rss
rss
rss

Se spune despre generația actuală de copii de vârsta școlii că sunt scăpați din mână, că sunt obraznici, că nu știu absolut nimic din ce ni se părea nouă normal să știm la vârsta lor. Că e prea multă debandadă în școli și puștii ăștia iresponsabili și răsfățați nu mai știu nici de frică, nici de rușine. Toate lucrurile astea, și multe altele, sunt adevărate, dar încep să am și o impresie de sens contrar. Mi se pare că, dimpotrivă, copiii sunt prea puțin liberi, că sunt supuși unor experimente sadice de control și de malformare.

Am semnalat foarte recent o excelentă analiză despre sistemul educațional românesc, despre cum corupția și ineficiența lui sunt deliberate, calculate pentru a menține sistemul în viață, sacrificând copiii. Dar am posibilitatea să văd lucrul ăsta pe viu, în felul în care școala a început să îi transforme pe nepoții mei, aflați la vârsta claselor I-IV. Probabil că sunt subiectiv, dar sunt niște copii din cale afară de simpatici, foarte isteți, fără să fie genul ăla enervant de copii supra-dotați și genialoizi. Sunt doar doi, dar pot duce lejer la casa de nebuni, pe cineva care ar sta fără întrerupere în hărmălaia lor, când amuzantă, când epuizantă. Mie îmi plăcea balamucul pe care îl crea neastâmpărul lor, chiar dacă i-am considerat mereu răsfățați și nedisciplinați. Ăsta era și hazul lor, vivacitatea asta, imaginația ciudată, de care dădeau pe dinafară.

Când s-a dus prima dată în clasa I, cel mic a avut o intuiție extraordinară. A revăzut programul, ce are de făcut în fiecare moment al zilei, și a exclamat: a, păi și eu când mă mai joc !? Noi am râs atunci de el, dar să știți că avea mare dreptate. Școala îi dezvață să se mai joace cu aceeași naturalețe, să mai fie spontani și creativi.

De fiecare dată când îi vizitez, îi găsesc tot mai schimbați și mai ocupați. De fapt, ei ar fi la fel de interesați să asculte poveștile mele de unchi, cu veleități de bunic, dar nu mai e timp. Niciodată nu mai e timp, de parcă școala mi i-ar fi furat cu totul. Deși, culmea, și părinții se plâng că nu găsesc o fărâmă de timp sau că n-au cu cine îi lăsa, măcar o jumătate de zi. Copiii au intrat într-o rutină, demnă de cel mai obtuz corporatist. Trezit, școală, lecții, dormit, meditații, lecții, dormit, trezit, școală.

Dintr-o ambiție exagerată, dar bine intenționată, a părinților, puștii au trecut și pe la toate cercurile și cluburile imaginabile. Au fost la baschet, la înot, la ore suplimentare de engleză, la nu mai știu ce cluburi, de unde au învățat tot felul de lucruri. Fetița a devenit atât de pasionată de engleză, încât într-o excursie la Londra au întrebat-o din ce regiune a țării e, că părea vorbitor nativ. Mai nou face niște cursuri online cu un profesor ambițios, cel puțin drumul dus întors e scutit. Dar toate astea vin cu un cost îngrozitor, dincolo de cel în bani: sunt o suprasolicitare continuă.

Însă nimic din activitățile suplimentare, care au multe părți distractive și la care își pot face prieteni, nu seamănă cu coșmarul temelor. Pot să depun mărturie: inclusiv la clasa a doua, temele sunt înfiorătoare, te obosesc numai să le citești. Sunt foarte repetitive și alambicate, calcule peste calcule, exerciții peste exerciții. Nu le văd nici ei rostul și încep să nu le mai văd nici eu. De ce obosim copiii cu atâtea probleme de calcul, fără să îi învățăm să gândească și să simtă?

