rss
rss
rss

Motto: „Fiindcă nu există pentru omul liber o grijă mai statornică şi mai chinuitoare decât aceea de a afla mai degrabă în faţa cui se cuvine să se plece până la pământ” (F.M. Dostoievski)

Capitolul 2

Evoluţia peisajului mitologic românesc în a doua jumătate a secolului XX

Imaginea hărţii Europei, prin mijlocul căreia trece o linie roşie, care împarte România urmărind conturul arcului carpatic, pe coperta a patra a best-seller-ului lui Huntington, a inflamat spiritele şi a readus în atenţie teza complotului internaţional antiromânesc. Între timp, însă, a devenit o uzanţă să se vorbească, atunci când se doreşte descrierea României, despre opoziţii şi contraste. Linia de falie s-a mutat, treptat, de pe hartă, în interiorul fiecărei comunităţi, despărţind, mai mult sau mai puţin tranşant, indivizi, şi de aici în minţile oamenilor.

Problema naturii conflictual-eterogene a conştiinţei româneşti are o tradiţie veche, de vreme ce şi Rădulescu-Motru foloseşte contrastele pentru a descrie „psihologia poporului român“. Fireşte, aceasta poate fi o ieşire facilă din capcanele unui proiect mult prea ambiţios, o modalitate de a lăsa în suspensie categorizările la care demersul în sine ar fi împins. În fond, a spune despre cineva că este, deopotrivă harnic şi delăsător e doar un alt mod de a spune că nu e nici una nici alta, sau că nu se poate afirma riguros că ar fi în vreun fel. Lucrarea de faţă nu îşi propune să descrie mentalitatea sau psihologia românilor, ci se focalizează asupra procesului deconstrucţiei mitologice din anii ce au urmat după decembrie ’89, cu o atenţie deosebită asupra rolului comunicării sociale în acest proces.

Premisa principală a acestei lucrări este că în perioada ce a succedat Revoluţia, preţ de un an sau mai mult, în funcţie de caracteristicile individuale ale fiecăruia, populaţia României a fost supusă unei adevărate epuizări mitogenetice, care a condus în anii următori la un impas de profunzime al capacităţii de a mai genera fantasme şi iluzii colective. Aceasta este perioada în care s-au clarificat profilurile mai multor mitologii eterogene care folosesc straturi succesive ale memoriei sociale. Este vorba de un torent al funcţiei mitogenetice care a preluat cele mai diverse mitologeme istorice concomitent cu altele de ultimă oră. Acest fenomen este, credem, responsabil pentru starea de dezolare şi de derivă spirituală a ultimului deceniu, pentru care stau mărturie numeroase studii de psihologie socială, în mai mare măsură decât dramatica prăbuşire a unui sistem de valori cultivat vreme de jumătate de secol. Pur şi simplu, mitologiile spontane ce au însoţit Revoluţia şi au succedat-o s-au dovedit prea fragile pentru a dura, iar transplantul unor sisteme valorice străine e pus, pentru moment, sub semnul întrebării.

Din punct de vedere metodologic, am optat pentru o abordare a fenomenului din perspectiva marketingului politic. Temele mitologice pot fi considerate produse necesare atât emiţătorilor organizaţi, lideri şi structuri politice, cât şi receptorilor, grupaţi după diverse criterii. Pentru unii, valoarea acestui produs stă în capacitatea de a fi sursă de coeziune şi de legitimitate, iar pentru alţii, în organizarea devoţiunii, în confortul psihic al sentimentului apartenenţei.

În cartea sa de răspuns la Istorie şi mit în conştiinţa românească, Ioan Aurel Pop îl acuză pe Lucian Boia de a fi abdicat de la principiile profesiei de istoric, luând în calcul fără un criteriu exact surse uşor de discreditat, cum ar fi scriitori sau politicieni diletanţi în ştiinţa istoriografică. Dar aceasta e o dispută care se poartă pe un teren restrâns şi exclusivist (asupra căreia vom reveni). Comunicarea socială se desfăşoară după alte reguli decât mersul ideilor în lumea academică. Pentru modelarea opiniei publice, un film regizat de Sergiu Nicolaescu poate avea mai mult succes decât cel mai doct dintre tratatele istorice, un spectacol umoristic sau o caricatură, poate furniza mai multe informaţii cu privire la o orientare politică decât o platformă program sau un text constituţional. Această precizare ne îndeamnă şi la circumspecţie. Trăim într-un univers de simboluri, înconjuraţi de o atmosferă de natură culturală, deci va trebui să alegem dintre nenumăratele idei, imagini grăitoare sau naraţiuni revelatoare de mistere, pe acelea susceptibile de a se constitui în linii de forţă ale unui destin, acele fantasme capabile să subjuge şi să instige la un anumit gen de atitudine.

Deşi ocupă o pondere considerabilă din spaţiul public, vedetele nu au persistenţă în memoria colectivă în care sunt reţinute după o perioadă mai îndelungată doar figurile oamenilor de stat. [56] O explicaţie ar fi că vedetele se pot remarca prin trăsături insolite, excepţionale, de unicat, care invită la evaziune prin fantazare, în vreme ce figurile politice au trăsături arhetipale unificatoare, îndeamnă la acţiune şi răspund unor nevoi comune tuturor. Timpul va spune dacă lucrul acesta va rămâne valabil şi în mileniul abia început, sub asaltul industriilor imaginarului travestit în divertisment şi în condiţiile apropierii dintre cele două tipologii, ale vedetei şi ale politicianului.

Pentru a înţelege organizarea disputei mitologizare-demitizare, este nevoie de o cunoaştere a ţintelor vizate, ceea ce reclamă o prezentare, dacă nu exhaustivă (ar fi o himeră) cel puţin acceptabilă pentru a putea fi utilizată, a peisajului mitic românesc, la momentul decembrie 1989. O enumerare a miturilor care fie existau, fie s-au creat, ori s-au prăbuşit ulterior, ar fi pe cât de laborioasă, pe atât de contraproductivă. În plus, ar aduce riscul unei extinderi necontrolate a sferei mitului prin anexarea un simboluri secundare sau fără circulaţie, a unor legende urbane, etc. Conştiinţa mitică nu operează cu astfel de colecţii de povestiri care să poată fi răsfoite rând pe rând, ci este mai curând un conglomerat mobil care acumulează simboluri şi informaţii din exterior, acceptând surse eterogene pe care le reinterpretează în permanenţă. Mai corect ar fi să vorbim despre existenţa unor constelaţii mitice pe care le vom separa din nevoia unei sistematizări.

Dacă ar fi să definim ideologic regimul răsturnat în 1989, caracterizarea ca naţional-comunist s-ar impune de la sine. Coloratura locală de despotism oriental nu trebuie să ne înşele să îl scoatem în afara clasei totalitarismelor secolului XX, adică a programelor ample de reformare a societăţilor, care s-au oferit ca răspuns la drama modernităţii. Răspunsul totalitarismelor la provocarea modernităţii este o ofertă de soluţionare a tuturor problemelor vieţii în condiţiile în care credinţa nu mai este considerată ca o soluţie rezonabilă. De unde decurge că în codul său genetic şi acest totalitarism particular avea înscrisă tendinţa de a acapara nu doar toate sursele de putere dar şi toate sursele de putere simbolică, de a acapara întreg spaţiul mental al societăţii.

Pentru analiza mitologică nu are importanţă că foarte multe elemente nu fac parte din proiectul iniţial al utopiei sau că s-a produs chiar o alterare de substanţă a utopiei marxiste. Chiar dacă ceauşismul oferă numeroase exemple de înapoiere, mai important este că el nu mai poate renunţa la nota de modernitate a totalitarismelor: pentru aceste sisteme mitologia e monopol de stat (monopol preţuit chiar mai mult decât cel asupra violenţei organizate). Ceea ce înseamnă că orice element mitic, odată acceptat în corpusul mitologiei de partid şi de stat de cei aflaţi în poziţiile de comandă, devine obligatoriu şi pentru ultimul cetăţean, indiferent că respectivul mitologem nu se regăsea în utopia marxistă. Cel ce trăieşte într-o ţară care experimentează totalitarismul nu are libertatea ignoranţei pe care o are un supus al unui absolutism medieval, ci este dator dacă nu să creadă, cel puţin să arate public că şi-a armonizat gândirea cu „linia Partidului”. Deci la momentul 1989 însuşirea mitologiei naţional-comuniste era o obligaţie a tuturor românilor, căreia nu i se puteau sustrage nicăieri în spaţiul public. A vorbi despre caracterul rudimentar anacronic al ceauşismului [57] este corect, dar înseamnă, dacă ne oprim doar aici, a-l descrie ca mai puţin decât este.

În momentul răsturnării sale, ceauşismul se prezenta ca o cvasi-ideologie fără adepţi, pe care doar două persoane se arătau dispuse să o susţină în mod public. Produsul simbolic Nicolae Ceauşescu nu mai avea căutare (sau piaţă de desfacere) pentru că nu mai oferea satisfacţiile pe care orice adept le aşteaptă de la un produs din clasa miturilor. Dar ceea ce scăpau din vedere revoluţionarii care, pe cale de consecinţă hotărâseră să îl concedieze din istorie, era faptul că, deşi inovaţiile de ordin personal pe care Ceauşescu le-ar fi putut revendica erau neglijabile, la baza acestui produs simbolic se găseau două constelaţii de mitologie politică de neegalat ca forţă de atracţie şi logevitate: comunismul şi naţionalismul. Iar Nicolae Ceauşescu avusese la dispoziţie un sfert de veac pentru a-şi reclama proprietatea asupra acestor două conglomerate. Nu numai că el beneficiase de resurse mediatice la care niciun alt actor politic nu avusese acces, dar în tot acest interval niciun alt român nu afirmase public că el ar fi mai nimerit şi mai capabil să ducă România în Paradisul comunist şi niciun alt român nu se manifestase în postura de concurent al lui Nicolae Ceauşescu pe segmentul de piaţă al naţionalismului. De unde rezultă că, ori de câte ori nevoile spirituale care fac imperios apelul la cele două conglomerate mitice amintite vor reveni în actualitate, cel care în ochii publicului este consfinţit ca proprietarul lor de drept – pentru că şi le-a înregistrat ca marcă personală – nu va putea fi ignorat.

O componentă, probabil cea mai sistematică, a procesului de demitizare de după ’89 o constituie atacarea deliberată a acestei mitologii bipolare a „vechiului regim”. A doua componentă, mai puţin organizată, o constituie erodarea mitologiilor concurente nou apărute sau, mai corect, redescoperite.

(inapoi la Cuprins)


[56] Frigioiu, Nicolae, Imaginea publică a liderilor şi instituţiilor politice, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2003, p. 4.
[57] Istoricul Florin Constantiniu descrie inspirat şi precis regimul Ceauşescu ca pe o „dinastie comunistă".

Înţelegerea relaţiei dintre mitologie şi concepţia asupra timpului este importantă ca premisă în descrierea rolului mitului în istoriografie. „Timpul mitic” poate fi extins pentru a acoperi mai multe sensuri decât cel curent, de timp al originilor. Pentru această primă accepţiune, conceptul de arhetip este potrivit, mitul presupunând reluarea unui model exemplar, a unui gest fondator care distinge haosul de creaţie. Dar tot mitul este capabil să instituie şi o ruptură a curgerii axei trecut-viitor, ruptură realizată prin diferite ipostaze ale sărbătorii. Pentru a se menţine în viaţă, mitul are nevoie să fie cunoscut, transmis ca o tradiţie iniţiatică, dar şi ritualizat.

Dilema anteriorităţii miturilor sau riturilor, generată de faptul că mitologiile politice sunt creaţia unor grupuri interesate care caută metode de perpetuare a lor, este rezolvată de Lévi-Strauss care vede o relaţie dialectică între cele două : „mitul şi ritul se reproduc reciproc, unul în planul acţiunii, celălalt în planul noţiunii.” [33] Totuşi, V. Turner teoretizează importanţa ritualurilor pentru practica socială, sistematizând trei funcţii ale acestora [34]: crearea şi legitimarea identităţii şi activităţii unor grupuri majoritare sau minoritare; consolidarea sentimentului de apartenenţă a individului la grup, şi, în fine, contribuţia la evitarea conflictelor sociale prin transformarea periodică a ceea ce este obligatoriu în ceea ce pare dezirabil.

Timpul distinct al sărbătorilor, prin ruptura operată în „timpul profan” i-a inspirat lui Eliade teoria „terorii istoriei“. Evenimentele şi personalităţile care alcătuiesc substanţa istoriei aşa cum este ea înţeleasă de omul modern, nu au aderenţă pentru memoria populară atâta timp cât nu se transformă în arhetipuri. Două căi se oferă conştiinţei mitice drept rezolvări ale dramei istorice: boicotarea modernităţii prin repetarea unui ciclu cosmic în care se reia gestul primordial, şi eshatologia, aşteptarea finalului istoriei înţeles fie ca recuperare a stadiului purităţii iniţiale sau ca împlinire paradisiacă a unei aspiraţii justiţiare. Mitul poate servi la „sabotarea” istoriei prin oferirea unei alte semnificaţii unei înlănţuiri de evenimente, prin infiltrarea noţiunii de destin al unei naţiuni sau al unei personalităţi providenţiale. O imperioasă nevoie de sens şi de stabilitate ontologică este opusă evenimenţialului şi fluxului de noutăţi care amintesc haosul originar.

