rss
rss
rss

Există momente când te simți norocos că n-ai lăsat istoria să treacă pe lângă tine. De pildă, eu mi-am pus în cap să mă plimb pe lângă Casa Poporului în seara concertului lui Roger Waters, că tot n-aveam bani de bilet. Lasă-le încolo de proiecții, că nu-n alea stăm noi, imposibil să nu se audă ceva de afară la câte scule și boxe au adus băieții ăștia. Și o fac așa, măcar ca gest simbolic, să nu zic că n-am ieșit din casă când a venit o parte dintr-o trupă pe care unii o așteaptă de o viață. Unele din cântecele și mai ales versurile Pink Floyd le-am trăit pur și simplu, mi-au fost coloană sonoră pentru depresii, singurătăți și speranțe. Trebuia să fiu acolo măcar de formă, cum te-ai duce la nunta unei foste mari iubiri.

Doar că am avut parte de tot concertul, cu sunet și imagine, dintr-un unghi perfect, către scena întoarsă egoist către Casa Poporului, nu către bulevard. Împreună cu alte câteva mii de fani și curioși, încântați că sunetul se auzea puternic dar fidel ca într-o sală de concert, că dacă îți ridicai doar puțin capul peste gard, îl vedeai și la față pe septuagenarul Roger Waters. Care ne-a cucerit pe toți, scrâșnind câteva cuvinte de politețe într-o română silabisită. De unde eram eu, părea chiar tânăr.

Ce ironie, că o operă rock conceptuală, îndreptată împotriva dictaturii, îndoctrinării și malformării mentale înrobitoare, poate fi cântată chiar în fața Casei Poporului, ea însăși un gigantic zid de nedemolat. Waters a dedicat acest concert celor ce au luptat împotriva diverselor forme de terorism de stat. Iarăși ironic, nu doar ca loc, ci și într-o săptămână în care portavioanele sunt pregătite să înceapă un nou război, bombardând Siria pentru povestea armelor de distrugere în masă, mai veche decât primele albume ale trupei engleze.

Dar și mai ironici au fost jandarmii, care cu puțin timp înainte de concert s-au învârtoșat să alunge lumea de pe trotuarul fostului Victoria Socialismului. Vă rugăm să circulați! Vă rugăm să vă îndepărtați de clădire! Nu avem voie pe trotuar? Aveți voie pe trotuar, dar nu vă apropiați de clădire și nici de gard, circulați. Câțiva se dau duși, dar sutele de oameni îi ignoră pur și simplu. Ce victorie, ca o lovitură de baros în zid! Jandarmul nostru cu mental de milițian se străduia să ne gonească de lângă gard, ca grănicerul de lângă zidul Berlinului. Stai, bre, liniștit că nu vrem să fugim în RFG! Rămânem tot în România și după concert, uite, vorba lui Dylan, vremurile s-au schimbat, acum vin eu la noi. Și nu oricum, cu vreo douăzeci de camioane englezești înșirate la Fântâni.

Începe în sfârșit concertul, cu o jumătate de oră întârziere. Și jandarmii revin într-o formație mai compactă și ușor îndârjiți. Șeful lor are acum o portavoce roșie din care țipă să circule lumea, să nu se mai uite. Să juri că e parte din spectacol, nu alta. Dar și de data asta nimeni nu îl ascultă, nimeni nu se clintește măcar și treptat muzica din boxe îl acoperă și flăcăii în albastru se retrag resemnați.
Cântăm cu toții că nu ne trebuie educație să ne răcorim: „no dark sarcasm in the classroom, teacher, leave the kids alone!”. Trebuia să fie punctul culminant al show-ului, dar a fost a doua sau ceva pe acolo.

Dacă aș fi fost plătitor al exorbitantelor bilete, poate m-aș fi declarat nemulțumit de pauza exagerat de lungă, precedată de un moment comemorativ lent. Dar așa, de afară, tot te simți norocos și că asculți cele mai lente piese, pe care Waters le cântă bătrânește și cu o răbdare din altă eră. Unele sunt obscure, altele plicticoase, aș minți dacă aș spune că prind sensul chiar tuturor. Și încă și mai needificați par cei din jur, dar toți au un respect până la venerație pentru cea mai tare trupă din istoria rockului și se prefac cu puțin snobism că le place și ce-i plictisește.