Aproape din nicio lecție de literatură sau alt obiect umanist nu se desprind învățăminte, toate sunt atât de false și de fade în didacticismul lor, încât copilul înțelege că i se cere ipocrizie și formalism, că i se cere să se prefacă la rândul lui. Nimic nu îl pune pe gânduri. Poate doar lecțiile de la ora de religie, unde își mai pot imagina o poveste cu un tâlc, dar și acolo mă tem că volumul va genera o reacție de saturație, cum ne săturam noi pe nedrept să comentăm ani de zile poezii de Eminescu.

Îi văd sub ochii mei pe acești copii, care ar fi foarte deschiși să învețe lucruri și să pună întrebări, să formuleze propriile păreri, îi văd că se transformă în mici corporatiști, în roboței, care nu se mai întreabă de ce fac un lucru sau altul. Îl fac pur și simplu, pentru că așa trebuie. Ce mare păcat e că le distrugem bucuria de a trăi și de a se juca acestor copii, care ar fi avut șansa să născocească o lume mai bună decât am fost noi în stare, dacă nu ar fi fost presați să se modeleze după tiparul nostru!

Această generație, care va avea acces la pornografie violentă, la vârsta la care noi ne înroșeam la față, gândindu-ne la cel mai nevinovat sărut, această generație are nevoie de mai multă libertate, nu de mai puțină. Dacă li s-ar explica felul în care funcționează lumea, dacă lecțiile pe care le primesc i-ar împinge spre curiozitatea de a-și urma o pasiune, ar descoperi ei înșiși că disciplina are propriile ei delicii, că rigoarea e necesară, nu pentru a fi nesuferit, ci pentru a te exprima mai bine și pentru a cunoaște mai mult. Sunt atât de multe lucruri, pe care le-ar putea afla, care chiar i-ar interesa, dacă nu ar deveni deja niște copii obosiți și plictisiți.

Când vedeți copii de vârsta liceului, care se filmează făcând lucruri imbecile în clasă, gândiți-vă că societatea noastră i-a stricat deja, nu a lor e vina. N-aveți decât să comparați cum arată distracțiile corporatiștilor reali: la fel de fade, aceeași goană după senzații trăite rapid și la comandă. Cât de stupid arată cluburile cu muzică pentru decerebrați, în care tinerii cu bani trăiesc cu impresia că se distrează.

De când cu criza, americanii au descoperit că mare parte din marii jucători de pe Wall Street, care au transformat economia mondială într-un cazinou, erau consumatori serioși de droguri, la petreceri cu prostituate, decontate de marile bănci și fonduri de investiții. Stresul constant și absurdul rutinei îi împingeau tocmai spre căutarea disperată a unor distracții, a unor doze tot mai mari de adrenalină, care să compenseze o viață lipsită de sens. Mai la periferie și cu posibilități mai modeste, elevii noștri de liceu au folosit și ei ce au avut la dispoziție: în loc de cocaină, etnobotanice sau băutură. Nu-i vorbă, mereu a existat curiozitatea pentru lucruri interzise, teribilismul ș.a., dar acum se adaugă și acest sentiment al lipsei de sens, al unei vieții, care fuge pe lângă tine, asupra căreia nu mai ai niciun control, și din care te reprezi să prinzi măcar o parte de distracție, cât se poate de multă într-un timp foarte scurt, până a doua zi dimineață, când intri iar în program.

Desigur, astea sunt doar consecințe extreme. Nu înseamnă că orice copil va ajunge consumator de droguri, pentru că a avut prea multe teme când era mic. Cei mai mulți vor deveni doar adulții plicticoși și anoști, pe care îi vedem peste tot în jur. Care se vor întreba de ce nu îi ajută statul să facă nu știu ce, unde să depună cerere pentru cutare lucru. E mare păcat că irosim niște resurse fantastice, pe care acești copii le au, că îi chinuim inutil, fără să îi învățăm ceva folositor, cu un fel de tortură, pe care ne-o vor întoarce, inconștient, mai târziu, când vor avea ocazia.

Daca legea care obliga familiile sa nu aiba mai mult de un copil nu ar fi fost adoptata in 1979, intre 300 si 400 de milioane de chinezi ar fi vazut lumina zilei, in plus fata de cei 1 miliard si 300 de milioane actuali. Legea, extrem de drastica, survine altor reglementari impreuna cu care a coborat numarul mediu de nasteri al unei femei adulte, de la 5,9, la 1,8. Asadar, pentru a se ajunge la aceasta medie, chiar si in prezent numarul familiilor cu 2 copii e foarte mare. Deci, cine sunt privilegiatii care au voie sa incalce legea planningului familial?
Prin aceasta politica inumana, China a pus deseori in aplicare politici eugenice de tip nazist. Prin controale stricte, persoanele cu probleme de sanatate au chiar interdictie de a se casatori, daca nu accepta sa fie sterilizate. Mai mult, comunistii chinezi au folosit controlul nasterilor pentru un megalomanic proiect de inginerie sociala: in regiuni rurale unde a fost nevoie de fermieri, familiile au putut avea chiar si 3-4 copii, problemele economice si de dezvoltare fortandu-i sa ia in calcul renuntarea la aceasta reglementare si in zonele industrializate care au nevoie de forta de munca.
De altfel, imbatranirea populatiei risca sa indrepte China spre dezastru peste cateva decenii. Daca lucrurile nu se schimba, China, care in anii ’70 avea 7,7 adulti care intretineau un pensionar, va avea in 2050 1,6 salariati care sa cotizeze pentru fiecare pensionar. Dincolo de aceasta problema economica, efectele sociale sunt deja vizibile: o populatie care, in marile orase, are acelasi ritm galopant de imbatranirea ca in Europa Occidentala, dezechilibrarea raportului dintre baieti si fete, in conditiile in care parintii prefera sa aiba un baiat drept urmas, aparitia unor probleme grave de socializare la copiii care nu au ca parteneri de joaca decat adulti si care sunt rasfatati in mod exagerat de acestia.
Guvernul comunist a folosit exceptiile de la legea “un singur copil” si pentru a controla coloratura etnica a populatiei, in cadrul unei doctrine multiculturaliste, care a permis minoritatilor sa nu fie depasite ca pondere de majoritari. In plus, mii de demnitari comunisti incalca legea, fara a fi confruntati cu masurile drastice de retaliere luate in cazul cetatenilor de rand. Legea in sine e favorabila unui sistem comunist ce ar putea fi caracterizat drept oligarhic.
Foto: NYinquirer.com
Familiile bogate pot plati amenzi si taxe suplimentare (pentru educatie si asistenta sanitara), care le permit sa se perpetueze dupa bunul plac. Si cetatenii plecati in strainatate pentru a aduce valuta in tara beneficiaza de exceptii in acest sens. Aparitia oligarhiei comuniste e un fenomen atat de marcant in dezvoltarea Chinei incat i-a facut pe multi comentatori sa se intrebe in ce masura statul asiatic mai este comunist de fapt. Teoretic, doar un sfert din primii 100 de miliardari chinezi din Topul Forbes sunt membri ai Partidului Comunist. Dar intr-o tara in care angajatii aparatului de securitate se numara cu zecile de milioane si alocarea tuturor resurselor e decisa de Partid, adevarul e ca absolut toti capitalistii chinezi sunt “desemnati” de catre elita comunista. Un exemplu de varf de cum apare un capitalist in China? Fiul cel mai mare al lui Jiang Zemin conduce cea mai mare companie de telecomunicatii din tara (China Netcom), desprinsa prin privatizare din fosta companie de stat. Cu interdictia de a forma sindicate pentru angajati, legi permisive in privinta protejarii mediului si a drepturilor de autor, intreg sistemul e proiectat pentru a-i ajuta pe cei alesi de Partid sa se imbogateasca rapid.
Pentru oamenii de rand, aceste practici eugenice au luat forme monstruoase. Autoritatile au dictat in extrem de multe cazuri sterilizari, intreruperi de sarcina prin injectarea de solutii saline (chiar si in luna a noua de sarcina!) si uciderea pruncilor imediat dupa nastere. In provinciile care “depasisera planul” de nasteri al partidului s-au folosit chiar si detectoare cu ultrasunete, care sa le depsiteze pe femeile ce urmau a fi supuse unei intreruperi fortate de sarcina.

Am auzit ceva frumos la radio. Se lansa o carte pentru copii, ceva gen Harry Potter, probabil o aiureala cu vrajitoare, fantome, sau cine stie ce, dar nu asta e important. Important e cum vorbeau niste copii pentru care cartile adresate lor sunt mai captivante decat televizorul, de care probabil ca au fost tinuti departe. De fapt, mai important e ca exista astfel dec copii.
Vorbeau cursiv si elegant, dar nu aveau nimic din desteptaciunea erudita a copiilor-minune declarati geniali, pe care personal ii gasesc monstruosi si antipatici.
Mai intai o fata, pasionata de autorul lansat, caruia i-a citit toate volumele pe nerasuflate, dar de la care apreciaza mai cu seama lucrarea de debut. Entuziasmul nu o impiedica sa fie critica.
Apoi un baiat. E laconic dar cu mintea brici. N-are mila de reporter pe care il asteapta curios-ironic sa-i puna intrebari pertinente daca vrea raspunsuri mai elaborate. Din literatura romana i-a placut “Ciresarii”, dar ii prefera pe autorii straini pentru ca sunt mai exuberanti, au descrieri spectaculoase si pun mai mult imaginatia la lucru. Ai nostri sunt mai prafuiti, lasa sa se inteleaga.
Deocamdata atat. V-am povestit si voua despre ei ca sa va bucurati si sa nu va pierdeti speranta.

Cantecul preferat al Alexutei. E drept, ca inca nu l-a vazut pe nenea asta!

 

Cand copilul nu-i cuminte
Cei mari alta treaba n-au
Si vor sa-l invete minte:
"-Stai ca vine-acum bau-bau!"

Refren:Oare cate gheare are
Cum o arata bau-bau
Cat de fioros e oare
Cum o arata bau-bau?
Hei, hei, hei
Nu mi-e e frica, nu mi-e frica de bau-bau
Nu mi-e e frica, nu mi-e frica de bau-bau
Nu mi-e e frica, nu mi-e frica de bau-bau
Nu mi-e e frica, nu mi-e frica de bau-bau
Nu mi-e frica de bau-bau!

Vorbe goale pot sa toarne
Cei ce doar din gura dau
Ca-i urat, ca are coarne,
Nu mi-e frica de bau-bau!

Eu acum le dau o veste
Celor care s-au speriat
E-o legenda, e-o poveste
Hei, bau-bau n-a existat!



Dupa cum am putut constata in urma unei triste experiente, ridicarea de blocuri care sa adaposteasca un numar cat mai mare de suflete in orele pe care nu si le petrec la serviciu e departe de a constitui o solutie pentru o comunitate. Confortul interior al apartamentelor nu e un indice suficient al nivelului de trai, mai este nevoie de spatii comerciale, artere de circulatie, spatii verzi si de agrement, etc. Celor mai multi dintre copii orasul le ofera, pentru moment, doar cativa metri patrati in spatele blocului, printre garaje, masini parcate sau in miscare, caini cu si fara stapan, praf si gunoaie.


Chiar si actualele locuri de joaca amenajate, reprezinta un pericol pentru integritatea fizica a celor mici, chiar daca leaganele poarta un strat proaspat de vopsea. Este avertismentul foarte serios al reprezentantilor ISCIR (Inspectoratul de Stat pentru Controlul Cazanelor, Recipientelor sub presiune si Instalatiilor de Ridicat) autoritatea abilitata sa emita autorizatii de functionare pentru aceste amenajari.

Desi imaginea unui loc de joaca dintr-o tara nordica, alaturata celei a terenurilor pe care isi petrec timpul copiii din tara noastra e de-a dreptul umilitoare, acest subiect nu se bucura de cel mai mic interes nici pentru edili nici pentru cetateni, care considera mai importanta construirea unei autostrazi sau a unei cladiri de birouri decat conditiile in care cresc copiii nostri. Este cu atat mai laudabila initiativa companiei Solutii Urbane – HAGS Romania de a lansa o de dezbatere publica pe marginea posibilitatilor de iimbunatatire a mobilierului stradal, cu precadere aceluia destinat celor mici.

Cerinte care trebuie respectate

Iata cateva rigori ce trebuie luate in calcul de constructorii locurilor de joaca. Rampele trebuie sa aiba o inclinatie maxima de 6%. Fantele si spatiile deschise dintre scandurile pentru suportul picioarelor nu trebuie sa fie mai mari de
8 mm. Peretii laterali ai rampelor trebuie sa aiba cel putin 100 mm inaltime, pentru a evita rostogolirea scaunelor rulante in afara rampelor. Ideal ar fi ca aceste margini sa fie finisate intr-o culoare contrastanta. Pentru ca doua scaune sa treaca sau sa ramana unul langa celalalt, etajele trebuie sa aiba o inaltime de 1,8 m. Zonele de schimbare a directiei de mers, cele pentru opriri temporare, intrarile si iesirile, trebuie sa aiba o suprafata de 1,5×1,5 m. Celelalte zone de tranzit trebuie sa aiba cel putin o suprafata de 1,2 m latime. Balustradele pentru zonele de cadere de 0,15 m, pana la 1 m, trebuie sa fie alese atent. Pentru a permite o prindere ferma, acestea trebuie sa aiba un diametru de 22-55 mm. Se recomanda montarea de bariere protectoare sub forma unui perete cand inaltimea este mai mare de 0,6 m.

Suprafetele acoperite cu nisip trebuie sa fie dotate cu punti din lemn sau alte suprafete similare care sa asigure cai de acces alternative catre celelalte echipamente.

Nu sunt permise: deschizaturi mai mari de 8-25 mm pentru degete, la echipamente e pentru miscari rapide la o cota mai mare de 1,2 m deasupra solului (tobogane, stalpul pompierilor, distante mai mari de 30 mm pentru picioare pe suprafetele inclinate la mai putin de 45 de grade care pot ceda datorita presiunii. Spatiile de joaca nu ar trebui sa includa sectiuni in forma de V deschise cu un unghi mai mic de 60 de grade (risc de agatare sau de a ramane suspendat).

Inaltimea maxima de cadere este de 3 m. Suprafetele de atenuare a impactului trebuie sa acopere 1,5 m in jurul echipamentului.

Standardizarea a patruns si in lumea copiilor

Aplicarea Standardelor Europene in materie de producere si instalare a echipamentelor urbane a fost tema centrala a seminarului gazduit de Amfiteatrul Ion Ionescu de la Brad, al Universitatii de Stiinte Agronomice si Medicina Veterinara. Au sustinut prezentari: dl Andrew Yates, Marea Britanie, membru in Comisia Europeana de Standardizare, dna Ludmila Eriksson, Statele Unite, Play Power si dl Tamas Sandor, director general HAGS Ungaria.

Obligativitatea respectarii conformitatii europene pentru echipamentele de joaca este in vigoare inca din 1999. Cele doua standarde europene aplicabile sunt: EN 1176 si EN 1177. Primul cuprinde sapte articole in care sunt tratate toate regulile si cerintele de siguranta generala, precum si metodele de testare, riscurile specifice privind leaganele, toboganele, traseele de cablu, balansoarele etc. Standardul trateaza instalarea, inspectia, intretinerea si exploatarea acestor echipamente. Cel de-al doilea standard mentionat are ca obiect suprafetele de siguranta si absorbtie a impactului.

Materiale folosite

Lemnul folosit provine din padurile de pin din nordul Suediei, acolo unde clima este rece si cresterea copacilor lenta. In momentul taierii, copacii au 120-130 de ani. Structura lemnului este foarte densa, de 100 de inele de crestere pe an, fata de 20 de inele de crestere pe an, in cazul copacilor din zona climaterica a tarii noastre. O mare parte din lemn provine din miezul copacilor, deci este dur, compact si durabil. Lemnul este taiat si uscat intr-o umiditate de 16%, inainte de a fi prelucrat.

Placajul este facut din fasii laminate de coaja de lemn, prinse intre ele la 90° cu rasina phenolica. Este rezistent la apa si la fierbere si este conform cu un numar mare de standarde, printre care DIN68705 si BS6566. Structura multistrat face ca placajul sa fie o constructie omogena, cu proprietati foarte bune de retinere a formei.

PFL (placile fibro-lemnoase) sunt printre cele mai dure laminate pentru exterior disponibile pe piata. Sunt folosite pentru fatadele caselor si cladirilor de 30 de ani. PFL-ul e rezistent la umezeala, nu e casabil si nu se dezintegreaza. E rezistent la impact, iar graffiti-ul poate fi curatat usor de pe acest tip de suprafata. PFL-ul e compus din placi de carton impregnate cu phenol si melamina. Acestea sunt presate intre ele la o presiune de 90-100 kg/cm2, la temperatura de 150°C.

Otelul sufera mai multe tratamente care sa ii asigure protectia. Pentru inceput, este spalat pentru indepartarea grasimilor, uleiului si murdariei, cu o solutie degresanta alcalina. Componentele sunt clatite in apa curata si orice urma de rugina sau granule este indepartata. Pentru galvanizare, sunt uscate si scufundate intr-o baie de zinc in urma careia vor avea o acoperire de 110-130 de microni Acest tratament e urmat de partile echipamenteloi ancorate in pamant. Pentru suprafetele de alunecare ale toboganului este folosita o tabla de otel inoxidabil cu o suprafata standard de 5 WL. Avantajul aceste suprafete este ca reduce diferenta de frecare dintre diferitele tipuri de materiale din care sunt confectionate hainele copiilor. Pentru toboganul inchis este folosit otel inoxidabil complet fin.

Materialele sintetice folosite sunt: poliamida pentru capacele stalpilor si pentru izolarea suruburilor si a incheieturilor; polipropilena, pentru lopata de nisip; policarbonat, pentru ferestrele toboganelor inchise; polietilena, pentru toboganele in spirala; acril, pentru plansa de labirint, poliuretan solid, pentru izolarea lantului de pe plase, componenta care ridica nisip, galetuse elastice; spuma microcelulara sau poliuretan, pentru scaune de leagan si balansoar, manere de carusel, pedale.

Aluminiul poate fi proiectat special pentru anumite functiuni. Suprafata este atractiva si utila catararii si sustinerii copiilor. Este folosit pentru manere si scaunele, podele, plasele cu trepte.

Lucrarile de reabilitare a Parcului Cazzavillan

Eclipsat de superba Gradina Cismigiu, Parcul Cazzavillan ajunsese o ruina primitoare doar pentru cainii fara stapan, cu toate ca se afla in centrul Bucurestiului, nu departe de Primaria Capitalei. Lui Luigi Cazzavillan, al carui bust din mijlocul squarului era vandalizat de inscriptiile microbistilor, romanii ii datoreaza aparitia primului cotidian romanesc. Un aventurier, Cazzavillan se inrolase, inainte de a fonda in 1884 ziarul Universul, ca voluntar in armata revolutionara a lui Garibaldi, apoi in cea franceza si in Legiunea italiana, scriind relatari jurnalistice ale luptelor de pe front.

(articol publicat in revista Constructii civile si industriale, aprilie 2006)

Media

Film

Muzica

Sport

Funny

Spiritualitate

Politica