Problema sensului istoriei, vitală, după cum vom vedea, în mitologia comunistă, pune în discuţie problema profesioniştilor sacrului, a celor destinaţi să înţeleagă acest sens, să realizeze conexiunile, să citească „semnele“. Pentru regimurile autocratice ale extremei drepte, rolul profetic este îndeplinit de liderul „ales de destin” să vadă, dincolo de detaliile suferinţelor „inerente”, apoteoza delirantă a unui proiect de o perfecţiune divină. În unele cazuri, şi liderii comunişti îşi asumă rolul de „cârmaci”, însă corpusul originar al doctrinei (pre)destinează un actor colectiv acestui rol: clasa muncitoare. Prin sublimarea suferinţei, clasa muncitoare poate juca rolul Celui Drept, rol soteriologic, de izbăvire, dar nu dintr-o chemare transcendentă, ci de pe poziţia „inginerului social“, înarmat cu metodele Ştiinţei care dezvăluie legile istoriei. [35]

În ritualul congreselor şi plenarelor de partid, limbajul de lemn este folosit cu aceeaşi funcţie de inocentare a ideologicului şi de transformare a unei concepţii, în fapt, a unui punct de vedere, în constatare, pe care Roland Barthes o atribuie mitului. Asupra auditoriului se revarsă un torent de statistici şi de dări de seamă asupra celor mai neînsemnate detalii ale sistemului, trecute în revistă de lider, care este urmat de ceilalţi vorbitori doar pentru a fi confirmat. În final, după cum remarca Alain Besançon, „educaţia comunistă nu consta în a-i convinge pe oameni să vrea socialismul, ci să-l vadă” . [36]

În raport cu mitologia, Roland Barthes identifică trei roluri majore [37], şi – fapt remarcabil pentru mecanismele de dispariţie a miturilor – doar unul este de natură să păstreze vitalitatea mitului. Este vorba despre postura trăitorului de mituri (1). Cititorul de mituri este un „consumator”, îl înţelege atât ca pe o poveste reală, cât şi ca pe un lucru ireal. Celelalte posturi sunt analitice şi se sustrag ritualului, oficierii active: fabricantul de mituri (2), pentru care conceptul transpare fără ambiguitate, pe de o parte, şi mitologul (3), cel care desluşeşte mitul, pe de cealaltă parte. Pentru mitolog doar semnificantul este accesibil şi controlabil, de aceea se concentrează asupra formei şi sensului. Şi fabricantul de mituri şi mitologul distrug mitul fie susţinându-i cinic intenţia, fie demascând-o, printr-un act de demistificare.

(inapoi la Cuprins)

[33] Lévi-Strauss, op. cit., p. 280
[34] în Betea, Lavinia, Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Editura Polirom, 2001, p. 38
[35] Iată-l pe L. Troţki zugrăvind drumul spre Paradis al clasei muncitoare într-un discurs ţinut la 14 aprilie, 1918: „Vom ara acest pământ şi îl vom lucra în colectiv, îl vom transforma într-o grădină înfloritoare în care vor trăi copiii noştri şi nepoţii noştri, ca şi când s-ar afla în Paradis. Oamenii credeau cândva în legenda Paradisului; acelea erau visuri ale unui popor ignorant şi nefericit, exprimau năziunţa către o viaţă mai bună (...) Suntem convinşi că noi, oamenii muncii, vom construi Raiul aici pentru toată lumea, pentru copiii noştri, pentru totdeauna", apud Betea, op. cit., p. 39
[36] apud Betea, op. cit., p. 194
[37] Roland Barthes, op. cit., p. 258

Motto: “Idealismul meu e mai real decat realismul lor, care nu poate explica nici a suta parte din faptele reale, intamplate cu adevarat” (FM Dostoievski, in 1868)

(Articolul e episodul 2 din seria Revolutia Romana si dusmanii ei.)

intr-o istorie neintrerupta a jertfei
Cota cea mai inalta atinsa de Revolutia Romana a fost aceea a unei miscari spontane de renastere spirituala. Cele mai profunde motivatii si gesturi in cadrul ei au fost de natura moral-religioasa. Si, oricat de la moda ar parea pentru unii fronda anti-ecleziastica, stratul cel mai profund al romanilor e cel crestin.
De la instaurarea comunismului de catre ocupatia sovietica in 1944 si pana la aparenta lui disparitie s-a murit neincetat impotriva acestui regim impus: in lagare de munca fortata, in inchisori, in munti, iar dupa ce represiunea a luat forme mai perfide, s-a murit in spitale de psihiatrie, in incercarea de a trece Dunarea inot si, in ultima instanta, in strada.
Numit de regele Mihai prim-ministru al unui guvern de uniune nationala, generalul Nicolae Radescu (al carui mandat a durat doar trei luni) rostea in direct la radio ultimul discurs liber preluat de mass-media romaneasca. Nimeni nu avea sa stie ca va urma o tacere publica de 45 de ani. Era 24 februarie 1945, razboiul nu se incheiase, trupele sovietice erau deja in tara. Referirea la originea alogena a promotorilor comunismului e una care trebuie inteleasa in contextul retoricii de razboi, dar descrierea pe care acest patriot adevarat o facea comunismului avea sa ramana valabila in fata istoriei:

“Cei fara neam si fara Dumnezeu, asa cum i-a botezat poporul, au pornit sa aprinda focul in tara si s-o inece in sange. O mana de insi, condusi de doi venetici, Ana Pauker si ungurul Luca (Vasile Luca, nascut Luka Laszlo, ministru comunist al Finantelor, n.m.), cauta prin teroare sa supuna neamul.” (generalul Nicolae Radescu, prim-ministru)

Cei “fara neam si fara Dumnezeu” aveau sa faca intre 500.000 si 2.000.000 de victime prin exterminare directa si impingere in exil, ceea ce inseamna cam toata elita tarii, intr-o pondere care depaseste proportia decimarii. Spre cinstea acestei tari, Romania a avut cea mai ampla si mai indelungata miscare de partizani din Europa. Vreme de doua decenii s-a luptat cu arma in mana impotriva trupelor de Militie si Securitate in Fagaras, Apuseni, muntii Banatului, oriunde relieful a oferit o ascunzatoare, din Maramures pana in Dobrogea.
Decat sa poarte tricouri cu un asasin precum Che Guevarra, tinerii ar putea invata despre eroi adevarati cum au fost Ion Gavrila Ogoranu, Gheorghe Arsenescu sau Toma Arnautoiu. La manastirea Sambata de Sus exista un monument al partizanilor si se face in fiecare vara o comemorare religioasa a acestor romani. E o dovada de intelegere subtila a istoriei, din partea unei elite preotesti.
Chiar si dupa ce Nicolae Ceausescu a renuntat oficial la a mai avea detinuti politici (unii erau eliberati dupa 17 ani de regim de exterminare), zeci de mii de tineri au murit, de pilda, impuscati in incercarea de a trece Dunarea inot, pentru a scapa din “paradisul clasei muncitoare”. Alteori, asasinatul cobora in zone mai obscure: inginerul Gheorghe Ursu, arestat in anii ’80 pentru ca tinea un jurnal, a fost omorat in detentie de un puscarias de drept comun, la cererea Securitatii.
“ce i-ar folosi omului…”
Cei care s-au opus deschis comunismului au inteles ca invazia sovietica si generatia autohtona de cozi de topor care i-a urmat erau diferite de orice alta cucerire cunoscuta in istorie. Era pentru prima data cand un cuceritor nu se mai multumea cu bunurile sau cu viata celui cucerit. Comunismul era primul regim care ataca sistematic modul de gandire, modelele si credintele: viza insusi sufletul fiecarui om. Si nu e vorba de o speculatie, un fost luptator in munti, Ion Gavrila Ogoranu, a descris miza confruntarii exact in acesti termeni, iar perceptia sa a fost aproape unanim impartasita intre detinutii politici. Forma cea mai atroce a reeducarii a fost fenomenul Pitesti, o versiune extrem de violenta a depersonalizarii prin indoctrinare cu formule ale unui ateism virulent, cazut dincolo de limitele umanului. Pentru restul detinutilor (iar in regimurile comuniste, toti cetatenii au de facto acest statut) reeducarea si crearea “omului nou” au luat forma deceniilor neintrerupte de propaganda: rescriere a istoriei, ideologizarea tuturor orelor de curs (in cazul elevilor), a divertismentului, de la muzica, la literatura si film (pentru toata populatia).
Nimeni dintre cei care a(m) trait cat de putin epoca nu a scapat neatins, nepervertit intr-un fel sau altul. Asa cum dintr-un razboi conteaza mai putin invingatorul cat supravietuitorul, din comunism (ca din orice incercare apocaliptica) se poate considera supravietuitor doar cel care scapa cu mintea intreaga. Cei care au fost de la inceput constieni de aceasta miza ies din sfera simplului detinut politic, caci oricine lupta pentru sufletul lui nu intr-o batalie politica lupta.
S-au pastrat numele a peste 2500 de preoti si calugari inchisi (Peste 70% erau ortodocsi, cu mentiunea ca in cazul greco-catolicilor s-a incercat chiar varianta exterminarii). Pentru acestia si pentru foarte multi dintre cei care si-au regasit credinta dincolo de gratii, confruntarea cu forma cea mai agresiva de ateism a insemnat o experienta religioasa. A aparut astfel o intreaga generatie de sfinti ai inchisorilor, marturisitori ai adevarului crestin pana in ultima clipa a vietii.
Acestia au fost crestini cu adevarat pentru ca au luat in serios cuvintele Mantuitorului:

“Ca tot cel ce va voi sa-si scape viata, o va pierde; iar cel ce-si va pierde viata pentru Mine si pentru Evanghelie, acela o va mantui. Ca ce-i foloseste omului sa castige lumea intreaga si sa-si pagubeasca sufletul?” (Marcu, cap 8, vs 36)

Dupa anihilarea (fizica sau sociala a) oponentilor, regimul a incercat obtinerea complicitatii din partea populatiei. In anul 1964, cand se dicta amnistierea detinutilor politici, trecuse deja intervalul unei generatii sociologice. Obligand prin decretul din 1968 toate femeile sa se transforme in producatoare de copii pe banda rulanta, Ceausescu visa la aparitia unei generatii, crescute in captivitate, care sa ii indeplineasca planul. Generatia care nu cunoscuse niciodata libertatea, care nu avea nici macar un termen de comparatie pentru ce i se intampla, era departe de generatia luptatorilor din munti. Se incolona de cu noapte la cozile la lapte, carne (in general, la orice), nu gasea nimic neobisnuit ca erau interzise bibliile, ca icoanele erau inlocuite cu tablourile lui Ceausescu sau ca Mos Craciun devenise Mos Gerila. Protesta doar pe infundate cand se daramau fabuloasa manastire Vacaresti sau atat de iubita biserica Sfanta Vineri. Exact ca in descrierea lui Orwell, comunismul era “un bocanc apasat pe gura; pentru totdeauna”.
o renastere spirituala
Pornind de la aceasta stare de fapt, izbucnirea din decembrie 1989 a fost una miraculoasa. Tacuta zeci de ani in fata activistilor de partid, societatea romaneasca lua pentru prima data cuvantul. Si ceea ce avea de spus nu era un amendament constitutional sau o initiativa reformista: s-a scandat spontan “Exista Dumnezeu!” Aceasta scandare a fost una dintre cele mai puternice descatusari din timpul Revolutiei. Daca protestele ar fi fost reprimate ca acelea din Piata Tienanmen din China aceluiasi an, si nu s-ar mai fi pastrat decat consemnarea acestei scandari, ar fi fost suficient ca sa vorbim de o revolutie! (Una infranta, dar o revolutie.) Pentru ca nu se protesta impotriva ratiilor impuse pana si la mezeluri, sau impotriva interdictiilor de a-ti folosi autoturismul in anumite duminici. Era atacata direct cea dintai premisa a materialismului dialectic. Acea premisa care a dat nastere dictonului din romanul Demonii al lui Dostoievski: “Daca Dumnezeu nu exista, totul e permis”.
E o falsa impresie ca miracolele ar tine de spectacol. Adevaratele miracole se observa greu si se uita repede. (Nu degeaba, la scurta vreme de la faptuirea de miracole, Hristos insusi e condamnat prin vot popular.) Cred ca scandarea “Exista Dumnezeu!” a fost un asemenea miracol autentic. In restul tarilor din lagar, schimbarea s-a produs prin negociere, cu dezbateri despre forma de proprietate sau dreptul la asociere. Intr-un singur loc din Europa s-a pus problema unei ilegitimitati ontologice. Daca ar fi sa traducem acea scandare, adresata unui pluton de soldati, care aparau regimul, ea ar suna astfel: “noi nu credem ca regimul vostru e ilegitim pentru ca incalca legile date de voi; credem ca ati fost dintotdeauna ilegitimi, pentru ca baza ideologiei voastre materialiste e contrara adevarului marturisit de popor, pentru ca toata constructia voastra se intemeia pe un fals”.
prima societate civila
Revolutia romanilor a pornit de la un ungur! Si inca de la unul pe care o buna parte din tara adora sa-l urasca. In jurul casei pastorului reformat Laszlo Tokes, amenintat cu evacuarea de catre Securitate, s-au adunat intai credinciosi protestanti, apoi tot mai multi timisoreni, intai cateva zeci, apoi cateva sute, apoi cateva mii. Cei mai multi aveau alta confesiune decat Laszlo Tokes si, fireste, alta nationalitate. In clipa in care o multime trece peste diferentele de ordin confesional si mai ales peste separatia tribala a legaturii de sange, pentru a sustine o idee, se naste pentru prima data o societate civila.
Tot ce a insemnat eveniment major incepand cu acea data a fost indreptat impotriva acestei societati civile aparute prin solidarizarea unor indivizi diferiti. Toate eforturile contra-revolutionare au avut ca scop dezbinarea acestei forme incipiente de solidaritate civica. Au fost create falii oriunde s-a putut in societate: intre intelectuali si muncitori, intre tineri si generatia batranilor cu memorie, intre romani si unguri (evenimentele de la Targu Mures); in timpul mineriadelor, minerii bat nu doar pletosi cu barba, femei cu fuste scurte sau intelectuali cu ochelari, dar sunt ghidati si catre cartiere locuite de romi, unde devasteaza cateva piete, probabil in speranta starnirii sentimentelor latente de rasism, raspandite la nivel popular; mai tarziu sunt exploatate noi diferente: intre regiunile istorice (ardeleni, banateni vs. “mitici”), oraseni vs. sateni si tot asa, pana la completa atomizare a societatii.
Pana cand diversiunea teroristilor a bagat lumea in case, romanii au trait un moment unic de solidaritate si de entuziasm. Spre groaza celor care aparasera sistemul pana in ultima clipa, un popor care ajunge in stadiul de a fi insufletit de o idee, dincolo de limitele conservarii de sine, devine de neoprit. Pentru a realiza trecerea de la entuziasm la dezolare, de la pasiune la inertie si de la comuniune sufleteasca la izolare si suspiciune s-a lucrat mai intai instinctual, din panica, apoi cu premeditare si metoda. Iar reusita a fost, din pacate, deplina.
“vom muri si vom fi liberi”
De la casa pastorului Laszlo Tokes, cand multimile au devenit suficient de numeroase, s-a pornit pe strazile Timisoarei, catre principalele centre unde se aflau studenti si muncitori. Iar cand trupele de militie si securitate au raspuns cu arme de foc, oamenii au inceput sa se adune in Piata Operei. Seara de seara, cu lumanari aprinse, timisorenii se aduna pe treptele Catedralei intr-un act de comuniune. Cererea cea mai arzatoare printre timisoreni in primele zile ale Revolutiei a fost returnarea cadavrelor celor impuscati. In cuvintele Mantuitorului, o asemenea cerere halucinanta intr-un program revolutionar, literalmente “nu era din lumea aceasta”.
Poate nici nu ar trebui sa ne mire ca adversarii Revolutiei, cei care au dorit fie sa o inabuse direct, fie sa o deturneze spre propriile scopuri, au recurs, prin contrast, la fapte necrestinesti, daca nu de-a dreptul anti-crestine: cadavrele primilor 40 de timisoreni ucisi sunt incinerate, iar cenusa e aruncata intr-un canal de la marginea Bucurestiului; in pregatirea unui proces sumar pentru Ceausescu, dar cu acuzatii care sa nu ridice ideea de responsabilitate a sistemului, sunt deshumate cadavre dintr-un cimitir timisorean si expuse fara haine in fata presei (totul avea sa se dovedeasca o farsa sinistra); cazuti in capcana unei reglari de conturi in interiorul sistemului, ofiterii USLA, prezentati tarii drept teroristi, sunt si ei lasati pe o strada din Bucuresti si profanati timp de cateva zile; chiar si alegerea zilei de Craciun pentru executia (altfel, deplin meritata) a sotilor Ceausescu se inscrie in acest delir al pangaririi unei stari de spirit, care marca o intoarcere la credinta.
un act martiric
Ani la rand, propaganda post-comunista a oferit asemenea imagini, care creeaza o disonanta cognitiva oricarui crestin, drept faptele revolutionarilor, desi realitatea statea exact pe dos. Au fost sterse din memoria colectiva orice gesturi de eroism si efuzii de credinta, care ar fi putut starni mandria revoltei si a luptei unei populatii care trebuia ingenuncheata.
Adevarul e ca au existat asemenea gesturi de eroism, de la scandarea “Suntem gata sa murim!” din noaptea de 21 spre 22, de la Baricada de la Intercontinental, la inscriptia ironica “De Craciun ne-am luat ratia de libertate” de la Universitate, culminand cu tulburatoarea scandare “Vom muri si vom fi liberi!”.
Corelatia dintre adevar si libertate plaseaza revelatia crestina dincolo de tot ce se enuntase anterior in filosofie. In societate, proba empirica a acestei corelatii a venit abia peste 19 secole, odata cu aparitia regimurilor totalitare, care au inceput sa foloseasca propaganda si manipularea ca forme de control social si inrobire. Iata cuvintele Mantuitorului:

“Si veti cunoaste adevarul, iar adevarul va va face liberi”. (Ioan, cap. 8, vs. 32)

A marturisi acest crez cu pretul vietii e un act martiric. Pentru biserica crestina, martirii sunt o categorie aparte, pomenita nu pentru o existenta pilduitoare, asa cum e cazul sfintilor, ci pentru ca in clipa mortii reproduc, la o scara mai mica, sacrificiul hristic. In primele secole crestine au existat chiar si martiri nebotezati. Tehnic, nici nu devenisera crestini, cu toate acestea, Biserica i-a inclus in sinaxar. Altii veneau de putin timp din lumea pagana si nu dusesera o viata prea virtuoasa. Mai recent, Constantin Brancoveanu fusese un politician implicat in intrigile specifice lumii fanariote in care traia. Cu toate acestea, Biserica i-a recunoscut jertfa ca un act de martiraj.
Aceeasi dovada de intelepciune a dat Biserica si cand i-a denumit martiri pe cei ucisi in Revolutie. Nici nu e posibila o alta incadrare pentru cineva care isi asuma moartea cu gandul ca viata de apoi este o eliberare, cineva care moare pentru a marturisi ca nu exista libertate in absenta adevarului. Pentru moment, aceasta jertfa crestina e pierduta in anonimat si temporar acoperita de uitare. Cand vom cunoaste si recupera acele destine anonime cu respectul care li se cuvine, vom redeveni pregatiti sa regasim si sensul inalt al Revolutiei.

relevanta faptului exceptional
Una dintre cele mai inselatoare abordari ale Revolutiei e cea care o considera un fenomen nemeritat, avand in vedere ca, in preambulul ei, nu existase o miscare articulata de protest, cel putin nu pe durata dictaturii lui Ceausescu. Intrebarea care se naste e “au meritat romanii Revolutia?”, “au fost ei animati chiar de idealuri atat de inalte?”.
Ne-am putea intreba la fel de bine daca inaltatoarele pasaje din Declaratia de independenta a Statelor Unite erau meritate sau intelese la justa lor valoare de ultimul betiv, cautator de aur, manat pe continent de dorinta de capatuiala. Probabil ca nu. Dar daca timp de mai bine de doua secole natiunea americana a consimtit sa faca din acele enunturi valori sacrosancte, daca de atunci pana in prezent nu si-au dat niciodata acceptul pentru idei contrare, cum ar fi intoarcerea la absolutism sau trecerea la colectivism, merita ei acel fapt istoric? Cu siguranta, da.
Printr-o tactica manipulativa, e adusa in discutie absenta societatii civile, pretinsa inapetenta pentru ideologii (unii acuza chiar absenta unei scoli critice marxiste anterior si in timpul regimului comunist). In aceasta linie, Revolutia e o simpla rascoala a unor infometati, care iau cu asalt conacul boierului si se potolesc dupa ce isi umplu hambarul. Aceasta minimalizare jignitoare seamana izbitor cu metodele televiziunilor care, atunci cand vor sa discrediteze un miting filmeaza cativa boschetari si gura-casca de pe margine, apoi dau pararea unui participant cat mai incoerent.
Destinele celor de pe margine pot face obiectul literaturii. In judecarea unui eveniment istoric, atentia trebuie concentrata pe cei care emit ideile cele mai populare, chiar ideile maximaliste, atata vreme cat ele nu sunt ignorate sau primite cu ostilitate de majoritatea participantilor. Altminteri, nu se mai intelege nimic.

(va urma)

3. Revolutia nu s-a televizat

  • Cine l-a ascultat pe Nicolae Ceausescu vorbind in 21 si 25 decembrie 1989 stie deja versiunea deshumatului despre Revolutie.
  • Cine l-a ascultat pe Ion Iliescu vorbind oricand in ultimii 20 de ani stie deja versiunea fostilor comunisti despre Revolutie.
  • Cine a urmarit serialul recent de la televiziunea favorita a lui Traian Basescu stie deja versiunea Securitatii si a Armatei despre Revolutie.

(Sigur, am schematizat putin lucrurile. Ultimele doua versiuni, cu forme intrepatrunse, au fost masiv popularizate de toate trusturile de presa, indiferent de orientarea de moment. Iar in cazul in care ati ratat-o pe prima (de departe, cea mai imbratisata la nivel popular azi), cred ca puteti apela si la colectia revistei Romania Mare.)
Se intelege de la sine ca pe acest blog nu am de oferit mai mult decat punctul meu de vedere. Dar simt nevoia unui apel, inainte de orice discutie:
Nu mai dispretuiti Revolutia Romana!
Acesta nu e un apel catre lichele. Lor li s-a adresat in decembrie ’89 Gabriel Liiceanu, fara prea mare succes.

De la cei care au reprezentat sistemul pana in ’89 stiu foarte bine ca nu e nimic de asteptat. Ma adresez celor care, fara sa fi fost de partea opresiunii in decembrie 1989, vorbesc cu dispret de Revolutia Romana. Celor care spun “lovilutie”, “lovitura de palat”, lovitura de stat sau fad si birocratic: “evenimentele din decembrie 1989”.
Vi s-a indus ani de zile ideea ca puteti trece drept mai inteligenti si mai informati daca sunteti cinici. Ca risca mai putin cel care ia, preventiv, totul in bascalie. E posibil sa o fi facut din ciuda, din dezamagire sau din lehamite. Dar, fara sa va dati seama, ati ras alaturi de cei pentru care Revolutia nu a insemnat o speranta neimplinita, ci o sperietura zdravana. Ati intrat, fara sa vreti, in universul lor, in care “smecherii” ii trag pe sfoara pe “fraieri”. Poate pe parcurs v-ati simtit inclusi in prima categorie. Dar ia ghiciti in ce categorie v-au considerat, in sinea lor, cei carora le-ati facut, fara sa vreti, jocul?
Stiu, nimeni nu vrea sa fie atat de fraier incat sa treaca drept “patetic”, “ancorat in trecut”, sau sa “vaneze vrajitoare”. Daca intrebi astazi orice elev roman numele unui luptator impotriva apartheid-ului, sunt sanse mari sa auzi raspunsul “Nelson Mandela”. Daca intrebi numele unui erou din Revolutia romanilor, vei intalni cel mai probabil o reactie de nedumerire. Spre rusinea mea, nici eu nu as putea da in clipa de fata un asemenea nume, desi lista de peste o mie e destul de generoasa. Povestea niciunuia nu a razbatut pana in constiinta publica, desi se tiparesc zilnic vagoane de ziare si televiziuni nenumarate emit aproape fara intrerupere. Cum am ajuns mai jos decat un popor de suflatori in vuvuzele, in privinta constiintei de sine? Sa fie o intamplare?
Considerand eforturile depuse in directia discreditarii Revolutiei, e de mirare ca inca mai exista oameni care isi mai amintesc si ii mai inteleg sensurile adevarate. Apropo, cand e ultima data cand ati vazut un revolutionar din Timisoara chemat sa povesteasca despre ce a trait si ce crede acum? Intre comunisti, securisti si oportunisti cu gura mare, aproape niciodata emisiunile pe aceasta tema nu gasesc loc si pentru familia unuia cazut atunci sau pentru opiniile unui ranit.
ce personaje au fost sterse din poza de grup
De obicei, succesiunea de imagini prezentate include: discursul lui Ceausescu, elicopterul, scenele de diversiune si divertisment transmise din Studioul 4, tancurile armatei si militari aparand Revolutia, procesul si executia. Nu lipseste nimic? De fapt, doua categorii mari de personaje au fost “photoshopate” in aceasta prezentare obstinata a Revolutiei. Pare a fi totul acolo, nu lipsesc decat poporul roman si cei impotriva carora se ridicase. O asemenea revolutie e, intr-adevar, destul de absurda, cum sa o socotesti mitul fondator al societatii noastre. Si totusi, exact asta ar fi trebuit sa fie.
cea mai mare prostie
Abandonarea Revolutiei, ca simbol, e cea mai mare prostie colectiva la care au consimtit romanii. E ca si cum americanii s-ar rusina de ideile lui Benjamin Franklin si George Washington pentru ca purtau peruci caraghioase si costume care nu mai sunt la moda. Pentru orice societate e un semn de mandrie sa puna libertatea si adevarul la temelia definirii ei, pentru ca sunt valorile cele mai inalte la care are acces ratiunea omului. Din lumea coloniile sud-americane pana in Africa neagra, oriunde s-a varsat macar o picatura de sange pentru aceste valori, in numele credintei sau al dreptatii, nimeni nu a avut neobrazarea sa treaca in uitare gestul, chiar l-a comemorat in forme hiperbolice.
Luati separat, indivizii nu pot trai fara stima de sine. Cel mult supravietuiesc retrasi si stingheri, neindraznind sa intreprinda ceva. Cand o societate intreaga renunta la stima de sine, proiectele ei nu pot fi mai ambitioase de atat. Lipsit complet de memorie, un ins nu are doar mai putine informatii pe care sa le poata transmite. De fapt, nu are nimic de spus despre sine.
Daca in privinta prezentului, tacerea poate fi un raspuns, in chestiuni de memorie, nu exista varianta abtinerii. Ori alegi o versiune oferita ori iti fabrici una, nu exista posibilitatea unui “vot alb”.
Am parafrazat intentionat titlul cartii lui Popper (Societatea deschisa si dusmanii ei), un adevarat manual al democratiei liberale, intrucat consider ca orice reconstructie a societatii romanesti trebuie sa inceapa de la lamurirea pozitiei fata de Revolutia din 1989. Si, scuzati-mi umorul negru, suntem exact in punctul potrivit pentru o reconstructie, respectiv in ruine.
cine s-a speriat la Revolutie
Dupa cum sper ca voi putea arata in episoadele urmatoare, intelegerea Revolutiei si a mecanismelor de compromitere a ei sunt mai importante pentru viitor decat pentru trecut. Momentul miraculos al celei mai inalte demnitati si sclipiri istorice de care au dat dovada romanii de la Unire incoace, Revolutia a avut un sens ideologic, spiritual si unul istoric, asupra carora ma voi apleca ulterior. Paradoxal, cei care i-au inteles cel mai bine semnificatiile si consecintele potentiale au fost reprezentantii aparatului represiv si ai nomenclaturii. Ei au avut ocazia sa priveasca in ochi pentru cateva zile un popor asa cum nu-l cunoscusera niciodata. Si credeti-ma, le-a fost ingrozitor de frica!
Aproape toate evenimentele majore de dupa 1990 pot fi intelese bine daca sunt puse in relatie cu Revolutia Romana. Cele mai dramatice nu se vor dovedi altceva decat reactii calculate impotriva sensului acesteia: deturnari de sens, diversiuni menite sa creeze falii acolo unde a fost unitate, falsificari ale adevarului istoric, oferirea de false alternative, denigrari si tactici de descurajare.
Gandirea si creativitatea sunt fenomene individuale. Doar indivizii care fac uz de libertatea lor de constiinta si sunt onesti din punct de vedere intelectual pot produce idei. Si revelatiile religioase si sclipirile de geniu, ca strafulgerari ale Harului, au ca receptor tot individul. Intre ideile individului creator si comunitate exista puntea imaginatiei, una din fortele cele mai importante care duc lumea mai departe. Pentru ca acestea sa se intalneasca, e nevoie de un moment de limpezire si de coeziune. Din clipa in care o comunitate se uneste in jurul unor idei si incepe sa actioneze in numele lor, nimic nu mai poate impiedica transformarea lor in realitate. Pentru Romania, acel moment de clarificare si solidaritate nationala a fost Revolutia Romana.
Cand vom recupera acest consens asupra binelui public, limpezimea directiei in care trebuie sa mergem si fundamentele morale ale Revolutiei, societatea noastra va cunoaste acele transformari pe care le asteapta cei mai multi. Altfel, schimbarile vor fi viciate si determinate doar de intamplatoare schimbari de context extern.

PS: Pentru cei pe care cuvintele ii lasa indiferenti si mai ales pentru cei care se indoiesc ca impotriva Revolutiei s-a derulat o masiva operatiune de discreditare si de alterare a memoriei colective, am ceva mai bun. In urma cu mai mult timp am pus aici un fragment dintr-un concert al formatiei U2, cand o melodie era dedicata eroilor Revolutiei. Ascultati inca o data reactia publicului occidental si incercati sa va amintiti o alta ocazie cand ati mai auzit ca romanii sa fie primiti cu mai mult entuziasm decat nemtii, cehii sau polonezii.

(va urma)

2. Sensul spiritual al Revolutiei Romane

“Generatia 3 minute” va trebui sa mai rabde inca doua pentru a urmari acest succint bilant al comunismului pe glob. Peste un secol de incercari ratate care au produs peste o suta de milioane de morti. Comunismul s-a experimentat, deci, cu un cost de peste un milion de vieti pe an. E doar un detaliu statistic peste care “generatia 3 minute” va fi ajutata sa treaca la o adica.
Pe pagina Wikipedia care prezinta istoria acestui curent politic cuvantul “victime” nici nu exista. Sunt prezentate feluritele variante ideologice, “accidentele de parcurs”, dar niciun bilant explicit. Cu alte cuvinte, de pe Wikipedia poti afla, sa zicem, cate milioane de pungi de plastic se recicleaza anual pe glob, dar nu poti afla o estimare a numarului de victime ale comunismului. Chiar asa, la ce bun sa-ti incarci memoria cu asemenea fleacuri?

Un orator lamentabil silabiseste cu greu fiecare cuvant. Vorbeste stalcit limba romana, pronunta “realizarili”, “iezista”, “treburli”, dar nimeni nu indrazneste nici sa schiteze un zambet, nicidecum sa scoata vreun sunet. De fapt, posibil sa nici nu mai observe. Intre discursurile tinute vreme de orator vreme de 25 de ani nu e prea mare diferenta. Cu frazele altfel asezate, auditoriul a auzit acest discurs de sute de ori in direct, apoi reluat de si mai multe ori in jurnale si emisiuni. Acelasi discurs, citat si intarit de pareri proprii de zeci de mii de activisti ai Partidului, a razbatut pana in cel mai indepartat catun. Toti au fost de acord cu el. Nimeni nu-si aminteste sa-l fi contrazis cineva vreodata.
O miscare energica a bratului si un accent sacadat apasa pe fiecare cuvant ca un tic nervos. Cateva secunde in sala e liniste, o liniste care anunta delegatii la congres ca fraza s-a incheiat. 4000 de costume negre, gri si cenusii (cati oameni incap in Sala Palatului) se ridica intr-o singura miscare pentru a declansa un delir in cadenta unui metronom. Scandeaza tinand ritmul din palme: “Ceausescu – Pace, Ceausescu – Pace!“, “Ceausescu si poporul, Ceausescu si poporul!“, “Stima noastra si mandria, Ceausescu – Romania!“. Din scandari lipsesc verbele, cui i-ar mai trebui verbele? Verbele inseamna actiune, devenire, ori acestea nu mai sunt nici macar lozinci, nu vor sa convinga pe nimeni de nimic, nici sa indemne la ceva anume. Sunt mantre care prin repetare elimina bariera constientului si mimeaza extazul. De fapt, tot ce dispare e senzatia de jena, care ii va fi pe veci extirpata activistului roman, un fel mai trivial de a-l scapa pe om de povara constiintei, sau de povara libertatii, pe care a intuit-o Dostoievski.

Fiecare are propria lui versiune despre cel mai rusinos moment din istoria Romaniei. (In functie de alegerea facuta, se poate intui si opinia cu privire la situatia de dorit.) Eu as alege pentru acest titlu unul din congresele PCR conduse de Ceausescu, pentru ca nu vad nimic mai rusinos decat tacerea si lasitatea de un sfert de veac care au insotit cuvantarile “celui mai iubit fiu al poporului”. Si in sinea lor, toti cei care au umplut in acei ani salile Congresului poarta rusinea acelei taceri. Nici macar acum nicio televiziune nu difuzeaza asemenea imagini, preferand sa ilustreze epoca prin discursul tinut in Piata Palatului in 1968, la invadarea Cehoslovaciei, sau cu ultimul discurs, din 1989, cand in fata se afla multimea care rupsese tacerea. Pretextul acestei amnezii e ca discursurile de la Congres nu ar fi fost momente spectaculoase. Dar tocmai acea impietrire a creierului in vorbirea limbii de lemn, tacerea apasatoare si apoi izbucnirea in “adeziune” a acelor oameni fara chip robotizati sunt esenta epocii. Fara ele ascensiunea lui Ceausescu e un mister pentru oricine ar fi preocupat cu asta si pare de-a dreptul eroica, iar in loc de istorie si de educatie, folclorul si gura targului n-are decat sa-si faca treaba.
Mi-a fost greu sa gasesc chiar si aceste crampeie de imagini de atunci si a fost nevoie sa povestesc (mai putin convingator) acea atmosfera. Pentru ca acele imagini cu felul dezumanizat in care se comportau delegatii la un congres de partid ridica problema responsabilitatii individuale si a vinei, vor ramane multa vreme ferecate in arhive. Imaginile ar dezvalui un mod imbecil de a aplauda o poliloghie inepta si i-ar stanjeni pe prea multi dintre cei care detin (de cand ne stim) puterea.
In Romania nu se va trai demn atata vreme cat aceste imagini cu paroxismul atins de servilismul de pe vremea lui Ceausescu nu vor fi vazute de fiecare roman cu un tremur de rusine si indignare ca asa ceva a fost cu putinta; ca oameni in toata firea, de care atarnau destinele tuturor celorlalti, au putut sa se comporte atat de nedemn.
Daca imaginile sunt mai neputincioase decat cifrele, iata o amintire sintetica a unui lider comunist, Dumitru Popescu, despre congresul al XIV-lea, scrisa in 1994: “s-au inregistrat peste 500 de ridicari in picioare pentru scandari si ovatii (…) Intre vorbitori, nici cea mai mica deosebire, toate textele identice: o parte dedicata lui, o parte dedicata ei”.

Cat despre Nicolae Ceausescu, victima propriului cult al personalitatii, acelasi Dumitru Popescu isi aminteste:
(citatul din cartea “Am fost si cioplitor de himere” de D. Popescu e reluat de Lavinia Betea in cartea “Psihologie politica”, Polirom 2001, p. 202)

“Nu-l obliga nimeni sa tina toata ziua cuvantari. Nu-l deranja faptul ca spiciurile lui semanau ca doua picaturi de apa (…) O data am avut cu el o discutie pe aceasta tema si ingrijorarile mele l-au uimit (…) A replicat: Dar de ce te deranjeaza asta pe tine? E firesc! Noi n-avem doua politici. Avem una singura.
Cuvantarile sale, chiar si in cercul restrans al CPEx, lasau impresia ca faci o baie de gheata, ca te scalzi intr-o copca la Polul Nord. Efectul cel mai pregnant era senzatia de depersonalizare a auditoriului. Oamenii ieseau din sedinte cu o senzatie de mineralizare; structura biologica intra in alt regn”.

Pornind de la aceasta fotografie, Tolontan scrie cu patetism un fel de Oda suporterului necunoscut. Acuma, nu e vina omului zgribulit din imagine ca s-a atasat de o echipa infiintata artificial de oamenii cu sapca, pentru a le da o bucurie in viata oamenilor cu basca, dupa azvarlirea in puscarii a oamenilor cu palarie. Cu atat mai putin a purtatorului de scufie din carucior. El probabil nici nu s-a mirat ca la multe meciuri tribunele erau umplute de oameni cu chipiu adusi cu autocarul, nici ca scorul meciurilor era hotarat de oamenii cu cascheta. E doar povestea trista a unei tari care a privit istoria cu caciula in mana.
basca
Foto: GSP.ro

Daca legea care obliga familiile sa nu aiba mai mult de un copil nu ar fi fost adoptata in 1979, intre 300 si 400 de milioane de chinezi ar fi vazut lumina zilei, in plus fata de cei 1 miliard si 300 de milioane actuali. Legea, extrem de drastica, survine altor reglementari impreuna cu care a coborat numarul mediu de nasteri al unei femei adulte, de la 5,9, la 1,8. Asadar, pentru a se ajunge la aceasta medie, chiar si in prezent numarul familiilor cu 2 copii e foarte mare. Deci, cine sunt privilegiatii care au voie sa incalce legea planningului familial?
Prin aceasta politica inumana, China a pus deseori in aplicare politici eugenice de tip nazist. Prin controale stricte, persoanele cu probleme de sanatate au chiar interdictie de a se casatori, daca nu accepta sa fie sterilizate. Mai mult, comunistii chinezi au folosit controlul nasterilor pentru un megalomanic proiect de inginerie sociala: in regiuni rurale unde a fost nevoie de fermieri, familiile au putut avea chiar si 3-4 copii, problemele economice si de dezvoltare fortandu-i sa ia in calcul renuntarea la aceasta reglementare si in zonele industrializate care au nevoie de forta de munca.
De altfel, imbatranirea populatiei risca sa indrepte China spre dezastru peste cateva decenii. Daca lucrurile nu se schimba, China, care in anii ’70 avea 7,7 adulti care intretineau un pensionar, va avea in 2050 1,6 salariati care sa cotizeze pentru fiecare pensionar. Dincolo de aceasta problema economica, efectele sociale sunt deja vizibile: o populatie care, in marile orase, are acelasi ritm galopant de imbatranirea ca in Europa Occidentala, dezechilibrarea raportului dintre baieti si fete, in conditiile in care parintii prefera sa aiba un baiat drept urmas, aparitia unor probleme grave de socializare la copiii care nu au ca parteneri de joaca decat adulti si care sunt rasfatati in mod exagerat de acestia.
Guvernul comunist a folosit exceptiile de la legea “un singur copil” si pentru a controla coloratura etnica a populatiei, in cadrul unei doctrine multiculturaliste, care a permis minoritatilor sa nu fie depasite ca pondere de majoritari. In plus, mii de demnitari comunisti incalca legea, fara a fi confruntati cu masurile drastice de retaliere luate in cazul cetatenilor de rand. Legea in sine e favorabila unui sistem comunist ce ar putea fi caracterizat drept oligarhic.
Foto: NYinquirer.com
Familiile bogate pot plati amenzi si taxe suplimentare (pentru educatie si asistenta sanitara), care le permit sa se perpetueze dupa bunul plac. Si cetatenii plecati in strainatate pentru a aduce valuta in tara beneficiaza de exceptii in acest sens. Aparitia oligarhiei comuniste e un fenomen atat de marcant in dezvoltarea Chinei incat i-a facut pe multi comentatori sa se intrebe in ce masura statul asiatic mai este comunist de fapt. Teoretic, doar un sfert din primii 100 de miliardari chinezi din Topul Forbes sunt membri ai Partidului Comunist. Dar intr-o tara in care angajatii aparatului de securitate se numara cu zecile de milioane si alocarea tuturor resurselor e decisa de Partid, adevarul e ca absolut toti capitalistii chinezi sunt “desemnati” de catre elita comunista. Un exemplu de varf de cum apare un capitalist in China? Fiul cel mai mare al lui Jiang Zemin conduce cea mai mare companie de telecomunicatii din tara (China Netcom), desprinsa prin privatizare din fosta companie de stat. Cu interdictia de a forma sindicate pentru angajati, legi permisive in privinta protejarii mediului si a drepturilor de autor, intreg sistemul e proiectat pentru a-i ajuta pe cei alesi de Partid sa se imbogateasca rapid.
Pentru oamenii de rand, aceste practici eugenice au luat forme monstruoase. Autoritatile au dictat in extrem de multe cazuri sterilizari, intreruperi de sarcina prin injectarea de solutii saline (chiar si in luna a noua de sarcina!) si uciderea pruncilor imediat dupa nastere. In provinciile care “depasisera planul” de nasteri al partidului s-au folosit chiar si detectoare cu ultrasunete, care sa le depsiteze pe femeile ce urmau a fi supuse unei intreruperi fortate de sarcina.

Nici pe malul Marii Egee n-am scapat de ei. Comunistii greci, care au luat in alegeri cam tot atatea procente cat EBA, Vadim si Gigi, si-au pus cascheta de brigadier si au pornit la lupta cea mare. Impotriva exploatatorilor care ii jignesc cu salarii incepand de la 700-1000 euro pentru absolventi. Probabil ca dupa macar un cincinal de comunism, grecilor le-ar pieri cheful de asemenea nastrusnicii si ar reveni cu picioarele pe pamant. Oricum, numele partidului care reprezinta ideologia comunista in Grecia mi se pare cel mai potrivit nume pe care si-l puteau alege.
afis KKE

Ar trebui sa vina inapoi,
Macar sa stam cu ei un pic la sfat,
Dar sunt doar sfinti in calendare noi,
Eroii nostri ce-au murit curat.

O mana daca simti pe fruntea ta,
Sub pleoapa lacrimile ti se strang,
El e iubitul ce te mangaia,
Lovit mortal sub umarul sau stang.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.

Pe strazi vom merge printre ei,
Iar ei ne vor vorbi de libertate,
Ne vom iubi mai mult decat oricand,
Si vom lupta mai mult pentru dreptate.

Daca nu stii, invata sa dansezi,
Sa razi si, simplu, sa iti fie bine,
Chiar daca astazi nu mai poti sa-l vezi,
Copilul tau se joaca langa tine.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.

Ar trebui sa vina-n fruntea tarii
Cei ce-au murit in 45 de ani
Sfarsiti de terorismul mutilarii
Acestei natii blande de golani.

Mi-e greu titlul de erou
Caci frati noi suntem,
As vrea sa-mi dati un nume nou:
Golan post-mortem.



Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica