rss
rss
rss

Se reia ideea înființării unui adevărat partid de dreapta pentru România. Un partid de nuanță creștină și conservatoare. După care apele se împart după alte epitete, care ne liniștesc că n-o să cădem niciodată de acord. Unii l-ar vrea euro-atlantist, alții naționalist. Unii l-ar vrea pro-capitalism, alții protecționist și apărător al intereselor salariaților și capitalului românesc. Iar dilemele pot continua mult și bine.

Așa că o să-mi schițez propria coloratură, acum că din primul paragraf reiese că ne poate ieși din grijă, deci să fim relaxați.

Dacă există o necesitate de a porni o mișcare, ea nu e dată decât de reacția la revoluția globală, propusă de elitele și capitalul transnațional. Așa că din start trebuie să fie un partid reacționar. Asta e denumirea cea mai precisă, n-ar trebui să se teamă de acest epitet, ci să și-l poarte cu mândrie.  Vorbim de o mișcare de rezistență. Doar noțiunea de conservator nu descrie exact contextul. Acum nu se mai pune problema doar să conservi, să te opui unor transformări, trebuie să mai și revoci altele. Iar acolo unde rânduielile s-au pierdut și nu mai ai ce mare lucru să conservi (vezi dezintegrarea satului și degringolada orașului) e nevoie să construiești avântat, nu doar să te aperi.

Consider două ingrediente majore ca eficiente la nivel colectiv împotriva revoluției totalitare globale. Biserica Ortodoxă și statul național. Asta vor ei să demoleze, asta trebuie să apărăm. Restul sunt soluții individuale: familia, cultura, educația, credința personală, estetica, orice altceva.

Din aceste două puncte vedem deja că vehiculatul proiect care i-ar include pe Adrian Papahagi, Mihail Neamțu, Teodor Baconschi, e din alt banc. Nu pentru că l-au susținut pe Traian Băsescu – și eu l-am susținut dar și criticat când a fost cazul, în funcție de cum ni s-au intersectat opiniile, evident, fără să am vreun beneficiu din bombănitul pe internet. Ci pentru că aceștia au opinii preponderent critice față de ambele. Biserica Ortodoxă o privesc cu superioritate și înstrăinare. Dacă au, au legături cu acei clerici foarte avansați pe drumul ecumenismului. De naționalism, ce să mai vorbim, că unii sunt declarați federaliști, internaționaliști, vor dispariția României prin absorbția în federați Europeană a viitorului. O fi utopic planul sau o fi generos, cert e că n-ai cum lupta asumându-ți riscuri pentru ceva ce vrei să dispară la un moment dat.

În linia națională, urgența e recuperarea măcar a unei părți din suveranitatea națională. Atât cât se va putea. Primul pas la înființarea acelui ipotetic partid e realizarea statutului de colonie al României și necesitatea îndreptării acestei situații. Dacă negi realitatea sau o consideri un noroc al generației noastre, nici nu intră în discuție să vrei să o schimbi. Deci vei fi încă un exponat pe raftul prăfuit cu partide politice actuale. Pentru că, să nu ne mințim, PSD și globaliștii de dreapta joacă în exact aceeași echipă. Ei doar au idei vag diferite despre cum să se realizeze transferul de  suveranitate și de economie.

Un alt obiectiv al liniei naționale e recuperarea dreptului asupra istoriei proprii. Canonizarea sfinților închisorilor, ridicarea cenzurii de pe anumite file din istoria țării, cultivarea conștiinței istorice în rândul noilor generații. Pentru cei pentru care filonul identitar e complet străin sau ridicol, e la fel de clar că un partid zis de dreapta, dar nepreocupat de rădăcini, e o creație artificială și fără profunzime, cum a fost fenomenul Trump. Un asemenea produs de laborator va sluji cel mult unei alternanțe la guvernare între complici ai cotropitorilor.

În privința economiei, sunt în principiu susținător al capitalismului. Dar trebuie să fim conștienți că el nu mai există (dacă a existat vreodată într-o stare pură. O grupare autohtonă va trebui să știe să conlucreze cu parteneri străini, dar nelăsând de izbeliște cetățeanul și antreprenorul strivit de campitalul infinit, produs din tiparnița unei bănci centrale. Încercând așadar să limiteze competiția acolo unde amenință să distrugă individul și comunități-le, ajutându-l să revină la nivelul de la care să se poată descurca singur. Niciun român nu trebuie lăsat în urmă, scopul nu poate fi limitat la cifre abstracte de creștere economică, e mai important să oprim imposibilitatea realizării potențialului fiecăruia.

Un partid care să imite artificialitatea fenomenului de televiziune Trump, e o imitație ridicolă și o creație artificială.  Opoziția lui la globalism e strict oratorică, nu intru acum în discuția de ce Trump nu e o victorie pentru tradiționaliști sau pentru creștini. Mi se par evidențe, pe care doar un naiv sau unul interesat le ignoră.

Intelectualii aceștia vedetă sunt ieșiți toți din mantaua lui Pleșu, Liiceanu, Tismăneanu. S-a putut vedea limpede cu ocazia referendumului, cum s-au aliniat unii la preceptele noii ordini mondiale. Cine vrea să repete aceleași dezamăgiri, n-are decât să încerce o versiune locală de neocon, republicanism sau popularism european

E plină țara de consultanți politici și de circa 4.000 de candidați la alegerile parlamentare. Dacă se vede că nu se omoară cu cititul, măcar discursuri ale altora să asculte, poate prin imitație se prinde ceva de ei. Așa că voi adăuga acestui discurs de adio, rostit săptămâna trecută de unul din ultimii înțelepți ai scenei politice, congressmanul Ron Paul, și unul din primele discursuri politice ale lui Ronald Reagan, de dinainte de intrarea în cursa prezidențială. Mi se pare o simetrie frumoasă, chiar dacă unul a pornit din lumea artistică, venind cu talentul său și cu ideile altora, pentru a avea una din cele mai împlinite cariere, în timp ce altul tocmai a eșuat în cursa pentru președinția Statelor Unite, dar a reușit să fie cel mai important popularizator al concepției clasic-liberale în politică și economie. Deși pare în acest moment o ratare, din rândul celor care acum au descoperit ideile libertariene, foarte bine prezentate de Ron Paul, va apărea probabil viitorul mare politician al Americii sau Europei. Presupunând că societatea îl va îngădui.

În discursul său de retragere, Ron Paul vorbește despre cursul pe care nu doar politica, dar și societatea americană, l-au luat în secolul XX, având ca urmare o dependență crescută de stat și o îndatorare, care limitează treptat opțiunile. Sub falsa împărțire între stânga și dreapta, republicanii și democrații au devenit partide ale Statului: primul direcționând bugetul spre război, ceilalți spre asistență socială, într-un tandem perfect. Iar ambele tabere susțin tacit amnistiile fiscale și pachetele de salvare pentru corporațiile, care le finanțează campaniile electorale.

Dar problema nu se mărginește la conducătorii politici. „Apetitul pentru libertate” al societății e acum mai scăzut decât era pe vremea Revoluției Americane, de la sfârșitul secolului XVIII. Pare un paradox, pentru că standardele de viață și libertățile au continuat să crească în termeni reali. A durat, într-adevăr mult până când multe resurse acumulate să fie consumate, și încă mai durează, până când dolarul să fie distrus cu totul. „Încrederea durează uneori mai mult decât ar merita, mare parte din bunăstarea noastră de azi depinde de traiul pe datorie.”

În era redistribuirii, dirijate de stat, s-a ajuns ca banii circulați de politică, să depășească net bugetele pentru educație și cercetare. Un nou tip de materialism s-a substituit principiilor. „Dacă doar materialismul ne preocupă, problemele sunt garantate.” Acum nu mai producem suficient nici măcar pentru a returna datoria. „Avem nevoie de o redeșteptare de ordin intelectual” (și spiritual, aș adăuga eu, mai puțin grijuliu cu noile sensibilități corect-politice ale electoratului.)

Există un sistem sănătos și fără compromis, care oferă răspunsurile, l-am putut și vedea în acțiune la începutul istoriei noastre (americane). Acel sistem funcționa, dar am permis liderilor politici să se concentreze pe abundența materială, pe care libertatea o generază, în timp ce ignorau libertatea însăși. Acum nu mai avem nici una nici alta. Dar ușa s-a deschis, de nevoie, pentru un răspuns. Răspunsul vine din Constituție, din libertăți individuale și împiedicând statul să își folosească forța pentru a împărți privilegii și beneficii, pentru a alege cine câștigă și cine pierde.

Când nu vom mai avea resurse pentru a susține imperiul global american, ne vom confrunta cu multe resentimente, în multe regiuni ale lumii.

Multe întrebări se nasc din acest sistem corupt, al dirijismului de stat. (Unele par banale, chiar bizare, dar ascund realități grave ale sistemului.)

  • De ce e interzis în SUA consumul de lapte crud (nepasteurizat și neprocesat)?
  • De ce le e interzis cetățenilor să achite tranzacții între ei în aur și argint?
  • De ce politicienii consideră că nu e necesar să fie auditate rezervele de aur, pe care le dețin cu adevărat trezoreria americană (FED)?
  • De ce nu pot decide americanii ce tipuri de becuri să își cumpere pentru casă?
  • De ce atâtea abuzuri asupra celor care călătoresc pe calea aeriană, sub pretextul prevenirii terorismului?
  • De ce există atât de multe pedepse pe viață pentru infracțiuni, cărora nu li se pot identifica în mod cert victimele, cum e cazul celor legate de droguri?
  • De ce e sinucidere politică pentru oricine să critice AIPAC (atotputernica organizație a lobbyului evreiesc în America)?
  • De ce nu încetăm războiul împotriva drogurilor, când autoritățile nu sunt în stare să le oprescă să pătrundă nici măcar în închisori?
  • Ar ajuta dacă întreaga societate ar fi transformată într-o pușcărie?
  • De ce schimbarea de guvernare nu schimbă prea multe din politica generală? Oare pentru că ambele partide au vederi similare?
  • De ce nu înțeleg oamenii că războiul distruge întotdeauna bunuri și libertăți? (nu le generează, potrivit teoriei keynesianist-socialiste)
  • De ce preocupă atât de puțin extinderea privilegiului acordat președintelui american, de a face liste cu persoane, pe care le dorește eliminate (ucise), oriunde pe glob, inclusiv dintre cetățenii americani, sub
    pretextul luptei împotriva terorismului?
  • De ce patriotismul a ajuns să fie confundat cu loialitatea oarbă pentru politicile autorităților naționale, nu loialitate față de libertățile și binele oamenilor din jur?
  • De ce sunt atât de puțini cei care vor să îi influențeze la nivel intelectual, prin argumente, pe cei din jur, pentru a obține anumite schimbări, și atât de mulți cei care aleargă după puterea, prin care să producă prin forță acele schimbări?
  • De ce folosirea religiei, pentru a justifica războaie și alte acte violente, sau redistribuirea forțată a proprietății, nu ridică semne de întrebare?
  • De ce democrația e prețuită atât de mult, când ea e un dușman al minorității, pe care o lasă la discreția dictatelor majorității?

Dacă pe vremea scrierii Constituției americane existau doar patru infracțiuni considerate delicte federale, astăzi ele sunt de ordinul miilor, iar sub pavăza corectitudinii politice, libertatea de exprimare nu mai e în siguranță nici măcar pe internet, unde autoritățile pot decide să acționeze chiar și fără mandat.

Criza financiară e, în realitate, o criză morală, care îi îndeamnă pe cetățeni să aleagă treptat tirania. Aceeași moralitate îndoielnică face să treacă drept acceptabile actele de violență ale statului, inclusiv crimele din războaiele „de eliberare”. Și aceeași cultură a violenței va justifica acte similare din partea indivizilor, când baierele statului se vor rupe sub presiunea crizei. Dacă privilegiile se pot acorda discreționar, după capriciile majorității, inclusiv cu violență, nu va mai dura mult și indivizii vor recurge la aceleași metode, pentru a pune mâna pe ce vor considera că li se cuvine de drept. E felul în care se prăbușesc și dezintegrează societățile care pierd liantul moral.

Un sistem moral de guvernământ nu poate exista fără oameni morali. „Doar oamenii virtuoși sunt capabili de libertate”, spunea Benjamin Franklin. O societate care huiduie sau ridiculizează pe cineva care invocă regula de aur biblică (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face), nu poate fi o societate morală (lucrul i s-a întâmplat chiar lui Ron Paul în dezbaterile prezidențiale cu public, când a vorbit despre dublul standard al politicii externe americane în Orientul Mijlociu.

E, de aceea, mai important să lucrăm la schimbarea de sine, mai mult decât la schimbarea puterii politice. Schimbarea politică va veni de la sine, cu timpul.
*

Așa iese din scenă un mare om politic al zilelor noastre, ignorat de o populație amețită de flash-urile și breaking-news-urile presei, de întorsăturile de frază ale analiștilor de banalități. Iată cum intra în arena politică, în 1964, actorul Ronald Reagan, pe atunci simplu susținător al unui candidat, pe care istoria nu-l mai reține la fel de clar. Problemele era izbitor de asemănătoare cu cele de azi, poate încă nu așa de presante: bugete dezechilibrate de datorii, taxe împovărătoare și înșelăciunea rezolvării tuturor nemulțumirilor prin programe sociale ale statului. Admirabilă elocință și capacitate de sinteză, o limpezime a cugetului, care îți dă optimism și când îți anunță vești sumbre. Așa ar trebui să sune un politician.

„Istoria va rețină că aceia, care aveau cel mai mult de pierdut, au făcut cel mai puțin pentru a preveni să se întâmple (dezastrul). [..] Dacă pierdem libertatea aici, noi nu avem unde fugi (spre deosebire de cubanezii, plecați din Cuba lui Castro).”

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica