rss
rss
rss

Vladimir Tismăneanu are o nouă țintă. După președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici, după poetul Radu Gyr, i-a venit rândul luptătorului în munți Ion Gavrilă Ogoranu, unul din eroii legendari ai istoriei noastre.

Ca să ne fie tuturor mai simplu, domnule Tismăneanu, mai bine faceți dumneavoastră o listă albă și scurtă, decât o listă lungă și neagră. Că noi nu vrem să fim incorect politici, nici să supărăm pe nimeni.

Serios, mai există vreun personaj omorât sau închis de comuniști, despre care să putem zice ceva de bine fără să fim trecuți la index? Lăsați măcar unul de sămânță acolo. Trebuie să fi fost unul care să fi apucat să moară suficient de devreme fără să fi deranjat.

Rezultatul grotesc al comunismului dus la extrem, Coreea de Nord e o dictatură închisă ermetic, în care experimentele pe oameni întinse pe decenii au creat indivizi malformați, terorizați și, aparent, convinși de zeificarea stăpânilor lor. De la Kim Ir Sen, autocrații coreeni au ajuns la a treia generație și sunt venerați de cei pe care îi conduc cu mână de fier. Acesta e unul din puținele filme documentare realizate în granițele celei mai comuniste țări de pe planetă, acolo unde orice vizitator străin e însoțit în permanență de doi lucrători de securitate, care îl îndrumă unde să meargă și se supraveghează reciproc.

Scenele văzute, chiar și în acest itinerariu ghidat de oamenii partidului, par ireale. Oameni robotizați, temători să intre în contact cu un străin, orașe-butaforie, cu străzi pustii și atotprezentul cult al liderilor.

După ce a citit un interviu al Hertei Muller, despre situația politică a momentului, Costi Rogozanu a simțit nevoia să îi spună condescendent „nene, ai luat-o razna!”, notând până și gestul bătăii pe umăr, adică, nu oricum. După ce i-am citit articolul de răspuns, mi-a venit să zic din Caragiale: „amice, ești idiot!”.

Mai întâi, diagnosticul scriitoarei germane, care mi se pare fără cusur, perfect, la virgulă:

„Partidul comunist s-a reinventat și are un nou nume. Social-democrații sunt acum la putere. Sunt niște staliniști care ne duc țara înapoi în trecut.” […]
„40% din vechii angajaţi (n.r. – ai Securităţii) au fost preluaţi de către noul Serviciu Român de Informaţii. Restul au ajuns toţi milionari cu ajutorul privatizărilor făcute abuziv”. […]
„Este fără ruşine ceea ce face la Bucureşti aşa-numitul regim social-democrat. De fapt, sunt rămăşiţele partidului comunist, care vrea să-i protejeze pe cleptocraţii din rândurile sale” […]
„Ceaușescu era nebun și a înnebunit jumătate de Românie. Sunt nervoasă din cauza lui”

După mintea mea, un om normal și cinstit n-ar avea ce obiecții să aducă unor asemenea constatări, la care câștigătoarea Nobelului pentru literatură adaugă vina Vestului de a fi tratat cu nepăsare parazitul comunist, pe care și l-a băgat și în casă prin deschiderea Uniunii Europene. N-a avut reacție nici măcar puterea de la București, până și pentru obrăznicia tipică a lui Victor Ponta ar fi fost prea mult. N-am urmărit dacă Mircea Badea și-a suflecat cumva mânecile, trăgând sonor aer pe o nară, ca să o invite „la o smardoială” pe scriitoare, privind fix în sticla televizorului. Cine știe, poate a și făcut-o „băsistă” (că doar el a inventat cuvântul ăsta tembel). Cum glumește Cartianu, ea și cu băsista de Angela Merkel.

În schimb, a sărit din dispozitiv Costi Rogozanu, foarte prompt să nu lase să pătrundă vreo undă de îndoială în sufletul votantului uselist taman duminica asta, când se votează. Nu e grosul bazinului electoral, cel cu sacoșa și cu speranța că totuși o să se dea ceva, e cretinul subțire de pe internet, care citește Critic Atac, ca să se mai răcorească. Nu face să pierzi nici măcar nișa asta de public, așa, în fața alegerilor. Boul ăsta de Rogozanu e așa de rău croit la minte, că n-ai nici de unde să-l apuci, îți ia mai mult timp să te miri că există așa ceva.

Ultima dată când l-am văzut la televizor pe Rogozanu, cu noul lui cioc, mi-a trecut prin cap că flăcăul ar putea inventa un nou gen de filme porno, dar de stânga. Să-i spunem welfare-porn, în care să joace toți neajutorații și defavorizații de la natură, dar să fie un gen gustat de intelectuali, mai soft, pentru cei care nu sunt încă pregătiți pentru un hardcore bolșevic.

Acum, că-l văd cât de util se servește guevaristului Ponta ca soldat credincios, parcă l-aș vedea pe colegul lui Bușcu, prestând fără batistă la hidrantul lui Vântu. Pentru că, nu vă lăsați păcăliți de radicalismul lui jucat, în care, chipurile, îl face pe Ponta trădător al luptei de clasă, Rogozanu prestează conștient și metodic la hidrantul puterii. Urmăriți orice apariție a jalnicului marxist la orice televiziune a odioșilor capitaliști și veți remarca disciplina cu care punctează orice temă din unghiul guvernamental. Am folosit imagini pornografice tocmai pentru că Rogozanu are un fel de a răstălmăci trecutul, care e dincolo de limitele decenței.

E curată pornografie să reabilitezi cel mai criminal dintre sistemele politice testate vreodată pe glob, în zeci de țări, pe mai bine din populația planetei, cu mereu aceleași rezultate, cu aerul că n-a fost aplicat suficient de bine, pentru mofturile tale impertinente. Cum tot neobrăzare e să le sugerezi unor tineri, care oricum nu știu de capul lor, că regimul comunist avea o orientare anti-marxistă, pentru că mulți intelectuali cu vederi de stânga sufereau persecuții sau erau închiși. Păi asta e natura mașinăriei totalitare, rezultată din gândirea comunistă, toacă de-a valma, deși nu gândirea de stânga e ținta, ci sursa ei. De pildă, primul atentat terorist din România, și printre primele din Europa, a fost făcut de un evreu, care a pus o bombă fix în Parlamentul țării. Înainte să reușească isprava, evreul nostru cominternist, și-a pierdut o mână, tot meșterind dispozitive explozive. Ar trebui să ai o minte contorsionată până la prostie, ca să socotești nedoritul accident la victime ale antisemitismului sau ale luptei de clasă. Și totuși, cam așa se răsucesc sinapsele rogozane, de-asta e și greu să îl contrazici pe unul, care pendulează între nesimțire și sminteală.