Dar tot mai cânt în cor: “Hey you, don’t help them to bury the light, don’t give in without a fight!”. Și mă tângui prelung pe piesa mea preferată de la Pink Floyd, cea mai tragică dintre toate: Comfortably Numb.
În trupă, aș zice că Roger Waters era creierul și inima, tipul interesat de ideologie și idei în general. În timp ce David Gilmour era vocea, talentul artistic. Sau așa îi rețin eu. Lui merita să i se fi dedicat un Wish you were here, dar asta era deja de pe alt album. A fost frumos și pentru o seară m-am simțit norocos.

De fiecare data cand aud melodia asta mi se zbarleste parul. Doamne, ce sansa a avut tara asta si cum ne-am batut joc de ea! Inregistrarea e dintr-un concert care a avut loc la Dublin prin 90. La finalul piesei, Bono o dedica tuturor celor care au luptat pentru libertate in diferite tari din Est. Ascultati reactia publicului si veti fi socati. Sunt aplauze moderate pentru Cehia, Polonia, chiar si pentru Germania de Est. Dar in clipa in care Bono spune: “cantam asta pentru cei curajosi care si-au dat viata in Romania”, intreg stadionul parca explodeaza.
Dupa asta, a venit Iliescu si minerii lui, iar Romania a devenit treptat un nume antipatic pentru vestici. Pentru o asemenea crima nu l-as ierta pe Iliescu niciodata.
Ar trebui sa ne amintim de reactia asta a publicului de fiecare data cand vorbim de Revolutie si o luam in bascalie si sa ni se faca rusine.


One man come in the name of love
One man come and go
One man come here to justify
One man to overthrow
In the name of love!
One man in the name of love
In the name of love!
What more? In the name of love!

One man caught on a barbed wire fence
One man he resists
One man washed on an empty beach
One man betrayed with a kiss

In the name of love!
What more in the name of love?
In the name of love!
What more? In the name of love!

Early morning, April 4
Shot rings out in the Memphis sky
Free at last, they took your life
They could not take your pride

In the name of love!
What more in the name of love?
In the name of love!
What more in the name of love?
In the name of love!
What more in the name of love…



– “Am urmarit stirile in ultima vreme si am aflat ca Romania e pe ultimul loc in Europa la consumul de pasta de dinti si sampon. Noi credem in igiena si sustinem dreptul Romaniei si al tuturor tarilor africane la curatenie…”
– “HUOo, canta, fa, Like a Virgin, ‘ti’ar periuta ta a naibii! D-aia am dat io doua milioane sa inghit prafu’ asta si sa nu vad nici macar o tata!?”

Daca Madonna nu ar fi fost adusa de Vodafone ci de primarul Pandele, un astfel de dialog cu masa rurala a tarii ar fi fost perfect verosimil. Nu-i vorba, ca la Stefanestii de Jos ar fi fost mai putin praf decat in Parcul Izvor, iar daca Pandele se simtea si cu o bere si un gratar, publicul ar fi fost chiar mai cooperant. Asa, batrana culturista in ciorapi de plasa a avut in fata crema tinerimii romane: corporatisti, care muncesc pe rupte si se distreaza la fel de organizat precum muncesc, si copii de bani gata, care au avut cui cere bani de bilet.
Madonna ar fi putut aduna date despre problemele natiunii de pe wikipedia si ar fi putut spune acelasi gen de adevaruri boante oriunde in lume: pericolul SIDA in Africa, al obezitatii in America, al razboiului in Orient si tot asa. Intr-un fel, ne putem bucura ca nu ne-a zis-o p-aia cu pasta de dinti si ne-a bagat placa cu toleranta. Dar daca ne-o spunea, ce trebuia sa facem? Sa ne enervam sau sa ne spalam pe dinti?
Sa ne imaginam o stire de genul: “Mesajul pacifist al lui Bono a starnit indignare in Sierra Leone”. Ce-am fi putut crede despre localnici decat ca sunt un fel de salbatici insetati de sange. Indiferent cata ura se revarsa pe forumuri cand se deschide subiectul romilor, bottom line e urmatorul: patriotii ne-au facut inca o data de ras, iar cu ajutorul lor am parut inca o data o tara din lumea a treia, patria lui Dracula cel insetat de sange. Poate sa plateasca Udrea oricate clipuri cu sportivi romani pe Eurosport, care sa ne prezinte ca taramul ospitalitatii, ca o stire ca asta pe CNN ne transforma intr-un fel de tara a sectei Amish, in care locuitorii se insoara doar cu verisoarele lor.
Luate separat, multe dintre persoanele care au huiduit probabil se considera destupate la minte si cu nimic mai prejos decat un occidental, al carui stil de viata l-au si adoptat in cea mai mare parte. Pe multi banalitatea problemei folosite de Madonna pe post de predica probabil ca i-a si jignit. Dar chiar aici e problema, ca au reusit sa arate ca nu sunt in stare sa accepte nici macar principii jenant de banale pentru lumea vestica. Cei care au huiduit probabil cred ca romanii sunt cei mai toleranti de pe fata pamantului si ca problema discriminarii e o bazaconie inventata de americani ca sa frece ridichea. Dar fiecare dintre ei, odata plecat de la concert redevine functionar, procuror, judecator, patron sau director de resurse umane. Prejudecatile de care a dat dovada in public nu ii vor influenta si deciziile din viata de zi cu zi, daca va avea de pilda de ales intre a angaja sau nu pe cineva care are alta culoare a pielii? Madonna a avut eleganta de a pretinde ca nu observa reactia ostila a publicului, dar nici nu vreau sa ma gandesc ce-o fi fost in inimile celorlalti artisti de pe scena, lautarii rusi (intre noi fie spus, mai talentati decat Madonna si) huiduiti pentru prima data in viata lor de cateva zeci de mii de romani verzi.
Cu ce amintire vor pleca ei din Romania? Cu aceea a unei tari care nu are nici macar un stadion pentru un asemenea concert, la care spectatorii stau cu batistele la nas ca sa nu inhaleze praf si vad o farama dintr-un ecran pe care ruleaza show-ul. Mai bine pentru ei ca n-au iesit din hotel zilele astea, ar fi aflat ca romanului daca ii spui ca i-a scapat ambalajul de la biscuiti pe jos si nu in cos, risti sa te alegi si cu falca dislocata.
Sigur, se poate spune ca romanii nu sunt cu mult mai intoleranti decat vesticii. Din pacate le lipseste pana si acea fatarnicie politicoasa, care a facut viata suportabila in America si in alte tari pentru imigrantii de toate culorile. Cum bine spunea cineva, dupa ce vezi cateva zile fetele incruntate din autobuzele din Bucuresti, ti se face asa un dor de zambetele false din Occident!
Cat despre Madonna, desi toti sunt impresionati de “cat de bine se tine”, as spune ca mai degraba imbatraneste urat. De la o varsta incolo, show-urile in chiloti si insinuarile orgasmice parca devin tot mai jenante. Iar modul grosier in care incearca sa se rebranduiasca ma convinge si ca nici n-a inteles mare lucru din cat a trait. Decat s-o vad mimand actul sexual de pe un tron, la pachet cu noaua editie de carti pentru copii si rucsacul de banalitati ecologisto-umaniste, as fi preferat o diva care sa imbatraneasca cu mai mult sarm, cu mai mult mister si cu mai multa discretie. Probabil ca de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere.
PS: Ca sa intelegem mai bine cum am reusit sa ne acoperim de penibil si de data asta, o sa incerc sa gasesc fragmentul dintr-un concert U2 din ’90 in care e invocata Romania, ca sa auziti reactia publicului irlandez.


I am a man who walks alone
And when Im walking a dark road
At night or strolling through the park

When the light begins to change
I sometimes feel a little strange
A little anxious when its dark

Fear of the dark, fear of the dark
I have a constant fear that someones always near
Fear of the dark, fear of the dark
I have a phobia that someones allways there

Have you run your fingers down the wall
And have you felt your neck skin crawl
When youre searching for the light?
Sometimes when youre scared to take a look
At the corner of the room
Youve sensed that somethings watching you

Have you ever been alone at night
Thought you heard footsteps behind
And turned around and no ones there?
And as you quicken up your pace
You find it hard to look again
Because youre sure theres someone there

Watching horror films the night before
Debating wiches and folklore
The unkown troubles on your mind
Maybe your mind is playing tricks
You sense and suddenly eyes fix
On dancing shadows from behind

Fear of the dark, fear of the dark
I have a constant fear that someones always near
Fear of the dark, fear of the dark
I have a phobia that someones allways there

When Im walking a dark road
I am a man who walkes alone

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica