, cum e firesc sa existe in orice epoca istorica atat de intinsa. Ma voi referi doar la acele puncte care raspundeau nevoii de modernizare a Romaniei, o cerinta care tine aproape de destinul istoric al acestei natiuni, asa cum s-a definit el de la iesirea de sub tutela otomana si pana in prezent. Insa toate aceste tentative de modernizare au luat forme perverse ori s-au facut cu costuri inacceptabile. In ciuda unor bune intentii si ambitii admirabile, rezultatul final a fost cresterea decalajului dintre noi si orice tara vestica.
    Din punct de vedere cultural, accesul la educatie devenise mai lesnicios decat inainte de razboi, tehnic se eliminase si analfabetismul. Practic, obiectivul principal era mai buna inregimentare prin propaganda si modelare a mentalitatii. Exceptand cateva domenii tehnico-speculative, lumea intelectuala romaneasca a fost rupta de circulatia ideilor la nivel mondial.
    Paradoxal, se poate spune ca a crescut si gradul de participare politica. Teoretic, un sfert din adultii Romaniei faceau politica in mod activ, si mai multi erau implicati in organizatii sindicale ori de alt gen. Practic, aceste inregimentari nu ofereau decat iluzia participarii la un socialism facut “cu poporul si pentru popor”. Realitatea era instituirea unui monopol politic al unei minoritati insignifiante demografic. Pentru ceilalti, “participarea” era doar o forma de impartire a vinovatiei, prin castigurile meschine pe care le aducea colaborationismul.
    Tot la capitolul bune intentii sfarsite prost putem trece eforturile de industrializare si de crestere a populatiei urbane. Ultima e poate cea mai remarcabila reusita a epocii lui Ceausescu. Da, Romania avea nevoie sa isi depaseasca statutul de tara agrara subdezvoltata, dar transformarea s-a produs printr-un genocid (la colectivizare) si transferand taranii nu in orase, ci in mahalalele suburbane ale cartierelor-dormitor.
    Ratarea ambitiosului proiect de industrializare ceausista s-a produs tocmai din cauza filosofiei staliniste, care il nutrise. La finele anilor ’20, Stalin lansase Noua Politica Economica. Simplificat, planul suna in felul urmator: prin teroare, se rapesc resursele materiale de la diverse categorii sociale, pentru ca tot ce se obtine sa fie canalizat spre proiecte gigantesti de infrastructura si industriale. Canalele, barajele, liniile trans-siberiene si uzinele costau milioane de vieti omenesti, mentineau o uriasa birocratie de partid, fara sa se poata spune daca aduceau beneficii pe masura cheltuielilor. Dar aveau cateva avantaje clare: erau vizibile pentru propaganda, ajutau la intarirea controlului social si creau senzatia unui progres care sfida si fortele naturii. Tarile din Est au renuntat la acest model economic, apoi chinezii lui Deng Xiao Ping, intr-un final si sovieticii, dar Ceausescu a adoptat acest model economic pentru ca i se potrivea si pentru ca pur si simplu nu cunostea altul, ramanandu-i fidel pana la capat.
    Ceausescu a mizat aproape toate resursele interne pe asemenea proiecte gigantice nesustenabile in siderurgie, constructia de masini si petrochimie. Pentru niciuna dintre ele nu avea nici materie prima, nici tehnologie, nici piata de desfacere.
    Ca urmare, la un deceniu de la preluarea puterii totale, Ceausescu se confrunta cu o majora lipsa de lichiditati. Neobositi in creatia de legende urbane, securistii de ultima generatie continua sa adauge si post-mortem la mitul lui Ceausescu. Daca in ’69 se laudau cu vizita lui Nixon (care avea sa viziteze apoi si China si URSS, dar asta nu mai conta), in ultimul timp a aparut legenda unui Ceausescu anti-american, rebelul “Noii ordini mondiale” avant la letre. Potrivit acestei insailari folclorice, Nicolae Ceausescu nu a cazut rapus de proasta guvernare si urmare a rabufnirii populare, ci a fost victima unor masinatiuni a marii finante. In realitate, lucrurile stau exact pe dos. Cand s-a adresat institutiilor occidentale, Ceausescu avea deja delicate probleme financiare, dupa cum o recunosc discret chiar si ministrii lui de Finante.
    Romania a aderat la FMI in decembrie 1972, iar Ceausescu s-a intalnit personal la Washington cu seful FMI, institutie cu care a derulat doua acorduri stand-by dupa 1975. La acea data, Romania epuizase cam toate variantele de creditori bancari catre care s-ar fi putut adresa. Vreme de mai multi ani, la finalul anilor ’70, inceputul anilor ’80, Romania s-a aflat tehnic in incapacitate de plata.
    Pentru ca mai multe imprumuturi la banci internationale depasisera data scadenta, s-a trecut la blocarea de conturi, ca in cazul oricarei companii care intra in faliment. Demnitarii comunisti ai vremii isi amintesc jenati cum Romania nu isi mai putea plati prin banci nici macar personalul diplomatic din afara granitelor, ca sa nu mai vorbim de achitarea unor comenzi de import. In acea perioada, Romania a facut mai multe plati trimitand pur si simplu sacose cu bani in interiorul bagajului diplomatic, pentru ca orice dolar pe care l-ar fi depus in banci ar fi fost oprit in contul datoriilor.
    In disperare de cauza, Ceausescu solicita in 1981 un nou acord cu FMI. Tara avea deja 9,5 miliarde de dolari datorii, pe care lumea financiara se indoia ca le poate plati. Bancile straine se retrageau una cate una de pe piata romaneasca aflata in colaps. Platile scadente imposibil de returnat ajunsesera la 3 miliarde de dolari in 1982. Reprezentantii FMI sunt de acord sa dea unda verde imprumutarii Romaniei, doar dupa ce primesc garantii din partea Clubului de la Paris (organizatie neoficiala a mai multor tari, care intervine pentru ajutorarea statelor aflate in faliment). Cu acest semnal simbolic, comunistii au reusit sa ajunga la acorduri de restructurare a datoriei si cu alte banci (reesalonarea e practic un alt instrument folosit cand un datornic intra in incapacitate de plata).
    Umilit, de situatia din 1982, Ceausescu ia masuri care ii socheaza pe cei de la Fond: taie drastic ratiile alimentare si orice alte bunuri destinate consumului intern, exporta absolut tot si plateste unele rate chiar si in avans. In martie 1989, cu sacrificii inimaginabile pentru populatie, Romania achita intreaga datorie externa. Chiar si dupa acest moment, pe tot parcursul anului, conditiile de trai continua sa se degradeze atingand un prag al disperarii.
    delirul negarii evidentei
    In mod normal, orice regim care atinge limita de jos (a falimentului) este inlocuit, daca nu printr-o schimbare totala de sistem, macar printr-o schimbare a echipei de la varf. Faptul ca in sanul Partidului Comunist nu a aparut nici cea mai vaga forma de opozitie si contestare, dupa falimentul de la inceputul anilor ’80, vorbeste despre natura reala a partidului.
    Pierderile reale ale esecului implementarii unei politici economice de tip stalinist, bazata pe o falimentara industrie grea, sunt incalculabile. Chiar si investitiile bune, incepute inca din anii ’50, ’60 au fost ruinate de lipsa de retehnologizare si de finantare.
    Dupa criza petrolului din anii ’70, pentru intreg Occidentul a urmat o perioada de boom economic fara precedent in istorie. Saracita si izolata aproape complet de restul lumii, Romania rata cea mai prospera perioada mondiala. Fenomenul are in continuare urmari atat de grave incat poate fi comparat cu neparticiparea la revolutia industriala.
    In acei ani in uzinele occidentale se generaliza folosirea robotilor industriali, a tehnicii de calcul; Romania nu lua parte nici la revolutia din electronic si telecomunicatii, nici la revolutia marketingului, care aducea cu totul alte filosofii in comertul mondial. Produsele romanesti isi mai faceau loc doar pe pietele cele mai neconcurentiale. Daca in ’58, Romania ajunsese pentru prima data sa faca mai mult comert cu Vestul, in anii ’80, tara se intorcea din nou catre URSS, devenita din nou cel mai important partener comercial.
    In politica externa, cacealmaua lui Ceausescu s-a incheiat cam in acelasi fel. De la plimbarile cu caleasca reginei la Londra, vizite la Casa Alba si pretentii de pacificator in Orientul Mijlociu, Ceausescu se scufunda intr-un izolationism total si la schimbul de vizite cu Mobutu Seseseko si Bokasa.
    Practic, vreme de aproape un deceniu Romania traieste intr-o fantezie creata de Partid si Securitate. Un cult delirant se dezlantuie pentru a nega realitatea in stil nord-corean. La Bucuresti, un popor infometat si inspaimantat ridica cea mai mare constructie civila de pe Pamant, la fel de inutila ca multe dintre proiectele industriale ale epocii anterioare.
    dictatura, forma suprema de coruptie
    Multi dintre cei care astazi il regreta pe Ceausescu aduc ca argument explozia fenomenului coruptiei. Aruncati intr-o lume pentru care nu erau pregatiti, unii regreta felul pervers in care un regim totalitar stia sa aloce fiecaruia un loc si vremea in care furtul nu era ostentativ. Singurul motiv pentru care in dictaturi nu se vorbeste de coruptie e ca dictatura e coruptia insasi: raptul tuturor resurselor unei societati si dispunerea de ele dupa bunul plac. In anii ’80, regimul comunist al lui Ceausescu se transforma galopant intr-o forma orientala de despotism: un cerc de curteni cu acces la privilegii nevisate de omul de rand si un clan cu drepturi ereditare in centru. Iata, de pilda, functiile importante pe care le ocupau rudele lui Nicolae Ceausescu:

    Nicolae Ceausescu – cumula practic toate functiile de varf, secretar general al partidului unic, presedinte si comandant al fortelor armate; Elena Ceausescu – era al doilea om in stat, prim-viceprim-ministru, membru al Academiei, superviza direct promovarea cadrelor Partidului; Nicu Ceausescu – mostenitorul neoficial al “tronului”, prim-secretar al judetului Sibiu; Valentin Ceausescu – membru supleant al Comitetului Central, conducator de facto al clubului Steaua; Marin Ceausescu – superviza operatiunile de comert exterior ale Securitatii in Occident, a fost gasit spanzurat la Revolutie; Ilie Ceausescu – adjunct al ministrului Apararii, conducea colectivul de istorici oficiali ai Partidului, trecuti dupa Revolutie in zona PRM; Nicolae Andruta Ceausescu – fratele cu acelasi nume fusese legionar in tinerete, ulterior general in MI si sef la Cadre; Ion Ceausescu – ministru secretar de stat la Comitetul Planificarii; Elena Barbulescu (nascuta Ceausescu) – adjunct al ministrului Educatiei; Florea Ceausescu – redactor la ziarul Partidului

    Aceasta alunecare catre cutume si mismasuri orientale se petrecea in aplauzele si incurajarile frenetice ale activului de partid, care pierdea el insusi contactul cu realitatea. Conducerea partidului cadea in corpore in decrepitudine, activisti tot mai rudimentari alcatuiau un alai tragicomic. Cu Emil Bobu, Tudor Postenicu, Ilie Verdet sau Ion Dinca nu putea fi vorba de niciun fel de ideologie, asa cum nu se putea vorbi de academie in cazul Elenei Ceausescu. Si totusi o intreaga clasa politica nu poate cadea prada ramolismentului si sa detina puterea deplina cateva decenii. In spatele acestei suprastructuri, o patura venala de oportunisti mereu orientati adoptasera national-comunismul ca justificare a unei parveniri nesperate. Instinctul de supravietuire al acestei paturi se va dovedi fara gres si dupa 1989.
    Ceausescu era in mai mare masura produsul acestei clase sociale decat creatorul ei, desi se dovedise stralucit in eliminarea oricarui pericol de competitie la putere. Lucru neobisnuit pentru dictatori, care sunt de obicei figuri carismatice, Nicolae Ceausescu era un orator lamentabil, iar in anii ’80 niciun sustinator al sau nu mai putea fi suspectat de buna credinta.
    “o Etiopie a Europei”
    Mica rebeliune a lui Nicolae Ceausescu fata de Uniunea Sovietica ii descumpaneste pe istorici. La nivel instinctual, Ceausescu nutrea probabil sentimente patriotice, trecute printr-o intelegere rudimentara a ideii de natiune. Fratele sau, Nicolae Andruta, fusese legionar in tinerete si e cat se poate de probabil ca si celalalt Nicolae sa fi frunzarit macar Carticica sefului de cuib. Colectivismul si antiliberalismul erau punctele in care cele doua extreme se intalneau, iar retorica exaltata a Garzii trebuie sa fi ramas in amintirea oricarui tanar din epoca. De altfel, oricine asculta repertoriul Cantarii Romaniei si melodiile Garzii de Fier va sesiza asemanari izbitoare. Daca excludem dimensiunea mistica din acestea din urma, vom obtine exact aceeasi combinatie de irational, patetism si hiperbola.
    Si totusi e greu de spus daca micile harjoneli cu marele urs de la Rasarit ar mai fi semanat cu un joc de-a soarecele si pisica, daca ambitiile economice ale lui Ceausescu n-ar fi esuat atat de jalnic. Exista si voci care spun acum ca fronda din 1968 a lui Ceausescu a fost de la bun inceput un joc cu acceptul Moscovei, prin care aceasta realiza un cap de pod dincolo de cortina de fier si apoi catre lumea a treia. In anii ’80, cand cativa disidenti basarabeni i-au scris lui Ceausescu pentru ajutor, Securitatea acestuia nu a ezitat sa informeze KGB, eveniment urmat cu deportarea respectivilor.
    In plus, “pierderile” rusilor cauzate de curajul verbal al lui Ceausescu erau nesemnificative. Daca reformismul lui Imre Nagy din Ungaria, al lui Alexander Dubcek in Cehoslovacia erau pericole mortale pentru lagarul sovietic, stalinismul pur si falimentar al lui Ceausescu n-ar fi putut deveni model de urmat in regiune. Iar dupa ce chinezii incep sa adopte deschis capitalismul ca model economic, iar sovieticii trec la perestroika, pana si Rasaritul era mai reformist si mai novator decat “rebelul” de la Bucuresti.
    Pentru Ceausescu, ultimul model fata de care fusese deschis la experimente fusese maoismul. Inovatia lui Mao era tocmai combinarea marxism-leninismului cu o filosofie geopolitica: exista lupta de clasa si intre state, nu doar intre paturi de cetateni. Statele inapoiate si asuprite sunt chemate sa se ridice impotriva statelor exploatatoare. (Iata inca o idee pe care post-ceausistii o pot folosi cu mare entuziasm azi.) Iar ca ridicarea sa fie mai temeinica, Mao mai oferea un concept vital: revolutia culturala, o miscare de indoctrinare si transformare brutala a societatii pana in strafundurile mentalitatii.
    Pe Ceausescu vizitele in China si mai ales Coreea de Nord l-au fascinat mai mult decat oricare alte vizite facute pe mapamond, fiind exact genul de societate la care poate visa un dictator. Despre catastrofa aplicarii modelului nord-corean de societate intr-o tara cu aspiratii si traditii europene nu mai e cazul sa mai vorbesc.
    O tara care avea ambitii industriale, dar isi indemna cetatenii sa renunte la curentul electric, la incalzire, ori sa se intoarca la folosirea carutelor la sate nu putea fi decat o butaforie construita pentru a nega esecul total. Cu privire la ratiile introduse la alimentele de baza, ce nu se mai puteau cumpara decat dupa cozi imense si legitimarea cu buletinul, ambasadorul francez din epoca spunea ca nici macar sub ocupatia nazista parizienii nu cunoscusera atatea lipsuri.
    Spre finalul anilor ’80, Romania a incetat sa mai trimita la ONU statistici privind rata anuala a sinuciderilor, intrucat acestea ar fi situat-o pe prima pozitie pe continent. Era esecul deplin al unui regim care cunoscuse gloria diplomatica si ajunsese sa fie catalogat de Frankfurter Allgemeine Zeitung drept “o Etiopie a Estului”. Despre cat de mult se marise decalajul dintre Romania si Europa, romanii aveau sa afle abia cand au putut calatori peste granita, in cazul unora la niste ani dupa Revolutie. Occidentalii aflau si ei cu mila de insula nord-coreana din Carpati, spre care aveau sa se indrepte in tot anul ’90 camioane cu ajutoare constand in hrana si imbracaminte.

    (va urma)

    Mitologia naţională fuzionează cu necesităţile strategice ale comunismului real în viziunea statului, devenit o entitate situată deasupra propriilor cetăţeni, scăpând înţelegerii şi controlului acestora. Relaţia comunismului cu statul este una problematică, având în vedere că este vorba, la origine, de o ideologie revoluţionară care promite anihilarea statului ca expresie politică a burgheziei. Sursele filosofice ale înţelegerii statului de către comunişti par a sta într-o deformare a ideilor lui Hegel cu privire la stat, ca locul de întâlnire a tuturor divergenţelor. Locul statului este luat, în regimurile comuniste de partidul-stat care îşi arogă dreptul exclusiv de a reprezenta voinţa poporului, de a-i înţelege dorinţele şi trebuinţele.
    Nici autohtonismul nu este străin de o viziune organică a statului, care îi alocă individului rolul de obiect al unei voinţe colective. Cultura politică dependent-parohială adaugă o personalizare a instituţiilor statului prin confundarea lor cu persoanele care deţin puterea de decizie. Daniel Barbu vede comunismul ca pe o sursă malformată de modernitate opusă unei perioade imemoriale de anomie şi individualism rural: „Românii au abandonat comunismul nu numai pentru că a fost un proiect global greşit formulat şi aplicat, ci pentru că nu şi-au dorit, în fond, să participe la nici un fel de proiect social“. [73]
    În lipsa canalizării unui sprijin cetăţenesc pentru un proiect social destinat obţinerii binelui comun, şi susţinătorii sinceri ai democratizării societăţii româneşti, inclusiv cei ce se declarau de partea liberalizării în sensul statului minimal, au optat pentru calea unei suprareglementări descendente, dorind să impună democraţia pe cale legislativă. Pentru restul politicienilor, iremediabil marcaţi de morbul demagogiei, apelul la „interesul naţional” a fost doar o modalitate de a atribui responsabilitatea actelor lor unei invizibile voinţe populare, pe care pretind că o descoperă în cifrele unui sondaj de opinie. Constituţia post-decembristă nu justifică nici ea legitimitatea actelor normative prin voinţa cetăţenească, ci porneşte de la stat, ca sursă a drepturilor cetăţeneşti. La revizuirea legii fundamentale din 2003, deşi s-a adăugat un pasaj encomiastic dar sec la adresa Revoluţiei, articolele care vorbesc despre „statul naţional unitar” au fost declarate ca fiind „zona pietrificată” a legii şi nu au făcut măcar obiectul dezbaterii.
    Nici statul şi nici naţiunea nu sunt exclusiv mituri, ci mitizări ale unor realităţi cu o existenţă incontestabilă, şi care au fost surse de progres atunci când au fost folosite cu echilibru. Pericolul apare atunci când ele sunt reduse la rolul de justificări ale menţinerii la putere. Iar acest pericol este mai puternic atunci când ataşamentul emoţional faţă de simbolurile patriotice se transformă în tribalism şi este combinat cu aşteptări caragialeşti de la „stat, că de-aia-i stat”. Sigur, pe frontispiciul statului asistenţial post-comunist nu mai stă atât de nerezonabilul “Fiecăruia după nevoi”, dar un populist suficient de abil poate sugera că susţinerea necondiţionată acordată statului providenţial poate avea rezultate asemănătoare. Masificarea comunistă se întâlneşte în chip nefericit cu un naţionalism paseist, deopotrivă de colectivist, şi îi încredinţează pe mulţi dintre români că „ideologia comunistă este, în fapt, mai naţională” [74] decât altele.
    În spatele simbolurilor istorice inofensive se pot ascunde reflexele autoritariste şi rezistenţa înverşunată la schimbare. Este simptomatică popularitatea de care s-a bucurat observaţia (altminteri pertinentă) făcută de Cristian Tudor Popescu, în legătură cu „disoluţia autorităţii statului“, în rândul unei opinii publice, în general, opacă la teoretizări pe marginea unor subiecte atât de abstracte. Probabil, nici admiraţia de care se bucură armata şi Biserica nu sunt străine de consolidarea unei mitologii tradiţionaliste a statului, în condiţiile în care Biserica acceptă în continuare, (riscând chiar încălcarea propriilor principii teologice) plasarea docilă şi confortabilă la temelia şi sub protecţia statului naţional.
    Utopia socialistă s-a dovedit mai slabă decât mitologia naţionalistă atunci când internaţionalismul proletar nu a reuşit să împiedice declanşarea primului război mondial. De atunci, nici o altă amăgire a minţii omeneşti nu a atins coerenţa şi forţa de seducţie a comunismului. Dar, fără a exista un singur inamic declarat al statalităţii, condiţiile obiective ale vieţii s-au schimbat atât de mult, încât amânarea sine die a unei restructurări a statului ca formă de organizare este de neconceput. Provocărilor secesioniste din interior, care cereau autonomia Transilvaniei, românii le-au răspuns cu scurte momente de solidarizare, urmate de indiferenţă. Însă, federalismul, globalizarea, multinaţionalele, suveranitatea limitată, sau viitorul proiectului european sunt provocări greu de ignorat sau de suprimat. Şi tot viaţa este cea care poate suprima mitul statului-providenţă cultivat la nivelul mentalităţii şi sub comunism. [75]

    (inapoi la Cuprins)


    [73] Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, p. 16
    [74] Horia-Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 90
    [75] După 14 ani de tranziţie, Ion Iliescu îşi anunţa oficial susţinătorii de decesul statului asistenţial, în cadrul unei întâlniri cu minerii din Petroşani, deveniţi şomeri (octombrie, 2003)

    Dintre toate ideologiile moderne, comunismul prezintă cel mai clar ambiţia mistică a reformării fundamentale a condiţiei umane. Pentru a face din aceasta o ambiţie acceptabilă, şi a-i conferi un lustru de rezonabilitate, comunismul s-a slujit în decursul timpului de fabricarea mai multor iluzii de sprijin, numite de Victor Kernbach „submituri auxiliare”: lupta de clasă, alianţa dintre clasa muncitoare şi ţărănimea săracă, democraţia populară, care coexistă în mod paradoxal cu dictatura proletariatului, războaiele antiimperialiste cu desfăşurare strategică imperială, socialismul cu faţă umană, utopia societăţii ideale fără clase. [65]
    Lor li se adaugă construirea cu migală a unor tipologii ideale ale omului nou. Unii autori preferă să le includă şi pe acestea în rândul miturilor, însă aceasta este mai curând o exagerare, întrucât ele nu au înţeles de sine stătător, ci intră în logica mai generală a constelaţiei mitice comuniste. Muncitorul este primul dintre aceste tipuri idealizate, el beneficiind de un cult generalizat al muncii. El era destinat să fie obiectul şi subiectul unei schimbări fără precedent, tot lui fiindu-i promis şi Paradisul egalitarist al societăţii fără clase.
    Miturile amintite până acum fac parte din nucleul dur, corpul intim al ideologiei comuniste, iluziile ultime ale utopiei, unele neputând fi enunţate ca atare în public. Tipurile mitologizate de oameni noi ţin de partea vizibilă a ideologiei, de manifestarea ei practică. Filosofia istorică marxistă era o abstracţiune, desfiinţarea claselor sociale, şi ea o posibilitate destul de îndepărtată, dar cultul muncii era o realitate palpabilă. El se mulase foarte bine pe o etică paternalistă a datoriei. De aceea supravieţuitorii experimentului comunist românesc au vibrat la retorica muncii, la începutul anilor ’90. Munca dezvoltase în comunism şi o funcţie de control, dincolo de funcţia firească, economică, pe care o are pretutindeni. Programul de lucru fără acoperire într-o raţiune economică avea rolul de a lua în stăpânire întreg orizontul mental al individului.
    La sfârşitul lui 1989, clasa muncitoare nu mai era o categorie abstractă din utopia marxistă, ci o realitate ce nu mai putea fi ignorată. Manualele şcolare ale „Epocii de Aur” se învârteau în jurul ocupaţiilor muncitoreşti, iar cartierele din zonele industrializate deveniseră mai semnificative demografic decât satul românesc şi decât vechiul oraş, pierdut în amintire. Bun sau rău, proiectul omului nou triumfase. Ca atare, el va fi tipul uman vizat în primele discursuri oficiale libere. [66] La rândul lor, muncitorii realizaseră rolul privilegiat pe care, cel puţin în teorie, li-l rezervase ideologia şi doreau cultivarea acestui statut, chiar suplinind funcţii pe care statul (autoritar, cunoscut) nu le putea îndeplini temporar. Cel mai aproape de organizarea imaginată de proiectul comunist erau batalioanele de mineri (aplaudate de bucureşteni) care se ofereau să apere ordinea publică; dar şi alte segmente ale muncitorimii îşi arogau drepturi similare: „IMGB face ordine!” scandau muncitorii în primăvara lui ’90. În cei paisprezece ani scurşi de atunci, statutul muncitorului s-a degradat treptat, şi datorită faptului că el nu a mai fost inclus în proiectul societăţii viitoare care are în vedere alte modele de succes. Scandările disperate ale ultimilor ani stau mărturie pentru starea de marginalizare pe care o resimt muncitorii industriali din uzinele care altă dată erau motive de mândrie (uneori sinceră). Nu este vina lor că au fost incluşi în centrul unui proiect utopic, care le oferea cel puţin iluzia că lumea care se construieşte le va fi consacrată.
    Tipul de muncitor cel mai preţuit de propaganda comunistă era cel care depunea o muncă istovitoare. Cazul extrem şi emblematic este cel al stahanovistului [67], în care putem descoperi trăsăturile mitologice ale anticului Hercule, şi dovada că natura şi societatea pot fi modelate conform planului comunist. Printre elementele semnificante care vin în sprijinul mitului se vor regăsi tractorul (un element simbolic al perioadei, înlocuit în prezent de calculator), uzinele din industria grea, Canalul, barajele şi alte dovezi ale înfrângerii naturii, metroul, şi planurile de sistematizare ale oraşelor care doreau să sugereze ideea unui progres vertiginos fără precedent.
    Ideologia comunistă nu era violent antiintelectualistă, cum era cazul extremei drepte, însă cultiva oroarea păturilor needucate faţă de libera iniţiativă, de libertatea de gândire, şi faţă de preocupările abstracte. („Noi muncim, nu gândim!” au scandat susţinătorii puterii la începutul lui 1990). Singurul tip de intelectual acceptat şi produs pe scară largă de sistemul românesc de învăţământ era, până în 1989, inginerul. Acesta trebuia să fie o împletire între un muncitor şi un intelectual implicat în producţie. În special producţia industrială, indiferent de randament, este motiv de mândrie şi de dispreţ la adresa societăţii de consum. Profesiile din domeniul serviciilor şi comerţului nu au făcut până în prezent obiectul unei recuperări simbolice la nivelul culturii populare.
    Tot ca un fel de inginer este portretizat, în teorie, şi liderul comunist, activistul de partid. Cu o conduită impecabilă, reţinută de dosarul său de cadre, calitatea principală a activistului este fidelitatea faţă de partid. Pregătirea lui este neesenţială, mai mult contează originea sănătoasă, calificarea în meserii din industria grea, dovezile de ataşament faţă de cauza comunistă oferite de la cele mai fragede vârste, întrucât convertiţilor li se refuză ascensiunea. Într-o societate patriarhală, precum cea românească, activul de partid a împrumutat, treptat din caracteristicile unei oligarhii, trăsăturile unui grup privilegiat, proprii oricărei clase conducătoare. Figură distinctă fac liderii supremi ai partidului, personaje necarismatice, obiectul infailibilei alegeri a partidului. Cultul personalităţii conducătorului ţine de opţiunea ulterioară a acestuia şi nu face parte din programul utopiei.
    Tipul securistului este distinct în mitologia comunistă. Instituţia Securităţii a reuşit în mai multe rânduri să scape controlului partidului, şi şi-a cultivat propriul mit al omnipotenţei şi omniprezenţei. Inspirat din structura mitului conspiraţiei, acesta îi permitea o sistematizare a terorii şi descurajarea rezistenţei. Creditat a fi un personaj mai inteligent decât activistul de partid, versatil şi manipulativ, securistul ajunsese să fie nu doar simbolul represiunii, dar şi un profil dezirabil (După cum au mărturisit ulterior şefii Securităţii, în anii optzeci, cererile de colaborare depăşeau cu mult nevoile instituţiei). Aceeaşi aură de mister şi de putere nelimitată [68] a fost cultivată şi după 89 prin influenţa pe care această instituţie este suspectată a o avea în lumea politică, financiară, cât şi asupra instituţiei care ar trebui să se ocupe de studierea trecutului ei, CNSAS.
    Duşmanul de clasă reprezintă alteritatea de care are nevoie orice sistem mitologic, dar în special ideologiile totalitare aflate în căutarea unei justificări pentru limitarea libertăţii. Pe parcursul evoluţiei sale, regimul comunist şi-a inventat şi reinventat inamici atât în exterior – forţele imperiale şi cercurile oculte aflate sub influenţa lor, diaspora, văzută ca sursă de disensiune, fiecare emigrant constituind un veritabil trădător, cât şi în interior, unde „chiaburii”, legionarii, disidenţii de toate felurile erau cultivaţi ca ameninţări iminente la adresa coeziunii grupului. Durabilitatea unei asemenea diabolizări a diferenţei va deveni vizibilă în perioada ce a urmat prăbuşirii regimului comunist.

    (inapoi la Cuprins)


    [65] Kernbach, op. cit., p. 119
    [66] A se vedea consemnarea acestor discursuri în anexa volumului Alinei Mungiu-Pippidi, Românii după '89, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995
    [67] Personaj popularizat de propaganda stalinistă, minerul Aleksei Stahanov reuşeşte un miracol în noaptea de 30 spre 31 august 1935: „în şase ore sparge cu ciocanul pneumatic 105 t de cărbune, faţă de 7-8, cât era norma. Impulsionaţi de exemplul lui Stahanov, şi urmându-i metodele, alţi mineri din aceeaşi mină vor doborî în câteva zile recordul", Lavinia Betea, Psihologie politică, ed. cit., p. 64
    [68] A se vedea şi analiza prezentării „cu maximă discreţie" a Securităţii în noile manuale de istorie, în articolul Securitatea a fentat manualul de istorie, Evenimentul zilei, 19 noiembrie, 2003

    Diferenţa dintre primii creştini şi comunişti, crede Martin Malia, este că „primii creştini ştiau că ei cred, în timp ce comuniştii credeau că ei ştiu“. [61] Cu alte cuvinte, marea reuşită a comunismului a fost de a convinge extrem de multe persoane, până la un punct inclusiv pe comuniştii înşişi, că se află în faţa unei ştiinţe a schimbării sociale, şi nu în faţa unei eshatologii seculare. În realitate, ideologia prezenta toate trăsăturile unei religii, deşi adepţii ei au cheltuit suficientă energie pentru a-i tăinui influenţele iudeo-creştine.
    În istoriografia comunistă, epocile au o curgere urmând un destin care ne poartă din comuna primitivă, prin sclavagism, feudalism şi capitalism, către Paradisul comunist al societăţii fără clase şi al abundenţei ( „Fiecăruia după nevoi“). Se înţelege că rolul păcatului e luat de proprietate, denunţată ca atare încă de Rousseau, cu imaginea sa idilică asupra societăţii primitive (vârsta de aur ce se cere a fi recuperată într-o formă superioară la finele istoriei). Rolul soteriologic este preluat de Partid, ca reprezentant al clasei muncitoare, care şi-a câştigat acest rol prin suferinţa, ce va duce la o modificare ontologică a lumii.
    Partidul îşi fabrică o mitologie proprie organizaţiilor ecleziale: este iniţial o instituţie aproape ocultă (în ilegalitate, perioadă mereu remeorată), căreia nu îi sunt străine cultul martirilor (ilegaliştii şi victimele acelei perioade) şi al fidelităţii mistice întărite prin spovedanie (autocritica şi delaţiunea), practicarea excomunicării (excluderea din partid), datoria de a participa la războiul sfânt al luptei de clasă, care îl transformaseră, cel puţin pentru generaţia „revoluţionarilor de profesie” într-o sectă sau o a doua familie. [62] Ideologia, per ansamblu e „o ideologie a cărţii“, care are în centrul ei Capitalul, la a cărei revelaţie ajunsese Marx, fără vreun ajutor divin, şi pe care ceilalţi lideri nu făceau decât să o interpreteze. Monopolul (re)interpretării învăţăturii marxiste aparţine Partidului; Lenin, prin aportul său organizatoric şi „teologic” are rezervat locul Sfântului Pavel, iar ceilalţi „apostoli” au dreptul să întregească cele scrise deja, în ordinea descendenţei. „Toţi şefii comunişti au scris enorm (sau cel puţin s-au prefăcut că o fac), toţi au fost foarte preocupaţi de problemele teoretice, fiecare cu gândul de a mai adăuga un mic detaliu la marea ştiinţă marxistă.” [63]
    Filosofia istoriei profesată de comunişti, înscrie perfect doctrina în definiţia dată de Eliade mitului ca istorie sacră. Acestei istorii îi sunt integrate episoade (în special răscoale, revolte şi revoluţii) care sunt resemnificate pentru a prevesti momentul de accelerare a cursului istoriei operat de comunişti. Exemplele de iraţionalitate evocate nu ar putea decât ultragia orgoliul raţionalist al unui comunist, pentru care orice aluzie la substratul mistic al convingerilor sale ar reprezenta o calomnie. „Comunistul autentic respectă infinit ştiinţa sau, mai bine zis, ceea ce crede el că este ştiinţa. Este fără îndoială un om de acţiune, dar acţionează după un program conceput ştiinţific“. [64]
    Această încredere în puterea raţiunii şi a ştiinţei de a guverna şi modela realitatea nu e o exclusivitate a gândirii comuniste. Ne vom întâlni cu ea şi în analiza presupoziţiilor omului modern de pretutindeni, căci ea se află printre ingredientele lumii occidentale, al cărui produs este şi comunismul. Distinctivă este conştiinţa că adeptul comunist nu împărtăşeşte o opinie, ci se află în posesia adevărului, ori adevărul ştiinţific, ca şi cel religios, nu poate fi decât unul singur. Acuza adusă dictatorului de Ion Iliescu, în chiar prima sa intervenţie televizată, de a fi „întinat idealurile socialismului ştiinţific“, trebuie înţeleasă în logica tradiţiei de condamnare a deviaţionismului. Proiectul în sine nu este niciodată pus la îndoială, există doar necredincioşi care „rătăcesc calea“, pentru că sunt ispitiţi sau se lasă pradă pasiunilor şi nu mai respectă proiectul care are girul ştiinţei dialectice marxiste. De-a lungul vremii, privilegiul papal al stabilirii liniilor dogmatice ale comunismului a aparţinut celor aflaţi în fruntea ierarhiei partidului şi nu a făcut obiectul dezbaterii. Liderii partidului reclamă monopolul virtual asupra imaginarului cu ajutorul căruia doresc transfigurarea realităţii, şi descoperă în această nouă realitate confirmarea credinţei.

    (inapoi la Cuprins)


    [61] Apud Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru veşnicie, comunismul românesc în perspectivă comparată, în Revista 22, nr 695, 1-7 iulie, 2003
    [62] Un personaj pitoresc şi tragic deopotrivă, Belu Zilber descrie cu luciditate tipul de devoţiune al bolşevicilor: „Nu mă puteam despărţi de partid, cum nu se pot unii despărţi de femeia vieţii lor, c..., hoaţă şi sperjură. A căzut la femeie, spune poporul. Marxismul practicat din tinereţe devine viţiu. Căzusem la partid. Presimţeam ce mă aşteaptă, dar nu mă puteam rupe de această abstracţie denumită partid", apud Stelian Tănase, Belu Zilber, în Revista 22, nr 702/2003
    [63] Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, ed. cit. p. 80.
    [64] Ibidem, p. 79

    Media

    Film

    Muzica

    Sport

    Funny

    Spiritualitate

    Politica