Pentru el lupta de clasă e un fenomen de maximă actualitate, e mai ascuțită ca pe vremea lui Dej, iar dușmanul de clasă e „capitalul” însuși. Nu e clar dacă detestatul capital se referă la orice acumulare de bani, idei, cunoștințe, forță de muncă, sau e o metonimie pentru exploatatorii burgheji, sunt sigur că are Costi o viziune foarte precisă, dar nu vreau s-o aflu. Dușmanul sunt corporațiile, care sug sângele poporului și al statului, care îi transformă inclusiv pe politicieni în victimele lor neputincioase. Aparent, Rogozanu nu are doar o altă narațiune asupra istoriei, delirează pur și simplu.

Dar nu vă lăsați păcăliți. Am mai văzut genul ăsta de nebunie jucată convingător, de exemplu, la Florin Iaru. Alt fost idealist, tot bine mobilat intelectual și el, nimic de zis, care are ieșiri isterice la fel de bine orientate pe linia trustului. Își iese din minți împotriva PDL-ului la Realitatea TV și devine limbă catifelată cu Becali la România TV. L-ați văzut când îi spunea duios ciobanului, care tocmai îl făcuse senil pe Neagu Djuvara, că el în locul lui n-ar fi fost atât de stăpânit și civilizat, dacă ar fi fost insultat ca în interviul pe care îl dăduse venerabilul istoric? Cam așa sunt și ieșirile revoluționare ale lui Rogozanu, halucinante, dar, în fond, niște nebunii profitabile.

Ca un Michael Moore plătit în monezi, Rogozanu face și el parte dintr-o stângă caviar. Vorbește la televiziuni aparținând unor trusturi capitaliste, acolo unde nu calcă adevărații proscriși de pe lista neagră, acolo unde ultimii supraviețuitori ai pușcăriilor comuniste sau ai luptei din munți n-au călcat, acolo unde nu intră marii duhovnici și mărturisitori ai acestui neam, acolo unde nu intră cei care deranjează cu adevărat și în general nu sunt chemați oamenii coerenți, de bun simț și neînregimentați, cei imprevizibili. E de la sine înțeles că fix acele trusturi capitaliste, putrede, l-au plătit rezonabil pe Rogozanu pentru prestațiile lui gazetărești, oricum, suficient cât să nu fie nevoit să ia contact cu viața muncitorului năpăstuit, altfel decât ca un bun comunist, adică din afară. De la PSD, susține că nu primește nimic, pentru cântatul în strună.

rescrierea istoriei, la dreapta

Există, desigur, și o dreaptă caviar, sau fripturistă, cum i-ar zice mai popular Iliescu. Și ea lucrează la propria ei variantă de rescriere a istoriei, chiar dacă infinit mai discretă și mai puțin aberantă decât cea practicată de foștii comuniști și de aplaudacii lor din tânăra generație. Când auditoriul de la Ateneu a fremătat de satisfacție că Herta Muller îl cam umilea pe Gabriel Liiceanu la scenă deschisă, tocmai această reașezare a faptelor era taxată. Mai ales aura de opozant interior și anticomunist post-factum, pe care Liiceanu se migălește să și-o construiască în stilul său atât de afectat și de lipsit de umor.

Ce le scăpase însă celor din marea sală a Ateneului e că Herta Muller însăși e parte a acestui proces de rescriere a istoriei comunismului. În ianuarie 1990, dacă ai fi întrebat de un opozant al regimului comunist, nimeni nu ar fi nominalizat-o pe Herta Muller, cum sunt convins că o va face peste un deceniu. Și nu din ignoranța, care e masiv răspândită și azi, ci pentru că așa stăteau lucrurile. Herta Muller n-a fost nici măcar Doina Cornea, n-a fost nici pe departe Paul Goma, cum poate ar rămâne cu impresia cineva azi. A fost o persoană absolut onorabilă și respectabilă, care a făcut, dacă vreți o opoziție socială la un regim, care o îngrădea, regim care i-a provocat suficiente neplăceri, care pentru o persoană cu sensibilitate înaltă, s-au transformat chiar în niște traume.

Scriitoarea, care a ales atunci opțiunea exilului, pe care alții, evident, nu o aveau, are păreri drepte, cum drepte sunt și analizele lui Vladimir Tismăneanu, fără ca vreunul dintre cei doi să se transforme în eroi ai luptei anti-comuniste. Acel moment, în care insista să ceară socoteală intelectualilor români pentru lipsa lor de eroism, a fost posibil doar pentru că românii, reprezentați de un segment educat al lor la Ateneu, nu își cunosc istoria și, ca atare, nu și-o respectă. Avea atunci Herta Muller dreptate să îi mai reteze din emfază lui Liiceanu, dar într-o țară bine instruită, i s-ar fi replicat prompt, că poporul ăsta a avut nu victime, ci martiri. Că am avut nu persoane care au suferit neplăceri și cărora li s-au pus piedici, ci mari schingiuți. Cum spunea Cioran, în materie de suferință și nefericire, avem ca popor expertiza jupuiților de vii. Dacă Herta Muller a îndurat lucruri, ce să mai zică Elisabeta Rizea, scalpată de securiști în timpul anchetelor, prin atârnara de păr pe o grindă, sau Victoria Arnăuțoiu, căreia comuniștii i-au dat copiii la orfelinat până au devenit adulți, pentru că ea și întreaga familie era fie în munți fie în închisori?

Fiecare distorsionează trecutul, după cum îl servește mai bine în prezent. Cei mai descreierați, neo-comuniștii crescuți cu Coca Cola, îl contorsionează, ca să aducă tocmai regimul comunist ca probă că socialismul, în forme cât mai radicale posibil, trebuie încurajat și experimentat tot mai mult. Alții își fac din trecut un soclu pentru viitoare statui de producție proprie. Din Vest și dinăuntru se lucrează la alte planuri orwelliene de reinventare a trecutului, pentru scopuri actuale.

Herta Muller notează foarte bine cât de vinovat e Vestul că s-a făcut că nu pricepe ce hram poartă clasa politică, proaspăt fardată, din Est. Dar nu merge mai departe de atât, să remarce că tocmai Vestul, prin forțele lui mediatice și de influență cele mai reprezentative, e implicat masiv în acest proces de rescriere. Cozile de topor s-au găsit din belșug aici, și se vor găsi din ce în ce mai multe, pe măsură ce din oengism se va câștiga tot mai bine, aproape ca din politică. N-a fost întâmplătoare tăcerea sistematică impusă ultimilor supraviețuitori, în aceste două decenii din urmă. Faptul că, deși trăiau, marii mărturisitori, trecuți prin procese de reeducare, luptătorii din munți și adevărații eroi ai Revoluției, nu scandalagiii amatori de diplome , au fost sistematic ascunși de presă și opriți să intre în conștiința publică, unde ar fi meritat și ar fi fost firesc să fie. Odată cu dispariția lor fizică, în curând se va putea spune orice. Se vor fabrica eroi de mucava, cu „dosar mai bun”, se vor umfla sub lupă meritele unora, ale altora vor rămâne la index, vezi cazul sărmanului Radu Gyr.

Unii vor vrea să purifice jertfa din perioada comunistă de orice semnificație creștină, în stilul corect politic de acum. Să scoată în evidență din ce în ce mai mult cazurile de opoziție socială, disidența de stânga și așa mai departe, în numele nuanțării, în numele menajării unor aberante sensibilități. Alții lucrează la fel de temeinic la ascunderea grijulie a detaliului etnic, al implicării masive și decisive a minorității evreiești în fenomenul intelectual și în represiunea comunistă. Tot așa cum comuniștii, români neaoși, din perioada lui Ceaușescu au încercat să sugereze mai discret, mai pe față, contrariul, că vina toată le-ar aparține ba evreilor, ba rușilor. Fiecare cu interesele lui. Marile mașinării ale lobby-ului occidental sunt de mult puse în mișcare, fie pentru a apăra unicitatea brandului Holocaustului, fie pentru a steriliza experiența comunistă de semnificații spirituale, care ar putea ajuta omul de azi de pretutindeni, care luptă cu sisteme tot mai sofisticate de control, pentru a-și salva sufletul, nu pentru a cere o porție mai mare, dintr-o pradă de furat.

Când am deschis eu ochii înspre lumea din jur, ţara era deja făcută zob. De douăzeci de ani, cea mai mare minciună pe care o repetă generaţiile care au adus-o în cea mai deplorabilă stare a ei, în frunte cu acei dintre ei care au devenit proprietari de media, e că ţara nu era făcută zob, ci a fost stricată cumva de alţii. De cei care au avut curajul să iasă în stradă atunci, de străinii care ne poartă sâmbetele, de oricine a iniţiat orice schimbare în toată această perioadă în care s-a dat liber la vociferări.
Primul flash-mob la care am participat era o coadă la carne, nu un protest împotriva dictaturii, deşi dictatură era, pe atunci, din belşug. Cred că era felul celor care mă trimiseseră acolo de a mă integra şi implica în societate. În societatea clădită de ei, unde fiecare îşi avea locul lui la coadă. Şi nu era genul ăsta modern de coadă, în şir indian, cum vezi acum la bănci sau la bilete. Era o coadă compactă, ca un organism viu, pe multe rânduri. Un copil care nimerea în interiorul cozii nici n-ar fi putut să mai iasă de acolo, nici să vrea. Din când în când, câte un adult mai striga Nu mai împingeţi, e un copil aici!, dar de multe ori o făcea nu ca să te protejeze, ci ca să câştige câteva secunde de slăbiciune de la ceilalţi, în care să îşi facă mai mult loc. E bine să ne amintim asemenea detalii banale, pentru că suntem toţi suferinzi şi trecuţi printr-un lung tratament de spălare a creierului şi rescriere a memoriei.
La aceste cozi s-a născut genul ăla înfiorător de bătrân care urăşte copiii. Au ieşit cumva, ca un triumf al evoluţiei, din pasta primordială a unui autobuz aglomerat sau al unei cozi tixite de oameni, ca o specie mai bine adaptată, mai pregătită să îi extermine pe alţii – pe cei slabi de înger, pe politicoşii incurabili, pe visătorii atenţi cu doamnele. De la ei nu aş fi aflat niciodată că a existat şi o altă Românie, cea pe care o vedem în poze de epocă, îmbrăcată la costum de stofă, cu pălărie şi baston. De la ei n-aş fi aflat niciodată că există şi genul de bătrân simpatic şi tânăr la suflet, ca Johnny Răducanu, sclipitor şi fără tabu-uri, ca Neagu Djuvara sau stilat ca Sanda Negroponte Tătărăscu.
Nu e o invenţie, chiar a existat o conspiraţie spontană a cotoroanţelor împotriva bătrânilor de bun-simţ. Citiţi cartea Secera şi buldozerul, o monografie a satelor Nucşoara şi Scorniceşti, coordonată de Alina Mungiu Pippidi şi Aurora Liiceanu, pentru a vedea cât de mult au urât-o consătenii “apolitici” din Nucşoara pe Elisabeta Rizea. Au urât-o în anii stalinismului, în calitatea ei de victimă şi de om ieşit din coadă, culmea, pentru batalioanele de securişti trimişi în sat să îi extermine pe partizani, după cum au urât-o după 89, pentru schimbările care se petreceau în ţară şi, cu invidie, pentru notorietatea câştigată la bătrâneţe.
armatele ‘oamenilor de bine’
În primii ani de după Revoluţie, la sate, babele de la CAP-uri şi la oraşe aşa numiţii şoimi ai pieţei, care erau primii la orice coadă, au fost pentru Iliescu un fel de Hitler-Jungend, dar pe dos. Erau batalioanele de votanţi disciplinaţi şi convinşi, care zdrobeau orice dezbatere, stârpeau orice iniţiativă alternativă, din partea necomuniştilor. Aliaţii lor destoinici erau muncitorii de la IMGB – face ordine!, textilistele de la APACA, în vreme ce minerii erau eroii lor de ultimă instanţă şi argumentul suprem împotriva… Chiar, împotriva cui? A studenţilor prea obraznici, a intelectualilor cu gânduri ascunse, a femeilor prea feminine, a bătrânilor cu memorie, a celor trecuţi prin închisorile politice. Culmea e că nici ţăranii cooperativizaţi, nici muncitorii proletarizaţi nu fuseseră, de fapt, nişte răsfăţaţi ai comunismului, ci victimele asupra cărora procesul de reeducare şi depersonalizare avusese cel mai mare succes. Erau cu siguranţă mai băgaţi în seamă de propagandă, dar nimic mai mult. Incomparabil cu nomenclatura mutată în Primăverii, care se plângea, ca Suzana Gâdea, că i-au dispărut doi saci cu bani din debara.
Dacă ar avea onoarea nemţilor după al doilea război mondial, bătrânii de azi nu ar trebui să se afle în primul rând al protestelor, într-o piaţă care nu e a lor, ci să se uite în jur şi să spună: pe noi vă rugăm să ne iertaţi, vă lăsăm o ţară făcută ţăndări, poate voi o să vă descurcaţi mai bine; faceţi cumva, numai altfel decât am făcut noi la vremea noastră. Dar genul ăsta de moşi şi babe sunt diferiţi de cei capabili să spună snoave înţelepte nepoţilor, tot aşa cum ţăranii care dau interviuri la Prahova TV nu seamănă cu cei în costum popular de la Tezaur folcloric. Aceia sunt ţărani de protocol.
Ăştia sunt genul de bătrâni pe mâna cărora nu ar trebui lăsaţi copiii, pentru că îi vor perverti. Îi vor învăţa să fie egoişti şi lacomi, să aibă tupeu cu alţi copii, ca să reuşească în viaţă, să adopte toate superstiţiile şi nicio credinţă, să nu-şi respecte locul în care trăiesc, să fie suficient de ipocriţi pentru a fi respectaţi în societate. Mulţi dintre nepoţii acestor bătrâni infernali au înţeles că ipocrizia e tot ce au de răsturnat pentru a-şi face mica lor revoluţie, micul lor Paris 68. Au atacat prost, pentru că bătrâneii i-au ferit suficient de bine de orice model veritabil. Prin urmare, atunci când au pornit să demaşte ipocrizia nu au reuşit decât să terfelească buna-cuviinţă şi morala. Au luat la şuturi decenţa şi au rămas cu vulgaritatea, cu cinismul şi neam-prostia îmbogăţitului din şmecherii, iar asta li s-a părut o mare ispravă.
Păi nu e o mare realizare să te faci ultras, dacă creşti între boşorogi, care ameninţă că-ţi taie mingea cu cuţitul, dacă le cade în curtea blocului lor, nu e o mare chestie să devii paraşută, dacă eşti crescută între babe asexuate, care sorb cu nesaţ scandalurile de la OTV şi Acces direct, după cum nu e o mare realizare să te muţi dintr-un bloc hidos într-o vilă oribilă din Pipera. De altfel, ajunge să te uiţi în jur, nu la oameni ci la case, la prostul gust care marchează tot ce se construieşte de la război încoace, la cum sunt ignorate sau agresate, cele câteva insule de frumos de pe străzile din centru, ca să înţelegi ce atac sistematic au dat împotriva ţării aceste generaţii ridicate din comunism şi urmaşii lor din tranziţie. Ne purtăm cu casele, ca şi cu oamenii.
Nu e de mirare că la protestul din ianuarie 2012 s-au prezentat şi pensionari care n-au cu ce să-şi mai amăgească foamea şi parveniţi mai mult sau mai puţin scăpătaţi, gen Irinel sau Nati Meir. Unii nici nu au stârnit furia sărăcimii. Pe fostul soţ al Romaniţei Iovan (cum ai da-o tot la Irinel duc firele), un pensionar timpuriu, l-am auzit spunând că e acolo pentru că a ajuns la fundul sacului. Mi l-am amintit când cu reducerea pensiilor, spunând că a scăzut de la vreo 150 de milioane, pensie de TAROM, care nu mai putea acoperi leasingul la Mercedes. Îl susţinea din studio, Mircea Dogaru, procesomanul pensionarilor din sistemul militar şi servicii secrete. Dacă jocul e cât putem cere de la stat, la urma urmei, de ce nu ar fi aduşi în faţă performerii?
Pensionarii din piaţă sunt la fel de mândri de vitejia ultraşilor, cum erau şi pe vremea când aplaudau minerii. Dar produsul lor cel mai de perspectivă sunt tinerii cu înclinaţii ideologice: stângiştii cu vocaţie, ONG-iştii stăpâni pe articole de lege, care ar trebui să le dea dreptate şi să le garanteze nu ştiu ce, şi declamatorii de sloganuri pseudo-umaniste. Ăştia par viitorul! Ei sunt cei “convinşi că banii sunt rădăcina tuturor releleor de pe pământ, cu excepţia banilor de la stat, care sunt soluţia tuturor problemelor”, după cum i-a descris Ayn Rand.
De fapt acest gen bătrân de tânăr, al cărui ideal e să apuce un fel de pensie de la guvern, sunt noua generaţie de victime prin îndoctrinare ale comunismului. Sunt atinşi de microbul poate incurabil al socialismului, care e ceva între un surogat de religie şi o boală de gândire. De-acum nu mai au scăpare. Îi vor urâ pe toţi care au mai mult decât ei, în numele celor care au mai puţin, cerând să li se dea din ce în ce mai mult şi de la unii şi de la alţii. Şi vor fi înarmaţi cu tot arsenalul procedural şi lingvistic, ca să poată convinge că sunt purtătorii unui demers moral. În realitate, morala ar fi cea mai subversivă formă de insurgenţă împotriva acestei lumi strâmbe, care îi chinuie pe bătrânii care au trudit la crearea ei.
utopia mea
O singură generaţie fără război şi fără stat asistenţial, şi România ar deveni cea mai invidiată ţară din Europa! Are şansa asta pentru că microbul socialist a pătruns în gândirea occidentalului, pentru că declinul religios a fost urmat acolo matematic de declinul demografic şi de îmbătrânire. O îmbătrânire a tuturor generaţiilor, a dezolanţilor consumerişti de cele mai mici vârste, a dezabuzaţilor yuppies, a celor care nu mai cred în valorile occidentale. Cu aceştia în frunte, economiile şi apoi statele cele mai avansate pot fi puse pe butuci, îndatorate, cu moneda discreditată şi pe buza falimentului.
Era, sau poate încă mai este, şansa noastră. Cum singura lume bună şi dreaptă e la Dumnezeu, e posibil ca toate sistemele de pe lumea aceasta, duse până la esenţă, să se dovedească utopii. Dar aş prefera o utopie de dreapta, că pare mai practică şi mai umană. O constituţie care să nu-şi mai propună să apere decât trei valori: viaţa, libertatea şi proprietatea – dar să le apere bine şi până în pânzele albe. Un stat care să privatizeze tot, de la grădiniţe la spitale până şi cea mai mare parte a aparatului poliţienesc. Să colecteze doar o taxă pe proprietate şi o taxă de contribuabil, din care să poată fi achitate serviciile judecătorilor şi juraţilor, ale investigatorilor, care să instrumenteze orice încălcare a legii, ale politicienilor şi ale altor salariaţi, plătiţi în special pentru a se asigura de corectitudinea competiţiei pe diverse pieţe. Într-o utopie desfăşurată în alt secol, probabil nici de armată nu ar fi nevoie, ne-am putea apăra ca romanii pe timpuri, cu arme pe care să ni le cumpărăm din propriul buzunar, sau tocmind mercenari, ca oraşele-stat cele mai prospere ale Mediteranei. Dar cum suntem contemporani cu ţări conduse de o cleptocraţie militaristă, pentru care cheltuielile de înarmare sunt la căpătâiul bugetului, utopia mea se poate împăca şi cu un stat minimal, care să susţină o armată profesionistă, cât să nu fim daţi afară din NATO.
În rest, un stat cu impozitele cele mai mici, fără contracte de stat şi fără intervenţii în competiţia liberă, care ar ocroti şi încuraja pe oricine încearcă să producă un lucru, nu pe cine reuşeşte mai puţin şi cere mai gălăgios, ar fi suficient de bogat încât nici cei mai lipsiţi de noroc sau de înzestrare să nu sufere de foame. Şi cu suficient timp la dispoziţie, s-ar redescoperi gustul public pentru frumos, compasiunea reală, nu simulată sau interesată.
Dacă, însă, ţara va rămâne înlănţuită de un stat obez, cu mai mulţi asistaţi decât contribuabili, care e furnizorul celor mai profitabile afaceri chiar şi pentru privaţi, atunci mare lucru nu se va mai putea face. Pentru a mai rămâne loc de speranţă e nevoie de acel moment dureros de ruptură între generaţii.
Cei care au plecat din România să muncească în străinătate sunt derutaţi de efectele microbului socialist asupra Occidentului. Văd diferenţa uriaşă faţă de ţările din lagărul comunist, dar îi aud nu pe cei care au produs acea bogăţie şi acea civilizaţie, ci pe epigonii care o vor duce “la fundul sacului”. De-asta, deşi sunt numeric incomparabil mai mulţi decât paşoptiştii care se întorceau din Occident, pentru a revoluţiona România, încă nu pot crea o mişcare similară. Au totuşi de partea lor avantajul experienţei directe, care e preferabil oricărei utopii. Le mai lipsesc tinerii informaţi şi cu suficientă onestitate intelectuală. Sunt acei tineri a căror fantezie nu e să se aşeze la o coadă suficient de mare în faţa Guvernului, încât să înceapă să li se dea, măcar celor din primele rânduri. Ci cei care visează să rupă rândurile cozii la care i-au trimis bătrânii să le ţină rând.
Cam asta cred că au simţit şi cei care au scris în 89 pe zidul de la Universitate – “De Crăciun, ne-am luat raţia de libertate”. Cu aceia mă simt mai solidar, decât cu cei care se bucură acum din plin de libertăţile celei mai îngăduitoarei “dictaturi” din istorie, pentru a cere să fie mărite raţiile.

Aceasta este o imagine din satelit a celor două Corei (sursa foto: MSNBC.com). În sudul capitalist, densitatea de becuri e cam la fel de mare ca în Japonia. Chiar și China, dusă pe căi greșite de Deng Xiao Ping, a început să facă risipă de energie, după cum se observă în bucata de teritoriu care se vede mai la nord de cele două. Sunt sigur că undeva pe Facebook e o petiție împotriva unei asemenea risipe, sau măcar pentru becurile alea chioare economice, cu ajutorul cărora vom salva planeta și vom deveni pacienții clinicilor de oftalmologie mai la bătrânețe. În Coreea de Nord nu există spitale private, ambulanțe private, în general nici viață privată. Pe scurt, raiul tuturor visătorilor iubitori de natură și animăluțe simpatice de pe Facebook. La Phenian nu licăre decât becul de la mausoleul lui Kim Ir Sen, ocrotitorul pur și dur al sistemului de stat, farul călăuzitor al omenirii socialiste.
Dacă toți românii au cont pe Facebook și își iau știrile de la Antena 3, diseară la ora 21, România văzută din satelit va arăta pe lângă Bulgaria cum arată Coreea de Nord. Asta pentru că Antena 3 a chemat populația la solidarizarea cu doctorul Raed Arafat și la apărarea minunatelor cuceriri ale medicinei de stat.

Nu știu ce succes va avea acest protest cu lumina stinsă, dar știu sigur că există o specie de om la care va prinde. O vom numi generic duduia de Facebook, deși ea poate fi la fel de bine și de sex masculin sau neprecizat. E, de obicei, piaristă, jurnalistă sau asistenta cuiva, își duce traiul în biroul unei companii despre care nu înțelege cum funcționează și nu și-a pus vreodată problema cum de reușește acea firmă să îi plătească salariul, întrucât acesta i se pare oricum prea mic în comparație cu diplomele pe care le deține și cu inteligența ei nativă. Oricum, de obicei, e vorba de corporații atât de mari și cu influență atât de înaltă în zonele unde se semnează contractele de achiziții publice, încât nici nu e mare diferență între a lucra la stat sau privat. În general, duduia de Facebook se bucură de toate deliciile misteriosului și antipaticului sistem capitalist, rupe rafturile supermarketurilor la promoții, dar vibrează la toate cauzele stângiste și ecologiste ale planetei.
Când le lovește vreo boală, duduile de Facebook dau fuga la policlinicile private pentru analize. Simt că merită să fie tratate cu respect și civilizație. Dacă e urgent și își permit, poate cheamă și o salvare de la Puls. Au aflat de multă vreme unde a născut Esca sau Răduleasca și ar prefera cam aceleași condiții și aceleași rezerve private. Când n-au încotro și dau cu nasul de sistemul medical de stat scriu statusuri oripilate și promit solemn să emigreze din această țară care nu le merită. Când ia foc o maternitate cu bebeluși, când domnul Lăzărescu moare plimbat de la un spital al statului la altul, Facebookul se aprinde și el. Apar protestele de o seară, revoltele trepidante, ce te costă să dai un like la o cauză? simți măcar că ți-ai făcut datoria.
Cu toate astea, duduia de Facebook urăște orice e privat, în afară de proprietatea ei. Dacă lucrează la o televiziune privată (și acolo numai dudui de Facebook sunt angajate) n-ar concepe ca pe telecomandă să existe doar TVR1, TVR Cultural, TVR2, TVR Info și TVR Internațional. Asta li s-ar părea abominabil, dar nu le împiedică să își instige emoțional telespectatorii împotriva pericolului ca ambulanțele private să desființeze Salvarea. Cum ar fi arătat o campanie ca asta în 1990, dacă am fi fost preveniți că TV SOTI complotează să ne desființeze TVR-ul?!
De la o asemenea televiziune privată sociologul Alfred Bulai a decretat: „Sistemul privat e sursa marii corupții peste tot în lume!”. E o sentință care cade cu toată greutatea celor peste o sută de kintale ale soțului Anei Bulai, acest Irinel Columbeanu al sociologiei. Păi peste tot în lume unde există cazuri în care privații corup funcționarii de stat, o fac tocmai pentru că sistemul e făcut în așa fel încât nu piața ci birocratul, politicianul, să decidă câștigătorul. Dacă sistemul ar fi total deschis competiției, singurul care ar trebui mituit ar fi clientul, prin ieftiniri și oferte promoționale. Un medic, angajat la privat, care ar cere șpagă, ar fi imediat eliminat din sistem de patronul căruia îi ia din profit. Există un singur angajator care i-ar tolera această practică și acela e statul, cel mai mare și cam singurul creator real de corupție.
Devine limpede privind astfel că în România nu prea mai avem spitale de stat, în sensul utopic la care visează duduile de Facebook. Toate sunt privatizate deja, fie în interesul celor care le conduc, de la un nivel sau altul, fie în interesul celor care le operează. Doar infrastructura e una creată și finanțată anual de stat, din ce ia forțat de la contribuabili.
La fel cum integral din banii statului a fost creat și SMURD. Chiar dacă beneficiind de acest brand fantastic, lângă serviciul achitat de două ministere și deservit de angajați ai statului, a răsărit și o fundație cu același nume. Fundația e în regim privat, deci nu oricine își poate băga nasul acolo. Poate doar Radu Tudor de la Antena 3, Emil Hurezeanu de la Realitatea TV și Mihaela Rădulescu de la Antena 1. Sunt 3 din cei 9 membri în colegiul director al fundației SMURD. Desigur, meritul pentru acest brand îi aparține lui Raed Arafat, o persoană care își merită decorația primită de la Băsescu. Și o persoană care a demonstrat în acest scandal mai presus de toate un uriaș grad de civilizație, în replicile pe care le-a dat. Dar nu ar fi genial să ai o fundație care să se cheme, de pildă, Fundația pentru Pompieri, și unde omul să poată dona 2% din ce câștigă? Cât s-ar putea aduna? Păi, cam la un milion de dolari excedent în fiecare an. După ce se adună aceste sume, o fundație condusă cinstit poate face un pustiu de bine sistemului medical și poate adăuga milionul la cât dă bugetul, sau poate da salarii regești și folosi alte artificii pentru a duce surplusul în alte direcții. Doar consiliul director poate să știe. Ai încredere în Radu Tudor că nu minte la televizor, ai încredere și în fundație.
Dar nu banii strânși de o fundație sunt adevărata miză ci miliardele de euro tocate de sistemul medical anual, despre care începând de săptămâna asta am aflat de la televiziuni că e unul performant și de neatins. Adică același sistem care topește banii pe achiziții publice netransparente, care permite inventarea de boli și bolnavi, existenți doar în documentele medicilor de familie, care permite o lucrativă cooperare între distribuitorii de medicamente și cei care îi îndoapă pe pacienți cu respectivele medicamente, același sistem care a umplut țara de handicapați viguroși și care a diagnosticat infractori muribunzi, însănătoșiți după eliberare, același sistem cu spitale din care poți pleca cu mai multe boli decât ai venit. Toate acestea și multe altele sunt realități cu care merită să te lupți, dar care au mai puțin impact emoțional decât demisia unei persoane cu imaginea lui Raed Arafat. Sunt lucruri prea complicate pentru a încăpea într-un status de Facebook. Despre ele vedem zilnic câte o știre tristă. Mai în amănunt s-a ocupat de problemă PRO TV, prin seria de reportaje România, să fii sănătoasă!. Făcute cu profesionalism, ca întreaga serie România, te iubesc!. Inutil să spun că nu s-au bucurat de același ecou pe Facebook nici de proteste cu lumina stinsă.
E o bătălie de imagine pe care Băsescu nu are cum să o câștige, așa cum am mai spus, pentru că e nesusținut de ceilalți politicieni fideli etatismului și pentru că de data asta nu mai e el cel care varsă lacrimi. Băsescu are de partea lui logica, televiziunile au de partea lor emoția, deci șansele de câștig pentru Băsescu sunt spre zero. Dacă e o manevră a opoziției, care l-a antamat deja pe Arafat, e una din primele lor manevre cu un succes răsunător. E o teorie pe care însuși Cristian Tudor Popescu o avansează, și cred că nu poate fi suspectat de „băsism”:

Dr. Arafat nu ţine seama nici măcar de faptul că punctele sensibile ale Legii Sănătăţii n-au avut timp să se traducă şi să se aşeze în conştiinţa publică, ca să înţeleagă şi oamenii cine pe ce se ceartă. Gestul prematur al d-sale este explicabil mai degrabă din perspectiva unei schimbări politice de regim în urma alegerilor de anul acesta, decât din punct de vedere profesional. Regret că logica mă obligă să spun asta.

Acum mai e o jumătate de oră până când România se va cufunda în beznă ca Nord Coreea, sau își va vedea liniștită de ale ei. Se vor rezolva problemele de corupție și insatisfacție a pacienților din sistemul medical, dacă va fi deschis concurenței? (Dacă legea va fi trecută, „fascist, prin asumarea răspunderii”, cum spunea cu năduf Emil Hurezeanu, din consiliul director al SMURD.) Sau monopolul de șpagă al caselor de asigurare și al managementului spitalelor se va muta doar în alte zone private, care abia așteaptă să devină clienți cu acte în regulă? Dacă sistemul va fi unul hibrid (cum propune inclusiv Băsescu), e destul de posibil să se întâmple și asta. Dar tot merită încercat să faci un pas dinspre Coreea de Nord spre Coreea de Sud. Apropo de Coreea de Sud: capitaliștii au încercat recent drumul invers, când la putere au venit niște politicieni cu viziuni ca ale lui Obama. Au implementat un fel de Medicare, de care să beneficieze toți, și harnicul și leneșul și săracul și bogatul. Rezultatul a fost că au dus sistemul aproape de faliment, în doar câțiva ani, cam ca sistemele de pensii de stat. Unii turbează de prea mult bine, la noi cred că mai rău de atât nu prea se poate.

Tovarășii chinezi au depășit planul și anul acesta, putând raporta cu mândrie că se descurcă. Mulți dintre ei dețin deja rețeta noastră secretă de kapitalism. 38 dintre membri Congresului Partidului Comunist sunt deja miliardari în dolari. În fruntea lor, Liang Wen-gen, cel mai bogat om din țară, membru al Comitetului Central. Practic, 1 din fiecare 7 miliardari ai țării sunt în congres.
Mai mult, primii 70 cei mai bogați membri ai congresului chinez însumează o avere de 75 de miliarde de dolari.
În comparație, cei mai bogați 70 de congresmani americani dețin doar 4,8 miliarde de dolari.
Cum unii îmbogățiți cad în dizgrație, după modelul rusesc, și ajung chiar și la închisoare, spre răcorirea maselor cu salariu de 30 de dolari, unii milionari cer celor care fac asemenea statistici să nu îi includă în top.
Cu asemenea disparități, depinde doar de cât vor reuși să acumuleze și cei de jos până când va pocni bula imobiliaro-politică din China, ca să știm dacă vom avea o revoluție proletară sau una mai burgheză.
Pentru detalii, vă puteți delecta cu melodioasa limbă chineză:

”E vorba de un proiect mult mai mare. Un proiect de societate. O sa vorbesc mai mult la timpul potrivit. Restul sunt povesti”

Sunt cuvintele cu care Sebastian Lăzăroiu a confirmat pe Facebook stirea apărută pe Inpolitics despre preluarea conducerii postului TVRM, aparținând fabricii de diplome Spiru Haret.
Un răspuns arogant, adresat parcă lui Mutulică și celorlalți șase nătăfleți, incapabili să priceapă profunzimile unei mari lucrări. Cuvinte mari, care puteau la fel de bine să se numească prostituție intelectuală, gang-bang, goană după bani, învârteală balcanică.
Ideologul neoficial al dreptei, artizanul unui misterios proiect de modernizare a nației își va lua o leafă călduță de la instituția care a otrăvit învățământul românesc, din mâna octogenarului Aurelian Bondrea. Rectorul Spiru Haret a fost unul din stâlpii comunismului ceaușist (despre el găsiți suficiente informații și pe Google, nu mai insist). Deși se poate spune că și-a trădat crezul devenind un capitalist putred de bogat, măcar la nivel declarativ a rămas până în ziua de azi un comunist fără regrete.
Acum un an sau ceva, încerca marea cu degetul tatonând înființarea unui partid socialist cu alți ideologi destoinici, Șerban ”Miky” Mihăilescu și Octav Cozmâncă. Iată o casă numai bună pentru fanteziile ideologice ale lui Sebastian Lăzăroiu, în sediul televiziunii în care și-au găsit adăpost de la răposatul dinozaur al telejurnalelor lui Ceaușescu – George Marinescu, la apărătorul național-comunismului ostășesc cu pensii babane – Mircea Dogaru, la defunctul ”profesor universitar” Adrian Păunescu, la o listă nesfârșită de foști peremiști, comuniști, securiști și în general foști, care se dau greu din cadru.
În Cotidianul se speculează că ”proiectul politic” la care face aluzie Sebastian Lăzăroiu e o resuscitare ideologico-mediatică a UNPR-ului lui Gabriel Oprea, principalul protector al universității care duduie de studenți la preț redus a lui Bondrea. Recent, legea care îi obliga pe absolvenții acesteia să mai treacă printr-o testare independentă a fost decapitată în Parlament, deci influența colosului financiar care e instituția lui Bondrea funcționează ca unsă între politicieni.
Nu aș exclude ca la acest măreț proiect să fie alipit și caraghiosul de Dăbuleni, vârtos sponsorizat de Bondrea în campanie. De dragul lui Bondrea, de altfel, Geoană i-a și dat peste degete Ecaterinei Andronescu, atunci când a dorit stoparea fenomenului diplomelor fără acoperire.
Sebastian Lăzăroiu nu e la prima prestație pe bani, dar de data asta mogulul găsit parcă e mai bătrân și mai plecat cu doctrina, până și pentru standardele Monicăi Gabor. Cu foarte puțină vreme în urmă, Lăzăroiu recunoștea și că a devenit gurist (pardon, analist) plătit și pentru Vântu, sau cine o mai deține off-shore-ul Realitatea.
Șpagatul peste scena politică pe care îl face Lăzăroiu pune într-o situație delicată și Noua Republică a lui Mihai Neamțu, un tânăr turuitor și răzbătător, capabil să facă antipatice și cele mai corecte idei. Ambițioasa tentativă de reformă a tinerilor incoruptibili, dar cu acces la televiziunile Fraților Păunescu sau ale lui Bondrea, se risipește într-un fâs, înainte de a demara. Și, suprinzător, nu din lipsa de carismă a liderilor, ci pur și simplu pentru că a apărut o ofertă mai bănoasă.
PS: Dacă acest veleitarism a fost motivul pentru care Emil Boc l-a dat afară din guvern pe Sebastian Lăzăroiu, regret că nu l-am felicitat pentru instinct, la data când am comentat evenimentul, și când îl credeam doar un incompetent inofensiv.

Am încercat să găsesc o noimă în zumzetul mediatic al ultimelor luni, în care se deversează asupra noastră dezvăluiri despre familia Ceauşescu, la pachet cu ireale elogii adresate regelui Mihai. Cum la finalul fiecărui calup amplu de nostalgie pentru “înainte de ’89” sau “‘înainte de război” suntem înștiințați cu titlul de ştire pe scurt, de iminenta prăbuşire a sistemului financiar mondial sau european, tot filmul pare rupt dintr-o şedinţă pentru alegerea premiantului unui balamuc.
Deşi e riscant să cauţi logica în delirul cuiva, mă hazardez să spun că bizarele obsesii naţionale sunt imprevizibile, dar explicabile. M-aş putea lăuda că am avut dreptate când am descris ceauşismul ca pe un fenomen actual, în fapt, singura ideologie pătrunsă în conştiinţa maselor şi contrazisă abia sporadic şi accidental. Situaţia a rămas neschimbată şi ca acum câţiva ani când mă întrebam de fapt pe cine regretăm?. Într-o planetă preocupată până la manie cu un cult (selectiv) al victimelor, pe televiziunile noastre nu şi-au făcut loc decât în şoaptă urmaşii celor peste o mie de tineri ucişi în Revoluţie, ai sutelor de mii ucişi la instaurarea comunismului sau ai celor peste două milioane ale căror destine au fost frânte în închisori, deportări, marginalizări şi alte forme de persecuţie. Plânsul lor s-a auzit rar, ca şi cum s-ar fi scuzat de deranj, cândva pe la miezul nopţii, aproape niciodată pe televiziunile securiştilor care îşi descoperă nebănuite convingeri monarhiste.
Curg însă odele pentru comunism, mult mai subtil (deci mai profesionist) decât pe vremea Cântării României. Şi pe mai multe canale. Nomenclaturiştii cei mai neruşinaţi şi trepăduşii cei mai mărunţi vin în valuri pentru a ne încredinţa că lor le era bine, lumea se descurca, s-au făcut şi lucruri bune… şi tot cortegiul de scuze şi de clişee şi minciuni scandaloase, niciodată contrazise.
Pe avocata Paula Iacob am văzut-o vorbind despre familia Ceauşescu la aproximativ o spătămână după ce fusese dovedită ca turnătoare şi o credeam trăindu-şi jenată bătrâneţea într-o penitenţă de chilie. Vorbea cu aplomb de latura umană a lui, a ei, a lor, a sistemului în general, blând cu omul de rând. Am ajuns la stadiul în care se fabulează deschis, vorbim de nişte personaje umanizate şi eroizate în acelaşi timp. Un singur calup mai sănătos de discurs ceauşist autentic ar nărui toată această construcţie mitologică, dar comercianţii de palavre se tem de realităţi ca vampirii de lumină.
Pentru că de comerţ e vorba aici. Dacă în primul deceniu de după Revoluţie această versiune falsificată de istorie recentă era meticulos apărată pentru că puternicii zilei proveneau din regimul comunist, acum suntem într-o altă etapă. Sigur că la butoanele societăţii sunt tot cadre de nădejde ale Securităţii şi urmaşii nomenclaturii. Dar pentru societate nu mai contează. În schimb, doza de propagandă de dinainte şi după ’89 a fost atât de mare, încât e deja economic mult mai profitabil să cânţi în struna nostalgiei pentru o minciună, decât să rişti să îţi contrazici muşterii oferindu-le un adevăr despre trecut sau ceva cu sens despre prezent. Minciuna se vinde mai bine decât adevărul şi cere mai puţin efort de judecată şi discernământ.
Aplecarea către monarhie a plecat şi ea iniţial tot dintr-un calcul de tejghetar. Băsescu a luat-o pe arătură cu păreri de ignorant în ale istoriei şi trebuia taxat. Cum în România există o brumă de câteva procente admiratori ai monarhiei, toţi votanţi tradiţionali ai dreptei, presa stângii era logic să pedaleze pe subiect în speranţa obţinerii, dacă nu a unei basculări a acelui grupuscul electoral, măcar a determinării absenteismului din dezgust. Până aici, totul logic.
Dar ceea ce a urmat e, cum spuneam, un delir. Domniile lui Carol I şi a lui Ferdinand sunt cu siguranţă cea mai fericită perioadă din istoria românilor. Realizările sunt atât de mari în toate planurile, încât nici nu au nevoie de cosmetizări şi falsuri pentru a fi admirate. De altfel, a vorbi cu nostalgie despre “vremea lui Ceauşescu”, ca despre o perioadă de înflorire, atâta timp cât existase perioada monarhiei constituţionale, e ori dovadă de nesimţire, ori de ignoranţă, ori o insultă la adresa acestei ţări, care a avut şi lucruri de toată isprava în trecutul ei. Cum se împacă deci evocarea regelui Mihai cu glas gâtuit de emoţie cu zilnica tămâiere a ceauşeştilor? În logica delirului se împacă bine.
Cei mai lipsiţi de scrupule oportunişti ai cultului ceauşist de înainte şi de după ’89 au găsit în sfârşit o ocazie de a arbora un ton de moralitate. S-au reinventat ca monarhişti. Se spune că regele Carol I oferea un singur deget celor mai mulţi contemporani care se repezeau să dea mâna cu el. Neisprăviţii ăştia reciclaţi ca monarhişti (între două interviuri cu Miron Cozma şi cu Oana Zăvoranu) au aerul că s-au bătut pe burtă cu toată stirpea prusacă a regelui şi nu mai par să se mai poată exprima decât după cele mai stricte norme de etichetă ale “casei regale”, la fiecare evocare pioasă a “majestăţii sale” sau a “alteţei sale regale”.
Înaintea comisarilor sovietici, monarhiei româneşti i-a venit de hac însuşi călcâiul lui Ahile al oricărei dinastii: principiul eredităţii. Sub el stă doar ipocrizia. Principiul eredităţii e acelaşi în monarhia constituţională cea mai benefică unei ţări şi în rasismul cel mai de jos. E doar îmbrăcat altfel. Când la tron a urmat un Carol al II-lea – corupt, afemeiat şi cu fantezii de dictator fascist – s-au văzut şi limitele acestui sistem care spune că din naştere unuii sunt destinaţi să conducă şi alţii să fie conduşi. Cum la fel de ipocrit şi de eretic e şi argumentul dreptului divin. Oricât de caraghios ar fi regele Cioabă (şi probabil folosit, dacă nu inventat ca personaj de securiştii lu Iliescu, pe vremea când regele era o spaimă reală), el are totuşi fix aceeaşi legitimitate cât are şi casa de Habsburg şi casa de Windsor. E suficient să ai un strămoş care s-a proclamat ceva, şi a găsit supuşi care să îl creadă, dacă îţi poţi demonstra descendenţa din el cu acte, te poţi numi rege. Regalitatea lui Cioabă al II-lea mi se pare mai greu de contestat decât a lui Paul Lambrino, de pildă.
Ceauşescu a fost tratat şi el ca un rege în timpul vieţii. A avut chiar şi sceptru la preluarea funcţiei de preşedinte. Lingăii s-au gudurat pe lângă el cum au ştiut mai bine, adică în stil balcanico-oriental. Singura lor problemă acum ar fi identificarea unui “delfin”, cum numesc francezii urmaşul la tron al unui rege. În rest, vorba lui Marx, “condiţiile sunt coapte” pentru reinstaurarea unui noi dinastii, pe care poporul o va accepta cu o răsuflare de uşurare. Mă tem că nu va fi Duda, ci vreun nepot oferit de Valentin. Într-o ţară iubitoare de tabloide, n-ar fi exclus să aflăm de el într-o explicaţie la un pictorial la pagina 5. O fi lăsat Nicu vreo duduie gravidă la o beţie. Numai să apară pruncul, acum flăcău, să ne spună “dragi tovarăşi şi pretini”, că noi degrabă îl punem pe tron şi îi schimbăm basca cu o coroană. Să ne păzească Sfântul de vreun bastard făcut de Leana în tinereţea ei revoluţionară, că iese scandal mare în casa regală.

Dupa ce a acceptat un pact murdar cu guvernul comunist chinez, potrivit caruia a filtrat cautarile de pe Google.cn, eliminand orice materiale neplacute pentru putere, Google anunta ca paharul s-a umplut. O serie de atacuri informatice tintite catre mailurile unor disidenti chinezi i-au convins pe cei de la Google sa renunte la cenzura asupra internetului, la care au participat pana acum.
Reprezentantii Google spun ca sunt gata sa accepte consecintele unei miscari de retaliere din partea Chinei, nefiind exclusa inchiderea paginii respective de cautare si a biroului firmei Google de la Beijing, anunta The Guardian, care mai noteaza ca si alte site-uri ca Facebook, YouTube si Twitter au fost doborate recent de vigilentii tovarasi chinezi.
Pe blogul oficial Google se mai insinueaza ca autoritatile chineze participa la (sau protejeaza) atacurile informatice indreptate impotriva a zeci de companii din domenii diverse, avand ca rezultat furtul de informatii.

La o intrebare s-a facut diferenta transant intre candidati:
“Veti semna decretul de numire a Lidiei Barbulescu?”
Mircea Geoana: DA. Traian Basescu: NU.
Lidia Barbulescu
Foto: mediafax.ro
La ora la care scriu asta inca nu s-a crapat de ziua in noaptea alegerilor. La sediul PD-L Traian Basescu a castigat alegerile, la sediul PSD Mircea Geoana a castigat alegerile. Verdictul urmeaza sa il dea numaratoarea BEC si, in extremis, o sentinta judecatoreasca de solutionare a contestatiilor.
Mi-e si frica sa ma duc la culcare cu gandul la cum va arata Romania lui Geoana.
background
Lidia Barbulescu e alegerea castei magistratilor pentru presedintia Inaltei Curti de Casatie si Justitie. A fost prietena cu turnatoarea Rodica Stanoiu si la cutite cu Monica Macovei, care a acuzat-o de trafic de influenta in favoarea fiicei. In problema CNSAS, Lidia Barbulescu a fost de parere ca verdictele de colaborare cu Securitatea sunt hartii lovite de nulitate, exact verdictul asteptat de Dan Voiculescu. In problema ANI, Lidia Barbulescu a avut cam aceeasi opinie si despre declaratiile de avere, pe care le vede neconstitutionale. O parere pe care Nastase ar gasi-o, probabil, adorabila.
o alta lumea
Anul trecut, doamna Barbulescu a avut venituri de 4 miliarde 400 mil de lei vechi. Mi-o amintesc dintr-o emisiune de la televiziunea lui Vantu spunand ca pe vremea lui Ceausescu avea salariu de 5000 de lei (daca retin bine) si a incheiat casant adresandu-se ziaristilor: “Pai cate puteam cumpara cu salariul de atunci si cate pot sa cumpar din salariul de acum?!”
Va puteti imagina cum se vede dintr-o astfel de lume un om care intra in sala de judecata cu inima tremuranda? Probabil mai insignifiant ca o molusca, nedemn sa iti starneasca macar dezgustul.
dimineata, in aceeasi viata
Inca nu e dimineata in Romania. Romanii plecati intr-o lume mai buna, in America si Canada, inca mai voteaza. Miile lor de voturi ar putea mentine palpaitul sperantei in Romania. In Basarabia, 97% dintre romanii care au votat, avand in inimi o speranta de peste granita, au ales sa ne tina si noua speranta vie.
Nu stiu daca jumatatea de Romanie care a votat pentru Geoana are in cap aceeasi imagine asupra regimului pe care acesta ar urma sa il instaureze. Stiu doar ca maine in zori prefer sa ma trezesc macar cu o speranta in minte.

Pagina 1 of 212

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica